Postul negru

[AlinB]

În prealabil postat de sophia

Cumva asceza asta mie mi se pare ca se orienteaza spre individ si iubirea de sine si mandrie. Si se uita de ceilalti, de fapte, de practica aceea necesara, de a te ocupa de cel de langa tine, de a trai asa cum se cuvine credinta.

Sigur, daca devine un scop in sine si dai intr-un soi de achirism...

Da, am citit cum faceau/fac unii monahi in Athos. Nu reusesc sa inteleg de ce. Ce anume le aduce in plus asceza?
De ce numai in acest fel (pana la urma sado-maso) il gasim pe Dumnezeu sa ne simtim mai aproape de El.
Inteleg niste lucruri pana la un punct si le numesc jertfa. Dar mai departe nu mai inteleg. De ce murind de foame, sete si somn esti mai bun crestin?

Exista mai multe feluri de a-l "simti pe Dumnezeu".

Exista felul pietist, sentimental, superficial in care Dumnezeu poate dovedi doar un altfel de idol si exista felul duhovnicesc, profund, dar care nu e accesibil decat prin despatimire.


Asceza nu inseamna "sa mori de foame, sete si somn".


Asceza e o unealta prin care poti controla trupul a carui impulsuri tind sa controleze sufletul, sa-l tina intr-o stare de atasament fata de cele firesti si departe de supra-firesc.

Si de obicei nici nu stie ca se intampla asta pana nu e pus la proba abstinentei.
Atat timp cat impulsurile sunt satisfacute constant, e greu sa-ti evaluezi starea duhovniceasca.

Imi amintesc mereu vorbele Lui prin care cere de fapt altceva. Dar in fine, unii asa l-au inteles (doar asa).

Sau poate tu l-ai inteles "doar asa".

Se dau niste indemnuri, dar nu ti se spune exact cum sa ajungi acolo.
Trebuie sa mai citesti si printre randuri.
Iar multumirea de sine este probabil cel mai mare obstacol.

Eu am exemple in care unii au inteles si altfel si consider eu ca mai bine - Parintele Galeriu, Maica Gavrilia etc. Si ei practicau regimul lor de viata si probabil si de alimentatie, dar telul lor nu era muritul de foame si sete, ci omul de langa ei, cu suflet si trup. Maica Gavrilia trata bolnavi practic.

Ca de obicei, iti place sa intelegi ceea ce vrei, nu ceea ce spun altii.
Daca nu gasesti o problema/greseala in ceea ce scriu altii, trebuie sa inventezi tu una si sa le-o pui in gura (straw man).


Asta e semnul lipsei unei virtuti foarte importante: sinceritatea.

Si cartea aceea despre monahii din Athos am gasit stropii aceia care mi-ai miscat sufletul, in care se avea grija si de altii. Mai ingrijeau de alti monahi bolnavi si batrani, mai sfatuiau pe unul sau altul, mai puneau ici si colo paine, branza, legume, apa pentru lucratori si vizitatori.
Dar predomina asceza cumplita...

Si dupa parerea ta, ce mancau "acei monahi"?
Uita-te pe masa ta, ffie si "de post", tu crezi ca aveau cantitativ si calitativ ce ai tu?

Mi-as dori sa faceti un experiment - cititi doua carti: Patericul Athonit si Maica Gavrilia (viata si invataturile ei). Si comparati-le. M-ar interesa care va place si de ce.

Exista o tendinta moderna a omului "credincios" care se crede cult.
Ii place mai mult povestile despre Dumnezeu, mai putin cum sa ajungi la Dumnezeu.

Este frumos sa asculti indemnul "iubeste".

Dar daca incerci sa faci asta practic si te evaluezi obiectiv (iarasi, stare de sinceritate nu e usor de atins) ai sa-ti dai seama ca intre tine si iubirea duhovniceasca exista multe obstacole, care nu pot fi depasite fara multe renuntari. Iar asceza asta este in esenta: un lung sir de renuntari.

Ceea ce de multe ori scapa privirii "admiratorului" este ca acei oameni au ajuns acolo urmand un sir lung de sacrificii, renuntari.
Poate n-au tinut 40 zile de post negru, dar sacrifciile pe care le-au facut sunt cel putin la fel de dificile, de fapt chiar mai dificile.

Si admiratorul se poate intreba: "sacrificiile si renuntarile mele, care sunt?".