Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Sfântul Nifon, Episcopul Constanțianei celei din Alexandria :

Într-o noapte, vede fericitul în vis că se afla într-o casă mare și lungă. Deodată, acolo unde stătea într-un capăt, vede doi bărbați negri și amenințători că se repezeau asupra lui, vrând să-l omoare. Ca să scape de ei, a început să alerge cu sufletul la gură spre celălalt capăt al casei, în timp ce negrii îl vânau din spate. În clipa în care și-au întins mâinile să-l apuce, a ajuns dincolo. A găsit o ușă pe care a deschis-o ca un nebun, a dat buzna înăuntru și a închis-o apoi în urma lui cu putere.

Atunci a văzut că intrase într-o biserică a lui Dumnezeu. S-a simțit în siguranță. Într-adevăr, urmăritorii lui nu îndrăzneau să intre acolo. A răsuflat ușurat și s-a liniștit. După puțin timp a deschis cu prudență ușa și a ieșit afară. A înaintat destul de mult, când cei doi negri care pândeau la fiecare colț al casei s-au arătat dintr-odată și au început din nou să-l vâneze. De cum i-a văzut, Nifon, a luat-o iar la fugă acum spre un alt capăt al casei. Și acolo a găsit o ușă care l-a dus și l-a adăpostit într-o altă biserică sfântă. Negrii, descumpăniți, se ațineau iarăși pe la colțuri. Când mai târziu a ieșit și de acolo cu frica în sân, s-a repetat scena dinainte.

Acest vis l-a văzut noapte de noapte timp de o săptămână. Și în timp ce încerca să înțeleagă semnificația lui, Duhul Sfânt i-a vorbit tainic în minte și i-a zis: „Este cu neputință să scapi din cursele demonilor dacă nu te refugiezi în Bisericile lui Dumnezeu și dacă nu te lupți prin rugăciuni și postiri”.

De atunci Nifon se ducea adeseori în biserici – și erau multe și preadesfătate în „împărăteasa cetăților” – și totodată se preda pe sine postului și rugăciunii. Uneori, însă, îl rodea acest gând: „Nu cumva e mai bine ca în loc să alerg prin biserici, să mă așez într-un loc și să cer mila Domnului?”.

Nu a întârziat Milostivul Dumnezeu să-i descopere lui iarăși că de fiecare dată când un om se duce la Biserică să se roage, fie ziua sau noaptea, pașii lui sunt numărați de sfinții îngeri, pentru a fi răsplătiți cu plată cerească în ziua Judecății. Ba încă și cum îngerii păzitori ai bisericilor îi însemnează pe cei care intră înlăuntru, și în fiecare seară transmit puterilor cerești care înconjoară Cerescul Jertfelnic. Atunci îngerii din Cer cu și mai mare râvnă și bucurie își cântă slavosloviile lo, zicând: „Cât de mare cinste este pentru acești oameni faptul că nu încetează ziua și noaptea să-L slăvească pe Preabunul Dumnezeu, măcar că trăiesc în deșertăciunea lumii! Să ne sârguim, deci, și noi mai cu râvnă să slăvim Preasfânta Treime, cântând întreit sfânta cântare”. Aflând Nifon toate acestea de la Duhul Sfânt, se nevoia să se roage neîncetat, refugiindu-se pe cât putea în biserici.

[cristiboss56]

