![]() |
![]() |
|
#11
|
||||
|
||||
![]() Citat:
Părintele D. Stăniloae făcea o altă analogie, mai potrivită decât cea cu Soarele, pentru că folosea persoane. Ce am înțeles: O persoană care te iubește te învăluie cu iubirea ei, pe care o simți atunci când este în preajma ta ca pe o energie binefăcătoare; o simți și într-un cuvânt pe care ți-l adresează, într-o mângâiere. Toate astea sunt în legătură directă cu persoana care te iubește și nu pot fi despărțite de ea. Dacă ea pleacă, dispare și această manifestare simțită a iubirii ei pentru tine. Prin urmare, așa e și cu harul: o manifestare a iubirii lui Dumnezeu pentru noi, prin care ne împărtășește ceva din persoana Sa. Ne face părtași într-o anumită măsură vieții Sale dumnezeiești, sfinte, veșnice. Ne sfințește, ne îndumnezeiește și pe noi. Iubirea Lui nu se poate manifesta despărțită de Persoana Sa; nu o poți separa și trimite în lumea creată. Catolicii, însă, au mers pe ideea unei energii despărțite de Dumnezeire, și atunci aceasta nu putea face parte decât din cele create, pentru că necreat nu este decât Dumnezeu – pe care o numesc grație.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea) |
|