Capodoperele din curtea Bisericii

Mi-a atras atentia Mihai ca in film sunt cel putin doua momente cand se intampla ceva cu lumina. Basca, as adauga acum, episodul cu stingerea completa a becurilor, manevrarea lumanarilor etc. E chiar un moment curios: desi lumina revine, unul dintre jurati cere lumanarea mai aproape...

Imi pare ca e o disputa/impletire intre doua lumi, universuri, realitati care se intretaie. Cand spun lumi, zic la cel mai propriu mod. Nimic metaforic, nimic simbolic, pur si simplu sunt cateva momente cand mi se pare ca ... realitatea fluctueaza. Da, chiar asa. Ca un bec care incepe sa palpaie si te gandesti ca se stinge din clipa in clipa ori, mai stii, ca explodeaza...:)

Privind cu atentie unele scene, incepind chiar cu primele secvente ale filmului, am avut impresia acestei "clatinari" ori "reasezari" a realitatii lui. Ca intr-un puzzle cand cineva ia o piesa pentru o clipa si o readuce in scena, in acelasi loc sau in alta parte.
O sugereaza insasi lumea concreta a filmului. Ea, mai intai, se zdruncina, fluctueaza, se arata nestatornica, instabila, imprevizibila, gata sa ia o turnura neasteptata.
Am simtamantul de instabilitate a acestei lumi (a filmului, deocamdata), de precaritate, de organism "tinut pe aparate". Asistat, monitorizat permanent, condus discret.
Betonul primelor armuri e contaminat, treptat, de o mare vulnerabilitate. Si totusi nu se pierde nimic, dimpotriva, simtamantul e al unui castig pe care nu l-as putea numi, deocamdata.

In incheiere as vrea sa va relatez un fapt din viata unui om pe care il cunosc de multi ani. Un fapt care contine un moment neverosimil, cand cele ale "realitatii" devin dintr-odata neobisnuite, ca sa spun asa...
Intr-o seara, cunoscutul meu a fost inconjurat de o duzina de indivizi, pe cand se indrepta spre casa. Mergea pe sosea cand a fost abordat, cu gesturi evident dusmanoase. Omul si-a dat seama ca a dat de belea si a reusit sa fuga, fara sa isi mai puna deocamdata prea multe intrebari. Om credincios, a fugit spre biserica (desi era aproape 10 noaptea, iarna), cautind acolo ajutor...
Dar a fost prins si lovit, batut, pana cand isi aminteste ca a cazut intr-un sant de pe marginea soselei, un sant cu peretii de ciment.
Cand cadea, isi aminteste ca i-a trecut prin minte ca il vor omori acolo.
Din momentul caderii nu isi mai aminteste nimic pana in momentul cand ajunge in fata usii, acasa. Pe picioare, nevatamat, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic.
De acolo inainte isi aminteste totul, in mod firesc. Dar tot ce s-a intamplat intre momentul cand a cazut in santul de langa biserica si momentul cand s-a trezit in fata usii, ramane o enigma.

Problema e ca in afara de 4 rani destul de superficiale si de amnezia aceea, omul nu a patiti nimic evidentiabil.
Dar ce s-a intamplat dupa ce a cazut in sant?
Si, mai ales, cum a ajuns acasa (cale de vreo 2-300 de metri), cine i-a deschis poarta, cum a ajuns in pragul usii?

Ipoteza ca atacatorilor li s-a facut mila de el este exclusa, erau cu totii foarte agresivi, furiosi, cu chip bestial. Mai ales unul dintre ei care il lovea cu o furie de nedescris, cu o ura inexplicabila.
Iar din sant, cu toti gramada peste el, nu parea sa mai aiba scapare.

Uneori realitatea capata valente nebanuite.

[stefan florin]

