Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Acum două luni eram cu toţi copiii într-un supermarket din Târgovişte. O vânzătoare de la brânzeturi ne-a dăruit nişte măsline pe care să le guste copilaşii mei. Toţi am luat câte una şi atunci s-a produs accidentul. Lui Nectarie i-a rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee şi s-a învineţit dintr-odată. Nu mai respira şi începuse să facă ochii mari la mine, arătându-mi cu mânuţa în zona gâtului.

În acel moment am ieşit cu toţi copiii afară din magazin, alergând toţi spre maşină, lăsându-mi în magazin coşul cu alimente, inclusiv geanta cu bani. Nu îmi mai păsa de nimic. Soţul meu a trecut toate semafoarele pe roşu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul din Târgovişte, practic medicii de gardă se uitau neputincioşi la el, neputând să facă nimic. Eu, copleşită fiind de un mare şi real sentiment de vinovăţie, m-am aşezat jos lângă maşină, în genunchi, şi nu puteam decât să plâng în hohote şi să îmi cer iertare de la băieţelul meu. Soţul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei patru copii eram afară la maşină. Încercam să mă rog, dar nu reuşeam decât să fiu foarte agitată şi să plâng în hohote.

Atunci fetiţa mea, Maria, de şapte ani şi jumătate şi-a luat frăţiorii de mână şi au îngenuncheat cu toţii în faţa uşii spitalului şi într-un glas au început să ţipe la Sfântul Nectarie: „Sfinte, Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frăţiorul, te rugăm din suflet!”. Plângeau în hohote, dar se şi rugau cu toată puterea sufleţelului lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputinţă totală, singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe asistente în jur şi se uitau nedumerite cum patru copilaşi stau în genunchi în faţa spitalului.

După examinarea medicului de gardă şi a medicului ORL-ist, sâmburele din trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilaşul putea să moară de o sută de ori). Medicii se tot întrebau unde e sâmburele şi, la insistenţa soţului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a depistat nici un corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu iubirea lui.

(Sfântul Nectarie - minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 48-49)

[cristiboss56]

Au trecut opt ani de la ziua nunţii lor. În zadar au aşteptat însă domnul Ghlorgos K. şi soţia sa să le vina pe lume un copil. Inima lor este arsă de o tristeţe adâncă şi de nevindecat. Ce jalnică este viaţa pentru o femeie care nu are copii, care nu este mamă! Soţul, întristat şi el, încearcă să-i dea curaj: „Ai răbdare, îi spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi şi supărare nu poţi să schimbi nimic. Scopul nunţii nu este numai dobândirea copiilor, ci şi creşterea noastră duhovnicească, unirea aici şi în veşnicie cu Dumnezeu”.

Doamna Arhondula stăruia însă să se roage, să se roage din toată puterea sufletului ei. De mică, mama o învăţase să se roage totdeauna pentru că, spunea ea, adevăraţii oameni se roagă din toată inima şi rugăciunea îi înarmează cu răbdare şi perseverenţă în luptele grele ale vieţii. Mersese de multe ori cu familia şi la biserica Sfântului Ioan. După căsătorie se ruga adesea: „Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceşte către Domnul nostru şi roagă-L să mă învrednicească să devin şi eu mamă. Oamenii şi ştiinţa lor mi-au spus că eu nu voi fi niciodată mamă. Braţele mele vor rămâne goale, casa întunecoasă, inima mea îndurerată. Eu, Sfinte Ioane, voi aştepta răspunsul din Ceruri, să-mi dăruiască Dumnezeu un copilaş, să-mi umple casa, inima şi viaţa întreagă de bucurie. O să aştept, Mare Sfinte Ioane...”

*

Iarna lui 1979. Posomorâtă, doamna Arhondula încearcă să-şi adune gândurile şi să se roage. Nu poate însă, este istovită şi simte ceva urât înăuntrul ei. Ar vrea să plângă, să strige, să ameninţe. Se întoarce, vede pe perete icoana Sfântului loan şi izbucneşte în lacrimi: „Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăşti? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăşti?”.

Noaptea următoare se aud paşi urcând scările ce duc către casa lor şi cineva bate la uşă. S-au trezit amândoi, ea, şi soţul. A ieşit doamna să deschidă. În întunericul de afară vede o lumină având chipul Sfântului Ioan: „Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai făcut-o aseară? Sfinţii nu urăsc pe nimeni. Nu este însă voia lui Dumnezeu să dobândeşti acum copii. Vor mai trece doi ani şi va veni şi această bucurie”.

A dispărut lumina, s-a stins şi ecoul glasului Sfântului.

Au trecut cei doi ani, apoi a venit şi bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea şi al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut acum de fericire casa şi inimile părinţilor.

