Rânduri pentru tineri

[TINERI PENTRU ROMANIA]

SOFIŞTII

-I-

Iubirea de Patrie, îndeplinirea îndatoririlor cetățeanului faţă de ea nu se discută. Pe ele se bazează viaţa națională. Puse sub semnul întrebării, Națiunea se va dezintegra. Apărarea lor de orice atac se impune cu necesitate. Loialitatea datorată Patriei e condiţia existenței noastre ca Popor. Cu cât e mai mare, cu cât e mai statornică, cu atât vom fi mai puternici, mai prosperi. Aceia care nu şi-au mai iubit Patria, care nu şi-au mai făcut datoria faţă de ea, au dispărut.

Patria a fost contestată doar de Națiunile aflate în anarhie morală şi gata să se prăbușească sub povara viciilor lor. În republicile grecești în declin, în Roma vlăguită şi coruptă, sofiștii susțineau că Patria nu contează şi că singurul lucru important pentru om e plăcerea. Ei au împins Grecia şi Roma spre o moarte crudă şi dezonorantă sub jug străin.

Popoarele moderne, România, îşi au sofiștii lor. Ei predică o globalizare dizolvantă şi un cult al plăcerii distructiv care ne pot nimici. Dacă-i ascultăm, s-a terminat cu noi. Descompunerea internă, preluarea teritoriului Ţării de către alţii, ambele poate, vor pune capăt existenței noastre de două milenii.

-II-

Patriotismul e mereu egal, mereu același. Sentimentul Patriei, nu se schimbă, nu evoluează, cum spun unii. El e astăzi ce era la Atena pe vremea lui Pericle, ce era la Roma pe vremea măreției ei, ce era în Dacia lui Decebal. Grecul Phocion, condamnat fără temei la moarte şi pregătindu-se să bea cucută, îi spune fiului său: „Îți recomand să slujești Patria cu tot zelul şi credința şi mai ales să uiți că o moarte nedreaptă a fost preţul pentru serviciile mele.” E îndemnul unui patriot. El e valabil în toate timpurile şi în toate Ţările. Dacă omorârea de către consulul Brutus a fiilor săi vinovați de conspirație contra Romei ne pare în același timp eroică şi sălbatică, aceasta nu înseamnă că în prezent patriotismul e mai slab şi că dezaprobarea trădătorilor e mai mică, ci că moravurile au devenit mai blânde, că drepturile morale şi legale ale tatălui au fost limitate.

-III-

Ce înțeles dau sofiștii umanității? În niciun caz cel de omenie, de dragoste faţă de oameni, oricare ar fi ei. Umanitatea, înțeleasă ca omenie, e recomandată de Religie. Ea e perfect compatibilă cu îndatoririle faţă de Patrie. Prin urmare cuvântul umanitate înseamnă pentru sofiști ansamblul oamenilor trăind pe pământ, omenirea.

Cum poate fi opusă iubirea pentru omenire iubirii, devotamentului faţă de Patrie? Când se spune că trebuie iubiți toţi oamenii, nimeni nu are nimic de obiectat. Dar când se spune că atașamentul pentru Ţară, datoria de a o sluji, de a o apăra, nu-şi mai au rostul pentru că nu vor mai exista frontiere, pentru că vom fi cetățeni ai lumii, e cu totul altceva. Se justifică printr-un argument echivoc şi năucitor abandonarea îndatoririlor civice. E ca şi cum i-am îndemna pe copii să-şi iubească părinții la fel ca pe toată lumea şi să-şi asume faţă de ei aceleași obligații vagi ca faţă de toţi ceilalţi oameni. E ca şi cum l-am îndemna pe soț să-şi iubească soția şi copiii la fel ca pe oricine altcineva, să considere că nu are faţă de ei mai multe îndatoriri ca faţă de alţii, adică, de fapt, să considere că nu datorează nimănui nimic. Antipatriotismul tinde deci să nege nu doar îndatoririle naționale, ci orice îndatorire.

La ce ne obligă iubirea pentru omenire? La nimic. Omenirea nu e o ființă organizată, o persoană faţă de care să ne asumăm îndatoriri precise. Cetățenia lumii încurajează prin urmare egoismul. Egoişti, fără responsabilități, nu vom mai forma Popoare, ci turme imense supuse celor mai rele instincte, celor mai degradante patimi. Civilizația nu poate exista fără idea de datorie, fără nobilul sentiment al iubirii de Patrie.

