De la resemnare la acceptare

Eu spun ca sa nu te resemnezi dar sa incerci si sa nu te mai gandesti la asta, sa te framanti.
Stiu foarte bine ca e usor de spus si dificil de facut, dar trebuie sa ai rabdare cred.
Cum era vorba aia, cu rabdarea treci si marea...
Poate ca pentru fiecare dintre noi Dzeu are un plan si stie El mai bine ce este pentru noi sau ma rog...

[AGabriela]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Uite, o voi reciti şi eu, împreună, poate, cu Gabriela care cred că ar avea multe de descoperit şi multă alinare ar găsi acolo dacă ar citi fie şi câte un capitol pe seară, înainte de culcare...:)

Problema mea domnule Ioan Cezar este ca nu sunt o mare amatoare de carti. Le citesc insa nu ma ajuta cu mare lucru. Sunt bine 3 zile dupa ce le citesc si apoi revin la starea initiala. Dar va multumesc frumos ca ati vorbit "ca o moară stricată", poate intr-o zi ma voi folosi de aceasta moara :-). Insa ma ridica foarte mult lucrurile reale, din zilele noastre, vazand ca unii au de dus cruci mai grele decat mine. Nu intelegeti ca ma bucur pentru ei ca o duc mai greu, ci ma bucur sa constat/invat ca trebuie sa ma multumesc cu ce am si ca imi dau seama ca Dumnezeu ma iubeste, Va multumesc si dvs. si le multumesc pe aceasta cale si unor oameni deosebiti care m-au incurajat pe privat si aici, care, desi au probleme mai mari ca ale mele, m-au incurajat si au fost ingaduitori fata de framantarile mele.

În prealabil postat de gabero

Eu spun ca sa nu te resemnezi dar sa incerci si sa nu te mai gandesti la asta, sa te framanti.
Stiu foarte bine ca e usor de spus si dificil de facut, dar trebuie sa ai rabdare cred.
Cum era vorba aia, cu rabdarea treci si marea...
Poate ca pentru fiecare dintre noi Dzeu are un plan si stie El mai bine ce este pentru noi sau ma rog...

Multumesc mult Gabero. O sa incerc sa imi amintesc de cuvintele acestea...nadajduiesc cat mai des cu putinta :-)

AGabriela

Gabriela, nimic nu poate ajuta mai mult decât rugăciunea inimii/minţii. E cel mai bun balsam, atât pentru suflet cât şi pentru trup.

[AGabriela]

În prealabil postat de ovidiu b.

Gabriela, nimic nu poate ajuta mai mult decât rugăciunea inimii/minţii. E cel mai bun balsam, atât pentru suflet cât şi pentru trup.

De acord pentru cine vrea si poate sa o aplice/practice. Cine nu vrea poate va vrea mai incolo sau Dumnezeu stie ce se intampla cu el/ea. Momentan sunt limitata si nu reusesc sa practic/aplic tot ce mi se propune. La unii oameni starea de rugaciune nu este neaparat repetarea nesfarsita a unei fraze, chiar daca cuprinde in ea toata esenta mantuirii, ci rugaciunea reprezinta starea de bucurie din suflet sai/sau gandul neincetat la Dumnezeu..."Prezenta", dupa cum spunea parintele Arsenie Papacioc

"Prezenţa" se referă la starea de trezvie, ori trezvie fără o legătura permanentă cu Dumnezeu nu prea poţi să ai. Şi legătura noastră permanentă cu Dumnezeu o realizăm prin rugăciune. Cel mai bine ar fi vorbeşti toate aspectele astea cu părintele tău duhovnic.

[oitza ratacita]

AGabriela, am urmarit cu interes subiectul propus spre discutie de dvs.
In concluzie, dupa atatea pagini de discutat discutii, va rog sa va indreptati atentia si spre conceptul de „complacere” pentru ca e posibil ca acesta sa fie momentan dominant in viata dvs. Multi dintre noi credem ca acceptarea inseamna a sta si a privi spre cer fara a face nimic. Asta este doar complacere intr-o situatie deoarece cerul nu ne poate darui nimic din ceea ce noi nu facem si nu ne oferim activ aici pe pamant, chiar si din cea mai adanca mlastina.
S-a amintit in paginile anterioare si despre singuratate sau insingurare. Parintele Cleopa spunea ca „este cu neputinta ca omul sa lucreze la desavarsirea lui daca nu iubeste insingurarea“. Permanenta raportare la Hristos transforma singuratatea intr-un moment de intoarcere autentica spre sine. Folosita corect, aceasta insingurare devine una sanatoasa, fiind esentiala pentru a ne pune in contact cu ceea ce suntem cu adevarat.
Invatand sa fim cu Dumnezeu in fiecare clipa, invatam sa fim cu noi insine.

[AGabriela]

În prealabil postat de oitza ratacita

AGabriela, am urmarit cu interes subiectul propus spre discutie de dvs.
In concluzie, dupa atatea pagini de discutat discutii, va rog sa va indreptati atentia si spre conceptul de „complacere” pentru ca e posibil ca acesta sa fie momentan dominant in viata dvs. Multi dintre noi credem ca acceptarea inseamna a sta si a privi spre cer fara a face nimic. Asta este doar complacere intr-o situatie deoarece cerul nu ne poate darui nimic din ceea ce noi nu facem si nu ne oferim activ aici pe pamant, chiar si din cea mai adanca mlastina.
S-a amintit in paginile anterioare si despre singuratate sau insingurare. Parintele Cleopa spunea ca „este cu neputinta ca omul sa lucreze la desavarsirea lui daca nu iubeste insingurarea“. Permanenta raportare la Hristos transforma singuratatea intr-un moment de intoarcere autentica spre sine. Folosita corect, aceasta insingurare devine una sanatoasa, fiind esentiala pentru a ne pune in contact cu ceea ce suntem cu adevarat.
Invatand sa fim cu Dumnezeu in fiecare clipa, invatam sa fim cu noi insine.

Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand

[Mihailc]

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, s-a oprit şi, punându-şi patrafirul a început să-i vorbească amărâtului: "Frate, roagă-te sincer, fă acatiste şi o să vezi ce bine-ţi va fi pe lumea ailaltă. Pentru orice eventualitate, poţi să te spovedeşti dacă tot m-am oprit să te păstoresc un pic." Dar văzând că omul nu putea grăi şi nici la cucernicele sale sfaturi lua aminte, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzându-l, s-a uitat de sus la dânsul, zicând: "Vezi ce păţeşti dacă nu te rogi zi şi noapte cu rugăciunea minţii, nu te înfometezi şi nu te castrezi? Te bate Dumnezeu şi te lasă în mâna tâlharilor. Pocăieşte-te şi roagă-te, ca să ai parte de vindecare, prăpăditule!" Şi văzând că rănitul abia de mârâia ceva fără noimă, scârbindu-se, a trecut pe alături.
(uitai să vă spui că levitul era un dreptmăritor catehet de ocazie, uns cu toate alifiile evlaviei teoretice).
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se să-i lege rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, tâlhăritului i-a venit din senin un pic de vlagă şi certându-l, i-a zis: "Vezi-ţi de drum, păcătosule, că n-am nevoie de mila ta. De mine are grijă Dumnezeu personal, ce vii tu să-mi strici isihia şi rugăciunea. Cară-te, nevrednicule!" Şi întristându-se, samarineanul a plecat în treaba lui.
Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit.
Oare dacă se întoarce samarineanul îl va alunga din nou, aşteptând în continuare scamatoria paranormală care să-l pună pe picioare?