De la resemnare la acceptare

Gabriela, nimic nu poate ajuta mai mult decât rugăciunea inimii/minţii. E cel mai bun balsam, atât pentru suflet cât şi pentru trup.

[AGabriela]

În prealabil postat de ovidiu b.

Gabriela, nimic nu poate ajuta mai mult decât rugăciunea inimii/minţii. E cel mai bun balsam, atât pentru suflet cât şi pentru trup.

De acord pentru cine vrea si poate sa o aplice/practice. Cine nu vrea poate va vrea mai incolo sau Dumnezeu stie ce se intampla cu el/ea. Momentan sunt limitata si nu reusesc sa practic/aplic tot ce mi se propune. La unii oameni starea de rugaciune nu este neaparat repetarea nesfarsita a unei fraze, chiar daca cuprinde in ea toata esenta mantuirii, ci rugaciunea reprezinta starea de bucurie din suflet sai/sau gandul neincetat la Dumnezeu..."Prezenta", dupa cum spunea parintele Arsenie Papacioc

"Prezenţa" se referă la starea de trezvie, ori trezvie fără o legătura permanentă cu Dumnezeu nu prea poţi să ai. Şi legătura noastră permanentă cu Dumnezeu o realizăm prin rugăciune. Cel mai bine ar fi vorbeşti toate aspectele astea cu părintele tău duhovnic.

[oitza ratacita]

AGabriela, am urmarit cu interes subiectul propus spre discutie de dvs.
In concluzie, dupa atatea pagini de discutat discutii, va rog sa va indreptati atentia si spre conceptul de „complacere” pentru ca e posibil ca acesta sa fie momentan dominant in viata dvs. Multi dintre noi credem ca acceptarea inseamna a sta si a privi spre cer fara a face nimic. Asta este doar complacere intr-o situatie deoarece cerul nu ne poate darui nimic din ceea ce noi nu facem si nu ne oferim activ aici pe pamant, chiar si din cea mai adanca mlastina.
S-a amintit in paginile anterioare si despre singuratate sau insingurare. Parintele Cleopa spunea ca „este cu neputinta ca omul sa lucreze la desavarsirea lui daca nu iubeste insingurarea“. Permanenta raportare la Hristos transforma singuratatea intr-un moment de intoarcere autentica spre sine. Folosita corect, aceasta insingurare devine una sanatoasa, fiind esentiala pentru a ne pune in contact cu ceea ce suntem cu adevarat.
Invatand sa fim cu Dumnezeu in fiecare clipa, invatam sa fim cu noi insine.

[AGabriela]

În prealabil postat de oitza ratacita

AGabriela, am urmarit cu interes subiectul propus spre discutie de dvs.
In concluzie, dupa atatea pagini de discutat discutii, va rog sa va indreptati atentia si spre conceptul de „complacere” pentru ca e posibil ca acesta sa fie momentan dominant in viata dvs. Multi dintre noi credem ca acceptarea inseamna a sta si a privi spre cer fara a face nimic. Asta este doar complacere intr-o situatie deoarece cerul nu ne poate darui nimic din ceea ce noi nu facem si nu ne oferim activ aici pe pamant, chiar si din cea mai adanca mlastina.
S-a amintit in paginile anterioare si despre singuratate sau insingurare. Parintele Cleopa spunea ca „este cu neputinta ca omul sa lucreze la desavarsirea lui daca nu iubeste insingurarea“. Permanenta raportare la Hristos transforma singuratatea intr-un moment de intoarcere autentica spre sine. Folosita corect, aceasta insingurare devine una sanatoasa, fiind esentiala pentru a ne pune in contact cu ceea ce suntem cu adevarat.
Invatand sa fim cu Dumnezeu in fiecare clipa, invatam sa fim cu noi insine.

Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand

[oitza ratacita]

În prealabil postat de AGabriela

Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand

Evanghelistul Ioan a scris: "Si aceasta este viata cea vesnica, ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3).
Cea mai inalta binecuvantare a sufletului omenesc este putinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu.
Nu ne-am nascut pentru nimic altceva, nu traim pentru vreun alt scop, decat spre a cunoaste, a iubi si a sluji pe Dumnezeu pe pamant si a ne bucura de El in vesnicie.

Avem foarte multe asteptari de la Dumnezeu si de la Sfinti, dar realitatea este ca asteptarile noastre fata de Dumnezeu pot fi corecte sau incorecte, realiste sau nerealiste, in functie de masura in care Il cunoastem pe Dumnezeu.

De cunoașterea noastra personala de Dumnezeu depinde raportarea noastra la El. Gandurile si faptele noastre sunt in mare parte produsul meditarii personale la cine si cum este Dumnezeu. Deciziile noastre sunt marcate de increderea sau neincrederea in El. Reactiile noastre la felul in care lucreaza Dumnezeu in viata noastra, vor fi determinate de ceea ce stim despre Caracterul lui Dumnezeu. Vom avea asteptari realiste de la El pentru ca Il cunostem si credem in El. Si chiar daca nu stim ce va ingadui in viitor, suntem siguri ca nimic nu va fi contrar cu caracterul Sau bun, plin de dragoste si sfant.