În prealabil postat de ahilpterodactil

In incheiere as vrea sa va relatez un fapt din viata unui om pe care il cunosc de multi ani. Un fapt care contine un moment neverosimil, cand cele ale "realitatii" devin dintr-odata neobisnuite, ca sa spun asa...
Intr-o seara, cunoscutul meu a fost inconjurat de o duzina de indivizi, pe cand se indrepta spre casa. Mergea pe sosea cand a fost abordat, cu gesturi evident dusmanoase. Omul si-a dat seama ca a dat de belea si a reusit sa fuga, fara sa isi mai puna deocamdata prea multe intrebari. Om credincios, a fugit spre biserica (desi era aproape 10 noaptea, iarna), cautind acolo ajutor...
Dar a fost prins si lovit, batut, pana cand isi aminteste ca a cazut intr-un sant de pe marginea soselei, un sant cu peretii de ciment.
Cand cadea, isi aminteste ca i-a trecut prin minte ca il vor omori acolo.
Din momentul caderii nu isi mai aminteste nimic pana in momentul cand ajunge in fata usii, acasa. Pe picioare, nevatamat, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic.
De acolo inainte isi aminteste totul, in mod firesc. Dar tot ce s-a intamplat intre momentul cand a cazut in santul de langa biserica si momentul cand s-a trezit in fata usii, ramane o enigma.

Problema e ca in afara de 4 rani destul de superficiale si de amnezia aceea, omul nu a patiti nimic evidentiabil.
Dar ce s-a intamplat dupa ce a cazut in sant?
Si, mai ales, cum a ajuns acasa (cale de vreo 2-300 de metri), cine i-a deschis poarta, cum a ajuns in pragul usii?

Ipoteza ca atacatorilor li s-a facut mila de el este exclusa, erau cu totii foarte agresivi, furiosi, cu chip bestial. Mai ales unul dintre ei care il lovea cu o furie de nedescris, cu o ura inexplicabila.
Iar din sant, cu toti gramada peste el, nu parea sa mai aiba scapare.

Uneori realitatea capata valente nebanuite.

cum se spune, Dumnezeu nu doarme!

Numai omul cazut in mocirla unei existente nefericite si salvat prin intelegere si iubire putea sa declanseze in ceilalti 11 un imbold spre cercetarea propriilor constiinte.
Cativa dintre cei 12 au un rol deciziv in declansarea, sustinerea si atingerea unei finalitati drepte.
In prima parte a filmului insa analizarea impresiei ca acuzatul este si faptuitorul declanseaza in majoritatea un rol de judecator pe care nimeni, niciodata, nu are dreptul sa si-l aroge. Nimeni, in afara de Dumnezeu!
Ei insisi nedesavarsiti, il judeca superficial pe baiat. Grabiti si indiferenti la inceput, se pleaca rand pe rand in fata milei, intelegerii si iubirii de care ei insisi isi aduc aminte ca au avut parte la un moment dat in viata. In asta vad o mare asemanare cu un alt moment din Biblie:

7. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.
8. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ.
9. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc.
10. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?
11. Iar ea a zis: Nici unul, Doamne.

Oameni obisnuiti dovedesc pe parcurs ca poarta in ei calitati nebanuite. Nu doar ca adevarul triumfa iar baiatul este repus in drepturile oricarui om nevinovat, dar unul dintre cei 12 preia pentru baiatul singur si lipsit de ajutor rolul lui "nenea". Unul este capul, altul mainile, altul ...

14. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe.
15. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup?
16. Şi urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, - pentru aceasta nu este ea din trup?
17. Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?
18. Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit.
19. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul?
20. Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup.
21. Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi.
22. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase.
23. Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.
24. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte,
25. Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele.
26. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.
27. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.

Momentul care m-a surprins cel mai mult este cel de la final, cand ne este aratata iconita Maicii Domnului cu Pruncul! Asadar, adevaratul proces de stabilire a vinovatiei baiatului a avut loc intr-o sala de sport. Un proces facut din perspectiva lui "imi pasa", sub prezidarea Maicii Domnului.
Frumos film!

Dar unde este Jertfa?
Ca nu se poate metanoia fara jertfa. O jertfa micuta, acolo, cat de cat, tre sa fie pentru o schimbare de perspectiva.
Noi suntem obisnuiti, in histeriada generalizata a lumii, cu gesturi jertfelnice cat blocu. Musai trebe sa-si dea vreunul foc in piata mare, ori sa urle, sa stea daca se poate batut in cuie pe vreun par, ceva... Icoanele Jertfei le vezi oricum peste tot. Lumea e plina de crucifixuri de parca a uitat de celelalte fixuri. E inflatie de cruci, iti vine sa intorci privirea in alta parte, de parca are grija cineva sa planteze nu pomi ori lalele ci cruci. Asa, cruci peste cruci, toate la vedere, vreau sa zic. Prea multe si prea la vedere!

Unde e, asadar, oarece jertfa? Ori jertfa cea mare, cea autentica si posibil de experiat de catre fiecare om, in felul lui, in viata lui si a semenilor.