A fost nevoie pentru câteva zile să stau în spital, ținând companie unui tânăr care fusese supus unei intervenții chirurgicale grave. Și mărturisesc că am avut parte de așa niște experiențe și trăiri ce nu le poate cineva scrie într-o carte sau rosti într-o predică, oricât de excepționale sau „duhovnicești” ar fi ele.
Să trăiești într-un spital, când desigur nu există o familiarizare cu această formă profesională, nu este o experiență obișnuită. Vezi, auzi, înțelegi și trăiești multe lucruri pe niveluri diferite. Cunoști realități care, în afara spitalului, îți scapă din vedere. Nu că nu ar exista și în afara spitalului, dar rutina de zi cu zi te conduce la uitarea lor.
Ceea ce trăiești, în primul rând, într-un spital este faptul că oamenii, în extenuarea durerii, de cele mai multe ori devin generoși și făcători de bine. Unul vine mai aproape de celălalt. Vorbesc mai mult unul cu celălalt și cu o mai mare ușurătate. Întâmpini dorința lor arzătoare de a povesti fiecare povestea vieții lui. Să-și împărtășească experiența suferinței sale. Iar acest proces odihnește și liniștește nu doar pe cel care povestește, ci și pe acela care ascultă. Se simte fiecare solidarul celuilalt. Nu simți acea singurătate tragică a durerii. Îți spui: „Există și alții ca mine. Nu sunt singur. Suntem mulți. Ne vom lupta și vom învinge!”.
O doamnă din salonul alăturat celui în care stăteam noi, fără să ne cunoască, ne-a vorbit cu familiaritate despre experiența soțului ei în legătură cu boala ei, despre multele intervenții chirurgicale ce i-au obosit, dar care nu i-au descurajat. Încerca cu agonie să ne împărtășească nădejdea ei, faptul că merită să luptăm. Încerca prin fiecare cuvânt să ne transmită curaj, să alunge frica din inimile noastre. Într-un sfârșit, și-a deschis geanta și i-a dat prietenei mele bolnave, împreună cu un zâmbet de necrezut, un cadou foarte frumos. O ceașcă pe care o făcuse ea însăși. I-a dăruit-o cu o sărutare plină de dragoste. O altă doamnă de pe acel etaj ne privea de pe coridorul spitalului, plângând. Cine știe oare ce gândea? Pentru vreun motiv de-al ei personal curgeau lacrimile din ochii ei? Și într-adevăr așa era. Suferea pentru un caz de-al ei personal.
Multe aș putea să relatez din puținele zile ce le-am petrecut în acel loc, însă mă voi limita să expun încă două experiențe care mi-au predat o lecție foarte importantă.
Prima este despre tânărul acela pe care l-am acompaniat la spital și am stat alături de el. Suferea cumplit. Ne consola el, în loc să-l mângâiem noi. Când vezi un om că suferă cumplit din cauza bolii și a efectelor ei, și cu toate acestea să-ți zâmbească doar pentru a nu te neliniști pe tine, semenul său pe care îl iubește, atunci cu siguranță vorbim de o formă de sfințenie unde prezența lui Dumnezeu este intensă prin curaj și nădejde, jertfă și înviere.
A doua istorisire la care vreau să mă refer este una ce mi-a făcut o impresie de necrezut. Ce s-a întâmplat de fapt? S-au prezentat la spital, de nicăieri parcă, oameni ai Bisericii și nu numai – înțelegând aici faptul că respectivul bolnav nu avea prieteni, cunoscuți, rude – care nu doar că au vrut să ofere darul lor material, dar cel mai important a fost faptul că și-au dorit să rămână o noapte în compania bolnavului. Aceasta este sfințenia. Este o nădejde adâncă în faptul că Dumnezeu în zilele noastre nu a lăsat nemărturisit numele Lui. Sfințenia Lui este întrupată alături de noi, în cei răstigniți prin bolile lor, care zâmbesc cu nădejdea Învierii, dar și în cei obosiți care dau deoparte somnul lor și puținul lor timp liber pentru a sluji și a ajuta pe aproapele lor. În astfel de fapte se răspândeștemirosul plăcut al Raiului.
Oameni sfinți există alături de noi, în viața noastră de zi cu zi, și nu este neapărată nevoie să poarte rasă și să aibă bărbi lungi. Nici să trăiască în nu știu care mănăstire îndepărtată. Ci sunt alături de ușa noastră. Sunt toți aceia care, în tăcere, fără bătăi de tobe și priveliști încântătoare, trăiesc iubirea de pe Crucea și din Învierea lui Hristos. Pentru aceia, viața nu este câștig și putere, ci pierdere și dăruire în numele iubirii. Spunea frumos filologul și filozoful Stavros Zoumboulakis: „Oricine caută urma lui Dumnezeu în această lume, nu o va găsi decât pe fața celor bolnavi, a celor flămânzi, a celor prizonieri, a celor străini... Oricine are răbdare cu cei neputincioși este mai mare decât toți titanii teologiei”.

[cristiboss56]

