Scoase de la naftalină

[CristianR]

În același registru, o altă mărturie foarte profundă, pentru că cele mai bune lecții de viață se pare că ne sunt rânduite atunci când ne confruntăm cu moartea - a noastră, ori a celor dragi.

Mărturia acestei soții și mame, epopeea pe care au trăit-o împreună cu soțul muribund și transformările prin care au trecut sufletele tuturor se înscriu cu siguranță în dimensiunea harică a existenței noastre, cea despre care atât de mult vorbim, dar atât de rar o trăim.

Reiau această impresionantă postare, însă e de urmărit topicul de la începutul lui:

În prealabil postat de stasylena

Revin si eu cu cateva noutati. Astazi am venit pana acasa sa-mi iau niste lucruri, acte medicale. As vrea sa va mai rugati pentru noi, iar cei carora ati facut-o deja vreau sa va multumesc din suflet, nimic nu a fost in zadar.

Mi-as dori sa incep cu inceputul. In urma cu o luna Vasile a fost cu parintele Adrian la Iasi. Au trecut si pe la Cuvioasa Parascheva ca sa se inchine. Vasile nu mai fusese niciodata in viata lui la Sfanta Parascheva. Cand a ajuns la racla s-a inchinat Cuvioasei iar cand a atins-o pe mana a simtit-o foarte calda. Initial a tresarit, pentru o secunda s-a gandit ca ar fi Sfanta incalzita pe dedesubt si a incercat inca o data sa o atinga . Si a doua oara a simtiti-o tot calda. Din cate mi-a povestit Vasile parintele era in urma lui si dumnealui a simtit-o rece. Cand a ajuns acasa a fost foarte entuziasmat si fericit ca a simtit atata bucurie in suflet. Dupa vreao cateva zile sotul meu a cazut la pat, n-a mai putut sa-si miste picioarele si incetul cu incetul starea lui de sanatate s-a agravat. Pe 1 ianuarie Vasile l-a chemat pe parintele sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca, iar a doua zi dimineata , cand s-a trezit avea senzatia ca totul e blocat in el. Am sunat la ambulanta, a ajuns la spital, acolo, medicii s-au ostenit sa gaseasca un doctor bun la care sa apeleze ca sa-l primeasca si sa se ocupe de el. Dumnezeu a randuit ca sa ajunga pe mainile domnului profesor Poeata. Pe data de 2 ianuarie seara a fost transportat la spitalul neurochirurgie din Iasi unde s-au facut investigatii. La computerul tomograf au iesit 3 tumori pe coloana vertebrala, iar la cap niciuna. Una din cele trei tumori rea destul de avansata si intre vertebre se facea o compresie care apasa pe nervul care il paraliza de picioare. In zilele urmatoare medicii i-au facut si investigatii suplimentare la celelalte organe, pe care le-au gasit in starea buna de functionare. Situatia clinica era complicata, sotul meu pe zi ce trece nu-si mai misca picioarele si nici nu le mai simtea atat de bine. Pe data de 6 ianuarie l-au dus la urgenta pentru a-i indeparta tumoarea si pentru a-i da drumul la durerea de coaste si miscarea picioarelor.
Partea frumoasa a lucrurilor a venit la operatie. Sotul meu a avut in timpul operatiei o trairea inexplicabila. La ora 13 l-au bagat in sala de operatie. Dupa ce i-au facut anestezia au inceput sa se intample lucruri extraordinare. S-a visat intr-o sala de gradinita alaturi de o doamna foarte frumoasa si tare blanda. In jurul lui erau cativa copii, toti stateau pe jos, dar in jurul acelei femei. Vasile s-a simtit extraordinar datorita atmosferei din clasa, era foarte, foarte cald acolo, iar dragostea doamnei "educatoare " il ungea la suflet. In sala aceea a stat o perioada, dar dintr-o data femeia i-a spus ca timpul de vizita a expirat si ca va trebui sa plece de acolo. L-a condus la usa , i-a deschis usa si dupa ce el a parasit camera a simtit cum masca de oxigen i-a fost trasa de pe nas iar vreo doua palme le-a simtit peste fata. A stat la reanimare o zi , dar in seara de dupa operatie cand l-am vizitat acolo era luminat la fata si era asa de fericit, statea cuminte ca un copil. Cand l-am tot intrebat ce face si cum se simte dupa operatie isi tot repeta ca tare bine a fost acolo: CALDURA, LINISTE, FRUMUSETE, PROTECTIE,FERICIRE.

