Casatorie fara copii

[Demetrius]

În prealabil postat de Florinvs

Ca sa revenim la subiectul topicului.

Exista intradevar persoane (si dupa cum spune initiatoarea topicului este o astfel de persoana), care, din motive medicale independente de vointa lor, nu pot a naste copii, sau daca i-ar naste copii ar aveea anumite boli.

Si acele persoane nu sunt cu nimic de condamnat.

Insa, este absolut normal ca si acele persoane sa-si doreasca a fi iubite si a iubi, si a aveea pe cineva alaturi toata viata, cu care sa se casatoreasca, si inclusiv de a aveea relatii intime cu sotul/sotia.

Asadar gasesc dorinta initiatoarei topicului ca pe ceva absolut normal si firesc, si nu pot decat sa zic sa o ajute Dumnezeu sa gaseasca un astfel de sot!

Sa ma ierte Dumnezeu ca iti recomand cu toata umilinta ca la proxima spovada sa spui duhovnicului tau ca ti se pare normala, fireasca si cu nimic de condamnat... desfranarea.

[aubergine]

În prealabil postat de Demetrius

Sa ma ierte Dumnezeu ca iti recomand cu toata umilinta ca la proxima spovada sa spui duhovnicului tau ca ti se pare normala, fireasca si cu nimic de condamnat... desfranarea.

Pe lângă ipocrizia pe care e clar că o afișezi, nu e nici normal ce susții, desfrânare nu există între soți , în căsnicie.

[Copacel]

În prealabil postat de aubergine

Pe lângă ipocrizia pe care e clar că o afișezi, nu e nici normal ce susții, desfrânare nu există între soți , în căsnicie.

Ba da si este la fel de periculoasa ca si cea clasica.
Orice care nu serveste ca scop crearea de copii este desfranare si pedeapsa este aceiasi.

[Florinvs]

În prealabil postat de Copacel

Ba da si este la fel de periculoasa ca si cea clasica.
Orice care nu serveste ca scop crearea de copii este desfranare si pedeapsa este aceiasi.

Aici imi pare rau- dar trebuie sa va contrazic!

Dupa cum ati spus dumneavoastra, reiese ca singurul rol al femeii intr-o casatorie ar fi acela de a naste copii!

Ori nu pot fi de acord cu asa ceva.

Intr-o casnicie (ori chiar intr-o relatie premergatoare unei casnicii) , care este bazata pe iubire reciproce, pe respect, sustinere si buna-intelegere reciproca, intre doi oameni maturi de sexe diferite, este normal si trebuie sa existe si atractie fizica intre cei doi soti (sau parteneri inainte de a se casatori), iar femeia (ca si barbatul), este normal a-si dori sa se simta implinita si fericita (pe toate planurile- inclusiv in ceea ce priveste relatiile intime cu sotul sau partenerul)intr-o casnicie sau intr-o relatie premergatoare unei casnicii.

Intr-o intr-o familie, relatiile intime nu trebuie vazute exclusiv ca un mod de a concepe copii, ci si ca o manifestare a apropierii si sentimentelor care i leaga pe cei doi soti (sau pana la casatorie-parteneri).

[Copacel]

În prealabil postat de Florinvs

Aici imi pare rau- dar trebuie sa va contrazic!
Dupa cum ati spus dumneavoastra, reiese ca singurul rol al femeii intr-o casatorie ar fi acela de a naste copii!

http://www.crestinortodox.ro/editori...rea-70065.html
Asta e unul din motivele pentru care i se spune "crucea" casatoriei.
Sa nu desfranezi cu toate ca ispita este chiar langa tine.

[Dismas]

Salutari inainte de toate, sper ca nu deranjez cu interventia mea, sunt nou pe acest forum, mi-a atras atentia acest topic deoarece sunt intr-o situatie oarecum asemanatoare, chiar mai complicata , aflandu-ma deja in ''mijlocul actiuni ''casatorit fiind, fara copii, cu o frumusete de boala genetica, mostenita de la unul din parinti... afectiunea care-mi scade calitatea vieti si ofera sumbre sperante pentru un viitor si o viata ''normala''
Imi recunosc pacatul, egoismul si lipsa de curaj, poate ar fi trebuit sa iau deja decizia de a procrea, dar la o scurta analiza a vietii mele si a tatalui meu (decedat), nu sunt prea incantat de bagajul genetic.Singurele argumente logice si corecte pentru care m-as decide sa fac un copil sunt: felul in care traiesc nu este deloc placut in fata lui Dumnezeu, privarea sotiei si a mea de o viata implinita, curata etc. Sunt curios cum ati proceda daca ati fi in aceasta postura....?? Multumesc.