-IV-

Un fost președinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt (1858–1919), e autorul unor pagini despre antipatriotism pline de un bun-simț robust şi de o ironie mușcătoare, care merită să fie cunoscute. Nu pot cita aici decât un scurt text scris de el: „Unele persoane, spune Theodore Roosevelt, prezintă patriotismul ca pe ceva rău şi se străduie cu mediocrele lor puteri să ne vâre în cap în locul lui un fel de cosmopolitism „apă cu lapte”. Acești indivizi „binevoitori” nu au un caracter puternic sau o personalitate impozantă şi teza lor însăși nu merită respect. Câțiva reformatori buimaci pot pretinde că, într-un viitor foarte îndepărtat, patriotismul şi căsătoria firească dintre un bărbat şi o femeie vor deveni virtuți inutile, perimate. Dar, în ce privește prezentul, omul care iubește celelalte Ţări la fel ca pe a sa e un membru al societății la fel de dăunător ca acela care iubește nefiresc sau ca acela care iubește celelalte femei la fel de mult ca pe soția sa. Iubirea de Ţară e o virtute elementară ca iubirea de Familie sau ca onestitatea şi curajul.”

-V-

În timp ce alţii luptă pentru măreția Patriei lor, noi, românii, trebuie să ne apărăm ființa națională. Avem prin urmare tot dreptul să le spunem celor care atacă patriotismul în această perioadă dificilă a existenței noastre: „Dacă nu vă iubiți Ţara, dacă nu sunteți hotărâți s-o slujiți din toate puterile, s-o apărați, să-i apărați drepturile, interesele, onoarea, dacă nu sunteți dispuși să veniți sub drapel când vă va chema, vă rugăm mult plecați acolo unde nu vi se impune nicio îndatorire. Aici patriotismul e imperios.”

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

FORŢELE NAŢIONALE

-I-

Poziția geografică a României e frumoasă, dar periculoasă. Așezați la graniță între Occident şi Orientul controlat cândva de musulmani, am fost un avanpost aflat în faţa dușmanului. Noi am apărat Occidentul de Islam. Acest rol nu a încetat nici după plecarea tătarilor şi otomanilor. Suntem şi în prezent un avanpost al Europei. De capacitatea noastră de a ne asigura securitatea depinde securitatea continentului.

-II-

Forţa unei Naţiuni e dată de trei lucruri esențiale: vigoarea morală a cetățenilor, condiţia lor fizică şi buna organizare a Armatei. Toate sunt necesare în egală măsură, toate se condiţionează reciproc. Moralitatea, patriotismul, curajul, instruirea sunt astăzi la fel de necesare la oameni care vor deveni soldați ca pe vremea armelor albe şi a luptelor corp la corp. Ce s-a schimbat e modul de constituire a Armatei devenit atât de complex, atât de dificil încât improvizația e imposibilă. Când războiul se dezlănțuie, nu se mai poate organiza nimic serios, rezistent. Vitejia oamenilor chemați sub arme nu ne va folosi la nimic, dacă ei nu-şi vor avea un loc bine stabilit într-un organism deja existent, alcătuit meticulos şi dotat corespunzător.

Geografia, granițele de peste trei mii de kilometri, amenințările interne ne impun deţinerea unei Armate care să-i includă în clipe grele pe toţi cei în stare să poarte arme. Datoria de a întări la maxim forţa Armatei pentru a o face capabilă să-şi îndeplinească toate sarcinile ce-i vor fi impuse revine Statului. Datoria noastră e de a ne pregăti individual pentru a deveni apți de luptă. Un corp viguros, rezistent la efort, la oboseală nu ne e însă de ajuns ca să ne integrăm în trupele permanente şi să formăm împreună cu ele aproape instantaneu o mare Armată. E necesar să mai avem o educație militară prealabilă, un loc în ierarhie, să fim rotițe în imensul mecanism pus în mişcare în caz de război. De aici utilitatea reînființării serviciului militar obligatoriu pe timp de pace. Obligațiile grele, ce ne vor fi impuse astfel, ne vor permite să ne îndeplinim bine îndatoririle faţă de Patrie când situaţia o va cere.