3 decembrie 1979

(Sfântul Ioan Rusul, mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, Editată de Mănăstirea Crasna, p. 49-50)

[cristiboss56]

Intr-o casă simplă din Lemeso (Cipru), o familie trăieşte suferinţa: au doi copii, de 6 şi 8 ani, bolnavi de leucemie. Părinţii şi oamenii de ştiinţă dau o luptă aspră pentru viaţă. Cu cât privesc feţişoarele palide şi ofilite ale copiilor cărora le-a pierit orice dorinţă de viaţă şi jucării, cu atât inimile părinţilor se zdrobesc mai tare. Cineva le vorbește de Sfântul Ioan din Grecia, că este viu şi face minuni, că i se păstrează trupul întreg.

Îngenunchează în faţa icoanelor din casă mama îndurerată, îngenunchează şi tatăl. Este seară, iar flăcăruia candelei face şi mai palide chipurile copiilor care dorm alături.

„Sfinte Ioane, se roagă mama, fă-mi copilaşii bine. Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin spre durerea noastră”.

Plângând pe tăcute, tatăl se ridică. După un timp, se ridică şi mama. Se culcă. Când se luminează de ziuă, mama priveşte către copii şi – ce-i văd ochii? Vorbeşte soţului să privească şi el: obrăjorii copiilor nu mai sunt uscaţi, palizi, ci trandafirii și moi. Îi trezesc şi îi pregătesc în grabă. Unde merg? La profesorul universitar care se ocupa de ei.

„Dar, le spune acesta, de ce să mai facem iarăşi analiza sângelui? Obosim copiii; doar alaltăieri i-am examinat”.

Insistă, însă, mama, îl roagă şi tatăl. Se face reexaminarea şi la analize numărul de globule roşii era cel normal. Copiii se vindecaseră! Minunea credinţei avusese loc.

(Sfântul Ioan Rusul – mărturii contemporane ale Iubirii lui Dumnezeu, traducere de Ieromonah Evloghie Munteanu, Cristina Băcanu, editată de Mănăstirea Crasna, jud. Prahova, 2004, pp. 20-21)

[cristiboss56]

In Marea Lavră din Sfântul Munte Athos au avut loc două astfel de minunate arătări, asemănătoare între ele.

În timpul unui Sfânt şi Mare Post, la vremea cântării Acatistului celui Mare, Sfântul Ioan Cucuzel şedea în biserică, obosit, înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cum şedea, a adormit. Chiar atunci, Cea Sfântă şi Preacurată s-a arătat lui şi i-a zis: „Bucură-te, o, Ioane! Cântă şi nu înceta a cânta, căci iată, pentru aceasta eu cu tine voi fi pururea!”. Zicând aceasta, ea a pus un ban de aur în mâna Sfântului Ioan. Când s-a trezit din aţipire, iată banul de aur era în palma lui.

După aceea, nenumărate minuni s-au lucrat la acea sfântă icoană a Maicii Domnului, precum şi de la banul de aur de ea dăruit Sfântului Ioan Cucuzel.

A doua arătare s-a făcut înaintea Sfântului Grigorie monahul care, ca şi Sfântul Ioan Cucuzel, era cantor bisericesc. Patriarhul Kallistos hotărâse ca la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, să se cânte în cinstea Maicii Domnului „De tine se bucură…”, în loc de obişnuita cântare „Cuvine-se cu adevărat…”. Dar succesorul său, Patriarhul Pilotei, a anulat hotărârea înaintaşului lui şi a poruncit să se cânte „Cuvine-se cu adevărat”, ca la toate Sfintele Liturghii de peste an, ca fiind o cântare mai scurtă.

Cu toate acestea, la vecernia Botezului Domnului, de faţă fiind Patriarhul Grigorie al Alexandriei, Sfântul Grigorie a cântat după vechea rânduială, „De tine se bucură...”. Îndată după aceasta, Cea Sfântă şi Preacurată i s-a arătat lui şi, precum odinioară Sfântului Ioan Cucuzel, i-a dăruit şi lui un galben de aur, şi i-a zis: „Recunoscătoare îţi sunt pentru cântarea ce aduci cinstirii mele”. De la această slăvită minune s-a instituit ca totdeauna la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare să se cânte în cinstea Maicii Domnului cântarea „De tine se bucură...”.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II (iulie-decembrie), traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 435)

[cristiboss56]

Prezența Cinstitului Cap al Sfântului Mare Mucenic și de Dumnezeu fericit Trifon în Sfânta noastră Mănăstire ne oferă o binecuvântare aleasă și ne cere o cinstire deosebită a noastră față de acesta. Sfântul Trifon constituie izvorul harismelor și al darurilor dumnezeiești, și este și cel care îndepărtează bolile pământului și ale grădinilor.

