De la resemnare la acceptare

[Mihailc]

Prolixă încercare de interpretare, îndopată cu clişee filologiste, şi alea expirate. Ai citit vreodată textul lui Maiorescu, "Beţia de cuvinte"? Păcat...
Mă interesa doar să găsesc un deznodământ plauzibil, mai puţin să citesc ficţiuni paralele inspirate de frustrări străvechi de natură personală ale altora... Experimentul nu e altceva decât un fel de variaţiune la o parabolă evanghelică, fără aluzii la situaţii concrete. Asemănările, dacă există, sunt absolut întâmplătoare.
În fine, un "mulţam" de politeţe suportă tastatura!

[Ioan_Cezar]

Delia....:) Faină analiză!
*
Cred că e un text centrat pe problema comuniunii, a mântuirii (doar) prin deschiderea la aproapele. Încheierea accentuează tocmai acest lucru:
"Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit."
E dificil, mereu, să con-vieţuim. Trebuie însuşită arta schimbului, singura care face viabilă/sănătoasă/fertilă o relaţie.
Mai sunt sugerate şi altele...
Una peste alta, mi-a plăcut şi pseudo-parabola (totuşi, de ce pseudo? îmi pare că întruneşte toate condiţiile) şi comentariul tău.
Domnul să vă binecuvinteze şi să vă îndrume tastatura pe mai departe! În apropiere...:)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de delia31

A vrut sa se razbune pe salvator pentru raul facut de unii si binele nefacut de altii? Proasta idee in acest triunghi al dramei! Victima loveste in salvator devenind el insusi persecutor.

Păi, în triunghiul dramei toate ideile sunt proaste. De aceea, pentru o idee mai de Doamne-ajută, musai trebe făcut pasul în afara triunghiului. Problema nu e că unul e victimă, ci doar că a intrat şi a rămas în rolul de victimă. Îi place, are numeroase şi comode beneficii secundare (atenţie, afecţiune - pe care nu mai are chef să le obţină pe căi mai sănătoase, ascensionale, câtă vreme i se dau moca, mai la vale, printr-un simplu truc)...
Toate rolurile din triunghi sunt un mod prost, steril de organizare a timpului pe lumea asta. Cam toate jocurile psihologice de pe aici se şi trag...
Dar cine nu joacă jocuri? Se pare că aceia care au ajuns la concluzia, după oarece efort, ce-i drept, că ei nu (mai) joacă jocuri - în realitate sunt jucătorii cei mai împătimiţi.
A nu juca jocuri înseamnă a fi autentic, a fi în relaţia de intimitate. Mai exact, a fi pur şi simplu capabil de intimitate.
Dar ce poate să însemne aceasta, intimitatea?....

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, s-a oprit şi, punându-şi patrafirul a început să-i vorbească amărâtului: "Frate, roagă-te sincer, fă acatiste şi o să vezi ce bine-ţi va fi pe lumea ailaltă. Pentru orice eventualitate, poţi să te spovedeşti dacă tot m-am oprit să te păstoresc un pic." Dar văzând că omul nu putea grăi şi nici la cucernicele sale sfaturi lua aminte, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzându-l, s-a uitat de sus la dânsul, zicând: "Vezi ce păţeşti dacă nu te rogi zi şi noapte cu rugăciunea minţii, nu te înfometezi şi nu te castrezi? Te bate Dumnezeu şi te lasă în mâna tâlharilor. Pocăieşte-te şi roagă-te, ca să ai parte de vindecare, prăpăditule!" Şi văzând că rănitul abia de mârâia ceva fără noimă, scârbindu-se, a trecut pe alături.
(uitai să vă spui că levitul era un dreptmăritor catehet de ocazie, uns cu toate alifiile evlaviei teoretice).
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se să-i lege rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, tâlhăritului i-a venit din senin un pic de vlagă şi certându-l, i-a zis: "Vezi-ţi de drum, păcătosule, că n-am nevoie de mila ta. De mine are grijă Dumnezeu personal, ce vii tu să-mi strici isihia şi rugăciunea. Cară-te, nevrednicule!" Şi întristându-se, samarineanul a plecat în treaba lui.
Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit.
Oare dacă se întoarce samarineanul îl va alunga din nou, aşteptând în continuare scamatoria paranormală care să-l pună pe picioare?

