GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ea-141230.html

[forever...]

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...eu-150149.html

[cristiboss56]

Arată-mi postul tău prin lucruri
din “Omilii si cuvantari”
SFANTUL IOAN GURA DE AUR



De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.
Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.
Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.
Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile fărădelegii.
Să postească ochii, învăţându-se să nu caute niciodată la feţe frumoase, nici să iscodească cele străine. Că hrană a ochilor este privirea. Dacă privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.
Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm şi de cele oprite.
Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.
Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să nu primeşti”.
Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm de carne de pasăre şi de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi muşcăm.
Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi a muşcat trupul vecinului.
Pentru aceasta şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5, 15).
Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în suflet, stricând numele cel bun al aproapelui. Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia, şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.
Nu vei auzi pe cei necredincioşi când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.
Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai făcut, vrăşmaş şi pizmiaş făcându-ţi-l. Iar pe tine te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.
Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.
Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină. Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul, dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.
Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ia-l deosebit şi îndeamnă-l, sfătuieşte-l, roagă-l.
Aşa şi Pavel făcea, căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste către cel ce a greşit încredinţează-l că, aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.
Apucă-i picioarele şi sărută-i-le, nu te ruşina dacă voieşti cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.
Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).
Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.
Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?
Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.
Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.
Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.
Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.
Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).
Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.
De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători de bine.
Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.
Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?
Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.
Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.
Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).
Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.
Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.
Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.
Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.
Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

[Mihailc]