În teritoriul Mănăstirii se păstrează și o chilie închinată Sfântului Trifon cel fără de arginți, chilie în care viețuiesc trei părinți, slăvindu-L și binecuvântându-L pe Dumnezeu și pe Sfântul vindecător și vrednic de slavă Trifon.

Vrednicul nume al Sfântului Trifon se păstrează întotdeauna în obștea noastră și este acordat în tunderea unui frate, în cinstea Sfântului. Din amintirile pe care ni le-au expus vechii părinți, am cunoscut multe întâmplări minunate care fac referire la dumnezeiescul vlăstar neofilit al Lampsakului, Sfântul Trifon.

Monahul Varlaam de la Xenofont a viețuit aproximativ 80 ani în mănăstirea noastră. Era el însuși o istorie vie. A venit în aici în 1908 și a adormit în anul 1983. Împodobit cu simplitate și smerenie, a trăit toată viața sa la mănăstire, răbdând fiecare încercare pentru dragostea de Hristos. A slujit mulți ani la muncile agricole ale mănăstirii, unde a avut multe experiențe cu Sfântul Trifon, ocrotitorul agricultorilor. Ne-a povestit cum odată, în grădinile de sus, într-o zonă ce se numește „Zaharas”, au căzut lăcuste și omizi care puteau să producă o mare pagubă printre zarzavaturi.

Monahul l-a înștiințat pe Egumenul mănăstirii despre nenorocire și a cerut să se slăvească Cinstitul Cap al Sfântului Mare Mucenic Trifon și să se citească rugăciunile Sfântului, împreună cu săvârșirea aghiasmei. Imediat, părinții mănăstirii au dat curs rugăminții monahului Varlaam și, îndată ce a ajuns Cinstitul Cap al Sfântului şi au fost citite rugăciunile respective, toate insectele au fugit ca un nor şi s-a salvat recolta grădinilor prin mijlocirea minunată a Sfântului.

Ne povestea bătrânul Varlaam iarăși despre plantația de măslini următoarele:

– Noi, părinților, nu știam de stropiri și astfel de lucruri. Când apăreau diverse boli, luam Cinstitul Cap al ocrotitorului nostru, al Sfântului Trifon, făceam aghiasmă și o procesiune cu Sfintele Moaște prin plantație, stropind cu aghiasmă copacii, iar recolta era uimitoare. Gândiți-vă că se rupeau crengile de la atâta rod. Douăzeci și cinci de mii de ocale de ulei scoteam în anul când aveau rod. Slavă lui Dumnezeu și Sfântului Trifon, ocrotitorul nostru!

Dar Marele Sfânt al lui Hristos Trifon oferea ajutor și era vindecător și în cazul bolilor trupești și nu încetează să ne ocrotească de primejdii și încercări. Și toți câți invocă sfântul său nume și cer ajutorul său primesc harul vindecărilor din darurile soborului Sfinților Doctori fără de arginți.

[cristiboss56]

In părțile Răsăritului trăia un evreu ce avea un copil de șapte ani. Deci, într-una din zile, luându-se cu alți copii de-ai creștinilor (cum se întâmplă adeseori), fără să se bage de seamă, a intrat într-o biserică și a primit Cinstitul Trup și Sânge al Domnului, după cum i-a văzut și el pe ceilalți copii că au făcut; căci preotul n-a știut, crezând că e un copil de creștin și l-a împărtășit. Iar după ce a luat și anafura, ducându-se acasă, a spus părinților săi.

Atunci tatăl său, ca un vrăjmaș al lui Hristos ce era, vrând să spele ocara făcută de prunc, după cum socotea ca un rătăcit al Legii lui Moise, a luat nevinovatul copil și l-a aruncat într-un cuptor cu foc, punând încă și alte multe lemne, ca să ardă mai repede. Însă Cel ce a păzit neatinși pe cei trei tineri în mijlocul cuptorului haldeilor a acoperit și pe acel binecuvântat copil și nu a ars de focul cel mistuitor, ci ședea în foc ca și cum ar fi stat în rouă, odihnindu-se.

De aceasta auzind maica lui, a alergat plângând, socotind că-l va găsi prefăcut în cenușă. Însă ducându-se împreună cu alții care se adunaseră acolo, au văzut pe copil stând în mijlocul flăcărilor, nimic suferind; nici îmbrăcămintea, nici perii capului nu erau atinși.

Și după ce l-au scos afară, înspăimântați și înfricoșați, au strigat cu toții că se cuvine să fie aruncat în cuptor tatăl lui, ca să moară de asemenea moarte. Și așa s-a și făcut; căci legându-l pe dânsul și aruncându-l înăuntru, îndată a fost mistuit, ticălosul.