– Părinte Visarion, dacă binevoieşti, povesteşte-mi şi minunea care s-a făcut în această biserică, când l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător viu şi ai vorbit cu el?
Atunci Bătrânul Visarion a zâmbit puţin şi cu obişnuita sa simplitate a început să spună:
„Această minune despre care spui s-a întâmplat la doi ani după ce am descoperit biserica. Şi fiindcă vrei să afli, ascultă.
Sfinţia Ta ai împlinit ascultarea de morar şi ştii că adesea se adună mulţi oameni la moară. Într-o zi, doi săteni au mers la târg şi unul a cumpărat calul celuilalt. Cel care a cumpărat calul a mers la biserică şi s-a închinat. A lăsat înaintea icoanei Sfântului Ioan Înaintemergătorul câţiva bani şi mi-a spus să aprind o lumânare. Eu am aprins o lumânare, am văzut banii, care erau destul de mulţi, dar nu i-am luat, ci i-am lăsat înaintea icoanei. Spre seară am mers să aprind candelele şi am văzut că banii lipsesc. Nu-ţi închipui ce mâhnire m-a cuprins. Atunci diavolul m-a întărâtat şi m-am dus ţintă înaintea icoanei Sfântului, căruia i-am spus:
– Sfinte Ioane, ce faci? Nu eşti aici? De ce ai lăsat să-ţi ia banii dinaintea icoanei? Pentru asta n-am să-ţi aprind candela.
Şi aşa, părinte Lazăre, am aprins numai candela Maicii Domnului şi am plecat. Da, dar inima abia îmi mai bătea în piept. Am mers la moară, am urcat sus la chilie, am mâncat puţină pâine, dar eram tulburat. În minte îmi stăruia gândul că am lăsat stinsă candela Sfântului, iar aghiuţă nu mă lăsa, ci mă tot întărâta. Am spus atunci în sinea mea: «Ia să vedem ce se va întâmpla. În seara aceasta nu aprind candela». După aceea m-am culcat, părinte, cu tulburarea pe care o aveam, stăruind în îndărătnicia mea. Era luna plină şi razele ei luminau ca soarele pătrunzând în chilia mea prin fereastră. Şi aşa cum dormeam singur – pentru că atunci nu aveam pe nimeni ca ajutor –, spre miezul nopţii am simţit cum mă scutură cineva. M-am trezit şi am văzut înaintea mea un uriaş cu părul despletit. Am început să tremur de frică şi abia am putut să-l întreb:
– Cum ai venit aici?
– Nu e treaba ta să ştii cum am venit, mi-a răspuns acela, ci mai degrabă tu să-mi spui de ce nu ai aprins candela?
Şi îndată, cu multă frică, cu o voce tremurândă şi cu lacrimi în ochi, am spus:
– Să mă ierţi, Sfinte! Am greşit!
Apoi i-am făcut trei metanii şi, căzând la picioarele lui, îl rugam plângând să mă ierte”.
În timp ce Bătrânul Visarion îmi povestea acestea, a început să plângă. După puţin s-a oprit din plâns şi a continuat:
„Atunci l-am auzit, părinte, pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul spunându-mi cu un glas dulce şi liniştit:
– Fiul meu Visarion, cum spui că nu sunt aici? Dacă eu nu sunt aici, atunci cine te păzeşte de atâţia ani de tâlhari şi de atâtea alte rele în această pustietate?
Bătrânul Visarion iarăşi a început să plângă de emoţie şi de evlavie faţă de Sfântul Ioan.
– Sfinte Ioane, i-am spus atunci, te rog să mă ierţi! Nu o să mai fac.
– Du-te şi aprinde candela la icoana mea şi să propovăduiești şi altora că icoanele fac minuni, deoarece şi aici sunt mulţi care au început să spună că icoanele nu fac minuni.
Acestea mi le-a spus Sfântul şi îndată s-a făcut nevăzut. După aceea am mers în biserică şi – o, minune! – am văzut că toţi banii se aflau în acelaşi loc ca şi mai înainte, adică înaintea icoanei Sfântului. Cine poate şti ce frică atras acel hoţ de a adus banii înapoi în aceeaşi noapte şi i-a pus înaintea icoanei.
Apoi l-am întrebat:
– Cum era îmbrăcat Sfântul?
– Iată, aşa cum îl vezi în icoană. Era îmbrăcat într-o piele de oaie. Dar un om aşa de înalt nu am mai văzut în viaţa mea! Ce să-ţi spun! Un bărbat uriaş, un gigant.
– Te cred că aşa era, i-am spus eu, deoarece şi Hristos ne spune în Evanghelie că între cei născuţi din femei nimeni nu este mai mare decât Ioan Botezătorul (Luca 7, 28) , deşi aceste cuvinte se referă în primul rând la mulţimea virtuţilor sale şi la marea lui sfinţenie. Cred însă ca înţelesul acestor cuvinte trebuie legat şi de faptul că Sfântul era un om mare la trup, pentru că cuvintele Domnului cuprind ambele sensuri.


Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate

[cristiboss56]

Era ajunul Bobotezei anului 2000, când se face Agheasma Mare. În Piliuri, un sat din Epirul de Nord (Albania), preotul coboară din maşina care îl transporta şi se pregăteşte să sfinţească casele. O oră şi un sfert au mers cu maşina pentru a ajunge acolo. Acest sat este ascuns pe nişte munţi frumoşi, însă drumul până acolo este abrupt şi primejdios. Maşina se chinuia să iasă din noroiul făcut de ploaie. Preotul era nou venit în sat şi fusese hirotonit doar cu două luni înainte. Venise din Grecia împreună cu trei studenţi ca să ajute la strană şi să transporte cele necesare pentru a fi săvârşite slujbele bisericeşti în satele dimprejur şi oriunde mai era nevoie. Prima lor vizită a fost la biserica ce se află la intrarea în sat. Regimul ateu o transformase în „casă a poporului”, iar mai apoi în magazie. Era o privelişte dureroasă. Treptele erau pline de buruieni, iar uşa zăvorâtă. Nici un semn de viaţă. Ai fi spus că fusese părăsită şi lăsată în paragină ca să se distrugă ceea ce lăsaseră în urma lor ateii. Copiii alergau ca să bată la uşile caselor şi să anunţe venirea noului preot. Peste puţin s-au adunat toţi sătenii. Femeile îşi dădeau una alteia vestea cea mare:
− Pentru prima oară după atâţia ani a venit preotul ca să ne sfinţească!
Iar acestea le spuneau cu lacrimi în ochi. Altele puneau la intrarea casei covoare, altele tăiau cele mai frumoase flori din grădina lor pentru a-l întâmpina pe preot. Cu toţii aşteptau în poartă. Până şi câinii participau la bucuria sătenilor, căci lătratul lor era acum diferit, plin de bucurie.
„În Iordan botezându Te Tu, Doamne…” răsuna în tot satul. Hainele preotului s au umplut de noroi. Pantofii studenţilor s-au umplut şi ei de noroi, dar cu toate acestea cu toţii se bucurau.
Au trecut trei ore şi jumătate până ce a sfinţit toate casele. Mai rămăsese o casă de la marginea satului care se afla mai departe. Unii s-au oferit să meargă ei ca să ducă şi la acea casă agheasmă, zicând că preotul este obosit. Însă cele două femei, o bătrână şi fiica ei, îl aşteptau pe preot. Când acesta a ajuns, au sărutat cu dor dumnezeiesc Sfânta Cruce. L-au condus pe preot împreună cu toţi însoţitorii săi prin toate camerele casei. Într-una din acestea, o tânără zăcea la pat.
− Părinte, nepoata mea… Are optsprezece ani. E o copilă foarte bună. Trece printr-o încercare, dar mare este Dumnezeu.
Mama ei se afla alături de ea şi plângea pe înfundate. Amândouă femeile voiau să-i spună ceva preotului, dar şovăiau.
− Am dori, părinte, să vă cerem ceva. Fata pe care aţi stropit-o în cameră este infirmă, tetraplegică. A fost botezată în urmă cu trei ani. De atunci posteşte aspru şi nu mănâncă carne. Miercurea şi vinerea nu mănâncă nici untdelemn. Se roagă şi aşteaptă de mult timp să vină un preot s-o împărtăşească. Ne gândeam dacă aţi putea s-o împărtăşiţi mâine.
− Mâine este Boboteaza… este o zi mare. Va fi multă lume… Se vor împărtăşi, iar apoi vom arunca Cinstita Cruce în mare. Înţelegeţi că vom întârzia mult.
− Nu contează, părinte. Vom aştepta cât este nevoie. Când o să afle fata noastră, va începe de astăzi să postească şi nici apă nu va bea. Aceasta este dorinţa ei fierbinte. Aşadar, ce spuneţi?
A doua zi, pe la amiază, aceeaşi maşină cu aceiaşi oameni se îndreaptă către sat. Nimeni nu vorbeşte pe drum. Au mers destul de mult pe jos până să ajungă la acea casă. În faţă merge cineva cu o lumânare aprinsă. Pe scara lată a casei cele două femei plângeau de bucurie, făcând metanii până la pământ pentru a şi exprima recunoştinţa lor. Îşi fac amândouă în tăcere semnul Crucii şi-l conduc pe preot în camera fetei.
− Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu, Elefteria, cu Trupul şi Sângele lui…
Însă înainte de a-i da fetei Preacuratele Taine, preotul s-a oprit. Ceva se întâmplă. Îşi închide ochii, şi-i deschide, de parcă l-ar fi deranjat ceva. După ce a lăsat linguriţa în Sfântul Potir, şi-a frecat ochii, care în acea clipă i se înceţoşaseră. Se întreba întru sine ce se întâmplă. Ochii Elefteriei, care erau aţintiţi la Sfântul Potir, străluceau. Străluceau atât de mult, încât preotul, uimit, nu mai putea distinge chipul fetei. O lumină prea strălucitoare, care creştea mereu în intensitate, se întindea încet-încet în întreaga cameră. Simţea că acea lumină îl învăluie şi-i simţea chiar şi căldura. S-a înfricoşat. Acea lumină nu avea culoarea flăcării, ci era albă, puternică, fină, dar nu orbitoare. Era atât de puternică, încât preotul nu putea vedea faţa şi gura ei.
Fiind copleşit de uimire şi străduindu-se să nu-i tremure mâna, preotul i-a dat fetei Sfânta Împărtăşanie având în minte chipul ei. Şi-a dat seama că a împărtăşit-o doar când a simţit că linguriţa a atins dinţii ei.
− Vă mulţumesc, părinte! a auzit preotul vocea tinerei copile.
Apoi preotul a vrut să consume Sfintele din Sfântul Potir în camera în care se afla iconostasul familiei, dar i-a fost cu neputinţă. Le-a salutat în tăcere pe gazde, iar studenţilor care îl ajutau, le-a făcut semn că trebuie să plece. Atunci ele l-au rugat ca să rămână acolo peste noapte, preotul însă nu le aude. Ţine strâns în mâna sa cea dreaptă Sfântul Potir şi se îndreaptă în grabă spre adâncul pădurii mici ce se află în apropierea casei. Fiori au străbătut întreg trupul său. Stă şi cugetă la cele petrecute şi consumă în grabă Sfintele Taine.
− Părinte, vă simţiţi bine? îl întreabă studenţii.
− Da. Să mergem, căci am întârziat.


Sursa: marturieathonita

[cristiboss56]