În legătura cu aceasta, să cercetăm cele ce urmează. Dacă sfintele Daruri pe de o parte sunt aduse lui Dumnezeu, iar pe de alta sfinţesc pe cei ce au trebuinţă de sfinţire, de ce credem că, prin aducerea lor, cinstim şi pe cei deja sfinţiţi şi întru totul desăvârşiţi (adică Sfinţi)? Şi de ce...
Atunci când îi chemăm într-ajutor, rugându-ne lor pentru vreun lucru, le făgăduim Liturghia acestor Daruri, ca şi cum am vrea sa le închinăm lor sau să le aducem pentru ei, ca să-i îmbunăm? - Pentru că, după cum am spus mai înainte, aducerea Darurilor are şi alt rost, potrivit căruia Darurile devin ale Sfinţilor atunci când ele sunt aduse lui Dumnezeu ca mulţumire pentru slava cu care El i-a slăvit şi pentru desăvârşirea cu care i-a fericit. Darurile sunt într-adevăr, ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt aduse Lui; ele sunt şi ale credincioşilor care au nevoie de ajutor, ca unele ce sunt ajutătoare; dar totodată sunt şi ale Sfinţilor, deoarece sunt aduse lui Dumnezeu din pricina lor. Într-adevăr, darul hărăzit mie este al meu, oricare ar fi primitorul (chiar daca îl primeşte altul). Căci nu toate darurile le primim chiar în mâinile noastre, ci pe unele le primim şi prin prieteni, prin ai casei, sau, într-un cuvânt, prin orice persoana căreia dăruitorul le încredinţează, ca să ne facă plăcere. De aceea Mântuitorul zice ca El însuşi e Acela Care primeşte când dăm ceva săracilor, pentru că cei ce dau de pomană la sărmani, pentru Domnul fac aceasta. Asemenea şi Sfinţii primesc Darurile noastre, pentru ca datorită lor se aduc lui Dumnezeu; adică după cum pomana la săraci se face din iubirea pentru Hristos, tot aşa şi aducerea Darurilor se face din iubirea pentru Sfinţi. Deoarece îi iubim peste măsura de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre şi ne bucurăm împreună cu ei de fericirea lor, ca şi cum noi înşine am fi părtaşi ai acestei fericiri. Bucurându-ne astfel pentru bunătăţile ce le-a dat lor Domnul, mulţumim Dătătorului să-i aducem daruri în semn de recunoştinţă. Dar Sfinţii primesc Darurile, nu numai pentru ca aducerea Darurilor se face din iubire pentru ei, ci şi pentru că ei se bucura şi se veselesc foarte, când noi aducem lui Dumnezeu mulţumire şi slavă prin aceste Daruri. Căci, după cum cel mai greu păcat al nelegiuiţilor e ca, din pricina lor, Dumnezeu e hulit între neamuri, tot aşa cea mai mare bucurie şi dorinţă a Sfinţilor este ca, printr-înşii să fie slăvit Dumnezeu. Pentru aceasta s-au nevoit fără încetare cât au trăit în trup şi tot aceasta le este îndeletnicirea necurmată, pricină de desfătare şi cea mai mare fericire după ce s-au mutat de pe pământ la cer. Căci dacă petrecem mulţumind necontenit lui Dumnezeu şi făcând toate numai spre slava Lui chiar şi atunci când abia nădăjduim la această fericire, cu atât mai mult acum, când recunoştinţa le e cu mult mai mare, cand sunt deja desăvârşiţi, când nu mai nădăjduiesc bunurile ci simt dărnicia lui Dumnezeu chiar în chip nemijlocit, când au ajuns luminători ca soarele din simpli pământeni ce erau, fii măriţi şi locuitori ai Împărăţiei cerurilor din robi netrebnici, mijlocitori (ocrotitori) ai noştri, din pârâţi vinovaţi, prin trecerea pe care o au înaintea Judecătorului! Aşa se face că Sfinţii nu se mai satură slăvind pe Dumnezeu şi li se pare că singuri nu-I mulţumesc deajuns; de aceea ei doresc ca toţi îngerii şi oamenii sa ia parte la imnul lor de laudă, pentru ca datoria lor de recunoştinţă să fie plătita lui Dumnezeu într-un chip mai vrednic de măreţia Lui, fiind ea sporită prin înmulţirea lăudătorilor.
Mărturii pentru aceasta sunt sfinţii tineri cei dimpreună cu Azaria care au ieşit nevătămaţi din cuptorul cel de foc; simţindu-se datori să aducă mulţumire Izbăvitorului lor şi să-L laude pentru minunea pe care o făcuse cu ei, nu s-au mulţumit să cânte numai ei singuri şi au socotit că glasul lor nu e deajuns pentru aceasta; ei chemau într-ajutor pe îngeri, pe tot neamul omenesc şi chiar cerul cu soarele şi cu stelele, pământul, munţii şi toate lucrurile necuvântătoare şi neînsufleţite, cu un cuvânt toată făptura. Iată cât de mare era râvna Sfinţilor de a lăuda pe Dumnezeu încă de pe când trăiau pe pămând şi deci cu atât mai mult acum, când sunt eliberaţi de trupul păcatului. De aceea, dacă cineva, aducându-şi aminte de Sfinţi, de cinstea, de fericirea şi de slava lor, laudă pe Dumnezeu, Cel ce i-a încununat pe dânşii, acela le pricinuieşte bucuria şi desfătarea cea mai curată decât toate bucuriile, mai cu seamă atunci când laudă pe Dumnezeu nu numai prin simple cuvinte, ci aducându-I şi daruri şi mulţumire şi încă nişte daruri care-I plac aşa de mult şi care sunt preţuite cu cea mai înaltă cinste. Căci atunci, Mântuitorul Însuşi, primind Darurile noastre cu bunăvoinţă, ne da în schimb mult mai mult decât se cuvine, adică chiar Trupul şi Sângele Său; iar Sfinţii bucurându-se de Daruri mai mult decât de orice alt lucru cu care i-am putea cinsti pe ei, se oferă cu totul să ne dea ajutorul lor la orice nevoie avem. Căci ei imită întru toate pe Stăpânul lor.(Sfântul Nicolae Cabasila - Explicări la dumnezeiasca Liturghie)
http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=203

[Mihailc]

