Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Oamenii din Tinos șed deseori la poartă și privesc cum urcă închinătorii la Biserica Maicii Domnului. Adesea văd chipuri întristate și se fac părtași durerii și suferinței acesor străini. Poate de aceea își păstrează sufletele curate și deschise, gata oricând să slujească aproapelui.

Într-o zi de 14 august 1971, Stiliani Maraboti stătea ca de obicei la portiță, uitându-se la mulțimea de bolnavi, mai mari sau mai mici, îmbrăcați în haine cernite, paralitici, infirmi și orbi, suferinzi de cancer sau de boli grele ale minții, ducând fiecare lumânări și daruri Preacuratei. Privea toată această turmă a durerii îndreptându-se spre Izvorul îndurării, să caute alinare. Pentru toată lumea se ruga în taină și pentru fiecare își făcea câte o cruce, cu gândul să-i primească Maica Domnului rugăciunea. Casa ei se făcuse biserică.

Într-o zi, de ea s-au apropiat două femei, cu un prunc plângând.

- Ne rugăm, dacă ai avea o odaie, nu pentru noi, pentru pruncul care plânge, i-au spus.

- De unde odaie, astăzi, creștinelor, le-a răspuns femeia. Totuși, pentru numele și harul Preacuratei, haideți, veniți. O să mâneți cu noi împreună, o noapte s-o găsi loc și pentru dumneavoastră. După cum vedeți, astăzi tot poporul, toți grecii s-au mutat în Tinos, la noi.

Cele două închinătoare au lăsat pruncul în grija gospodarilor și au plecat la biserică, să se închine și să ia parte la Liturghia de noapte, la miezonoptică.

Pe la trei, în zori, Liturghia s-a sfârșit. Bucuria negrăită a celor două închinătoare s-a prefăcut însă în spaimă. Ca mironosițele din Evanghelie, își spuneau una către alta: unde e casa în care am lăsat copilul? Cum o cheamă pe stăpână? La ce poartă să batem acum, noaptea?

Din dorința prea mare de a se închina icoanei Preacuratei uitaseră să întrebe până și numele gazdei.

Maica Domnului le vedea disperarea care luase locul bucuriei slujbei. Sub chipul unei femei simple, „Bucuria tuturor” s-a coborât din sfânta icoană și, pășind pe treptele locașului său, s-a apropiat de ele zicându-le:

- Urmați-mă! Știu ce casă căutați. Vă conduc eu.

Când le-a văzut, gazda le-a strigat:

- Dar bine, creștinelor, eu n-am loc nici pentru dumneavoastră două și vreți s-o mai primesc și pe a Treia?

- Pentru mine nu e loc, buna mea?, a întrebat Maica Domnului și pe dată s-a făcut nevăzută, așa cum apăruse.

(Arhimandrit Teofilact Marinakis, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Editura Sophia 2008, pp.194-195)

[cristiboss56]

Într-o școală a fost organizat un concurs pentru desemnarea celui mai bun elev. Învingător a ieșit un băiat din clasele primare. În acordurile fanfarei, i-a fost înmânată o medalie cu inscripţia corespunzătoare. Dar, fie că cei din jur l-au lăudat prea mult, fie că s-a contaminat de „boala stelelor”, lucrurile s-au schimbat din rău în mai rău. În loc să fie în continuare „cel mai bun”, eroul nostru s-a lăsat pe tânjală, a devenit leneș, obraznic, îngâmfat și egoist. Acum, întârzia la ore, nu se saluta cu colegii, reacţiona cu furie la observaţii. Dacă cineva încerca să-l dea la brazdă, sărea ca fript și se apăra:

– Cum îndrăznești? Nu știi că eu sunt cel mai bun elev din școală? Iată dovada! Și scotea din buzunar medalia care demonstra că este cel mai bun. Nici învăţătoarea, nici părinţii nu mai știau cum să-l readucă la normalitate. În vacanţa de vară, a fost trimis la bunici. Dar, oricât s-au străduit și ei să-l ajute, nepotul nu ţinea cont de bunăcuviință. Într-o duminică, de cum s-a trezit, a fost pus în faţa unei mese copioase, încărcată cu cele mai alese bucate. „În sfârșit, și-a spus el în gând, au înţeles și bunicii cine sunt eu și, de azi încolo, voi fi tratat ca atare!”

A doua zi însă, nimeni nu l-a servit cu nimic nici la dejun, nici la prânz, nici la cină. Băiatul a răbdat cât a răbdat, dar când s-a convins că nici în ziua următoare nimeni nu are de gând să-l hrănească, a intrat în panică.

– Bunele, s-a interesat el agitat, nu ţi se pare că aș putea muri de foame?

– Vai de mine! Cum se poate!, l-a „jelit” bunicul. Oare nu te-am servit noi duminică cu cele mai alese bucate pe care le-am avut?

– Da, dar asta a fost alaltăieri, s-a tânguit nepotul, iar omul, ca să fie sănătos, trebuie să mănânce în fiecare zi!

– Ai dreptate, l-a asigurat bunicul surâzând. Același lucru se aplică și sufletului: după cum nu poţi mânca o dată pentru totdeauna, tot așa nu poţi fi bun o dată pentru totdeauna. Ca să fii bun cu adevărat, trebuie să fii așa în fiecare zi!