În prealabil postat de crinrin

Frumos film!

Aşa este! :) Mărturisesc că nu am mai vizionat un film de foarte mult timp, nu am găsit dispoziţia necesară de a aloca timp unui film, însă 12 m-a prins. :)

Pe mine m-a marcat seninătatea cu care copilul întemniţat pe nedrept şi-a acceptat sorta. Şi câţi n-or fi asemenea! Imaginea lui în temniţă m-a dus cu gândul la părintele Necula care, nu de puţine ori, îi cercetează pe cei lipsiţi de libertate...şi care, pentru câteva minute, printr-o mică cuvântare, reuşeşte să-i facă să se simtă liberi, să le aducă un zâmbet pe buze...şi, cine ştie, poate unora chiar schimbarea mântuitoare.

Pr. Constantin Necula - Oamenii sunt lumina: "Să nu transformăm ortodoxia în religie şi biserica în sindicat, pentru că n-o să ne mai mântuim" https://www.youtube.com/watch?v=ZxCOL_XasQM&t=10m20s

[Mihailc]

Vă sunt recunoscător pentru gândurile exprimate aici, cred că toate au substanţă.

O jerfă cât toate zilele ar fi situaţia în care, măcar noi ăştia care ne autonumim creştini, am reuşi să ne crucificăm fixurile. Evident, identificându-le ca atare mai întâi.

Există momentul de iubire jerfelnică în film, unul de mare adâncime duhovnicească, un fel de străpungere a carapacei aparenţelor cu văzul inimii în care şi-a făcut sălaş o lumină din afara lumii.

Însă prefer să nu vorbesc eu primul despre acel moment.

Tot cautind, am gasit mai multe momente... Un sirag de jertfe de la un capat la altul al filmului...:) Discrete, toate, abia sugerate.

În prealabil postat de ovidiu b.

Pe mine m-a marcat seninătatea cu care copilul întemniţat pe nedrept şi-a acceptat sorta. Şi câţi n-or fi asemenea!

Eu, deocamdata vad in acuzat insusi sufletul omenesc, miezul nostru.
Pentru el, pentru acest napastuit vine si participa la judecata Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu.
Ea conduce discret (fara siluire, ci doar nutrind anumite disponibilitati omenesti latente in fiecare, latente ori prost orientate in viata cea obisnuita) pentru ca, inainte de toate, sa salveze pe acest tanar om.
Ma infricosez la gandul ca fiecare dintre noi suntem ori vom fi asistati in acest mod si nu stiu de vom avea un inger care sa staruiasca pe langa Ea, cerindu-i ajutorul pentru noi....

P.S. Nu cred ca e senin, Ovidiu. E pustiit, resemnat, dupa ce a invatat ani in sir ca tot ce iubeste e strivit, ucis, rapit... Poate undeva foarte adinc in el misca totusi apa vie a sperantei, apa vietii. Ea pare a iesi treptat la suprafata, dupa ce tanarul spune "mi-e frig". Intr-o tainica legatura cu ceea ce se intampla dincolo de zid, sufletul tanarului se dezmorteste treptat, reinvie. Mai intai tresare (e o clipita acolo cand tresare, atunci cand 1 devine 2), apoi incepe sa numere si sa mearga, apoi danseaza... Treptat sufletul lui iese din amorteala, este readus la viata. Pana acolo insa e doar singuratate si frica. Nu e senin, e inmanusat in frica si singuratate. E un condamnat, a pierdut totul si i se deschide, aparent cea mai neagra perspectiva. Totusi, inlauntrul lui, undeva nestiut, Cineva ii poarta de grija. Grija cea dinlauntru se contopeste apoi cu grija cea dinafara. Pronia isi face, dimpreuna cu oamenii, intreaga lucrare. Iar el este, in sfarsit, izbavit!

Ovidiu, as vrea sa iti ridic la fileu o intrebare....:)
De ce crezi ca tanarul, atunci cand merge pe bicicleta, striga: "Mama, vorbeste ruseste!"
Se teme oare, ca mama lui va fi pedepsita crunt pentru ca vorbeste in alta limba decat cea oficiala?
Sau, poate, ca de fapt mama nu vorbeste in limba rusilor, nici in a cecenilor... Sau cum?
Cum vezi momentul acesta din film? pe mine ma intereseaza foarte mult sa il receptez, cumva...