Numeroase sunt darurile pe care Dumnezeu le-a făcut oamenilor, atât cele pe care El le-a dăruit deja, cât şi cele pe care El le dă celor care s-au luptat pentru a le păstra pe cele dintâi. Dar cel mai mare dar dintre toate, cel care-l face pe om să fie om – este de a-L iubi pe Dumnezeu în curăţie, de a trăi după minte, de a stinge patimile şi de a nu avea nicio îndulcire dintru păcat. Ori, puterea de a trăi în acest chip şi de a fi curaţi după ce am biruit toate păcatele a fost aşezată în noi încă de la început: mai întâi, puterea de a omorî păcatul – nu fără suferinţă, ci, după ce ne vom fi războit. Apoi, după ce vom fi arătat şi izbutit tot ceea ce ţine de puterea noastră, aceea de a face să înceteze ostenelile noastre, de a fi buni fără lupte şi a rămâne fără păcat – după ce vom fi dobândit până şi nestricăciunea trupului.
A înţelege altfel ceea ce priveşte omul ar fi nesăbuit, căci, dacă firea nu ar fi fost atât de aplecată spre păcat şi deşi făcând şi folosind totul împotriva acestuia – noi nu am putea scăpa în întregime neatinşi de rănile care decurg de aici şi această stare rea ar fi în noi neschimbătoare. Am fi, astfel, mai răi decât dobitoacele în care nu este niciun rău şi ne-ar fi aproape cu neputinţă a nu-L huli pe Făcătorul că nu e întru totul Bun – şi, cu atât mai mult, făcătorul răului – de a nu-l fi răsplătit întotdeauna pe cel drept, cerând de la noi ceea ce El nu ar fi sădit în noi şi de a cere plată fără a-l fi într-armat pe om împotriva tuturor păcatelor.
Numai dacă El ne-ar fi legat de puterile binelui încă de la început, astfel încât am fi fost buni fără măcar a fi suferit cât de puţin în lume – şi, desigur, nu ar fi fost cu putinţă să fi fost buni în acest chip, fără să fi avut de alergat noi înşine spre bine şi virtute, căci noi am fi fost atunci pregătiţi mai degrabă să răbdăm binele decât să-l săvârşim. Cum, dar, am fi putut noi să folosim această libertate a propriei noastre voinţe, pe care am primit-o ca ea să fie pricina laudelor şi a biruinţelor pentru acei care se sprijină pe puterile lor, spre deosebire de cei care nu sunt copţi şi pliniţi decât prin firea trupului? Dar lui Dumnezeu nu I-ar fi fost bineplăcut ca omul să nu poată ajunge vreodată la capătul acestor izbânzi ale virtuţii cu care El a cinstit firea noastră şi să-l lase să lupte la nesfârşit, fără a cunoaşte capătul şi încununarea luptei sale, căci nu ar fi fost nimic mai împovărător pentru om, câtă vreme toate celelalte făpturi au un ţel spre care se îndreaptă şi la care e de nevoie să ajungă. De aceea, trebuie să primim şi să credem că puterea de a lupta împotriva păcatului a fost aşezată în firea omenească şi că noi trebuie să facem ca această putere să treacă în faptă, devenind buni în noi înşine şi prin noi înşine, spre a plini binele care se află în noi şi pentru a încheia luptele şi ostenelile. Dacă nu, de ce am mai avea nevoie de lupte, dacă nu pentru a apăra virtutea care este nedeplină în noi şi pentru a nu o lăsa prea depărtată de cea care ne-a fost poruncită? Atunci, nu va mai putea fi nicio primejdie şi nicio putere tinzând spre păcat, ori de care fel ar fi, întrucât Dumnezeu – Binele desăvârşit – Care este întreaga noastră nădejde, nu lasă niciun loc din care El să lipsească. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185

[Mihailc]

