nunta in zi de post

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de sophia

Pentru Delia si Mihnea (si altii):

Uite tot din catehism citez si eu ceva, de la cele 9 porunci:

"Biserica a randuit anumite zile in care crestinii sa praznuiasca cele mai insemnate evenimente din viata Mantuitorului si a sfintilor. Acestea, fiind unele de bucurie, iar altele de intristare, de buna seama ca cele dintai vor fi praznuite cu bucurie sufleteasca, iar celelalte, cu intristare si cu infranare trupeasca si sufleteasca. Prin porunca aceasta, Biserica cere crestinului ca in zilele de intristare aratate de ea, in zilele de post, sa nu faca nunta si petreceri, care sunt prilej de veselie si, in genere, sa nu ia parte la bucurii si placeri. Implinirea acestei porunci sporeste crestinului evlavia si dragostea fata de Dumnezeu."

Bun. Deci, porunca Bisericii despre care vorbim este sa nu faci nunta in zile de post. Intr-o interpretare mai larga: sa nu faci ori sa participi la petreceri cu dans IN ZI DE POST.

Intrebari:
1. Adormirea Maicii Domnului este sau nu este zi de post ?
Daca nu este, atunci va pot invita la un vals.

2. Taierea capului sf Ioan Botezatorul este sau nu este zi de post ?
Daca este, atunci valsul din acea zi va trebui sa-l amanam pentru cand se va putea.

De ce spuneti ca e complicat, cand e asa de simplu ?

Acuma, renuntarile de care vorbiti: din cauza consecintelor temporale ale lacomiei mele, practic a trebuit sa renunt la paine. In primele doua zile a fost teribil. Id-ul din mine se revolta contra superego-ului, care ii spunea "Nein! Kein mehr Brot essen!"
Dupa o scurta abreactie, nu numai ca m-am obisnuit, dar am constatat ca mancarea are un cu totul alt gust fara paine. Mai precis, am realizat cat de mult painea egalizeaza gusturile diferitelor mancaruri, facand ca toate sa para la fel. Inainte, era ca si cum, pe acelasi fond de zgomot, ascultam un solo de oboi, apoi unul de saxofon. Nu le puteam deosebi. Acum, fara paine, am aflat ca intre hatmantuchi si marar este o deosebire enorma, precum intre oboi si saxofon.
Ei bine, sunt fericit ca am renuntat la paine. Si inainte ma bucuram cand imi umpleam burdihanul, dar, fara sa realizez, ma simteam greu si ma tragea la somn, ajungand sa sufar de boala porcului. Acum, bucuria mea este de o natura mult mai rafinata. Mananc pe saturate si ma simt usor si in forma. Nu realizam aceste lucruri inainte, ci eram convins ca, daca nu ai paine la fiecare masa, atunci nu ai ce manca. Este atat de bine acum, incat in niciun caz nu m-as mai intoarce la o franzela si jumatate pe zi.

[DragosP]

Pour le non connaisseurs, boala porcului e: mananci, dormi, faci cácäta si o iei de la capát.

[Copacel]

Dar pana la urma de ce nu le spui adevarul ? Spune-le adevarul si du-te la
nunta lor ca sa-ti indeplinisti "obligatiile" iar la petrecere daca te intreaba
de ce nu mananci le spui adevarul.

S-ar putea sa exagerez insa tare imi este ca acest eveniment este de fapt
o incercare a Lui Dumnezeu.Dumnezeu va testeaza credinta marturisitoare
fata de alti oameni din alta religie.

Daca n-o s-o treceti cred ca va veni la scurt timp un alt eveniment care o
sa va puna iarasi la testare credinta marturisitoare.

Sau s-ar putea sa nu fie nimic din cele ce-am spus.

[AlinB]

În prealabil postat de DragosP

Pour le non connaisseurs, boala porcului e: mananci, dormi, faci cácäta si o iei de la capát.

De fapt toti facem chestiile astea. Singura diferenta e ce mai faci intre.

