Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

ocăința, schimbarea, îndreptarea, părăsirea păcatului și lucrarea corectă este ca omul să înceteze să se miște spre sine, să înceteze să fie egoist, să se iubească pe sine, să se mulțumească pe sine. El trebuie să se îndrepteze spre Dumnezeu. Mișcarea aceasta înseamnă tocmai iubirea. Iubirea către aproapele este înlăuntrul aceluiași duh. În zilele noastre, iubirea înseamnă căutarea hranei pentru ego, pentru sine, în timp ce iubirea adevărată „nu caută ale sale”, se dăruiește, se oferă. Omul se dăruiește lui Dumnezeu și aproapelui. Când omul se căiește și merge să se mărturisească, nu este suficient doar să recunoască anumite lucruri, ci trebuie să se schimbe fundamental, din rădăcini. Dacă pornirea pe care o ai se îndreaptă spre egoul tău, este pentru mulțumirea ta, ca să-ți slujești și să te îngrijești pe tine, să oferi hrană propriului idol, chiar dacă te-ai îndrepta, oricâte lucruri bune ai face și oricât de bine le-ai săvârși, toate acestea înseamnă păcat.
Omul trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, această îndreptare însemnând pocăință. Pocăința însemnă schimbare. Omul se lasă pe sine, lasă toate cele care-l fac să se îndrepte spre sine și se îndreaptă spre Dumnezeu.
(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos )

[cristiboss56]

Vreau să vă aduc aminte de milostenie. Prea bună faptă şi prea atrăgătoare de mila lui Dumnezeu este milostenia asupra tuturor celor ce o fac. Milostenia nu se cere de la toţi deopotrivă. Dumnezeu nu se uită la mulţimea darurilor care se pun pe masă, pe care le aduci la biserică sau în lume, ci la voinţa cu care se aduce darul. Nu stă fericirea în a da mult sau a da puţin. Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta. Aţi văzut: Mântuitorul era în Ierusalim şi veneau boierii iudei, oameni bogaţi, şi dădeau în gazofilachie, adică în cutia templului. Turnau sume de bani. Dădeau mult, că aveau. Era poruncă de la Dumnezeu ca să dea din avere la cutia templului. Şi Mântuitorul era acolo cu apostolii. El adesea era în templul lui Solomon unde învăţa lumea. A venit o biată văduvă, necăjită, săracă şi avea şi ea doi bănuţi legaţi într-o batistă, cu două-trei noduri. Şi îi era şi ruşine să-i scoată, când vedea cât de mult dau aceia. Îi era ruşine că erau doi bănuţi, nimica faţă de cât dădeau aceia. Dar când la urmă a dezlegat şi ea bănuţii aceia din basma cu lacrimi în ochi şi i-a pus şi ea în cutia templului, cu mare smerenie că n-are de unde să dea mai mult. Iar ştiutorul de inimă Mântuitorul era acolo. El nu se uită la faţa noastră. El vede inima tuturor, gândurile. Îi zice lui Petru: „Vezi, Petre, văduva asta? Ea a dat mai mult decât toţi în cutia 5 templului”. „Dar cum, Doamne?” „A dat doi bănuţi, că atâta a avut. Ăştia au dat din prisosul lor, leau rămas buzunarele pline. Ea a dat toată averea ei şi i-a primit Dumnezeu cei doi bănuţi mai mult decât tot ce-au dat aceştia”. Dumnezeu nu se uită la darul nostru cât e de mare, ci la inima noastră şi la voinţa cu care aducem darul.

„Amin, zic ţie, Petre, că văduva asta a dat mai mult decât toţi, acei doi bănuţi. De ce? Pentru că ea atâta a avut. A dat toată averea ei. Nu i-a mai rămas în buzunare sau pe acasă sume şi prin casete”. Vezi, de aici să luăm pildă, cât de mică milostenie facem, dacă ne pare rău că nu putem face mai mult, milostenia noastră poate foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Aţi văzut când vorbeşte de milostenie că ne ia pe noi de la aceasta: Nici pentru un pahar de apă rece dat în numele Domnului nu-ţi vei pierde plata ta. Cine n-a fost vreodată însetat în viaţa lui? Şi ai văzut când mori de sete şi cineva îţi dă un pahar de apă cum e cristalul şi rece ca gheaţa, ţi-a dat viaţă. Câtă bucurie simţi tu că te-a răcorit cineva! Iar Preaveşnicul, Preasfântul şi Preaatotputernicul nostru Mântuitor, dacă ne-a făcut pe noi, oare El nu ştie neputinţa firii omeneşti, că nu poţi trăi fără apa? Şi ca să dea pildă bună, ne-a spus aceasta.

