nunta in zi de post

[delia31]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Acuma, renuntarile de care vorbiti: din cauza consecintelor temporale ale lacomiei mele, practic a trebuit sa renunt la paine. In primele doua zile a fost teribil. Id-ul din mine se revolta contra superego-ului, care ii spunea "Nein! Kein mehr Brot essen!"
Dupa o scurta abreactie, nu numai ca m-am obisnuit, dar am constatat ca mancarea are un cu totul alt gust fara paine. Mai precis, am realizat cat de mult painea egalizeaza gusturile diferitelor mancaruri, facand ca toate sa para la fel. Inainte, era ca si cum, pe acelasi fond de zgomot, ascultam un solo de oboi, apoi unul de saxofon. Nu le puteam deosebi. Acum, fara paine, am aflat ca intre hatmantuchi si marar este o deosebire enorma, precum intre oboi si saxofon.
Ei bine, sunt fericit ca am renuntat la paine. Si inainte ma bucuram cand imi umpleam burdihanul, dar, fara sa realizez, ma simteam greu si ma tragea la somn, ajungand sa sufar de boala porcului. Acum, bucuria mea este de o natura mult mai rafinata. Mananc pe saturate si ma simt usor si in forma. Nu realizam aceste lucruri inainte, ci eram convins ca, daca nu ai paine la fiecare masa, atunci nu ai ce manca. Este atat de bine acum, incat in niciun caz nu m-as mai intoarce la o franzela si jumatate pe zi.

E posibil sa vorbiti de doua forme ale pacatului lacomiei. Una grosiera, neinfranarea pantecelui, alta, mai subtila si mai rafinata, cea a papilelor gustative.
Ambele sunt forme ale aceleiasi patimi; dorinta de a manca de dragul placerii si desfatarii.

Aceasta distinctie intre cele doua forme o face Avva Dorotei de Gaza.
Atunci cand accentul cade pe cantitate, pe dorinta de a manca mult de dragul placerii, in literatura ascetica se cheama "gastrimarghie" (tradus mot a mot – nebunia/neinfranarea pantecelui).

In timp ce, atunci cand ne orientam pe latura calitativa a mancarii, adica sa fie fina, delicata, rafinata, subtila, o adevarat simfonie a aromelor, ascetii o diagnosticheaza drept "laimarghie" (nebunia/neinfranarea gurii, a gustului).

Mai exista o forma a acestei dorinte de a manca de dragul placerii: dorinta de a manca haotic, de cate ori ne vine chef, sau cum se zice in indreptarele de spovedanie, " a manca inainte de vreme".

Acuma, in cazul de fata, numai dvs. si duhovnicul puteti sesiza daca n-ati inlocuit forma grosiera a lacomiei, "umplerea burdihanului", cum autoironic ii ziceti, cu cea subtila, dezmierdarea papilelor. Gastrimarghia cu laimarghia.

De luat aminte, ca in patima lacomiei, nu hrana in sine e problema, ci modul patologic in care ne folosim de ea: "Pacatul nu sta in hrana, ci in modul in care o primesti. De aceea se poate sa mananci feluri gustoase si gatite cu grija, fara sa pacatuiesti in vreun fel si sa inghiti mancaruri de rand si sa te intinezi cu ele" (Sf. Grigorie cel Mare, Comentariu la Iov).

Cu alte cuvinte, putem sa mancam doar paine goala, dar multa si pe saturate, fara ca asta sa insemne c-am tinut post.

"Mancarea s-a dat pentru doua pricini: pentru hrana si pentru tamaduire. Iar cei ce se impartasesc de ele in afara de aceste pricini se vor osandi ca unii ce s-au dedat desfatarilor, folosind rau cele date de Dumnezeu spre trebuinta". (Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste).

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de delia31

Ambele sunt forme ale aceleiasi patimi; dorinta de a manca de dragul placerii si desfatarii.

Aceasta distinctie intre cele doua forme o face Avva Dorotei de Gaza.
Atunci cand accentul cade pe cantitate, pe dorinta de a manca mult de dragul placerii, in literatura ascetica se cheama "gastrimarghie" (tradus mot a mot – nebunia/neinfranarea pantecelui).

In timp ce, atunci cand ne orientam pe latura calitativa a mancarii, adica sa fie fina, delicata, rafinata, subtila, o adevarat simfonie a aromelor, ascetii o diagnosticheaza drept "laimarghie" (nebunia/neinfranarea gurii, a gustului).