[delia31]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Acuma, renuntarile de care vorbiti: din cauza consecintelor temporale ale lacomiei mele, practic a trebuit sa renunt la paine. In primele doua zile a fost teribil. Id-ul din mine se revolta contra superego-ului, care ii spunea "Nein! Kein mehr Brot essen!"
Dupa o scurta abreactie, nu numai ca m-am obisnuit, dar am constatat ca mancarea are un cu totul alt gust fara paine. Mai precis, am realizat cat de mult painea egalizeaza gusturile diferitelor mancaruri, facand ca toate sa para la fel. Inainte, era ca si cum, pe acelasi fond de zgomot, ascultam un solo de oboi, apoi unul de saxofon. Nu le puteam deosebi. Acum, fara paine, am aflat ca intre hatmantuchi si marar este o deosebire enorma, precum intre oboi si saxofon.
Ei bine, sunt fericit ca am renuntat la paine. Si inainte ma bucuram cand imi umpleam burdihanul, dar, fara sa realizez, ma simteam greu si ma tragea la somn, ajungand sa sufar de boala porcului. Acum, bucuria mea este de o natura mult mai rafinata. Mananc pe saturate si ma simt usor si in forma. Nu realizam aceste lucruri inainte, ci eram convins ca, daca nu ai paine la fiecare masa, atunci nu ai ce manca. Este atat de bine acum, incat in niciun caz nu m-as mai intoarce la o franzela si jumatate pe zi.

E posibil sa vorbiti de doua forme ale pacatului lacomiei. Una grosiera, neinfranarea pantecelui, alta, mai subtila si mai rafinata, cea a papilelor gustative.
Ambele sunt forme ale aceleiasi patimi; dorinta de a manca de dragul placerii si desfatarii.

Aceasta distinctie intre cele doua forme o face Avva Dorotei de Gaza.
Atunci cand accentul cade pe cantitate, pe dorinta de a manca mult de dragul placerii, in literatura ascetica se cheama "gastrimarghie" (tradus mot a mot – nebunia/neinfranarea pantecelui).

In timp ce, atunci cand ne orientam pe latura calitativa a mancarii, adica sa fie fina, delicata, rafinata, subtila, o adevarat simfonie a aromelor, ascetii o diagnosticheaza drept "laimarghie" (nebunia/neinfranarea gurii, a gustului).

Mai exista o forma a acestei dorinte de a manca de dragul placerii: dorinta de a manca haotic, de cate ori ne vine chef, sau cum se zice in indreptarele de spovedanie, " a manca inainte de vreme".

Acuma, in cazul de fata, numai dvs. si duhovnicul puteti sesiza daca n-ati inlocuit forma grosiera a lacomiei, "umplerea burdihanului", cum autoironic ii ziceti, cu cea subtila, dezmierdarea papilelor. Gastrimarghia cu laimarghia.

De luat aminte, ca in patima lacomiei, nu hrana in sine e problema, ci modul patologic in care ne folosim de ea: "Pacatul nu sta in hrana, ci in modul in care o primesti. De aceea se poate sa mananci feluri gustoase si gatite cu grija, fara sa pacatuiesti in vreun fel si sa inghiti mancaruri de rand si sa te intinezi cu ele" (Sf. Grigorie cel Mare, Comentariu la Iov).

Cu alte cuvinte, putem sa mancam doar paine goala, dar multa si pe saturate, fara ca asta sa insemne c-am tinut post.

"Mancarea s-a dat pentru doua pricini: pentru hrana si pentru tamaduire. Iar cei ce se impartasesc de ele in afara de aceste pricini se vor osandi ca unii ce s-au dedat desfatarilor, folosind rau cele date de Dumnezeu spre trebuinta". (Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste).

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de delia31

Ambele sunt forme ale aceleiasi patimi; dorinta de a manca de dragul placerii si desfatarii.

Aceasta distinctie intre cele doua forme o face Avva Dorotei de Gaza.
Atunci cand accentul cade pe cantitate, pe dorinta de a manca mult de dragul placerii, in literatura ascetica se cheama "gastrimarghie" (tradus mot a mot – nebunia/neinfranarea pantecelui).

In timp ce, atunci cand ne orientam pe latura calitativa a mancarii, adica sa fie fina, delicata, rafinata, subtila, o adevarat simfonie a aromelor, ascetii o diagnosticheaza drept "laimarghie" (nebunia/neinfranarea gurii, a gustului).

Mai exista o forma a acestei dorinte de a manca de dragul placerii: dorinta de a manca haotic, de cate ori ne vine chef, sau cum se zice in indreptarele de spovedanie, " a manca inainte de vreme".