Rugati-va si faceti in continuare tot ce va sta in putinta sa cercetati Cuvantul Lui si sa-L lasati sa vi se descopere intr-un mod clar in viata de zi cu zi. Nu deznadajduiti!

În prealabil postat de AGabriela

Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand

Nici nu stiu cum sa ma exprim sa ma fac bine inteleasa.Sper sa reusesc.

Problema noastra, a oamenilor, uneori, e ca iubim asteptand ceva in schimb.De la apropiati, si in cazul nostru, de la Dumnezeu.Adica, in momentul in care nu ne sunt satisfacute doleantele(constiente sau inconstiente), incepem sa ne indepartam(intr-un fel sau altul).Apare dezamagirea, uneori chiar depresia etc.De multe ori, mergem la biserica, ne rugam, asteptand ca Dumnezeu sa ne indeplineasca anumite cereri: o viata mai usoara, un sot/prieten, un serviciu mai bun etc.Si am observat, ca in viata asta lucrurile stau cu totul altfel.Cei smeriti, care vor sa traiasca asa cum trebuie, nu numai ca nu au drumul netezit.Din contra, sunt prigoniti, nedreptatiti, batjocoriti etc.Asta e de fapt iubirea autentica:care nu cere nimic, care e acolo, indiferent de suferintele si nedreptatile indurate.De multe ori, noi nu cunoastem sentimentul asta, doar ne dorim, simulam(inconstient).Pentru ca atunci cand il iubim pe Dumnezeu, suntem impacati cu absolut orice lucru din viata noastra, chiar daca ne doare si nu ne simtim singuri.Sentimentele de singuratate si tristete, deja sunt semne ca am deviat de la calea cea buna.Cum reusim asta?Post, rugaciune, o relatie sustinuta cu parintele duhovnic, un control al faptelor(inclusiv al gandurilor), raportarea constienta la modelul crestin de vietuire, lipsa de osandire a aproapelui etc.Totul pleaca de la iubire, dar si de la vointa.Trebuie sa vrem. Pentru ca uneori, ne complacem in stari care nu ne ajuta deloc, desi stim ca gresim, si ne departam si ne slabim duhovniceste.Si mie mi se intampla asta.E un lucru periculos, pentru ca Dumnezeu ne da o multime de sanse, pana intr-o zi, cand va fi prea tarziu.

[AlinB]

În prealabil postat de AGabriela

Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand

Asta se cheama distragerea spre tipic.

Tipicul ar trebui sa fie "platforma" pe care sa se zideasca rugaciunea interioara, dupa cum chiar tu spuneai:

În prealabil postat de AGabriela

La unii oameni starea de rugaciune nu este neaparat repetarea nesfarsita a unei fraze, chiar daca cuprinde in ea toata esenta mantuirii, ci rugaciunea reprezinta starea de bucurie din suflet sai/sau gandul neincetat la Dumnezeu..."Prezenta", dupa cum spunea parintele Arsenie Papacioc

Si tot tu spuneai:

În prealabil postat de AGabriela

De acord pentru cine vrea si poate sa o aplice/practice. Cine nu vrea poate va vrea mai incolo sau Dumnezeu stie ce se intampla cu el/ea. Momentan sunt limitata si nu reusesc sa practic/aplic tot ce mi se propune.

Acum stii ce se intampla.
Daca asemenea fariseilor curatam doar partea din afara a paharului (Matei 23:25,26 Luca 11:39) se ajunge la saturatie, plictiseala, dezanadejde, etc.

[Mihailc]

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, s-a oprit şi, punându-şi patrafirul a început să-i vorbească amărâtului: "Frate, roagă-te sincer, fă acatiste şi o să vezi ce bine-ţi va fi pe lumea ailaltă. Pentru orice eventualitate, poţi să te spovedeşti dacă tot m-am oprit să te păstoresc un pic." Dar văzând că omul nu putea grăi şi nici la cucernicele sale sfaturi lua aminte, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzându-l, s-a uitat de sus la dânsul, zicând: "Vezi ce păţeşti dacă nu te rogi zi şi noapte cu rugăciunea minţii, nu te înfometezi şi nu te castrezi? Te bate Dumnezeu şi te lasă în mâna tâlharilor. Pocăieşte-te şi roagă-te, ca să ai parte de vindecare, prăpăditule!" Şi văzând că rănitul abia de mârâia ceva fără noimă, scârbindu-se, a trecut pe alături.
(uitai să vă spui că levitul era un dreptmăritor catehet de ocazie, uns cu toate alifiile evlaviei teoretice).
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se să-i lege rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, tâlhăritului i-a venit din senin un pic de vlagă şi certându-l, i-a zis: "Vezi-ţi de drum, păcătosule, că n-am nevoie de mila ta. De mine are grijă Dumnezeu personal, ce vii tu să-mi strici isihia şi rugăciunea. Cară-te, nevrednicule!" Şi întristându-se, samarineanul a plecat în treaba lui.
Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit.
Oare dacă se întoarce samarineanul îl va alunga din nou, aşteptând în continuare scamatoria paranormală care să-l pună pe picioare?