In anul mântuirii 1919, econom al metocului Vozina era bătrânul Nifon, avându-l ca ajutor pe monahul Leontie, iar chelar era monahul Lazăr. Într-o dimineaţă de martie, s-au auzit nişte strigăte puternice în curtea metocului. Cei doi monahi tineri, aplecându-se peste balcon, l-au văzut pe ciobanul Dimitrie Bobotan cum îl trăgea cu sila pe fiul său, Ioan, care avea în jur de zece-doisprezece ani. Dintr-o dată, copilul a început să tremure, să facă spume, să scoată ţipete sălbatice şi să facă diferite mişcări ciudate, aşa cum fac cei care sunt cuprinşi de înrâurirea diavolească. Sărmanul cioban şi femeia lui nu mai ştiau ce să facă. „Bre, Ioane, ce ai? Ce ai păţit?”, îl întrebau, dar copilul nu putea să le răspundă la întrebări, ci continuă să facă nebuniile lui. „O, ceas rău!”, a început ciobanul să strige. „Ah, copilul meu! Vai, nenorocitul de mine, ce am păţit!”.
Într-o astfel de stare de tulburare şi nemăsurată mâhnire şi-a adus aminte de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul şi îndată l-a luat pe copil şi a pornit spre biserică, ca să-l ducă înaintea icoanei Sfântului. Însă, cu cât înaintau şi se apropiau de biserică, cu atât copilul, aflat sub lucrarea demonului, se sălbăticea, striga, se împotrivea să meargă spre biserică, se trăgea înapoi aşa încât, la un moment dat, scăpând din mâinile tatălui său, a luat-o la fugă. Dar tatăl lui a alergat mai repede şi, prinzându-l, l-a adus înapoi.
Între timp, monahii de pe balcon urmăreau tragica scenă dintre tată şi fiu. Apoi au coborât şi, luându-i pe tată şi pe copil, i-au dus în biserică şi l-au pus pe copil înaintea sfintei icoane. Erau mâhniţi pentru copil, dar mai mult pentru faptul că nu exista acolo niciun preot care să-i citească exorcismele, aşa cum se obişnuieşte în astfel de situaţii.
După ce au trecut cinci minute de tăcere, monahul cel mai tânăr a spus:
– Frate, de vreme ce nu avem preot, dacă vrei, hai să cântăm singuri un paraclis la Sfântul Ioan, căci puterea lui este mare. Şi, să se facă ce va binevoi el.
Celălalt monah a fost de acord şi au început paraclisul. Copilul a fost cuprins de nelinişte şi a început să se tăvălească pe plăcile de piatră ale bisericii. Ciobanul devenise alb ca varul şi inima i se zdrobise cu totul. Totuşi, se ruga în taină Sfântului Ioan, ca să facă milă cu el.
Paraclisul se apropia de sfârşit. Când a început cântarea a şaptea, copilul s-a liniştit. Când au terminat cântarea a opta, copilul s-a ridicat şi a stat în picioare înaintea icoanei, cu multă smerenie. La sfârşitul paraclisului, copilul era cu totul sănătos, spre nespusa bucurie şi uimire a celor care erau de față. După ce copilul, părinţii lui şi cei de față s-au închinat Sfântului Ioan până la pământ, au plecat bucurându-se împreună cu tatăl copilului.
Datorită credinţei şi evlaviei sale faţă de Sfântul Ioan Botezătorul, ciobanul a izbutit să dobândească vindecarea copilului său.
Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate

[cristiboss56]