Da, si limba franceza opereaza cu aceste distinctii. Un om care mananca mult, pantagruelic, este un gourmand. Unul care se deda placerilor gastronomiei ca arta, visand la produse de haute cuisine, devenind eventual el insusi aidoma unui chef artisan si unui sommelier este un gourmet. Mai avem cazul celui care nu rezista sa nu manance atunci cand vede mancare, fiind capabil sa consume mai mult cand se fac bucatele decat atunci cand is servite. Acela este un glouton.

Cine vrea sa studieze geniul francez al desfatarii papilelor trebuie sa inceapa prin a citi "Fiziologia gustului" a lui Brillat-Savarin. Jurist si politician de nivel mediu, daca nu cumva mediocru, acest Pastorel Teodoreanu al Senei a ramas in istoria literaturii pentru scrierile sale gastronomice. In onoarea lui cofetarii parizieni, urmati de cei ai Micului Paris, au elaborat savarinele, astfel incat de binefacerile lui pentru omenire ne bucuram si azi.
Locul unde parerile mele se despart de cele ale lui Savarin e dat de putina consideratie pe care o are fata de rasol. In "Fiziologie" el foloseste cele mai aspre cuvinte despre acest minunat fel de mancare, gasindu-l de speta inferioara. Parerea mea este ca acest lucru se explica prin aceea ca inca nu descoperise hreanul, mijlocul fundamental care, combinat (desi nu obligatoriu) cu usturoiul si smantana, da har rasolului. Numai hreanul, aceasta dumnezeiasca buruiana, care face parte, nu intamplator, din familia cruciferelor, adica purtatoarelor de cruce, poate innobila rasolul de care Savarin si-a batut joc in nemuritoarele lui pagini. Este un betesug al artei culinare franceze, care, totusi, nu duce lipsa de minunate mirodenii: aici nu s-a descoperit hreanul nici pana in ziua de azi. Cu exceptia unei regiuni, Alsacia de influenta germana, in rest hrean nu se gaseste, iar precupetii nici macar nu stiu ce-i aia, scotandu-si Larousse-ul de sub taraba deindata ce-i intrebi de raifort. Aceasta atitudine refractara a francezilor fata de miraculoasa crucifera se explica, in opinia mea, prin aceea ca folosirea ei exclude nobletea vinului, facand ca un Chateau Lafite sa nu poata fi deosebit de o posirca. Dar atunci, oare nu cu atat mai mare ar trebui sa fie gloria hreanului ?

Si eu am renuntat la paine, mult mai tarziu si greu decat fratele Mihnea. Nu mai sunt porcul pe care l-au vazut Mihnea si Ioan Cezar. Insa nu pot renunta la antricoate, jumari, peste fript, compoturi fara zahar sau miere, si mai ales multe fructe si legume crude. De pilda, cred ca doar un ciudat ca mine ar manca dovlecei cruzi. Nu e mai putin adevarat ca era post, atunci.

În prealabil postat de delia31

E posibil sa vorbiti de doua forme ale pacatului lacomiei. Una grosiera, neinfranarea pantecelui, alta, mai subtila si mai rafinata, cea a papilelor gustative.
Ambele sunt forme ale aceleiasi patimi; dorinta de a manca de dragul placerii si desfatarii.

Aceasta distinctie intre cele doua forme o face Avva Dorotei de Gaza.
Atunci cand accentul cade pe cantitate, pe dorinta de a manca mult de dragul placerii, in literatura ascetica se cheama "gastrimarghie" (tradus mot a mot – nebunia/neinfranarea pantecelui).

In timp ce, atunci cand ne orientam pe latura calitativa a mancarii, adica sa fie fina, delicata, rafinata, subtila, o adevarat simfonie a aromelor, ascetii o diagnosticheaza drept "laimarghie" (nebunia/neinfranarea gurii, a gustului).

Mai exista o forma a acestei dorinte de a manca de dragul placerii: dorinta de a manca haotic, de cate ori ne vine chef, sau cum se zice in indreptarele de spovedanie, " a manca inainte de vreme".

Acuma, in cazul de fata, numai dvs. si duhovnicul puteti sesiza daca n-ati inlocuit forma grosiera a lacomiei, "umplerea burdihanului", cum autoironic ii ziceti, cu cea subtila, dezmierdarea papilelor. Gastrimarghia cu laimarghia.