Mai exista o forma a acestei dorinte de a manca de dragul placerii: dorinta de a manca haotic, de cate ori ne vine chef, sau cum se zice in indreptarele de spovedanie, " a manca inainte de vreme".

Da, si limba franceza opereaza cu aceste distinctii. Un om care mananca mult, pantagruelic, este un gourmand. Unul care se deda placerilor gastronomiei ca arta, visand la produse de haute cuisine, devenind eventual el insusi aidoma unui chef artisan si unui sommelier este un gourmet. Mai avem cazul celui care nu rezista sa nu manance atunci cand vede mancare, fiind capabil sa consume mai mult cand se fac bucatele decat atunci cand is servite. Acela este un glouton.

Cine vrea sa studieze geniul francez al desfatarii papilelor trebuie sa inceapa prin a citi "Fiziologia gustului" a lui Brillat-Savarin. Jurist si politician de nivel mediu, daca nu cumva mediocru, acest Pastorel Teodoreanu al Senei a ramas in istoria literaturii pentru scrierile sale gastronomice. In onoarea lui cofetarii parizieni, urmati de cei ai Micului Paris, au elaborat savarinele, astfel incat de binefacerile lui pentru omenire ne bucuram si azi.
Locul unde parerile mele se despart de cele ale lui Savarin e dat de putina consideratie pe care o are fata de rasol. In "Fiziologie" el foloseste cele mai aspre cuvinte despre acest minunat fel de mancare, gasindu-l de speta inferioara. Parerea mea este ca acest lucru se explica prin aceea ca inca nu descoperise hreanul, mijlocul fundamental care, combinat (desi nu obligatoriu) cu usturoiul si smantana, da har rasolului. Numai hreanul, aceasta dumnezeiasca buruiana, care face parte, nu intamplator, din familia cruciferelor, adica purtatoarelor de cruce, poate innobila rasolul de care Savarin si-a batut joc in nemuritoarele lui pagini. Este un betesug al artei culinare franceze, care, totusi, nu duce lipsa de minunate mirodenii: aici nu s-a descoperit hreanul nici pana in ziua de azi. Cu exceptia unei regiuni, Alsacia de influenta germana, in rest hrean nu se gaseste, iar precupetii nici macar nu stiu ce-i aia, scotandu-si Larousse-ul de sub taraba deindata ce-i intrebi de raifort. Aceasta atitudine refractara a francezilor fata de miraculoasa crucifera se explica, in opinia mea, prin aceea ca folosirea ei exclude nobletea vinului, facand ca un Chateau Lafite sa nu poata fi deosebit de o posirca. Dar atunci, oare nu cu atat mai mare ar trebui sa fie gloria hreanului ?

Si eu am renuntat la paine, mult mai tarziu si greu decat fratele Mihnea. Nu mai sunt porcul pe care l-au vazut Mihnea si Ioan Cezar. Insa nu pot renunta la antricoate, jumari, peste fript, compoturi fara zahar sau miere, si mai ales multe fructe si legume crude. De pilda, cred ca doar un ciudat ca mine ar manca dovlecei cruzi. Nu e mai putin adevarat ca era post, atunci.

În prealabil postat de delia31

E posibil sa vorbiti de doua forme ale pacatului lacomiei. Una grosiera, neinfranarea pantecelui, alta, mai subtila si mai rafinata, cea a papilelor gustative.
Ambele sunt forme ale aceleiasi patimi; dorinta de a manca de dragul placerii si desfatarii.

Aceasta distinctie intre cele doua forme o face Avva Dorotei de Gaza.
Atunci cand accentul cade pe cantitate, pe dorinta de a manca mult de dragul placerii, in literatura ascetica se cheama "gastrimarghie" (tradus mot a mot – nebunia/neinfranarea pantecelui).

In timp ce, atunci cand ne orientam pe latura calitativa a mancarii, adica sa fie fina, delicata, rafinata, subtila, o adevarat simfonie a aromelor, ascetii o diagnosticheaza drept "laimarghie" (nebunia/neinfranarea gurii, a gustului).

Mai exista o forma a acestei dorinte de a manca de dragul placerii: dorinta de a manca haotic, de cate ori ne vine chef, sau cum se zice in indreptarele de spovedanie, " a manca inainte de vreme".