Acum trebuie sa ma grabesc sa ajung la Iasi la spital. De ieri a ramas cu tatal sau. Eu mai am de aranjat cateva treburi. Inainte de a termina vreau sa va zic ca la operatie am stat cu una din surorile lui, cea pe care n-o mai vazuse de 7 ani. Dumnezeu i-a dat gand bun si a trimis-o alaturi ne noi. Duminica s-a intors in Bucuresti, iar azi ne-a sunat sa ne zica ca si-a gasit de lucru, ca tocmai si-l pierduse saptamana trecuta. Cealalta sora a sunat tot azi sa ne zica ca a plecat spre maternitate, ca sa aduca pe lume un baietel.
Daca ma intrebati pe mine care e starea mea de suflet nu pot sa zic decat ca sunt un om FERICIT!!!

Va iubesc pe toti si va rog din suflet sa aveti grija de sufletele voastre. Iertati-ma daca v-am intristat cu povestea noastra. Voi incerca sa mai scriu din Iasi. La spital n-am internet , dar va voi tine cu siguranta la curent cu toate.

Iată și ultimul mesaj, scurt și curat ca un verset din Epistole, al soțului, ce se pregătea atunci să treacă prin moarte către Viață, care deja creștea tot mai mult în sufletul său:

În prealabil postat de vasile79

Va multumesc mult ptr rugaciunile voastre. Un gand as avea pentru voi fratii mei: iertati cat mai mult, iubiti-va familia si pe cei din jurul vostru, lasati-va in voia Lui Dumnezeu si sa ne rugam mult.

[CristianR]

Scurtă si profundă lectie de antropologie crestină:

În prealabil postat de delia31

Pai, n-am mai dezvoltat-o? Atat cat poate cineva nestiutor si muult nestiutor ca mine sa dezvolte un asemenea subiect de domeniul reflectiei in oglinda a celor de la inceput cu cele de la sfarsit!

Am mai amintit de asta en passant, in contextul discutiilor despre constitutia edenica a omului si constitutia lui post-edenica, radical diferite una de alta. Despre cele doua tipuri de vietuire; viata harica din Eden-gr. Zoe, si viata biologica de dupa cadere-gr. Bios.

Doar ca intai de toate, trebuie sa ne exersam cugetarea in oglinda a celor din Eden in paralel cu cele de dupa Parusie, fiindca cele ce vor fi pe urma, au fost dintru inceput in intentia lui Dumnezeu si numai asa, folosindu-ne de ce spune Biserica ca va fi, putem oarecum intui cele ce au fost in Eden.

Nu stiu cat sunteti de acord cu Antropologia Ortodoxa, dar incerc (din nou) sa fac un rezumat.

Desi fusese alcatuit din materie si nematerie, omul a fost menit de la bun inceput sa fie o fiinta Pnevmatofora, adica purtatoare de Duh Sfant prin har.

De unde stim intentia asta a lui Dumnezeu de la Crearea omului? Din cuvintele "€œchip si asemanare" si mai ales din cele ce se vad la Recrearea omului, cand Hristos a unit in Persoana Sa, umanul cu divinul, vazutul cu nevazutul, materia cu Duhul.
Cele ce se vad in Cel de-al doilea Adam, fusesera destinate primului Adam si prin extensie si urmasilor lui.

In acea faza initiala a umanitatii, Adam de-abia ce-si incepuse vietuirea in har, in acea Gradina a Edenului, straluminata de prezenta lui Dumnezeu care iradia si lumina si-l hranea haric pe om.

Toata Creatia fusese facuta pentru om, astfel ca pe masura ce fiinta lui ar fi devenit tot mai luminata de harul Duhului Sfant, si creatia, la randul ei, ar fi urmat, prin lucrarea omului asupra ei, sa se spiritualizeze. Intreaga creatia ar fi urmat sa devina Hristofora si Pnevmatofora.

Insa cum Adam, si prin extensie noi toti, a / am ratat proiectul initial, acest lucru l-a realizat la plinirea vremii Hristos, cand, dupa Inviere, trupul Lui s-a pnevmatizat, adica si materia Trupului a dobandit trasaturi specifice doar naturii transcendente, fiind capabil sa treaca prin materie, sa transceanda atat timpul, cat si spatiul, sa nu fie supusa durerii, degradarii si nici unei legi a materiei.