[delia31]

În prealabil postat de Mihailc

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, s-a oprit şi, punându-şi patrafirul a început să-i vorbească amărâtului: "Frate, roagă-te sincer, fă acatiste şi o să vezi ce bine-ţi va fi pe lumea ailaltă. Pentru orice eventualitate, poţi să te spovedeşti dacă tot m-am oprit să te păstoresc un pic." Dar văzând că omul nu putea grăi şi nici la cucernicele sale sfaturi lua aminte, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzându-l, s-a uitat de sus la dânsul, zicând: "Vezi ce păţeşti dacă nu te rogi zi şi noapte cu rugăciunea minţii, nu te înfometezi şi nu te castrezi? Te bate Dumnezeu şi te lasă în mâna tâlharilor. Pocăieşte-te şi roagă-te, ca să ai parte de vindecare, prăpăditule!" Şi văzând că rănitul abia de mârâia ceva fără noimă, scârbindu-se, a trecut pe alături.
(uitai să vă spui că levitul era un dreptmăritor catehet de ocazie, uns cu toate alifiile evlaviei teoretice).
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se să-i lege rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, tâlhăritului i-a venit din senin un pic de vlagă şi certându-l, i-a zis: "Vezi-ţi de drum, păcătosule, că n-am nevoie de mila ta. De mine are grijă Dumnezeu personal, ce vii tu să-mi strici isihia şi rugăciunea. Cară-te, nevrednicule!" Şi întristându-se, samarineanul a plecat în treaba lui.
Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit.
Oare dacă se întoarce samarineanul îl va alunga din nou, aşteptând în continuare scamatoria paranormală care să-l pună pe picioare?

Buna descriere a triunghiului dramei si a celui prea atasat de “inchisoarea de sinapse” a propriei minti! Cea mai cumplita inchisoare! Aceea din care nu vrem sa iesim, chiar de am fost gratiati. Ba mai mult, ne apucam sa-l jignim pe gardian sau pe oricine se mai nimereste.

Da’ tipu' asta, talharitul din parabola reinventata de tine, ce anume vrea?
Si cine altcineva ar fi trebuit sa treaca pe calea aceea incat scenariul sa fi avut alta turnura?

Inteleg: preotul si levitul sunt niste ipocriti demni doar de dispretul lui. Dar cu samarineanul ce-a avut?
Asa se poarta unul ce sta sa se inece cu cel ce-i intinde mana? Pare ca vrea sa se inece dar nu inainte de a face pe altcineva sa se simta responsabil de asta.

Nu i-a zis Acela ca-l duce la han si-l da acolo in grija cuiva pana revine? Ce nu i-a convenit? Ca-l duce cu magarusul si nu cu elicopterul SMURD? Ca-l duce la han si nu la hotel de lux in Abu Dhabi? Ori ca-l da pe mana altora care-l obliga sa faca tratament de insanatosire?
Nu i-a promis scamatorii paranormale. Nu se ocupa cu asa ceva. Sau poate tocmai asta astepta? Ceva facil, fara alte anamneze si reconstituire a cazului.

A vrut sa se razbune pe salvator pentru raul facut de unii si binele nefacut de altii? Proasta idee in acest triunghi al dramei! Victima loveste in salvator devenind el insusi persecutor. Si inca-l mai asteapta. Ca sa ce?

Vad ca parabola e aperta. Samarineanul, cand va reveni, daca va mai reveni, stiind meteahna muribundului recalcitrant, cum ar trebui sa-l abordeze iar? Daca cu compasiunea n-a mers.

Dar preotul si levitul, daca mai au drum pe-acolo? Ei, ce sa faca? Sa-i duca de citit Tratatul de descompunere al lui Cioran? Sau poate ceva de Nietsche.
Ori, eventual sa-i ia un interviu pe tema iluziei, ipocriziei sau sinuciderii lente si sa-l popularizeze pe retelele de socializare sa vada cu cate like-uri in palmares pleaca pe lumea aialalta.

Ce n-am inteles eu din pseudo parabola asta…In afara de reactia din triunghiul dramei. Daca tot s-a apucat de rugaciune si isihie, la sfatul celor doi dispretuibili, "popa" si catehetul, o face pe bune, pentru propria insanatosire? Chiar crede ca ipocritii aia doi nu i-au vandut doar gogosi? Sau o face doar sa demonstreze mai apoi ca sfatul lor si intentia samarineanului n-au fost bune de nimic si ca toti sunt doar vanzatori de iluzii si credinte false in scamatorii paranormale? Ca din atitudinea fata de samarinean si din expectantele lui, cam asta se intelege.