Acuma, in cazul de fata, numai dvs. si duhovnicul puteti sesiza daca n-ati inlocuit forma grosiera a lacomiei, "umplerea burdihanului", cum autoironic ii ziceti, cu cea subtila, dezmierdarea papilelor. Gastrimarghia cu laimarghia.

De luat aminte, ca in patima lacomiei, nu hrana in sine e problema, ci modul patologic in care ne folosim de ea: "Pacatul nu sta in hrana, ci in modul in care o primesti. De aceea se poate sa mananci feluri gustoase si gatite cu grija, fara sa pacatuiesti in vreun fel si sa inghiti mancaruri de rand si sa te intinezi cu ele" (Sf. Grigorie cel Mare, Comentariu la Iov).

Cu alte cuvinte, putem sa mancam doar paine goala, dar multa si pe saturate, fara ca asta sa insemne c-am tinut post.

"Mancarea s-a dat pentru doua pricini: pentru hrana si pentru tamaduire. Iar cei ce se impartasesc de ele in afara de aceste pricini se vor osandi ca unii ce s-au dedat desfatarilor, folosind rau cele date de Dumnezeu spre trebuinta". (Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste).

OK, pai mancarea trebuie sa aiba gust. E normal, de aceea ni s-au dat papile gustative. Ascetii sunt...asceti. Doar nu o sa fie, pentru mireni, niste calugari, si inca eremiti sau stalpnici, model! Imi pare exagerat. Nu trebuie sa traim ca ei, caci nu suntem sub voturile monahale. Nu stiu, e parerea mea. Sper ca nu exagerez eu, la randul meu.

[lidiap]

Va multumesc tuturor, chiar nu ma asteptam la atatea puncte de vedere, mai asezate sau mai caustice, dupa cum ne e felul si firea. Am inteles ce avem de facut si concluzia este ca in credinta nu exista jumatati de masura. Daca vrem sa primim trebuie in primul rand sa dam, TOTUL.

[delia31]

În prealabil postat de Grand Moff Hadrianus

OK, pai mancarea trebuie sa aiba gust. E normal, de aceea ni s-au dat papile gustative. Ascetii sunt...asceti. Doar nu o sa fie, pentru mireni, niste calugari, si inca eremiti sau stalpnici, model! Imi pare exagerat. Nu trebuie sa traim ca ei, caci nu suntem sub voturile monahale. Nu stiu, e parerea mea. Sper ca nu exagerez eu, la randul meu.

Da, pai si ascetii au papile gustative. Dar nu-si fac din ele idoli mentali carora sa le aduca cele mai rafinate ofrande.
Vezi mai sus ce zicea Sf. Grigore cel Mare. "Pacatul nu sta in hrana, ci in modul in care o primesti. De aceea se poate sa mananci feluri gustoase si gatite cu grija, fara sa pacatuiesti in vreun fel si sa inghiti mancaruri de rand si sa te intinezi cu ele".

Nu hrana in sine ar fi problema, nici gustul ei, ci felul in care ne folosim de ea. Poate fi cumpatat, poate fi exagerat, fie accentuand cantitatea, fie cautand exclusiv calitatea ultra, desfatarea rafinata a simturilor.

In esenta, e vorba de modul de hranire propus de Dumnezeu, raportul optim dintre inteligibil si sensibil, pentru a nu deraia in directii patologice.

Nu trebuie sa fii musai ascet, nici sa-ti spuna nutritionistul sau psihologul, ca ne dam singuri seama cand ne facem rau prin exces si intrebuintarea patologica a hranei. Mancatul compulsiv, bulimia - stim ca fac mari ravagii. Psihologul nostru, Ioan Cezar ne poat explica mai bine mecanismele compensatorii ale tulburarilor de genul asta. Lipsa iubirii si golul resimtit de absenta cuiva, trebuie umplut cu ceva, cel mai la indemana fiind mancarea. Mai ales dulciurile.

Ascetii percep lacomia de mancare in sensul unei intelegeri rasturnate a dorintei de a ne hrani. Omul e facut sa se hraneasca si spiritual si material, si inteligibil si sensibil. Ce-a zis Hristos pe tema asta? "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot Cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu".

Cand dorinta noastra de a manca si de a ne desfata exagerat simtul gustului e mai mare decat dorirea de Dumnezeu, ea ne devine patima si pricina de moarte sufleteasca.