Că a zis în altă Evanghelie: Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor. Tu vrei să-ţi dea un pahar cu apă când eşti însetat, dă-i şi tu altuia. Tu vrei să-ţi dea cineva o bucată de pâine când ţi-e foame, dă-i şi tu unui flămând. Cum ai vrea să te îmbrace pe tine altul când eşti gol şi vezi că tremuri de frig şi n-ai o haină şi-i timpul de iarnă, aşa îmbracă şi tu pe cel gol. Adică tot ce voim să ne facă nouă oamenii, să facem şi noi lor. La fel cu milostenia. Cât de mică milostenie facem, să ne pară rău că nu putem face mai mult şi atunci milostenia noastră e foarte primită la Dumnezeu. A lui Dumnezeu e cerul şi pământul şi munţii cei de aur şi pietrele scumpe. El n-are nevoie de lucrurile noastre, că zice Proorocul David: Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuiesc. El se uită la inimă.

Să dăm cu părere de rău că n-am făcut mai mult bine, că n-am dat mai mult. Aceea e milostenia cea mai primită la Dumnezeu. De aceea când faceţi praznic, către Mântuitorul, nu chema la praznicul tău pe bogaţi sau neamurile tale. Am pregătit, am tăiat un porc, am tăiat curcanii, am făcut plăcintele, am făcut pâine, am pregătit băuturi. Nu chema neamurile, nici pe cei bogaţi, ca nu cumva făcând şi ei vreun praznic, că te cheme înapoi, că ţi-ai luat plata pe lumea asta. Cheamă pe săraci şi pe străini. Iaca aici plătesc oamenii praznic (pomenire) de prin toată ţara. Exact după Evanghelie pot să facă praznic. Unii dintre ei nici nu mai vin pe la praznic. Şi omul trimite: „Părinte, să faci un praznic”. Trimite pomelnicul lui pentru cei morţi. Da, aici e drept după Evanghelie. Că nu vin neamurile lui, aici vin oameni străini. Uite, cum spuneţi dumneavoastră! Ia să vedem din câte judeţe sunteţi, dacă v-aş cerceta acum? Şi aici stau la masă şi toţi zic: „Bogdaproste!” (Dumnezeu să ierte!).

Dumnezeu ştie a cui e traista cu făină de grâu, ştie cine a adus făina de porumb, cine a adus borş, cine a adus untdelemn pentru un borş, cine a adus salată, cine a adus orezul şi au pomană toţi când ziceţi voi: „Bogdaproste!” Şi tu nu ştii ce pomană ai făcut, nici nu te poţi lăuda. Dar Dumnezeu ştie: asta-i de la cutare, asta-i de la cutare, îngerul a scris tot când ai adus ceva aici. Şi aşa dăruind se fac praznicele cel mai de folos. Nu ştie nimeni cine a mâncat şi cât a mâncat şi de unde s-a dat. De aceea pentru milostenie să spun: faceţi cât de puţin, numai să faceţi oleacă de milostenie. Fapta bună se cere după măsura puterii fiecăruia. Unul, dacă nu are, dă puţin, dar îi pare rău că n-a dat mai mult. Altul dă mult, dar are de unde da mult şi-i mai rămâne mult. Domnul primeşte şi de la unul şi de la altul, dar mai tare primeşte de la acela care dă puţin cu părere de rău că n-a dat mai mult.

Sunt unii care aduc mult, dar ei au de unde. La ei câteva mii sunt ca şi câţiva lei la cel sărac. Dar nu vă descurajaţi, dacă ai numai o lumânărică şi o aduci lui Dumnezeu, aceea face foarte mult la El, că este toată averea ta.