[sophia]

1. In link-ul dat de Copacel este confirmat raspunsul multora dintre noi:

"Mai intai, se neaga una dintre principalele meniri ale functiei sexuale, cea mai vadita si care este inscrisa in insasi firea ei: procrearea. Astfel, Sfantul Maxim spune ca, indeobste, viciul "este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor (abuzul de lucruri)" si, de pilda, "cand este vorba despre femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel care urmareste placerea greseste in judecata socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Asadar, unul ca acesta face rea intrebuintare (abuzeaza) de femeie impreunandu-se cu ea". Aceasta menire, chiar fireasca cum este, nu este nici singura, nici cea mai importanta. Pentru speta umana, procrearea poate aparea mai curand ca un rezultat firesc al unirii sexuale, decat ca scopul ei. Unirea sexuala este in primul rand unul dintre modurile de unire ale barbatului cu femeia, una dintre manifestarile iubirii ce si-o poarta unul altuia, ea exprima aceasta iubire pe un anumit plan al fiintei lor, cel trupesc. Cea dintai tinta a unirii sexuale este iubirea si multele binefaceri de ordin spiritual pe care omul le poate dobandi prin ea, in sanul casatoriei binecuvantate si in legatura cu alte moduri de unire conjugala. Trebuie totusi sa precizam ca iubirea conjugala, in viziunea crestina, este privita ca unire a doua persoane - adica a doua fiinte privite in intregul lor, pe de o parte, si in natura lor spirituala, pe de alta -, in Hristos, in vederea ajungerii in imparatia cerurilor, unire pecetluita in ceea ce priveste natura si menirea ei de harul Duhului Sfant, dat prin taina cununiei. Aceasta conceptie subordoneaza unirea sexuala, ca si toate celelalte moduri de unire dintre soti, dimensiunii spirituale pe care o au fiinta si iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuala sa fie precedata in chip fiintial de unirea spirituala, cea care ii confera sens si valoare, numai asa respectandu-se finalitatea ei, si cea a naturii fiintelor pe care le pune in legatura."

In rest se vorbeste despre desfranare in relatiile din afara casatoriei. Sexul in casatorie nu este (cu unele exceptii) desfranare.
Stiu, multe persoane crestine, ortodoxe (mai ales monahi, necasatoriti) sunt in totalitate impotriva relatiilor sexuale in general (deci si in casatorie), dar nu este corect.
In multe privinte cei casatoriti si relatiile lor sunt tratati incorect respectiv ca fiind pacatosi/pacatoase.

Mi-as dori foarte mult, enorm, sa vina odata cineva care sa explice toate aceste nelamuriri ale noastre. Cineva care sa inteleaga lucrurile corect, asa cum trebuie si sa explice fara filozofii si zeci de citate.

Se spune ca abstinenta nu este un pacat si se si cere in multe imprejurari.
Poate ca ma insel eu, dar trebuie totusi explicat acest lucru.
Exista (si la sfinti) casatorii albe, adica fara relatii sexuale.

2. Pentru cei aflati in diferite situatii speciale as vrea sa atrag atentia (din nou) asupra a doua lucruri importante:

- vorbiti cu preotul sa va dea solutia potrivita
- vorbiti neaparat inainte de casatorie, (daca deja aveti partener(a) deschis, toate problemele si chiar faceti anumite controale medicale pentru a va stii situatia exact.
Dupa casatorie nu prea se mai poate face nimic, in afara de divort (care nu prea este crestin).
Se creeaza suferinte de o viata, daca unul din partenerii din cuplu nu este de acord cu anumite lucruri, mai ales daca vrea sa aibe copii si celalalt nu vrea, sau nu poate sa procreeze.

In cuplu importanta este iubirea, intelegerea si este important si respectul reciproc. Procreere poate sa fie sau nu, dupa dorinta lui Dumnezeu.

Omenirea a descoperit intre timp anumite solutii (medicale), dar ele sunt interzise de ortodoxie. Daca este bine sau nu, ma abtin sa spun. Dar stiu ca pentru multi oameni asta inseamna nefericire.

[AlinB]

În prealabil postat de Dismas

Salutari inainte de toate, sper ca nu deranjez cu interventia mea, sunt nou pe acest forum, mi-a atras atentia acest topic deoarece sunt intr-o situatie oarecum asemanatoare, chiar mai complicata , aflandu-ma deja in ''mijlocul actiuni ''casatorit fiind, fara copii, cu o frumusete de boala genetica, mostenita de la unul din parinti... afectiunea care-mi scade calitatea vieti si ofera sumbre sperante pentru un viitor si o viata ''normala''
Imi recunosc pacatul, egoismul si lipsa de curaj, poate ar fi trebuit sa iau deja decizia de a procrea, dar la o scurta analiza a vietii mele si a tatalui meu (decedat), nu sunt prea incantat de bagajul genetic.Singurele argumente logice si corecte pentru care m-as decide sa fac un copil sunt: felul in care traiesc nu este deloc placut in fata lui Dumnezeu, privarea sotiei si a mea de o viata implinita, curata etc. Sunt curios cum ati proceda daca ati fi in aceasta postura....?? Multumesc.

Genetica e un detaliu cvasi-nesemnificativ im ecuatia asta, indreapta-ti felul de a fi pentru a fi un parinte bun si daca riscul genetic e prea mare, infiaza.