Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.

Preotul Vasilios Soustin povestește cum, pe vremea când era foarte tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză a laringelui. Profesorul Simanofski a constatat că bolnavul mai trăiește doar zece zile. Părintele Ioan se afla atunci în Kronștadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile părintele a ajuns la ei.

‒ De ce nu m-ați înștiințat că s-a îmbolnăvit așa de grav? Aș fi adus împreună cu mine Sfânta Împărtășanie.

Și, întorcându-se către bolnav, l-a întrebat:

‒ Crezi că pot să te ajut, cu puterea lui Hristos?

Acela a făcut un semn afirmativ. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat asupra gurii bolnavului de trei ori, în semnul Sfintei Cruci.

‒ Vino la Kronștadt să te împărtășesc cu Preacuratele Taine. Te voi aștepta...

Când doctorul a aflat acest lucru, a spus că bolnavul va muri pe drum. Bolnavul a mers într-un final la Kronștadt, unde sfântul l-a împărtășit. A rămas acolo două zile. Toate rănile lui s-au închis și doar vocea îi era încă slăbită. Când s-a întors acasă, doctorul s-a mirat.

‒ Acest lucru este nemaivăzut. Este o minune vădită! a mărturisit pacientul în fața tuturor.

Bărbatul, care fusese pe moarte, a mai trăit încă 25 ani!



În biografiile vechi ale sfântului se menționează și următorul caz de vindecare a unui femei în vârstă, după cuminecarea cu Sfintele Taine.

‒ Să vă împărtășiți, o sfătuia părintele Ioan de Kronștadt, și Domnul vă va face bine.

‒ Sunt foarte în vârstă, spunea bolnava, și de aceea nu voi putea fi vindecată.

‒ Nu este treaba noastră să știm timpurile și intențiile lui Dumnezeu, a răspuns părintele.

‒ S-a împărtășit mai demult, au completat cei din familia ei.

‒ Primii creștini, a mărturisit atunci sfântul, se împărtășeau în fiecare zi și voi nu vreți să vă împărtășiți acum, când aveți așa mare nevoie?

Într-un final, bolnava s-a împărtășit și foarte repede s-a vindecat.



Caracteristică este și vindecarea principesei Zinaida N. Yusupova, care s-a îmbolnăvit de scurgerea sângelui după o naștere prematură. După cum istorisește ea însăși, Sfântul Ioan de Kronștadt a vizitat-o și s-a așezat pe patul ei, spunându-i:

‒ Dacă veți trăi sau nu, aceasta va fi după voia lui Dumnezeu. Dumneavostră însă trebuie să vă pregătiți pentru o nouă viață, prin împărtășirea cu Preacuratele Taine.

‒ Eu, părinte, mă pregătesc să mă împărtășesc înainte de Paști.

‒ Chiar dacă Paștele este aproape, a insistat atunci părintele, nu trebuie să amânați. Sunt pregătit să aduc imediat Sfintele Daruri.

La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut. Două lacrimi au curs pe fața lui. Mai apoi a murmurat gânditor:

‒ Noi, oamenii, nu am reușit să vindecăm această boală. Numai Domnul!



Același sfânt povestește și următoarele evenimente asemănătoare: „Un om s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac. A îndurat nouă zile, fără a primi nici cea mai mică alinare de la medici. M-am rugat cu fierbințeală pentru el zicând: «Doamne, ești Viața noastră! Pe cât de ușor pot eu să mă gândesc la vindecare, pe atât de ușor poți Tu să o dăruiești. Vindecă pe robul Tău, Împărate, de boala lui îngrozitoare!». Mai apoi l-am împărtășit, iar acela a primit Sfânta Împărtășanie cu dreaptă credință. În după-amiaza aceleiași zile s-a însănătoșit, iar seara s-a ridicat din pat. Stăpânul Hristos l-a miluit și i-a redăruit sănătatea. Mă uimesc de puterea dătătoare de viață a Preacuratelor Taine!

În slujirea mea preoțească, am întâlnit multe persoane bolnave care îndată s-au însănătoșit datorită credinței adânci, a pocăinței și a Sfintei Împărtășanii”.

[cristiboss56]

Un misionar străin a venit la Maica Gavrila si a spus:

‒ Sunteți un om bun, dar nu sunteți o bună creștină.

I-am zis:

‒ De ce?

‒ Fiindcă sunteți aici de atâta vreme și vorbiți doar în engleză. Ce limbi ale băștinașilor ați învățat?

I-am răspus:

‒ N-am izbutit să învăț nici o limbă a locului, deoarece călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăț un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învățat să spun doar Bună dimineața și Bună seara. Nimic altceva.

‒ Aaa, păi nu sunteți creștină... Cum puteți evangheliza? Toți catolicii și protestanții învață dialectele locale ca să poate face asta...

Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, și apoi i-am spus:

‒ Ah, am uitat! Știu cinci limbi.

‒ Cu adevărat? Care sunt acestea?

‒ Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.

Atunci el s-a oprit și mi-a zis:

‒ O clipă. Puteți să repetați, ca să notez ce ați spus?

Cu aceste cinci limbi poți călători în tot pământul și toată lumea va fi a ta. Iubește-i pe toți ca pe tine însuți ‒ fără să-ți pese de religie sau rasă, fără să-ți pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu). Nu poți ști niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.

(Maica Gavrilia Papaiannis)

[cristiboss56]

Vechiul cimitir al Mănăstirii Durău se întindea în trecut până aproape de poalele Muntelui Ceahlău. Aici exista și biserica „Sfânta Sofia”, adusă de la Schitul Răpciunița, când acesta se pustiise. Călugării de la Durău au vrut s-o salveze și au transportat-o de sus, din munte, pe butuci de lemn. Era înconjurată de cruci și morminte. Astăzi nu mai este nici biserica, nu mai sunt nici mormintele. Buldozerele au ras totul în calea lor în 1977, când autoritățile comuniste au dat ordin pentru începerea construirii stațiunii turistice Durău. Mormintele au fost dezafectate, au fost scoase osemintele și toate au fost mutate în groapa comună: călugări și mireni, la un loc. Astăzi, osemintele sunt îngropate într-un mormânt comun, aflat în incinta mănăstirii, lângă clopotnița veche din lemn. Maicile și călugării care au viețuit aici sunt pomeniți la parastas în fiecare zi.

Despre minunea care s-a petrecut atunci când excavatorul a fost ridicat asupra bisericii „Sfânta Sofia”, maica Daniela ne istorisește:

„Oamenii locului erau foarte credincioși și nu se găsea nimeni care să ridice excavatorul asupra bisericii. Nimeni nu voia. Un șef de brigadă s-a încumetat și a strivit-o, dar ‒ taina lui Dumnezeu! ‒ crucea de pe bolta bisericii a rămas agățată în aer cam un minut-două. Toată lumea s-a cutremurat! A fost un semn. Iar omul respectiv, la puțin timp după aceea, a murit în mod inexplicabil: era pe trotuar și a dat peste el o mașină. Dumnezeu să-l mântuiască!”.

Catapeteasma bisericii din cimitir a fost salvată și acum este expusă în Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Daniil Siihastrul” de la Durău.

***

Ieșim pe poarta mănăstirii și urcăm ușor pe drumul ce ni se deschide înainte. După o sută de metri ajungem la un loc îngrădit, cu câțiva copaci și pe ici, pe colo, movilițe de pământ și rămășițe de cruci din piatră. Aici a fost cândva cimitirul Mănăstirii Durău. Deschidem o poartă mică în stânga. Pe locul unde a fost bisericuța „Sfânta Sofia” din cimitir a fost ridicată o troiță și un lăcaș micuț alături, care imită o biserică. Aici veghează o candelă arzând. „Vedeți pe ce călcăm noi? Comuniștii voiau să facă aici parc, și cei de azi ‒ la fel, dar nu se realizează, pentru că nu e voia lui Dumnezeu”, spune maica Daniela.