Hrana Il poate descoperi omului pe Dumnezeu ( asta-i o arta a ascetilor), fiindca mancarurile pot fi cugetate ca un mediu transparent al energiilor lui Dumnezeu. Sf. Isaac Sirul, vorbeste chiar de cel ce a vazut / perceput in hrana sa pe Domnul, adica poate intelege ratiunea, motivatia lui Dumnezeu cand a facut roadele cu care sa ne hranim. Nici intr-un caz spre imbuibare ori ca afrodisiac de innebunit simturile. IMHO.

[sophia]

În prealabil postat de delia31

Da, pai si ascetii au papile gustative. Dar nu-si fac din ele idoli mentali carora sa le aduca cele mai rafinate ofrande.
Vezi mai sus ce zicea Sf. Grigore cel Mare. "Pacatul nu sta in hrana, ci in modul in care o primesti. De aceea se poate sa mananci feluri gustoase si gatite cu grija, fara sa pacatuiesti in vreun fel si sa inghiti mancaruri de rand si sa te intinezi cu ele".

Nu hrana in sine ar fi problema, nici gustul ei, ci felul in care ne folosim de ea. Poate fi cumpatat, poate fi exagerat, fie accentuand cantitatea, fie cautand exclusiv calitatea ultra, desfatarea rafinata a simturilor.

In esenta, e vorba de modul de hranire propus de Dumnezeu, raportul optim dintre inteligibil si sensibil, pentru a nu deraia in directii patologice.

Nu trebuie sa fii musai ascet, nici sa-ti spuna nutritionistul sau psihologul, ca ne dam singuri seama cand ne facem rau prin exces si intrebuintarea patologica a hranei. Mancatul compulsiv, bulimia - stim ca fac mari ravagii. Psihologul nostru, Ioan Cezar ne poat explica mai bine mecanismele compensatorii ale tulburarilor de genul asta. Lipsa iubirii si golul resimtit de absenta cuiva, trebuie umplut cu ceva, cel mai la indemana fiind mancarea. Mai ales dulciurile.

Ascetii percep lacomia de mancare in sensul unei intelegeri rasturnate a dorintei de a ne hrani. Omul e facut sa se hraneasca si spiritual si material, si inteligibil si sensibil. Ce-a zis Hristos pe tema asta? "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot Cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu".

Cand dorinta noastra de a manca si de a ne desfata exagerat simtul gustului e mai mare decat dorirea de Dumnezeu, ea ne devine patima si pricina de moarte sufleteasca.

Hrana Il poate descoperi omului pe Dumnezeu ( asta-i o arta a ascetilor), fiindca mancarurile pot fi cugetate ca un mediu transparent al energiilor lui Dumnezeu. Sf. Isaac Sirul, vorbeste chiar de cel ce a vazut / perceput in hrana sa pe Domnul, adica poate intelege ratiunea, motivatia lui Dumnezeu cand a facut roadele cu care sa ne hranim. Nici intr-un caz spre imbuibare ori ca afrodisiac de innebunit simturile. IMHO.

Aici este alta discutie.
Ma intreb in ceea ce ai scris tu aici, ce loc acorzi postului de fapt.
Ca totusi postul la noi ortodocsii este foarte sever si te duce la ideea ca tot ceea ce mananci este rau.
Unde este limita intre normal/modest si imbuibare?

Cand spui asa:

"Cand dorinta noastra de a manca si de a ne desfata exagerat simtul gustului e mai mare decat dorirea de Dumnezeu, ea ne devine patima si pricina de moarte sufleteasca."

...spui ca daca bei lapte in loc de ceai dimineata esti exagerat, sau nu mai ai dorire de Dumnezeu? Daca mananci un ou sau o bucatica de branza este patima si moarte sufleteasca?

Patologice sunt: bulimie, anorexie, adica a manca prea mult dar si prea putin.

Asceza este deja un lucru extrem, la fel ca si postul negru.
Te duc astea mai mult/mai degraba la Dumnezeu, la credinta?

As vrea sa inteleg cat este pentru om postul o necesitate pentru credinta, o imagine a iubirii de Dumnezeu si cat altceva (regim alimentar, ambitie etc.)

Am mai spus ca am citit patericul athonit si mi-a ramas (neplacut) in minte toata asceza lor: fara mancare (unii refuzau complet), fara somn, spanzurati nu stiu cum toata ziua, fara haine etc..
Si ma intreb daca asta ne cere Dumnezeu si daca asta este credinta.

Si da, nu traim numai cu painea, cu hrana trupeasca. Tocmai aici este problema.
Multi insista pe post si renuntarea la social, la iubire, la omul de langa noi.
Nu conteaza sa fim cu oamenii cat ceea ce bagam in gura.