– Părinte Visarion, am auzit că, atunci când mănăstirea te-a rânduit econom la metocul Mariana din Halkidikis, ai avut minunate descoperiri. Adică ai găsit o biserică şi l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător cu care ai şi vorbit. De aceea, dacă îţi aduci aminte şi dacă vrei, povesteşte-mi tot întocmai cum s-a petrecut, ca să le consemnez pentru a le afla şi cei mai tineri.
De îndată ce Bătrânul Visarion a auzit aceste cuvinte, cu multă bucurie şi cu fericita sa simplitate, pe care o avea din fire, după ce mai întâi s-a gândit puţin, încercând să-şi aducă aminte faptele săvârşite în urmă cu douăzeci de ani şi mai bine, m-a privit cu atenţie şi mi-a spus:
– Vrei să-ţi spun despre biserică?
– Da, spune-mi mai întâi despre biserică, i-am răspuns eu, şi după aceea povesteşte-mi tot ceea ce ţi s-a mai întâmplat.
– Frăţiorul meu, după cum ştii, în 1916 mănăstirea m-a rânduit econom aici şi, cât am putut, m-am îngrijit de treburile metocului. Însă aveam o mare mâhnire în suflet pentru că nu puteam merge în zilele bune, adică la marile praznice împărăteşti şi ale Maicii Domnului, la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie. Mă temeam să plec de la metoc în aceste zile, pentru că atunci se dădeau cele mai multe spargeri.
După ce a trecut Botezul Domnului şi am intrat în luna februarie, într-o noapte, pe când măcinam la moară grâul oamenilor din Polighiros, pe la ora 1.00, am urcat sus la chilie. Am intrat în bucătărie, unde aveam o grămadă de lemne într-un colţ. Deodata, văd un bătrân cu părul şi barba albe. Stătea la foc şi se încălzea. M-am mirat de îndată ce l-am văzut şi am zis în sinea mea: „Dar când a venit acest bătrân de nu l-am văzut?”. Cu toate acestea, l-am salutat cu inima bună, spunându-i:
– Bine ai venit, Gheronda! De unde eşti, dacă nu te superi?
– Uite, de pe aici, de prin apropiere.
– Nu ai găsit vreun călugăr aici? (Mă refeream la un oarecare argat mirean, pe nume Demostene).
– Nu, a răspuns el. Nu am găsit nici un alt călugăr aici.
Am început să discutăm, iar bătrânul m-a întrebat:
– Cum te descurci, Părinte Visarioane? Cum merg treburile?
– Slavă lui Dumnezeu, i-am răspuns. Merg bine. (În acea vreme aveam mult de lucru la moară). Ceva totuşi mă mâhneşte. Nu am biserică aici şi sunt nevoit să merg uneori la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie.
– Dar este şi aici biserica, Părinte Visarioane, mi-a spus bătrânul. De ce spui că nu există?
– Ce spui, Gheronda? Nu ştiu eu ce este aici şi ştii tu mai bine?
Dar bătrânul o ţinea pe a lui şi-mi repeta aceleaşi lucruri. Atunci l-am privit cu atenţie în ochi şi mi-am adunat mintea, mirându-mă şi intrebându-mă în sinea mea: „Ce-mi spune bătrânul acesta?”.
– Gheronda, eu sunt aici de un an şi ştiu că nu este nici o biserică, iar tu îmi spui că este?
- Părinte Visarioane, tu nu crezi ceea ce-ţi spun. Însă eu te sfătuiesc să crezi, deoarece este voia lui Dumnezeu ca să se descopere biserică şi să o zideşti din nou. Nu fi necredincios faţă de cele ce-ţi spun!
După ce mi-a repetat de multe ori acest lucru, am început să cred şi l-am întrebat dacă mai are şi altceva să-mi zică, adică despre vreo vistierie, despre bani. Iar acela m-a încredinţat că voi afla multe lucruri.
– Dar ca să te încredinţezi şi mai mult de cele zise, mi-a spus el, după ce vei afla coloana Sfintei Mese, să nu mai sapi, ci să faci de trei ori semnul Sfintei Cruci cu metanii şi vei vedea că pământul care acoperă placă Sfintei Mese se va da singur la o parte, fără ca tu să-l atingi.
Când am auzit acestea, inima mi s-a umplut de bucurie şi i-am spus bătrânului:
– În seara aceasta vei rămâne aici să dormi; te voi găzdui aici.
– La ora aceasta unde să merg? Desigur că aici voi rămâne.
Dar în timp ce discutam acestea, am auzit cum pietrele morii au început să se lovească între ele. Am înţeles că se terminase grâul, aşa că am coborât să pun altul. I-am spus bătrânului să mă aştepte, căci mă voi întoarce ca să-i pun de mâncare. După ce am aranjat moara, m-am întors sus la chilie ca să continuăm discuţia. Dar nu l-am mai aflat pe bătrân. S-a făcut nevăzut. Am început să strig, l-am intrebat pe Demostene, pe oamenii din Polighiros, dacă l-au văzut, dar nimeni nu-l văzuse.
A trecut acea noapte. A doua zi i-am spus totul lui Demostene, dar nici acela nu credea. Stăteam în cumpănă: să încep sau nu?
După ce a trecut aproape o săptămână, într-o noapte, în timp ce dormeam, am simţit cum mi s-a aşezat pe piept o greutate cam de cinci sute de ocale. Ce să-ţi spun, m-a cuprins o mare mâhnire şi frică. Mă aflam în această stare şi încercam să zic ceva, când, deodată, am auzit un glas spunându-mi: „De ce nu ai făcut ceea ce ţi-a spus bătrânul?”. Când am mai auzit şi acestea, ca să scap de acea mâhnire, am spus: „Mâine negreşit am să fac”. Apoi acel glas a spus: „A venit vremea rânduită, să nu mai amâni”, şi astfel m-am slobozit de acea greutate.
A doua zi dimineaţă, înainte de a se lumina bine de ziuă, am luat târnăcopul şi am început să sap în fata cuptorului, cuprins de frică din pricina acelei greutăţi pe care am simţit-o noaptea. Loveam cu putere şi adânc cu târnăcopul, aşa că m-a auzit femeia argatului. Mirându-se, a venit lângă mine şi m-a întrebat:
– Ce faci, părinte econom?
Eu însă nu i-am răspuns nimic, ci i-am făcut numai semn cu mâna să plece. După ce am săpat până la o adâncime de un metru, am aflat nişte cărămizi. Şi tot săpând aşa, am dat de zidurile bisericii. A venit şi Demostene şi am început să săpăm amândoi, până când am găsit coloana, după cum îmi spusese bătrânul. Atunci i-am spus lui Demostene:
– Acum vei vedea o minune. Voi face trei metanii şi semnul Crucii şi vei vedea cum pământul din jurul coloanei se va retrage singur.
Demostene însă nu a crezut. Atunci eu am făcut trei metanii şi semnul Crucii şi – o, minune! – vrrrr, dintr-odată tot pământul s-a retras. După ce a văzut una ca aceasta, Demostene a început să sape cu râvnă dumnezeiască şi cu credinţă. Iată, aceasta este povestirea despre biserică.
Toate acestea Bătrânul Visarion mi le-a povestit plin de lacrimi din pricina emoţiei.
Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate

[cristiboss56]

O minune a Maicii Domnului (13 mai 1988). De o bu*cată de vreme, auzul mi-a scăzut mult, iar de la privegherea Înălţării Domnului (6 mai) şi aparatul auditiv s-a defectat. Am încercat alt aparat nou, dar fără succes: cum mişc puţin rotiţa de intensitate, aparatul ţiuie. Trebuie să ţin degetul apăsat pe butonul din ureche, ca să nu facă gălăgie, dar auzul este foarte slab şi confuz. Azi 13 mai, sculându-mă pentru Utrenie, mi-am făcut cuvenita rânduială şi la urmă am adăugat o rugăciune stărui*toare către Maica Domnului, ca să-mi uşureze această neputinţă, să nu devin povară pentru obşte. Apoi am uns urechea cu mir de la icoana Maicii Domnului de la Malevi şi de la icoana noastră Prodromiţa.
Mergând la slujba Utreniei, am continuat în taină rugă*ciunea către Maica Preacurată şi către Domnul Hristos, pentru uşurarea acestei neputinţe.
Începuse deja Sfânta Liturghie şi situaţia era neschimba*tă. Un gând îmi stăruia în minte: „Numai cere de la Dumnezeu daruri pe care nu le rneriţi; rabdă puţin, că aşa este voia lui Dumnezeu!” Slujba ajunsese la Sfânta Evanghelie, din care evident nu înţelegeam nimic, căci nu auzeam ce se citeşte. Deodată aud un pocnet în ureche, în aparat şi aud foarte clar glasul preotului, care citea Sfânta Evanghelie. Primele cuvinte pe care le aud, de la Evanghelia Sfântului Ioan: „Până acum n*-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi primi!” (Ioan 16, 24). Am luat cuvintele Domnului „Cereţi şi veţi primi", drept răspuns la îndoiala mea. De atunci şi aparatul „s-a vindecat”, nu mai facea gălăgie şi de unde credeam că nervul auditiv s-a uzat complet, acum aud mulţumitor cu aparatul, şi convorbi*rea cu fraţii, şi sfânta slujbă la Biserică.
„Îndurat şi milostiv este Domnul! Bucură-te cea plină de dar, grabnică ajutătoare a tuturor ce nădăjduiesc spre tine!”
(Părintele Petroniu de la Prodromu, ediţie îngrijită de Preot Constantin Coman şi Costion Nicolescu, Editura Bizantină, pp. 342-343)