(Aurelian Silvestru, Copiii cerului, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 38-39)

[cristiboss56]

***Editat***

[cristiboss56]

Traducere și adaptare: Alexandra Cojocaru
Sursa: fos-kastoria.blogspot.ro
Sfântul Mucenic Isidor este patronul spiritual al înmiresmatei insule Hios și patronul agricultorilor ei, care cultivă arborele de mastic. Acest sfânt este foarte popular printre creștinii din toată lumea și, prin urmare, sunt mulți care poartă cinstitul lui nume ca nume de botez (Isidor, Sideris, Isidora, Sidiroula). În Sinaxarul Ortodox se menționează următoarele despre Sfântul Isidor:

Sfântul Isidor a trăit și a fost martirizat în timpul împăratului roman Decius (201-251 d.Hr.). El provenea din Alexandria, Egipt, și era marinar în flota de război. Când flota a ancorat în insula Hios, comandantul acesteia, care era închinător la idoli, a fost informat că Isidor este creștin și, mâniindu-se, i-a poruncit să renunțe la credința lui și să jertfească idolilor. Însă rămânând Isidor credincios lui Hristos, comandantul a poruncit sa fie aspru torturat, iar în final i s-a tăiat capul.

Tradiția din insula Hios ne spune că îngrozitoarea tortură și decapitarea s-au petrecut într-o livadă de arbori de mastic. Ne mai spune, de asemenea, că acești arbori de mastic când au asistat la moartea martirică a Sfântului Isidor „s-au întristat” mult și au început să „plângă cu lacrimi” din cunoscuta rășină de mastic. De atunci, evlavioșii locuitori ai insulei Hios l-au recunoscut ca patron spiritual al lor pe Sfântul Mucenic Isidor și au început să considere copacul de mastic și rășina acestuia drept daruri de mult preț ale insulei lor.

Biserica Ortodoxă a rânduit prăznuirea Sfântului Mucenic Isidor în ziua de 14 mai.

[cristiboss56]

O fetiţă și-a luat pușculița și a golit conținutul ei. A numărat de trei ori mărunțișul, ca să nu facă vreo greșeală. Era un dolar și 11 cenți. A luat banii și a plecat la farmacia din apropiere.

În acea clipă, farmacistul vorbea cu un bărbat bine îmbrăcat și nu a luat aminte la copilă. Fetița a făcut puțin zgomot cu picioarele, dar nimic. Atunci a luat o monedă și a început s-o lovească de masă.

‒ Ce vrei?, a întrebat-o oarecum enervat farmacistul. Nu vezi că vorbesc cu fratele meu, pe care nu l-am văzut de mulți ani?

Atunci fetița i-a spus:

‒ Vreau să-ți vorbesc despre fratele meu, care este foarte bolnav și pentru care vreau să cumpăr o minune.

‒ Iartă-mă, dar noi nu vindem minuni, i-a răspuns farmacistul.

‒ Știți, a spus fetița, fratele meu are ceva în cap care se mărește și tata mi-a spus că numai o minune ne va ajuta. Deci, cât costă o minune, ca s-o cumpăr? Am bani…

Fratele farmacistului, care a urmărit cu interes discuția, a întrebat-o pe fetiță de ce fel de minune are trebuință fratele ei.

‒ Nu știu, i-a răspuns fetița cu ochii înlăcrimați. Ceea ce știu este că are nevoie de operație, iar tata nu are bani. De aceea vreau să plătesc eu, cu banii mei.

La întrebarea câți bani are, fetița a răspuns:

‒ Un dolar și 11 cenți. Iar dacă vor trebui și alții, îi voi găsi.

‒ Ce coincidență, a zâmbit domnul bine îmbrăcat. Este contravaloarea exactă a unei minuni pentru fratele cel mic. Un dolar și 11 cenți.

A luat banii, apoi a luat-o pe fetiță de mână și i-a spus:

‒ Să mergem împreună la casa ta, ca să-l văd pe fratele și pe părinții tăi și să facem minunea…

Domnul cel bine îmbrăcat era medicul Carlton Armstrong, cunoscutul neurochirurg.

Operația a mers foarte bine și fratele cel mic s-a întors sănătos acasă.

‒ Operația a fost o adevărată minune, a șoptit mama. Oare cât să fi costat?

Fetița zâmbea. Știa foarte bine cât costă o minune: Un dolar și 11 cenți, și credința unui copil mic…

(Traducere din greacă de Ieromonah Ștefan Nuțescu)

Sursa: marturieathonita.ro

[cristiboss56]

Odată , l-a întrebat ucenicul său de chilie:

– Părinte Paisie, ce datorii are un monah?

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Are datoria să-şi păzească făgăduinţa pe care a dat-o înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi feciorie. Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.

De multe ori, spunea ucenicilor:

– Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!

Când era necăjit şi bolnav şi nu vedea, plângea singur şi zicea: „Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos şi mi-i frică să nu cad cu cei păcătoşi în iad!”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, Iași, 1993, pp. 106-107)

[cristiboss56]

Soția medicului K.I., din Novaia Zagora, R., s-a îmbolnăvit de cancer la stomac. Soţul, fiind medic, s-a îngrijit să-i fie făcute toate investigaţiile, iar după identificarea diagnosticului a trimis-o pentru operaţie în capitală.

Ajungând în Sofia, înainte de toate, femeia s-a dus la mormântul Vlădicăi Serafim pe care încă înainte îl cinstea mult şi i s-a rugat fierbinte ca operaţia să treacă fără probleme, cu bine. După aceea s-a internat.

Înainte de operaţie i s-au făcut din nou toate investigaţiile. Și, ce să vezi? S-a descoperit că ea nu are nici un fel de cancer! Femeia fericită a ieşit din spital şi a alergat înainte de toate să-i mulţumească medicului său minunat, Vlădica Serafim.

(Viața, minunile și învățăturile Sfântului Ierarh Serafim (Sobolev), făcătorul de minuni din Sofia, Editura Adormirea Maicii Domnului, București, 2003, p. 148)