Eu raman la ideea ca se denatureaza totusi credinta.

Si ca sa raspund si lui Ovidiu aici si altora, in incheiere.
Pana la urma situatia de dezbinare ajunge foarte stresanta.
Pentru ca se repeta mereu si mereu.

Te invita o prietena la o inghetata, sau in pauza de pranz si trebuie sa tii cont ca este vineri (cine tine si miercuri, sau chiar si luni), ca este sarbatoarea nu stiu care si e post, ca Postul Craciunului, al Pastelui, etc.
Asta o spun pentru cie care se afla in alte tari.
Se organizeaza diverse actiuni la institutii, organizatii, sau in privat, la care trebuie sa participi.

Si nu in ultimul rand trebuie sa tii cont si de sanatatea si puterile tale.
"In esenta, e vorba de modul de hranire propus de Dumnezeu, raportul optim dintre inteligibil si sensibil, pentru a nu deraia in directii patologice."

Patologic este si cand ti se face rau pentru ca nu mananci ce si cat trebuie.

[Yasmina]

Fratilor,prea subliniati "iubirea de aproapele"intr-o zona in care se loveste de alte interese personale,cum ar fi curatirea prin post,infranare de distractii.

Din cele ce sustineti,Alin si Sophia,reiese ca ar trebui sa facem tot ce ne sta in putinta sa le facem pe plac oamenilor,sa nu cumva sa-i suparam iar poruncile si sfaturile bisericii sa le incalcam in numele acestei iubiri pt aproapele.
Daca am face asta,reiese ca am tine post foarte rar,din intamplare,atunci cand scapam neinvitati la o petrecere cu fast,sau cand nu suntem chemati la o masa prieteneasca -unde prietenii ori nu sunt ortodocsi ori nu traiesc in spiritul ortodox.

Despre ce iubire pt oameni este vb cand participi la o nunta?Adica am facut tot ce mi-a stat in putinta,am ajutat saracii,am facut vizite pe la orfelinate,camine de batrani,puscarii si scoli de corectie?am ajutat oamenii strazii,familiile cu multi copii si bolnavii? Adica toate astea le-am bifat si nu mi-a mai ramas decat sa-mi "ajut"niste biete cunostiinte cu prezenta la nunta? Hotarat lucru,le-am facut pe toate !!

Daca nu sunt decat niste cunostiinte vagi,care te-au invitat ca sa umple restaurantul care are capacitate de 400 de locuri,mai ganditi-va daca merita sa participati in ziua taierii capului Sf.Ioan Botezatorul.
Ma amuza ce cred unii,ca daca sunt invitati la o nunta oamenilor le pasa de ei sau de prezenta lor!!! Asta este foarte amuzant :)
Daca este sora,verisoara,colega de banca din liceu sau vecina cu care aveti relatii f bune atunci este mai dificil sa nu va duceti,caz in care apelati la autoritatea duhovnicului.

Eu vad dorinta de participare din"dragostea de aproape"doar o dorinta personala ,ascunsa, de a petrece alaturi de oameni. Nu-i rau,dar poate fi amanata pt ca ocazii mai sunt ,Slava Domnului.

[Mihailc]

După ce auzi la biserică, în dimineaţa zilei de 29 august, Evanghelia praznicului, şi rămâi cu ceva în minte din conţinutul ei, parcă nu-ţi mai arde de ospeţe cel puţin o vreme. Mie mi-ar fi greu să n-o văd peste tot pe Salomeea executând coregrafii lascive pe placul regelui şi m-aş aştepta în orice clipă să intre un ospătar purtând pe o tipsie capul încă sângerând al Prodromosului.