Cum stim, in Eden, modul paradisiac de hranire, propus de Dumnezeu omului, e cuprins in acest cuvant din Facere: ,,din toti pomii din Rai poti sa mananci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri"€ .

Pomii acestia ai Raiului, ca de altfel toata creatia nu sunt altceva decat opere de arta ale lui Dumnezeu, sunt realitati dumnezeiesti prin care Dumnezeu ii graieste omului, ii transmite ceva anume. Cu alte cuvinte, intreaga lume vazuta era (si este) extinderea in creatie a ratiunilor dumnezeiesti, exprimarea lor plastica, palpabila.

Sa vedem cum talcuieste Ioan Damaschinul "pomii raiului":

"€œCaci spune Dumnezeu: "Din tot pomul din rai sa mananci" (Facerea II, 16.). Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut sa zica: "Suie-te, prin toate fapturile, la Mine, facatorul, si culege din toate un singur fruct, pe Mine, viata cea adevarata. Toate sa-ti rodeasca viata, iar impartasirea cu Mine fa-o intarirea existentei tale. In chipul acesta vei fi nemuritor".

Ce inteleg eu din aceste cuvinte ale lui Ioan Damaschin? Ca omul, alegand sa se hraneasca cu hrana inteligibila, adica identificand ratiunile ascunse ale lui Dumnezeu in toate acele roade, atunci ar fi ramas nemuritor, caci s-ar fi hranit cu harul. Hristos, cand a zis "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu", la acest mod de hrana inteligibila s-a referit. ( Cuvantul fiind Logosul, a doua Persoana a Treimii - pentru eventualii cititori care nu stiu asta).

Mai departe, zice Ioan Damaschin:

"Dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati din el; caci in ziua in care veti manca din el cu moarte veti muri" (Facerea II, 17.), in chip natural mancarea sensibila este o completare a ceea ce se pierde, ea se da afara si se distruge. Este deci cu neputinta ca sa ramana nestricacios cel care se impartaseste cu mancarea sensibila."

Iar de aici, inteleg ca, din nefericire, Adam a preferat tocmai celalalt mod de hranire, cu roade sensibile, adica cele care cad sub simturi, el nefiind inca exersat in ,,gestionarea poftei", si de aici incolo inevitabil, s-a mutat accentul pe comuniunea/impartasirea cu cele ce se vad, cu cele ce se simt cu mirosul, cu cele ce se aud, se pipaie, se gusta - care l-au acaparat si il tot acapareaza pe om.

Din momentul alegerii acestui tip de "poame" sensibile ( adica percepute cu cele 5 simturi), omul a devenit stricacios si a trebuit sa paraseasca acel loc prin excelenta pur. Din acel moment, cred ca incepe si "istoria digestiei " asa cum o cunoastem ( ii rog pe biologi, medici si/ sau alti sceptici sa nu se grabeasca sa neinteleaga, ci doar sa cugete in oglinda la cele ce vor fi dupa Parusie, unde nu este nici stricaciune, nici putrejune, nici alte chestii murdare).
"Caci, cel ce se hraneste cu roade sensibile, se face stricacios", zice Sf. Damaschin.

A trebuit sa vina Hristos si sa restabileasca El modul in care sa se hraneasca omul cu Dumnezeu ca sa nu mai moara.
Cum s-a facut asta? Stiti doar: Pe dealul Golgota a fost plantat Pomul Vietii, ce creste in forma de cruce, si al carui unic fruct e Insusi Trupul de om al lui Dumnezeu dat spre mancare lumii spre a nu mai muri in veac.




Despre Pomul Vietii, tot Ioan Damaschin:
"Pomul vietii era un pom care avea o energie datatoare de viata, sau din care puteau sa manance numai cei care erau vrednici de viata si nesupusi mortii. Unii si-au inchipuit ca paradisul este sensibil, iar altii ca este spiritual. Dar mie mi se pare ca dupa cum omul a fost creat in acelasi timp corporal si spiritual, tot astfel si locasul preasfintit al acestuia a fost creat in acelasi timp si corporal si spiritual si avea o infatisare dubla. Caci, dupa cum am istorisit, omul locuia cu trupul intr-un loc cu totul dumnezeiesc si foarte frumos, iar cu sufletul locuia intr-un loc foarte inalt si incomparabil de frumos. Dumnezeu, care locuia in el, era casa lui; Dumnezeu era imbracamintea lui stralucitoare; harul lui Dumnezeu il invesmanta; se desfata ca un alt inger cu singurul fruct prea dulce al contempl arii lui Dumnezeu; cu aceasta contemplare se si nutrea; aceasta pe buna dreptate a fost numita pomul vietii. Dulceata impartasirii dumnezeiesti da celor care se impartasesc cu ea viata neintrerupta de moarte. Si aceasta este ceea ce Dumnezeu a numit "tot pomul", zicand: "Din tot pomul care este in paradis, veti manca" (Facerea II, 16). Dumnezeu este lotul, in El si prin El se tine totul. " ( Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cap XI http://www.crestinortodox.ro/carti-o...dis-80050.html )



