Recunostinta

[dobrin7m]

Odata, am simtit sa multumesc parintelui nostru duhovnic, si i-am adresat cateva cuvinte cu multa recunostiinta. Insa acesta nu mi-a raspuns. Pe atunci fiind la inceput , am gandit ca am gresit, poate era bine sa tac.
Mult mai tarziu am inteles. Cel ce vrea sa se smereasca fuge de multumirile venite de la oameni, de recunostiinta arata, prihanindu-se singur.
Este o masura la care ajungi de la care nu astepti si nu voiesti nici recunostiinta si nici multumiri.

Insa recunostiinta fata de cineva este in suflet, Dumnezeu o vede , o stie, iar cel aflat la masura inalta o simte din partea celuilalt fara sa fie rostita.

Insa astazi majoritatea asteapta recunostiinta si multumire pentru faptele sale bune, insa nu este aceasta o forma de multumire a propriului sine?

Fireste asta nu inseamna sa nu spunem multumesc si sa nu fim recunoscatori. Insa sunt atatea modalitati sa o facem ca sa nu vatamam sufletul celuilalt!

[dobrin7m]

Daca toti am face faptele noastre intr-ascuns, sa nu stie dreapta ce face stanga, cine ne-ar multumi? iar recunostiinta cui ar fi adresata daca nu lui Dumnezeu?

cea mai inalta recunostiinta este atunci cand cel ce face binele e recunoscator lui Dumnezeu ca a putut sa faca acel bine prin grija Domnului, iar cel ce a primit e recunoscator lui Dumnezeu ca i-a trimis ajutorul mult dorit.
Recunostiinta curata se afla in inima si nu e purtata de nici un pacat. Eu cred ca de fapt, cei doi, ar trebui , ca impreuna , umar langa umar, sa fie recunoscatori lui Dumnezeu pentru darurile primite, unul putinta de a ajuta si altul ajutorul primit.

dar cu siguranta ca aceasta tema a recunostiintei este mult mai adanca ca implicatii si sensuri decat o expun eu aici.

Cuviosul Marcu Ascetul
"Tot binele vine de la Dumnezeu, dupa o anumita randuiala, si pleaca pe ascuns de la cei nemultumitori, nerecunoscatori si lenesi".

*
Sfantul Maxim Marturisitorul:
"Iuda inseamna marturisire. Iar intelesul marturisirii este indoit: Exista o marturisire de multumire pentru bunurile primite in dar si exista una pricinuita de mustrarea si certarea pentru relele savarsite. Fiindca marturisire se numeste si insirarea cu multumire a binefacerilor dumnezeiesti, de catre cei vinovati. Si amandoua produc smerenia, caci atat cel ce multumeste pentru cele bune, cat si cel ce se cerceteaza pentru faradelegi, se umileste: cel dintai, socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea, rugandu-se sa primeasca indreptarea greselilor".
http://www.crestinortodox.ro/religie...ta-125440.html

P.S. O rugaciune de la AA si AlaNon: "Doamne, iti multumesc pentru tot ce mi-ai dat, pentru tot ce mi-ai luat si pentru tot ce mi-ai lasat."

[RedRose]

Pentru mine , cel mai frumos si cel mai epic exemplu de recunostinta il constituie Iov din VT. Totdeauna m-am intrebat daca eu as putea reactiona cum a reactionat el, daca as avea credinta lui de fier si recunostinta fara limite fata de Dumnezeu in situatia in care as pierde absolut totul,inclusiv copii si familie, m-as imbolnavi de lepra..as mai putea oare striga:
"Viu este Dumnezeu Care a dat la o parte dreptatea mea! Viu este Cel Atotputernic Care a împovărat sufletul meu!"?
"Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!"

Tocmai din cauza recunostintei sale statornice si a credintei sale neinduplecate,Dumnezeu il binecuvinteaza, il vindeca si-i intoarce indoit tot ce avusese mai dinainte, ii da viata lunga si imbelsugata, de a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam.

Modul in care intelegem si practicam recunostinta atarna de cativa factori...
De pilda, de ce crede fiecare ca inseamna bine sau bun, pentru el mai intai.
Dincolo de a fi o teorie sau o idee, recunostinta e un raspuns trait/sau nu de fiecare om in functie de asteptarile si valorile sale.

Luata insa ca Porunca Dumnezeiasca, recunostinta capata alte valente. Poate fi chiar o nevoie intensa si foarte semnificativa. Cred ca sunt oameni care, atunci cand nu mai pot trai recunostinta, resimt aceasta lipsa ca pe o stare de suferinta. Un fel de doliu...

[florin.oltean75]

Sentimentul de profunda recunostinta izvoraste atunci cand contemplam bunatatea Lui Dumnezeu si bunatatea semenilor.

Cautand la frumusetea tainica a bunatatii, recunostinta tasneste spontan.

Recunostinta este rodul acestei contemplatii. Alipirea vederii de frumusetea bunatatii.

Recunostinta ne leaga strans, suflet-la-suflet, de Dumnezeu si de toata faptura, pavand drumul dragostei celei mari.

Traind in recunostinta, traim in dragoste.


(In budism, se contempla frumusetea bunatatii fiecarei fapturi - care este vazuta/inteleasa ca o mama iubitoare - care si-a manifestat afectiunea materna fata de noi in nenumarate vieti anterioare, care ne-a iubit dezinteresat cu tot sufletul. Dupa ce inima se umple de recunostinta fata de fiecare faptura, tot efortul spiritual subsecvent cauta sa rasplateasca dragostea tuturor mamelor, prin unirea cu Dumnezeu si binecuvantarea fiecarei fapturi - acest foc interior, acest dor fierbinte se numeste "bodhicitta aspirationala").

Cred ca sunt si unele intamplari care, parca, au darul de a misca pe om catre/in recunostinta.
Desi aceasta imi pare ca, fiind o virtute constitutiva a unor suflete care intampina orice intamplare ca venind din Mana lui Dumnezeu, nu ar avea nevoie de imbolduri specifice. Dimpotriva, ea insasi este un imbold, launtric, catre alte trairi si fapte virtuoase. Sau un filtru al mintii prin care omul recunoscator le vede pe toate...

Totusi, pentru cei mai firavi (cum sunt eu) chiar si o intamplare ca acestea poate misca inima catre recunostinta:
https://www.youtube.com/watch?v=XgbdqXGr1DQ
https://www.youtube.com/watch?v=HXRD...jQ_yaz&index=6

P.S. Frumusetea si bunatatea imi par solul prielnic in care incoltesc mereu semintele recunostintei.
P.P.S. Iar pentru a ajunge si la flori, e nevoie de barbatie!....:)