Extras din Ne vorbește Părintele Cleopa – 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006

[cristiboss56]

România e o școală după furtună...! Cu geamurile vraiște, de parcă au trecut prin ea numai oameni care nu iubesc școala asta...! În vremurile grele, anevoioase, unii oameni cad, se prăbușesc, nu se mai recunosc, cad din rău în mai rău. Puțini dintre cei ce rămân învață, însă, ceva din furtună și suferință. Puțini sunt cei ce se luminează, mulți cei care se pierd. Așa-i firea omului, se salvează după puteri, după calități, după înzestrare. Și cum spune un Sfânt Părinte: „Adevărata valoare a omului, ceea ce îl face pe om cu adevărat om și îi dă valoare proprie, nu sunt capacitățile fizice sau intelectuale, ci harul de a participa la Învierea lui Hristos, puterea de a muri și de a trăi în prezent viața veșnică. Cel ce-și iubește viața o va pierde, iar cel urăște viața pe lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică”.
(Adrian Alui Gheorghe, Cu părintele Iustin Pârvu )

În prealabil postat de cristiboss56

... harul de a participa la Învierea lui Hristos, puterea de a muri si de a trăi în prezent viata vesnică.

Doamne ajuta!
(extraordinar citatul, cu multumiri Cristian)

[cristiboss56]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Doamne ajuta!
(extraordinar citatul, cu multumiri Cristian)

Doamne ajută, Ioane :)

[cristiboss56]

Ca metodă, tot blândeţea rămâne cea mai bună pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în „piele” învăţătura ta. Dar, dacă te porţi blând cu el: „Copilul tatii, copilul mamei, uite aşa…” Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: „Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!”. Dar, dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândeţea. Dar, asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar, foarte important este să-i dai exemplu de viaţă. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învăţat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învăţat şi el. Şi-ţi învaţă şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru! Mai întâi, trebuie să fim cu dibăcie. Să încercăm să-L prezentăm accesibil în povestiri pe Dumnezeu conştiinţei lor. Să înceapă să se închine.
Eram elev la şcoala primară, clasa I, unde am luat premiu şi mi-au pus coroniţă pe cap. Cu ocazia aceasta, am memorat o poezie pe care o învăţasem de la o soră de-a mea mai mare: „Floricică frumuşică, cine-ţi dete viaţă oare/ Şi culori strălucitoare?/ Cel ce-ţi dete ţie, tot El îmi dete şi mie,/ El e Tatăl tău şi-al meu/ Și se cheamă Dumnezeu!”. Eu o întrebam pe mama, când dădea oaia din picior înainte de culcare: „De ce dă din picior?”. Iar mama-mi zicea: 1Se-nchină, mamă…!”. Va să zică, eu de ce să nu mă-nchin?!
(Părintele Arsenie Papacioc )

[cristiboss56]

Nevoia profundă a ființei și existenței noastre este nevoia de dialog, de comuniune, mai ales cu Cel ce este punctul de sprijin absolut.
Or, ce înseamnă infernul? Dostoievski îl înțelege drept: „durerea celor ce nu pot iubi”. Eu cred că aici e vorba și de neviolarea libertății lor. Sfântul Isaac Sirul zice: „Să nu vă închipuiți că în iad Dumnezeu nu iubește, dar iubirea lucrează în diferite chipuri” – între noi fie vorba, eu cred că oamenii care vorbesc cel mai mult despre iubire, tocmai aceia nu o înțeleg. Foarte puțini înțeleg ce înseamnă ea, în firea ei divină! Continuând cuvântul Sfântului Isaac: „Și-n iad este iubire, dar iubirea în cei care iubesc lucrează în duhul comuniunii; iar în cei care nu iubesc, ea arde ca flacăra”. Vorbind despre asemenea flăcări ale iubirii, chiar zicala românească confirmă spusele sfântului, și anume: „Răzbunarea cea mai mare este când dușmanul tău e silit a recunoaște că ești bun și el e rău”. Așa, pe cineva poate să îl ardă chiar dragostea unui prieten, încât să nu o suporte; aceasta se petrece tot din pricina acestui mister.
Gândiți-vă fie la fratele cel mare din Parabola Fiului risipitor, fie la fariseul din Pilda vameșului și a fariseului, și veți observa că acești oameni erau drepți și se considerau drepți, ca și cei trei prieteni ai lui Iov. Aici se dezvăluie cum chipurile acestea de oameni cad, fiecare în felul lui. Fratele mare nu intră în casa părintelui, fariseul nu se întoarce îndreptat de la templu, iar dincoace, Iov trebuie să se roage pentru prietenii lui. Se dezvăluie că ascunsul misterios al răului stă în eul închis în sinea lui, centrificat în „aseitatea” lui. Această auto-întemeiere lăuntrică mă aruncă în universul despărțirii, izolării de Dumnezeu și semeni.
(Părintele Constantin Galeriu )