[cristiboss56]

Regretatul pictor Fotis Kontoglou trecea prin momente grele la spital, iar soția sa, Maria Kontoglou, era îngenunchiată acasă, rugându-se pentru vindecarea lui, chemându-l în ajutor pe Sfântul Mare Mucenic Efrem. Să nu uităm că mâna sfințită a acestui pictor foarte talentat a lucrat cu multă grijă prima icoană a Sfântului Efrem! Maria Kontoglou aștepta așadar un semn din partea Sfântului.

Ce ajutor mai mare ar fi putut să-i dea, decât ca ea să vadă exact, în timp ce se ruga, cum sufletul lui Fotis Kontoglou era ținut de Sfântul Efrem și, cu multă slavă, era condus în Cer!

S-a minunat văzând toate acestea. Ce putea oare să însemne? În acel timp, un telefon primit de la spital i-a împrăștiat nedumerirea; un medic o anunța că soţul ei a trecut la Domnul! Sfântul Efrem a fost cu adevărat tovarășul său de drum!

[cristiboss56]

In Sfântul Munte, la sărbătoarea unui Sfânt monahii pun lângă coliva Sfântului și o farfuriuță cu o colivă pentru cei adormiți. Colivă se face şi când o icoană făcătoare de minuni este aşezată în biserică pentru prăznuire. Iar sâmbăta mereu se face pomenirea celor adormiți, cu o farfurie cu grâu fiert ce este așezată în dreptul icoanei Mântuitorului Hristos.

Când este prăznuire, coliva impune o adevărată artă de cofetărie. De obicei este pictat ctitorul sau Sfântul în numele căruia este închinată biserica mare a mănăstirii, ca de exemplu Sfântul Atanasie Athonitul la Marea Lavră, Sfântul Ioan Botezătorul la Mănăstirea Dionisiou. Picturile acestea de icoane realizate cu zahăr multicolor sunt lucrări de artă ce, din păcate, sunt distruse, deoarece coliva este împărțită și mâncată la sfârșitul slujbei.

Monahii athoniți prepară astfel coliva din zilele obișnuite:

Pun grâu strivit în apă pentru a se umfla. Îl fierb, apoi după jumătate de oră strecoară apa, punându-l din nou la fiert în a doua apă până când grâul înflorește, iar zeama devine cleioasă. Adaugă apoi puțină sare.

După aceea spală grâul cu apă rece, pentru a nu se mai lipi o bobiță de alta, și-l așază pentru a se zvânta.

Cu două-trei ore înainte de Sfânta Liturghie, cel responsabil de colivă ia pesmet, cât încape într-o palmă, sfărâmat foarte bine, și-l adaugă în colivă, pentru a absorbi umezeala, conținutul rămânând uscat. Mai apoi va pune grâul într-un ciur pentru a se strecura pesmetul. Astfel, grâul este deja pregătit. Îl întinde pe platou și pe deasupra așază zahărul (nu pudră, ci cristalin), însemnând grâul în semnul Sfintei Cruci cu zahăr colorat cu scorțișoară. Dacă vrea, poate amesteca dinainte grâul cu alune fărâmițate. La coliva pentru sărbători cu priveghere se adaugă nuci fărâmițate, cuișoare presate, chimen. În loc de nuci, la unele mănăstiri, se pun alune prăjite fărâmițate (cărora le scot coaja) și în locul cuișoarelor, scorțișoară.

Merită să se menționeze cum se fac picturile pe colivă: cu un chibrit sau cu vârful de lemn al unei pensule de pictat realizează schița icoanei după un șablon găurit pe care se așază zahărul (lovindu-se ușor cu penelul, zahărul curge printre găurele lăsând conturul Sfântului. Procedeul se poate repeta cu o altă culoare, pentru a ieși în cele din urmă chipul Sfântului ca o pictură, n. trad.). Acum deja pot să umple hainele, fața, părul cu zahăr de diverse culori. Pentru împodobirea colivei,se adaugă bomboane, drajeuri argintii, aurii etc. de diverse modele.

Coliva curentă este desertul de zi cu zi al monahilor din obștile chinoviale. Monahii ruși de aici obișnuiesc să facă coliva nu din grâu, ci din orez, așa cum se face în Rusia.