În vremea aceea a auzit Irod împăratul vestea despre Iisus, căci numele lui Iisus ajunsese cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea puterile lucrează în El. Alţii însă ziceau că este Ilie, iar alţii ziceau că este prooroc, ca unul din prooroci. Dar auzind Irod, a zis: acesta este Ioan căruia eu am pus să i se taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod trimiţând, prinsese pe Ioan şi-l legase în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Însă Ioan îi zicea lui Irod: nu-ţi este îngăduit să ai de nevastă pe femeia fratelui tău. De aceea Irodiada îl pizmuia şi voia să-l omoare, dar nu putea pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l om drept şi sfânt, şi îl ocrotea; şi când îl asculta, sta mult pe gânduri şi era bucuros să îl asculte. Dar s-a ivit o zi cu bun prilej: când Irod, de ziua sa de naştere, făcea ospăţ dregătorilor şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea. Atunci fiica Irodiadei intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor care şedeau cu el la ospăţ. Iar împăratul a zis fetei: cere de la mine orice voieşti, şi-ţi voi da. Şi s-a jurat fetei, zicând: orice vei cere de la mine voi da ţie, până la jumătate din împărăţia mea. Iar ea ieşind, a întrebat pe mama sa: ce să cer? Iar Irodiada a zis: capul lui Ioan Botezătorul. Atunci, îndată a intrat grăbită la împărat şi i-a cerut, zicând: vreau să-mi dai numaidecât pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul. Şi împăratul s-a întristat adânc, dar din pricina jurământului şi din pricina celor care şedeau împreună cu el la ospăţ, n-a voit să-i nesocotească cererea. Şi trimiţând îndată pe paznicul temniţei, împăratul a poruncit să aducă capul lui Ioan. Iar acela mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Când au aflat ucenicii lui, au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi apostolii s-au adunat la Iisus şi I-au spus toate câte au făcut şi câte au învăţat pe oameni. (Marcu 16, 14-30)

În Biserică există reguli şi excepţii de la reguli. Dacă pe acestea nu le confunzi între ele, depărtându-te deopotrivă de desfânarea de-a stânga (nepostirea cu tot felul de justificări) şi desfrânarea de-a dreapta (zelul fanatic pentru formele ascezei), eşti încă viu, cu şanse de însănătoşire (mântuire).

[AlinB]

În prealabil postat de Yasmina

Fratilor,prea subliniati "iubirea de aproapele" (...) care se loveste de alte interese personale

Super perspectiva :)
Orice comentariu e de prisos.

Din cele ce sustineti,Alin si Sophia,reiese ca ar trebui sa facem tot ce ne sta in putinta sa le facem pe plac oamenilor,sa nu cumva sa-i suparam iar poruncile si sfaturile bisericii sa le incalcam in numele acestei iubiri pt aproapele.

"sa le facem pe plac" expresia in sine pentru mine spune deja tot, ca si mai sus nu cred ca mai merita adaugat un comentariu :)

Daca am face asta,reiese ca am tine post foarte rar,din intamplare,atunci cand scapam neinvitati la o petrecere cu fast,sau cand nu suntem chemati la o masa prieteneasca -unde prietenii ori nu sunt ortodocsi ori nu traiesc in spiritul ortodox.

Pai asa multi prieteni neortodocsi/netraitori? Si zici ca sunt relatii profunde? (daca ai citit tot ce am scris pe tema asta) Poate aici e problema.

Despre ce iubire pt oameni este vb cand participi la o nunta?Adica am facut tot ce mi-a stat in putinta,am ajutat saracii,am facut vizite pe la orfelinate,camine de batrani,puscarii si scoli de corectie?am ajutat oamenii strazii,familiile cu multi copii si bolnavii? Adica toate astea le-am bifat si nu mi-a mai ramas decat sa-mi "ajut"niste biete cunostiinte cu prezenta la nunta? Hotarat lucru,le-am facut pe toate !!

Nu era vorba de "biete cunostinte" in ceea ce am spus.

Daca nu sunt decat niste cunostiinte vagi,care te-au invitat ca sa umple restaurantul care are capacitate de 400 de locuri,mai ganditi-va daca merita sa participati in ziua taierii capului Sf.Ioan Botezatorul.

Clar, n-ai citit mai nimic.

Ma amuza ce cred unii,ca daca sunt invitati la o nunta oamenilor le pasa de ei sau de prezenta lor!!! Asta este foarte amuzant :)

Vorbesti in numele tau sau incerci sa ai o regula absoluta?

Daca este sora,verisoara,colega de banca din liceu sau vecina cu care aveti relatii f bune atunci este mai dificil sa nu va duceti,caz in care apelati la autoritatea duhovnicului.

Presupunand ca si el a fost o alegere buna. De fapt si pana la urma, tot la alegerea ta faci apel.

Eu vad dorinta de participare din"dragostea de aproape"doar o dorinta personala ,ascunsa, de a petrece alaturi de oameni. Nu-i rau,dar poate fi amanata pt ca ocazii mai sunt ,Slava Domnului.

Nu toata lumea e ahtiata dupa petreceri :)