De luat aminte, ca in patima lacomiei, nu hrana in sine e problema, ci modul patologic in care ne folosim de ea: "Pacatul nu sta in hrana, ci in modul in care o primesti. De aceea se poate sa mananci feluri gustoase si gatite cu grija, fara sa pacatuiesti in vreun fel si sa inghiti mancaruri de rand si sa te intinezi cu ele" (Sf. Grigorie cel Mare, Comentariu la Iov).

Cu alte cuvinte, putem sa mancam doar paine goala, dar multa si pe saturate, fara ca asta sa insemne c-am tinut post.

"Mancarea s-a dat pentru doua pricini: pentru hrana si pentru tamaduire. Iar cei ce se impartasesc de ele in afara de aceste pricini se vor osandi ca unii ce s-au dedat desfatarilor, folosind rau cele date de Dumnezeu spre trebuinta". (Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste).

OK, pai mancarea trebuie sa aiba gust. E normal, de aceea ni s-au dat papile gustative. Ascetii sunt...asceti. Doar nu o sa fie, pentru mireni, niste calugari, si inca eremiti sau stalpnici, model! Imi pare exagerat. Nu trebuie sa traim ca ei, caci nu suntem sub voturile monahale. Nu stiu, e parerea mea. Sper ca nu exagerez eu, la randul meu.

[lidiap]

Va multumesc tuturor, chiar nu ma asteptam la atatea puncte de vedere, mai asezate sau mai caustice, dupa cum ne e felul si firea. Am inteles ce avem de facut si concluzia este ca in credinta nu exista jumatati de masura. Daca vrem sa primim trebuie in primul rand sa dam, TOTUL.

[delia31]

În prealabil postat de Grand Moff Hadrianus

OK, pai mancarea trebuie sa aiba gust. E normal, de aceea ni s-au dat papile gustative. Ascetii sunt...asceti. Doar nu o sa fie, pentru mireni, niste calugari, si inca eremiti sau stalpnici, model! Imi pare exagerat. Nu trebuie sa traim ca ei, caci nu suntem sub voturile monahale. Nu stiu, e parerea mea. Sper ca nu exagerez eu, la randul meu.

Da, pai si ascetii au papile gustative. Dar nu-si fac din ele idoli mentali carora sa le aduca cele mai rafinate ofrande.
Vezi mai sus ce zicea Sf. Grigore cel Mare. "Pacatul nu sta in hrana, ci in modul in care o primesti. De aceea se poate sa mananci feluri gustoase si gatite cu grija, fara sa pacatuiesti in vreun fel si sa inghiti mancaruri de rand si sa te intinezi cu ele".

Nu hrana in sine ar fi problema, nici gustul ei, ci felul in care ne folosim de ea. Poate fi cumpatat, poate fi exagerat, fie accentuand cantitatea, fie cautand exclusiv calitatea ultra, desfatarea rafinata a simturilor.

In esenta, e vorba de modul de hranire propus de Dumnezeu, raportul optim dintre inteligibil si sensibil, pentru a nu deraia in directii patologice.

Nu trebuie sa fii musai ascet, nici sa-ti spuna nutritionistul sau psihologul, ca ne dam singuri seama cand ne facem rau prin exces si intrebuintarea patologica a hranei. Mancatul compulsiv, bulimia - stim ca fac mari ravagii. Psihologul nostru, Ioan Cezar ne poat explica mai bine mecanismele compensatorii ale tulburarilor de genul asta. Lipsa iubirii si golul resimtit de absenta cuiva, trebuie umplut cu ceva, cel mai la indemana fiind mancarea. Mai ales dulciurile.

Ascetii percep lacomia de mancare in sensul unei intelegeri rasturnate a dorintei de a ne hrani. Omul e facut sa se hraneasca si spiritual si material, si inteligibil si sensibil. Ce-a zis Hristos pe tema asta? "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot Cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu".

Cand dorinta noastra de a manca si de a ne desfata exagerat simtul gustului e mai mare decat dorirea de Dumnezeu, ea ne devine patima si pricina de moarte sufleteasca.

Hrana Il poate descoperi omului pe Dumnezeu ( asta-i o arta a ascetilor), fiindca mancarurile pot fi cugetate ca un mediu transparent al energiilor lui Dumnezeu. Sf. Isaac Sirul, vorbeste chiar de cel ce a vazut / perceput in hrana sa pe Domnul, adica poate intelege ratiunea, motivatia lui Dumnezeu cand a facut roadele cu care sa ne hranim. Nici intr-un caz spre imbuibare ori ca afrodisiac de innebunit simturile. IMHO.