[gpalama]

În prealabil postat de cristiboss56

Sfântul Nifon, Episcopul Constanțianei celei din Alexandria :

Într-o noapte, vede fericitul în vis că se afla într-o casă mare și lungă. Deodată, acolo unde stătea într-un capăt, vede doi bărbați negri și amenințători că se repezeau asupra lui, vrând să-l omoare. Ca să scape de ei, a început să alerge cu sufletul la gură spre celălalt capăt al casei, în timp ce negrii îl vânau din spate. În clipa în care și-au întins mâinile să-l apuce, a ajuns dincolo. A găsit o ușă pe care a deschis-o ca un nebun, a dat buzna înăuntru și a închis-o apoi în urma lui cu putere.

Atunci a văzut că intrase într-o biserică a lui Dumnezeu. S-a simțit în siguranță. Într-adevăr, urmăritorii lui nu îndrăzneau să intre acolo. A răsuflat ușurat și s-a liniștit. După puțin timp a deschis cu prudență ușa și a ieșit afară. A înaintat destul de mult, când cei doi negri care pândeau la fiecare colț al casei s-au arătat dintr-odată și au început din nou să-l vâneze. De cum i-a văzut, Nifon, a luat-o iar la fugă acum spre un alt capăt al casei. Și acolo a găsit o ușă care l-a dus și l-a adăpostit într-o altă biserică sfântă. Negrii, descumpăniți, se ațineau iarăși pe la colțuri. Când mai târziu a ieșit și de acolo cu frica în sân, s-a repetat scena dinainte.

Acest vis l-a văzut noapte de noapte timp de o săptămână. Și în timp ce încerca să înțeleagă semnificația lui, Duhul Sfânt i-a vorbit tainic în minte și i-a zis: „Este cu neputință să scapi din cursele demonilor dacă nu te refugiezi în Bisericile lui Dumnezeu și dacă nu te lupți prin rugăciuni și postiri”.

De atunci Nifon se ducea adeseori în biserici – și erau multe și preadesfătate în „împărăteasa cetăților” – și totodată se preda pe sine postului și rugăciunii. Uneori, însă, îl rodea acest gând: „Nu cumva e mai bine ca în loc să alerg prin biserici, să mă așez într-un loc și să cer mila Domnului?”.

Nu a întârziat Milostivul Dumnezeu să-i descopere lui iarăși că de fiecare dată când un om se duce la Biserică să se roage, fie ziua sau noaptea, pașii lui sunt numărați de sfinții îngeri, pentru a fi răsplătiți cu plată cerească în ziua Judecății. Ba încă și cum îngerii păzitori ai bisericilor îi însemnează pe cei care intră înlăuntru, și în fiecare seară transmit puterilor cerești care înconjoară Cerescul Jertfelnic. Atunci îngerii din Cer cu și mai mare râvnă și bucurie își cântă slavosloviile lo, zicând: „Cât de mare cinste este pentru acești oameni faptul că nu încetează ziua și noaptea să-L slăvească pe Preabunul Dumnezeu, măcar că trăiesc în deșertăciunea lumii! Să ne sârguim, deci, și noi mai cu râvnă să slăvim Preasfânta Treime, cântând întreit sfânta cântare”. Aflând Nifon toate acestea de la Duhul Sfânt, se nevoia să se roage neîncetat, refugiindu-se pe cât putea în biserici.

Cat de folositoare imi este invatatura asta...

[cristiboss56]

În cei 50 de ani petrecuți în Mănăstirea Sfântului Dionisie am văzut multe minuni pe care le-a făcut sfântul însuși. Una dintre acestea s-a întâmplat unui copil de 7-8 ani, din satul Vanato, Zakinthos. În timp ce se juca în via familiei, un vânător își desfășura activitatea în acea zonă. Doar ce văzuse că se ridică o prepeliță și a și tras cu pușca fără să-l vadă pe copil, ce era acoperit de frunzele viței de vie. Din greșeală l-a lovit pe acela în față, mai exact în ochi. Părinții lui l-au dus la doctor, care a spus că trebuie să-i scoată globii oculari, în caz contrar poate să moară din cauza infecției ce va interveni. Într-un final s-au hotărât părinții și doctorul să-i scoată ochii. Copilașul a fost astfel scufundat în întuneric pentru 20 de ani. Orb cum era, cerșea pentru a-și agonisi cele necesare trăirii pe acest pământ.
În fiecare an, la hramul său, obișnuim să-l ridicăm pe Sfântul Dionisie în poziție verticală și să facem o procesiune prin oraș. Atunci mulți bolnavi se așază la pământ pentru a se trece pe deasupra lor cu sfânta raclă. La o astfel de ceremonie, respectivul orb a spus cuiva:
‒ Frate, sunt orb! Nu mă așezi și pe mine pe drum când va trece Sfântul Dionisie? Poate îmi va reda lumina ochilor.
Omul acela bun l-a așezat, iar orbul, când a simțit că sfântul este deasupra lui, și-a ridicat mâinile și a apucat picioarele sfântului și din toată inima i-a spus:
‒ Sfinte al lui Dumnezeu, dă-mi lumina ochilor, ca să te las să pleci!
Responsabilii procesiunii s-au grăbit să-i ia mâinile de pe sfânt, însă acela avea brațele puternice și continua să strige:
‒ Nu, nu-l las să plece! Sfinte Dionisie, dă-mi lumina ochilor!
Dintr-odată a căpătat noi ochi. Sfântul Dionisie pur și simplu i-a dăruit o nouă pereche de ochi!
Această minune mărturisesc că am văzut-o cu ochii mei.