Acestea sunt darurile lui Dumnezeu pentru om şi aceasta este măreţia lor. Primind astfel, din mâna Sa, o fire atât de bună, oamenii ar fi luat-o cu atât mai bună, cu cât ar fi păstrat într-înşii darurile dintru început; dar ei au stricat-o într-atât, încât nu au mai fost în stare să stăpânească şi nici să folosească aceste daruri pe care le primiseră – şi cu atât mai puţin darurile încă şi mai bune, pe care ar fi urmat să le primească de la Dumnezeu, dacă s-ar fi dovedit buni chivernisitori ai celor dintâi dăruite. Dar nimeni nu a pus în lucrare puterea de a lupta împotriva păcatului – putere pe care o aveau în firea lor şi care se afla în toţi. Nu s-a găsit nimeni care să fi trăit ferit de învinuiri şi boala începută de cel dintâi dintre oameni şi împărtăşită celorlalţi îşi întinse stăpânirea asupra tuturor. Părea că firea noastră avea răul în sine, că frumuseţea firească a omului se ascunsese şi că, întru atâtea trupuri omeneşti, omul rămăsese nevăzut, căci toţiii lucrau toată fărădelegea şi răutatea pe care le-o îngăduia sufletul, fără ca, vreodată, binele care se găsea în firea omenească să se fi arătat a fiinţa cu adevărat.
Dar Preacurata Fecioară, fără a avea cerul drept cetate – căci ea nu fusese zămislită din trupuri cereşti, ci din cele pământeşti, într-un chip care ne este obişnuit tuturor celor din acest neam căzut, care şi-au uitat firea cea dintâi – ea singură dintre oameni s-a luptat cu putere, de la început şi până la sfârşit, împotriva oricărei răutăţi. Doar ea a întors lui Dumnezeu neatinsă frumuseţea pe care El ne-a dat-o, numai ea s-a folosit de toată puterea şi de toate armele pe care El ni le-a încredinţat. Prin iubirea faţă de Dumnezeu şi prin puterea minţii sale, prin voinţa sa mereu dreaptă şi prin nemărginirea înţelepciunii sale, ea a îndepărtat orice păcat şi a dobândit o biruinţă neasemănată. Astfel, ea l-a dezvăluit pe om aşa cum a fost el zidit dintru început. Astfel, L-a dezvăluit ea pe Dumnezeu şi înţelepciunea Sa fără prihană – şi cât îl iubeşte El pe om. Pe Cel pe Care L-a înveşmântat cu trup şi L-a înfăţişat ochilor tuturor, ea Îl zugrăvise mai întâi după ea însăşi şi nimănui altcuiva decât ei, dintre toate creaturile, nu i-a fost cu adevărat cu putinţă să-L cunoască pe Făcătorul (Înţelepciunea lui Solomon, 13, 1). Căci, aici pe pământ, nici Legea nu putuse să facă atât, nici gura Proorocilor, nici meşteşugul dumnezeiesc arătat de zidirile văzute, nici cerurile spunând slava Făcătorului (Psalm 18, 1), nici grija şi luarea-aminte a îngerilor, nici nimic altceva din ceea ce a fost făcut, nimic nu putea arăta în afară nici bunătatea, nici înţelepciunea dumnezeiască. Doar un om purtând chipul lui Dumnezeu, dacă s-ar fi arătat el însuşi aşa cum e, fără a adăuga vreo trăsătură, Îl putea arăta cu adevărat pe Acest Dumnezeu. Singură Fecioara Preafericită a putut arăta acest lucru, doar ea a putut păstra cu strălucire firea omenească neîntinată de orice stricăciune, ea singură dintre toţi oamenii care au fost şi care vor urma, căci nimeni altcineva, zice Proorocul, n-ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat (Iov 14, 4). Acesta este lucrul care, mai mult decât oricare minune, stârneşte nu numai minunarea oamenilor, ci şi a îngerilor; acest lucru întrece orice cuvânt: ca Fecioara să fie o făptură omenească, având în sine toate ale oamenilor, fără a adăuga ceva – şi să scape stricăciunii proprie firii omeneşti căzute.
Cum a putut săvârşi ea aceasta? Cu ce gânduri? Ba, mai mult, cum a intrat la început în acest plan, cum s-a încumetat a se avânta în această luptă, despre care n-auzise să se spună că ar fi câştigat-o vreunul din neamul ei? Spre care dintre cei din vechime şi-a îndreptat ea privirea? Cine se putea aştepta la biruinţă din partea ei? De unde îşi trăgea ea atâta cutezanţă? Firea era căzută şi este cu neputinţă a spune în câtă răutate se târau cei mai mulţi dintre oameni. Binele era rar şi era socotit ca îndatorire doar celor ce urmau să vină, astfel era înţeles că putea fi de folos celorlalţi. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185

[Mihailc]

Aşadar, de unde îşi trage Fecioara biruinţa? Nefiind venită în lume înaintea celorlalţi oameni, n-a putut primi o fire omenească lipsită de orice răutate şi, în acelaşi timp, nevenind după Omul Cel Nou, nu a putut să primească de la El lucrarea cea nouă. Fără îndoială că nu ar fi fost nemaipomenit ca Adam să fi învins păcatul, de vreme ce toate, deopotrivă, îl împingeau spre virtute şi-l îndepărtau de rău: felul său de viaţă, locul plin de tot felul de bucurii, lucrarea lipsită de orice fel de pătimire, trupul neîmpărtăşit de stricăciune, sufletul lipsit de pofta pentru păcat. Mai mult încă, el nu avea nici un om drept pricină a naşterii sale, cunoscându-L de-a dreptul pe Dumnezeu ca Părinte al firii Sale, ca Învăţător şi Legiuitor. El era deci gătit pentru deplina împărtăşire de El şi ar fi trebuit astfel să poarte în sine o neostoită dorinţă după Dumnezeu. Totodată, pentru cei veniţi în lume după har şi împăcare, în vremea Noii Jertfe şi a revărsării Duhului, după negrăita Naştere din apă şi din înfricoşătoarele Taine ale Sfântului Altar, pentru cei care s-au folosit astfel de ajutorul cel mai presus de fire, a fi străini de toată răutatea nu este nicio minune.
Ori, dacă este atât de greu şi aproape cu neputinţă pentru un om să se împotrivească până la capăt păcatului şi, dacă însuşi întâiul om a fost, deopotrivă, şi cel dintâi care a călcat porunca şi care, fiind atât de bine înarmat pentru a săvârşi binele şi virtutea, a căzut de îndată, fără să rămână neclintit în faţa asaltului; ba, mai mult, dacă, după baia Botezului şi primirea harului, chiar şi pentru cei care s-au aplecat mai temeinic către înţelepciunea cea mai înaltă şi au ajuns stăpâni loruşi, chiar şi pentru aceştia se află rele de care nu sunt cu totul nevinovaţi şi, dacă, prin urmare, au nevoie în orice moment de curăţiri neîncetate: ce ar fi putut ea reuşi din ceea ce nici unul din cei care s-au ostent în multe chipuri n-a izbutit – nici înainte de boala tuturor, nici după Tămăduitorul de care s-au folosit toţi – boală pe care Fecioara a putut totuşi să o tămăduiască, cu toate că ea a venit în lume atunci când răul era mai grozav, pe pământul pedepsei, în sânul unei firi învăţate să fie biruită în fiecare ceas, într-un trup robit morţii, chiar atunci când toţi cei care puteau să te împingă către rău erau la un pas de tine şi toţi cei care ar fi ştiut să ducă lupta nu erau de faţă, ea a putut, în cele din urmă, să-şi păstreze sufletul curat de orice răutate, devenind o făptură cu totul omenească, numai şi numai prin înţelepciunea sa. Ce minte ar putea să priceapă pe deplin acestea şi ce limbă ar putea să o cânte cu vrednicie pe Fecioară? Astfel, înainte de împăcarea tuturor, înainte să fi venit Făcătorul de pace, ea a nimicit în ea însăşi vrajba, a deschis cerul, a adus harul, a căpătat puteri asupra păcatului – o, minune mai presus de minte! Ce a putut, deci să dea Fecioara tot atât de suprafiresc, încât să poată fi asemenea Jertfei? Astfel, înainte de alegerea sa, în aşa fel făcută în ciuda împotrivirii firii, ea s-a înfăţişat lui Dumnezeu trecând peste vrăjmăşia care încă vie, iar peretele care despărţea lumea de Dumnezeu n-a putut dăinui în faţa dorinţei unui singur suflet. Este, oare, lucru mai vrednic de laudă?
Într-adevăr, Dumnezeu nu o pregătise în chip deosebit pentru această înţelepciune, iar dăruindu-i tot atât cât şi altora, El nu o socotise vrednică de un ajutor mai mare; doar folosindu-se de sine însăşi şi de căi obişnuite, dăruite tuturor pentru urcuşul spre virtuţi, ea a dobândit această biruinţă nemaipomenită şi mai presus de fire. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185