Dar mila samarineanului era mai mare decât puterea tâlhăritului de a conlucra cu ea. Mai întâlnise în preumblările lui numeroşi tâlhăriţi, lumea fiind plină de cruzime, de răni... Şi ştia că, oricât de puţin s-ar pricepe un om necăjit să conlucreze cu aproapele pentru a ieşi din necaz, mila întrece neputinţa şi răutatea.
Astfel, după ce depăşi colina din apropiere, samarineanul făcu un popas sub un măslin şi, înainte de a trece la un nou plan, mai întâi se rugă. "Doamne ..." Numai Dumnezeu ştie cum s-a rugat samarineanul cel milostiv. Fapt e că după o vreme s-a întors cu nădejde nouă la omul cel căzut. Apropiindu-se, îi legă iar rănile şi iarăşi turnă pe ele untdelemn şi vin. Şi iar îl apostrofă tâlhăritul, zicînd: "Ascultă nevrednicule, nu ţi-am spus că n-am nevoie de mila ta? Cară-te până nu pun mâna pe tine!" Atât mai apucă el să spună şi căzu, epuizat, în somn profund...
Crezînd că omul rănit şi-a dat duhul, samarineanul ridică mai întâi ochii spre cer... Erau plini de lacrimi. Cu un oftat din toată inima, făcu ce îi mai rămăsese de făcut: se aplecă să verifice dacă rănitul murise, cu gândul de a-l purta pe asin până la cimitirul din apropiere unde, din întâmplare, ştia un mormânt care fusese abandonat şi care putea fi utilizat la nevoie. Dar apropiindu-se i se păru că omul cel căzut şoptea ceva, abia auzit... Samarineanul îşi încordă deîndată atenţia. Spre bucuria lui, desluşi: "Ajută-mă!..."
Aşadar oamenii preferă mai întâi să ajungă la un pas de moarte decât să primească ajutor la necaz, îşi spuse în gînd samarineanul, apoi, fără să mai piardă vremea, îl ridică pe umeri pe rănit şi îl aşeză, cu grijă, pe asin.
Aveau să tragă, într-un sfârşit, la un han unde, ca în poveştile frumoase de demult, rănitul avu parte de tot ce îi era de trebuinţă. Pe deasupra, se mai şi îndrăgosti de fiica cea mare a hangiului, aceea care jucase cu dăruire rolul de infirmieră şi, cum sentimentul de dragoste se dovedi reciproc iar hangiul aştepta de mult un prilej minunat ca să-şi mărite fata, nunta se făcu deîndată. Şi fu aşa o veselie şi o bunăstare, şi aşa se învârtiră şi nuntiră, încât nimeni nu mai avu răgazul să întrebe: "Dar de unde a venit băiatul ăsta între noi? Cine l-a adus nouă aici, ca să ne bucurăm, să cântăm şi să dansăm?"

[Mihailc]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Dar mila samarineanului era mai mare decât puterea tâlhăritului de a conlucra cu ea. Mai întâlnise în preumblările lui şi alţi tâlhăriţi, lumea fiind plină de cruzime şi de răni... Şi ştia că, oricât de puţin s-ar pricepe un om necăjit să conlucreze cu aproapele pentru a ieşi din necaz, mila întrece neputinţa şi răutatea.
Astfel, după ce depăşi colina din apropiere, samarineanul făcu un popas sub un măslin şi, înainte de a trece la un nou plan, mai întâi se rugă. "Doamne ..." Numai Dumnezeu ştie cum s-a rugat samarineanul cel milostiv. Fapt e că după o vreme s-a întors cu nădejde nouă la omul cel căzut. Şi, apropiindu-se i-a legat iar rănile şi iarăşi a turnat pe ele untdelemn şi vin. Şi iar îl apostrofă tâlhăritul, zicînd: "Ascultă nevrednicule, nu ţi-am spus că n-am nevoie de mila ta? Cară-te până nu pun mâna pe tine!" Atât mai apucă el să spună, apoi căzu epuizat într-un somn profund...
Crezînd că omul rănit şi-a dat duhul, samarineanul ridică mai întâi ochii spre cer... Erau plini de lacrimi. Şi, cu un oftat din toată inima, făcu ce îi mai rămăsese de făcut: se aplecă să verifice dacă rănitul murise, cu gândul de a-l purta pe asin până la cimitirul din apropiere unde, din întâmplare, ştia un mormânt care fusese abandonat şi care putea fi utilizat la nevoie. Dar apropiindu-se i se păru că omul cel căzut şoptea ceva, abia auzit... Samarineanul îşi încordă deîndată atenţia şi, spre uimirea şi bucuria lui, auzi cuvintele: "Ajută-mă!..."
Aşadar oamenii preferă mai întâi să ajungă la un pas de moarte decât să primească ajutor la necaz, îşi spuse în gînd samarineanul, apoi, fără să mai piardă vremea, îl ridică pe rănit pe umeri şi îl aşeză, cu grijă, pe asin.
Aveau să tragă, într-un sfârşit, la un han unde, ca în poveştile frumoase de demult, rănitul avu parte de tot ce îi era de trebuinţă. Pe deasupra, încă, se mai îndrăgosti şi de fiica mai mare a hangiului, care jucase cu dăruire rolul de infirmieră şi, cum sentimentul de dragoste se dovedi reciproc iar hangiul aştepta de mult un prilej minunat ca să-şi mărite fata, nunta se făcu deîndată. Şi fu aşa o veselie şi o bunăstare, şi aşa se învârtiră şi nuntiră, încât nimeni nu mai avu răgazul să întrebe: "Dar de unde a venit băiatul ăsta între noi? Cine l-a adus nouă aici, ca să ne bucurăm, să bem şi să dansăm?"

Deci nu numai că s-a mântuit de ameninţarea morţii, dar iată-l pe amărâtul nostru vindecat, însurat şi dăruit cu un destin fericit, la rândul său fiind binecuvântare pentru alţii. Samarineanul, aşa cum a fost distribuit în povestea lui Ioan, este fără îndoială un purtător de Hristos, un sfânt, fiindcă nu renunţă sub niciun chip la aproapele aflat în suferinţă, acordându-i sprijinul de care are nevoie până la capăt.
Foarte frumos epilogul, felicitări sincere!

E important să acceptăm că ajutorul lui Dumnezeu vine de cele mai multe ori prin oameni, deşi există experienţe dureroase de viaţă care construiesc între noi şi ceilalţi ziduri greu de străpuns, alcătuite preponderent din spaime sacralizate. Vorba unui părinte contemporan, nu e suficient să ne ferim de rău, trebuie să ne şi deschidem porţile inimii binelui, chiar şi atunci când vine către noi sub înfăţişarea ambiguă a samarineanului.