O altă impresionantă minune este următoarea:
O fetiță din California, Statele Unite ale Americii, era paralizată. Avea o problemă gravă la coloana vertebrală. Deseori, atât ea, cât și mama ei, vedeau în vis un călugăr care le invita să vină în Zakinthos, promițându-le că fetița se va face bine.
În cele din urmă, s-au hotărât să vină pe insula noastră, chiar dacă nu vorbeau grecește. Un doctor bun, pe nume Koumanis, vorbind bine limba engleză, i-a spus mamei cuprinsă de nedumerire:
‒ Ați venit din California în Zakinthos? Cine este capabil dintre noi, doctorii de aici, să o vindecăm pe fetița dumneavoastră?
Mama i-a răspuns că au văzut un călugăr ce le-a îndemnat să vină până acolo. Imediat medicul a înțeles despre cine era vorba și le-a arătat să meargă la biserica Sfântului Dionisie. Nu în mod întâmplător a fost faptul că în acea zi era și ziua de prăznuire a sfântului. Au venit așadar la Vecernie, iar în momentul în care am scos racla Sfântului Dionisie în fața ușilor împărătești, deși fetița era paralizată, a făcut un salt și a venit de a îmbrățișat picioarele sfântului, spunând în grecește (pe care nu o vorbea, așa cum am amintit):
‒ Acesta venea în California și îmi spunea că mă voi face bine.
Ce s-a întâmplat atunci nu poate nimeni să descrie. Ce bucurie! Iar mama ei, mulțumind Sfântului Dionisie, a plecat spre casă cu fetița foarte sănătoasă.

[cristiboss56]

In vremea în care a împărăţit, Leon cel prea Înţelept avea o soţie îmbunătăţită foarte şi sfântă, numele ei fiind Teofana, care s-a sfinţit mai de pe urmă pentru faptele ei cele bune, după cum se vede în Sinaxar, în 16 zile ale lui decembrie. Deci mai înainte de a se săvârşi Sfânta Teofana, a venit mare boală împăratului, şi durere nevindecată, care se zice piatră, că se nasc oarecare pietre înăuntru în mădularul cel ascuns, şi astupă drumul udului, şi nu poate să iasă udul, pentru care pricină mulţi au murit. Aşadar, chinuindu-se Leon, s-au adunat toţi doctorii şi nu puteau să-l vindece. În săptămâna zisă a brânzei l-au strâns durerile atât, încât au hotărât doctorii cum că moare, şi au pregătit cheltuielile morţii.
Atunci, fericita împărăteasă văzând că nici un doctor pământesc nu putea să-l vindece, a alergat la Cel Ceresc. A intrat în cămara cea împărătească, şi căzând înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi se ruga ca să-i dăruiască puţină viaţă bărbatului ei, până ce ar veni în vârstă Constantin, fiul lor, ca să nu se primejduiască împărăţia. Făcând rugăciune, dar, împărăteasa cetăţii şi rugând pe Stăpâna cerului şi a tot pământul, a auzit un glas nevăzut zicând: „Nu te întrista, Teofano, că astăzi vine buruiana cea vindecătoare, ca să vindece pe bărbatul tău”.
Aceasta auzind Sfânta, s-a bucurat foarte şi, alergând către cel bolnav, îl văzu cum că era în ceasul cel mai de pe urmă, ca să-şi dea sufletul, şi doctorii au făcut sfat ca să-l spintece. Iar ea le-a zis lor că degrabă vine alt doctor ca să-l vindece, şi după multe ceasuri, când socotea cum că de tot a murit, văd că vine degrabă o călugăriţă, Agati cu numele, care era în Biserică, şi ţinând Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Hrisopighi un vas cu apă din acea vindecătoare, a zis acestea către împărăteasă: „Astăzi când m-am sculat de dimineaţă şi împodobeam biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, am auzit un glas, zicându-mi: «Agati, ia degrabă puţină apă din izvorul meu, ca să duci împăratului să o bea, ca să se vindece şi el şi să înceteze şi durerea Teofanei iubitei mele, care cu lacrimi strigă către mine»”. Deci i-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată, o! grabnică izbăvire!, cum a băut-o, s-a vindecat desăvârşit, şi atâta putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală.
Minunea aceasta a înspăimântat pe toţi, iar împăratul a poruncit de au făcut un praznic de veselie întru aducerea aminte a acestei faceri de bine şi mulţumire a Preaslăvitei Stăpânei noastre şi a Celui ce S-a născut din ea negrăit, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
(Din minunile Maicii Domnului )