-III-

Atenianul de optsprezece ani primea armele cu care urma să-şi apere Ţara şi rostea un jurământ unde se regăsesc, între altele, aceste cuvinte frumoase: „Voi lupta pentru tot ce ne e sfânt şi drag. Nu voi lăsa celor care vin după mine o Patrie mai mică decât am primit-o, ci una mai mare şi mai puternică.” Sunt cuvinte pe care e bine să le avem toţi întipărite în minte.

Cel mai mare pericol pe timp de război e oboseala cumplită ce apare după intrarea în luptă. Cine e indolent, cine exagerează cu mâncarea, cine nu face mişcare, va avea probleme de sănătate sau va muri prostește lipsind Patria de brațele sale în momente critice. E prin urmare obligatoriu să devenim fizic capabili să facem faţă vicisitudinilor unui conflict armat. E în interesul nostru, e în interesul Ţării.

-IV-

Nu vom fi însă soldați perfecți decât dacă moralul ne va fi la fel de robust ca trupul, decât dacă avem, pe lângă virtuțile cetățeanului, atașament pentru Armată, cultul drapelului, cultul imnului naţional. Drapelul, imnul naţional sunt chipul şi vocea Patriei. Respectarea lor cu scrupulozitate e imperativă. Le datorăm afecțiune şi venerație ca unor lucruri dragi şi sfinte care reprezintă pentru noi ce iubim mai mult, ce punem mai presus de orice.

Drapelul nostru tricolor e cel mai frumos şi cel mai mândru dintre toate. El se profilează pe cer în tonuri clare şi strălucitoare, vesele şi vibrante, scriind în văzduh numele României, șoptindu-l prin foșnetul faldurilor sale. Cine nu a stat mult timp departe de Ţară nu poate ști cu ce emoție profundă e salutat drapelul românesc. Vederea lui pe o clădire, pe catargul unei nave îi stârneşte în suflet călătorului o bucurie amestecată cu tristețe ce nu se poate descrie prin cuvinte. Drapelul îi vorbeşte de pământul natal, de ființele dragi lăsate acasă, de Neamul său. Adesea lacrimile îi umplu ochii, picioarele i se înmoaie şi ar vrea să îngenuncheze în faţa acestui petec de pânză ce e o lume întreagă pentru el.

Flutură semeț drapel sfânt al României noastre! Dăinuie simbol al generozității, onoarei şi gloriei! Fie ca nicio pată, nicio slăbiciune de-a noastră să nu-ţi întunece vreodată culorile! Fie ca „Deșteaptă-te române” să continue să le spună apăsat neprietenilor „Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”! Fie ca el să ne păstreze vie în minte deviza „Viaţă-n libertate, ori moarte”!.

-V-

Armata în marș oferă un spectacol impresionant. E România, e Patria. Toţi sunt o singură ființă, un singur suflet, o singură inimă. Toţi sunt gata să moară pentru unul şi fiecare e gata să moară pentru toţi. Cei pe care îi vedem trecând înarmați prin faţa noastră vor lupta şi se vor sacrifica pentru noi când primejdia va veni. Într-adevăr nimic nu e mai emoționant, nimic nu ne face inima să bată mai tare, nimic nu ne face mai mândri de Ţară, de noi ca această forţă organizată, disciplinată care e Armata.

Să iubim Armata unde ne vom avea şi noi locul! Să ne iubim camarazii pentru că vor fi pentru noi o a doua Familie! Vom lupta împreună şi probabil vom muri împreună. Să fim uniți de frăția curajului şi de senina frăție a sacrificiului de sine! Să ne antrenăm, să ne dezvoltăm puterea corpului şi calitățile virile ale sufletului! Să fim soldații puternici, disciplinați şi viteji de care Patria are nevoie! Să îndrăgim şi să cinstim drapelul tricolor! Să îndrăgim şi să cinstim imnul naţional!

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RĂZBOI ŞI PACE

-I-

Războiul le-a plăcut doar de mercenarilor dornici de bani și conducătorilor dornici de glorie, Națiunile, care i-au suportat consecințele, au avut oroare de el. Noi am cunoscut în Al Doilea Război Mondial umilința crudă a înfrângerii, invazia și dezmembrarea teritoriului, de aceea nu vom putea lua în considerare cu dragă inimă eventualitatea unor noi conflicte. Vrem pace. E bine însă ca nu frica să ne facă pașnici, ci rațiunea.