[cristiboss56]

Cei care au anumite cunoştinţe despre Sfântul Vasile cel Mare păstrează în mintea lor o imagine deosebită a acestui mare Părinte al Bisericii noastre, care-l prezintă ca pe un om cu o trăire creştină, cu o educaţie aleasă, cu profundă judecată teologică, cu scrieri de calitate, cu calităţi administrative şi cu mare impunere şi apreciere în mediul lui.

Imaginea aceasta este absolut corectă. Dar, aceste mari harisme ale lui, care ne umplu cu sentimente de adânc respect faţă de această personalitate bisericească, contribuie, totodată, la a ni-l face mai de neatins şi îndepărtat.

Cu toate acestea, credem că Sfântul Vasile cel Mare a avut, într-o mare măsură, harisma comunicării cu mediul lui, din care făcea parte, şi un umor neîntrecut, care împodobea cuvântul său şi care reiese în special din corespondenţa lui personală. Faţa umană a caracterului său, pentru a folosi această expresie contrastantă, ni-l face mai apropiat şi totodată mai uşor de urmat.

Dovadă a umorului său sunt două scurte epistole ale lui. Prima a fost trimisă unui caligraf vestit. O redăm într-un limbaj simplu: „Scrie corect pentru a folosi rândurile corect. Mâna să nu ţi-o apuce în sus, nici să se ducă de râpă. Să nu grăbeşti peniţa să umble pieziş, ca racul din mitul lui Esop. Înaintează drept, ca şi când ai umbla pe un poloboc. Ţine mereu linia dreaptă, care te îndepărtează de orice neregularitate. Să scrii un rând în jos şi altul în sus nu este deloc corect, pe când scrii drept este un lucru plăcut pentru toţi cei care-ţi văd textul. Nu-i obligi în ceasul în care citesc să privească când în sus, când în jos, ca nişte ameţiţi. Exact aşa cum mi s-a întâmplat şi mie când am citit cele scrise de tine. Normal, atunci când rândurile se află unul sub altul şi cineva vrea să treacă la următorul rând, îşi întoarce privirea la începutul lui. Însă, la tine nu se discerne nici un rând. Astfel trebuia, spre a ajunge la începutul rândului următor, să iau rândul pe care tocmai l-am citit invers, precum Tezeu în mitul Ariadnei. Scrie aşadar corect şi nu-ţi bate joc de mintea ta!”.

A doua epistolă, care este mai scurtă, este adresată unui om pentru a-i mulţumi pentru că i-a trimis în dar un peşte: „Cu multă plăcere am mâncat peştii de râu pe care mi i-ai trimis şi totodată m-am necăjit pentru cei care ţi-au scăpat din plasă. Însă, pentru mine mai importante decât peştii sunt epistolele tale. Aşa că mai scrie-mi din când în când. Iar dacă-ţi este mai plăcut să taci, nu înceta să te rogi pentru noi”.

(Ilias A. Voulgarakis, Momente din vremea Părinţilor, Editura Egumeniţa, pp. 51-52)

[cristiboss56]

O tanără a relatat maicilor de la Mănăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, cum a fost salvată de Marele Mucenic dintr-un accident de maşină.

Tânăra se afla, împreună cu doi colegi, în maşina care îi ducea la şcoală, într-un sat din afară Kalamatei. La un moment dat, maşina a căzut într-o prăpastie adâncă de 35 de metri, după care s-a izbit de trunchiul unui copac. În timp ce se rostogoleau, tânăra a cerut ajutorul Sfântului Efrem cel Nou şi minunea s-a petrecut: elevii au fost salvaţi de la o moarte sigură; mai mult decât atât, nu s-a spart niciun geam şi nimeni nu a fost rănit! Sfântul Efrem cel Nou i-a salvat într-un mod cu totul miraculos, doarece el este mereu gata să vină în ajutorul celor care i-l cer cu mare credinţă.

(Viaţa, arătările, minunile, acatistul şi paraclisul Sfântului Efrem cel Nou, Grabnicul Ajutător şi Marele Făcător de minuni, Editura Sofia, Bucureşti, 2008)