Iar copilul, întrebat fiind, a răspuns, zicând: „Femeia aceea care este în biserica unde am mâncat Pâinea și care ține un Prunc în brațele ei ședea aproape de mine și mă acoperea cu haina ei; și nu s-a apropiat văpaia de mine nicidecum”. Atunci au înțeles că Preasfânta a fost aceea care l-a acoperit, pentru că primise darul Sfintei Împărtășanii.

Astfel, evreica, cunoscând credința cea adevărată, a doua oară s-a născut împreună cu pruncul, botezându-se în numele Sfintei Treimi. Asemenea încă și alți evrei care au fost acolo au crezut în Domnul Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci! Amin.

(Din minunile Maicii Domnului, Editura Bunavestir, Bacău, 2005, pp. 180-181)

[cristiboss56]

In ținuturile Lombardiei trăia o familie foarte virtuoasă. Soții aceștia aveau pentru Maica Domnului foarte multă evlavie, încât au pictat cu multă râvnă, pe unul dintre pereții casei lor, o icoană a Maicii Domnului, cheltuind mulți bani pentru ca icoana să fie frumoasă și impunătoare.

În fiecare zi și în fiecare clipă, ori de câte ori treceau prin fața acestei icoane, se închinau Maicii Domnului și-i înălțau cântare îngerească.

Ca binecuvântare pentru acest bun obicei, Maica Domnului le trimitea bucurii și toate cele de folos. Vecinii lor îi numeau „iubitori de pace”.

Aveau și un copil de 3 ani care, văzând pe tatăl și pe mama sa cum se opresc de multe ori în fața Sfintei icoane și se roagă cu evlavie, a căpătat și el același obicei și, de fiecare dată când trecea pe acolo, i se închina, imitându-i astfel pe părinții săi.

Când a început să vorbească, a învățat și acesta să spună cântarea îngerească, nu din evlavie, ci mai mult din obișnuință. Văzând pe Maica Domnului stând pe tron, credea, ca un mic copil ce era, că aceasta era Stăpâna casei, de aceea o și respecta și i se închina, la fel cum vedea și pe părinții săi că fac.

Într-o zi, în timp ce se juca cu alți copii pe marginea râului, a căzut în apă. Ceilalți copii au anunțat-o pe mama sa că i se înecase copilul. Femeia a alergat disperată la râu plângând, iar împreună cu ea și ceilalți vecini. Sosind acolo, doi oameni s-au dezbrăcat și, deoarece era foarte adânc acel râu, s-au scufundat pentru mult timp și căutau cu multă sârguință, dar nu au găsit nimic.

Mama, în timp ce căuta în altă parte, se întoarse și văzu dintr-odată pe copilul ei cum stă deasupra apelor, ca și cum ar fi stat pe un grandios tron, în mijlocul râului.

‒ Copilul meu, cum de ești acolo? l-a întrebat îndată.

‒ Sunt bine mamă, Stăpâna mă ține bine și nu mi-e frică, a spus acela.

Femeia, cuprinsă fiind de bucuria găsirii copilului ei, nu a înțeles despre cine era vorba.

După ce bărbații care înotau l-au luat pe copil și l-au dat în brațele mamei sale, s-au întors cu bucurie la casa lor. Întorcându-se și soțul de la treabă, i-au povestit și lui ce i se întâmplase copilului, iar bărbatul l-a întrebat cum de a alunecat în apă. Atunci fiul său i-a spus:

‒ Când am căzut în râu, a venit această Stăpână a casei noastre (arătând cu degetul icoana Fecioarei Maria), m-a apucat de mână și m-a ținut deasupra ei până când au venit acei oameni să mă ia!

Auzind aceste cuvinte, cei prezenți s-au minunat! Văzându-l pe copil cum arată cu degetul către icoana Maicii Domnului, au căzut toți la pământ și s-au închinat harului ei protector și au făcut o priveghere de toată noaptea.

Oricui întreba ce se întâmplase copilul îi răspundea repetând limpede aceste cuvinte ale minunii, în timp ce alte cuvinte le rostea bâlbâit și fâstâcit, așa cum vorbesc cel mai adesea copiii mici, de doar 3 ani. Atunci când copilul povestea întâmplarea aceasta minunată, cuvintele lui erau foarte clare și limpezi, încât toți se minunau și-L slăveau pe Dumnezeu!

În același mod, nu doar acel copilaș, ci și mulți alții care cinstesc și se închină cu evlavie sfintelor icoane sunt salvați din primejdii și sunt învredniciți de o așa mare mulțumire, mulțumire pe care ne rugăm să o simtă și toți cei care cred în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin!