Educatia sexuala este educatie pentru sanatate?

Dacă am înţeles cumva ceva pe lumea asta, ar fi că problema nu constă în cuvintele/imaginile/întâmplările/experienţele pe care le trăieşte fiecare,
ci în duhul prin care trăieşte, simte, interpretează.
Orice copil poate lua contact cu orice fel de experienţă. Întrebarea e: cine îi este alături? cine îi tălmăceşte ceea ce i se întâmplă? Ce fel de om îi este călăuză? Ce fel de părinte? Ce fel de dumnezeu?
Dealtfel, când Apostolul spune că nu toate ne sunt de folos, eu cred că sugerează să luăm aminte la duhul înţelepciunii prin care găsim folosul. Că foloase sunt multe, după cum sunt mulţi dumnezei....
Iar Dumnezeu Cel Viu este Unul şi fie ca El să pună Dreapta Lui în învăţătura (pe care o dăm) copiilor noştri!
De ce vă agitaţi pentru lucrurile exterioare? Oare grija noastră nu e, mai degrabă, răspunsul pe care îl dăm lor?
Voim o lume ca un clopot de sticlă? Visăm imacularea pe pământ? Aoleu... Iarăşi puritanismul? Păi atunci unde mai face omul exerciţiul de călire şi proba? Unde încercările, răbdarea, isteţimea, abilitatea, urcuşul?
Ne-am socotit să alungăm toate ispitele, toate stimulările?
Ne grăbim să cerem Raiul pe pământ?
E aşa rău că fetiţa ori băiatul văd o imagine? Oare nu e bine şi fericit că încă se mai găseşte un părinte care îi tâlcuieşte înţelept, în Duhul?
Sau pur şi simplu cu bun simţ, cu grijă, cu răspundere. Cu iubire părintească, în fond.

*
Problema nu e ce livrează lumea. Lumea va oferi ceea ce are ea de oferit: cârpe, iluzii, şandramale, zgomot. Într-un cuvânt, deşertăciune.
Abia de aici înainte se despart oile de capre. Prin răspunsul fiecăruia înaintea unora şi aceloraşi propuneri.