Războiul e un mare rău, dar nu cel mai mare. Mai bine de o sută de ori războiul decât pierderea libertății, integrității și onoarei Țării. Un Popor care ezită să recurgă la arme pentru a se apăra va fi aservit. La Popoare ca la oameni, cine se arată șovăielnic, timorat e privit ca o pradă. Așadar putem păstra pacea doar prin forță și hotărâre, nu prin concesii.

-II-

Maxima antică „Si vis pacem para bellum” (Dacă vrei pace pregătește-te de război) e valabilă și în prezent. Pentru a avea pace trebuie să fim gata de război și să nu ne temem de el. Poporul cel mai puțin expus unui atac e Poporul bine înarmat, care nu provoacă pe nimeni, care are forță morală și care își apără activ interesele.

Forța, activitatea și curajul sunt prin urmare factori de pace. Nu există pace în genunchi. Nu există pace în umilință și slăbiciune. Din cauza unei astfel de păci România ar avea de suferit la fel de mult ca din cauza celui mai teribil dintre războaie. Pacea menținută prin neputință și apatie nu durează.

Situația unui Popor în lume seamănă cu aceea a locuitorilor din marile orașe. Cel puternic, curajos merge calm și liniștit la treburile sale fără să fie oprit din drum, insultat, lovit. Cel slab, sperios e expus la amenințări, la întâmplări neprevăzute și loviturile cad firesc asupra lui.

-III-

Popoarele cu rațiune rece, care se sprijină pe dreptul lor și pe armele lor, trăiesc fără riscuri. Se impune prin urmare să fim nu doar pașnici, ci și puternici, activi, curajoși. Să detestăm războiul nu ne va folosi la nimic pentru că menținerea păcii nu depinde de ce gândim sau simțim noi. Teama că am putea deveni agresivi e neîntemeiată. Noi nu am purtat decât războaie de apărare sau de recuperare a unor teritorii ce ne aparțineau de drept. Ce e cu adevărat de temut e că iubirea de pace ne poate face incapabili să ne apărăm.

Adepții păcii cu orice preț se pot manifesta fără rețineri în Țările care nu aud zăngănit de arme în apropierea lor și care nu au alte războaie decât cele pe care le provoacă ele însele. Altfel stau lucrurile cu o Țară ca a noastră care e amenințată și care nu amenință pe nimeni. Să i se vorbească de pace are sens doar dacă se vrea să fie învățată să se teamă. Să-i faci pe oameni să creadă că, pentru a avea pacea, ajunge s-o dorească, înseamnă să le slăbești curajul, înseamnă să-i pregătești rău pentru pericolele ce-i amenință. E mult mai onest să le spui că războiul le poate fi impus și că trebuie să să-i facă fată. Pacea nu se obține strigând "pace".

Acei creștini pentru care până și legitima apărare e condamnabilă să-și aducă aminte că în Noul Testament, Romani 12:18, scrie: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în pace cu toți oamenii.” Altfel spus pace, da, dar numai dacă o vor și ceilalți. Credința trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură, nu pe emoții.

-IV-

E o necesitate să avem oricând în vedere fără să tremurăm eventualitatea unui război drept. Un exemplu de război drept e războiul declarat în 1861 de Statele din Nordul Americii Statelor din Sud care se separaseră de Uniune. După patru ani de lupte grele Statele din Nord au învins și au restabilit unitatea S.U.A..

Cei care l-au susținut pe Lincoln și urmat pe Grant și-au salvat marea lor Patrie, i-au pregătit un viitor măreț. Ei au meritat recunoștința pioasă a urmașilor lor. Exemplul lor ne arată ce pot face clarviziunea, energia și curajul pentru o Țară aflată în dificultate.

-V-

Să apărăm interesele Națiunii noastre perseverent, hotărât, fără provocări și fără slăbiciuni pentru că doar așa vom beneficia de pace. Politica rușinoasă de abandon duce la conflicte, la servitute, la distrugere. Singurele mijloace de apărare împotriva războiului sunt forța, energia și vitejia. Să le dezvoltăm în noi și să le păstrăm. Sunt virtuți civice.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

Articolele "Învăţămintele istoriei" şi "Omenirea" din seria "Rânduri pentru tineri" pot fi citite la adresa: http://tineriptromania.blogspot.com/.
Lipsa spaţiului nu a făcut posibilă postarea lor aici.