Despre Pomul Paradisiac in interpretarea parintilor Bisericii ,€“ aici http://www.crestinortodox.ro/dogmati...cii-68890.html

Mai multe despre Pomii Raiului, poame edenice si modul paradisiac de hranire, aici http://www.crestinortodox.ro/dogmati...lui-68947.html

[CristianR]

Un topic frumos, desi scurt. Am ales această recenzie, semnată de Silviu Man și postată de prietenul Scot, însă la fel de bune sunt și celelalte postări:

În prealabil postat de Scotianul

Va doresc lectura placuta

,,Dincolo de aceste detalii tehnice, “De ce a ucis Raskolnikov?” este cea mai fireasca si mai însemnata intrebare pe care si-o pune cititorul romanului.

La un nivel minim, se poate aduce o simpla justificare clinica : un om bolnav, ipohondru, instabil psihic, stari agravate si de o alimentatie precara si un mediu neigienic de viata (se repeta deseori motivul “aerului inchis” din camera).
La un nivel valoric nu mult superior s-ar putea sustine motivatia naturalista : Raskolnikov e o bruta inascuta, inapt de a se opune determinismului sau biologic, un material uman ideal pentru studiile criminologice ale pozitivismului contemporan cu Dostoievski.

Apoi vin argumentatiile conditiei sociale, pline de arabescuri si artificii, sustinand in esenta ca Rodion Romanovici e un biet student sarman, care are nevoie sa se intretina (legenda marxista cu crima vazuta ca inocent protest comis in slujba luptei de clasa). Se uita astfel, pe langa episoade precum refuzul celor trei ruble date de Razumihin in schimbul unei traduceri, numeroasele solilocvii ale personajului in care invalideaza expres aceasta teza, si chiar o destainuire facuta Soniei Marmeladova: “- Stii, Sonia, zise el cu un fel de insufletire, stii ce am sa-ti spun : daca as fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apasand pe fiecare cuvant, si privirea lui, desi sincera, avea ceva enigmatic, as fi fost” fericit acum!” .

Cele mai rafinate sunt insa speculatiile referitoare la teoria separarii apriorice intre omul de rand – paduche, individ intr-o masa amorfa, al carui unic scop este de a se reproduce, si geniu – la inceputul vietii caruia se poate investi o crima sau un jaf pentru a primi apoi dobanda numeroaselor fapte bune care se pot face odata castigat statutul de “om superior”. Deci, Raskolnikov ar fi un simplu empirist care vrea sa verifice pe propria constiinta teoria sus-numita : “Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!” , “Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis” Acum pricepi?” .

Fireste, directiile de interpretare de mai sus nici nu sunt obligatoriu false, nici nu se exclud neaparat, putand fi combinate in proportii diferite de catre fiecare lector. In ceea ce ma priveste, am sa incerc mai intai sa fac niste precizari in legatura cu persoana lui Rodion Raskolnikov. Primul aspect se refera la excesul lui de ratiune. Poate parea un paradox ca un om cu ratiune atat de “ascutita” cum e acesta poate avea stari atat de oscilante. Asa-zisa labilitate psihica are insa drept cauza, printre altele (inclusiv eventuala predispozitie naturala despre cam faceam vorbire mai sus), tocmai fluxul insuportabil de ganduri contradictorii – “Si sunt, sunt indiscutabil un paduche ["] pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decat insusi paduchele ucis, si fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana ceva cu groaza asta?! O, ticalosie! “.

Iata cum Raskolnikov, prin exces de ratiune, devine victima unui irationalism încâlcit si devastator : “Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; a aratat mare indrazneala la acest prim pas, dar un anume soi de indrazneala : aceea a omului care se arunca din varf de munte sau din turla bisericii“, ii spune cu o intuitie geniala anchetatorul Porfiri Petrovici. (Acesta este, poate, cel mai nebunesc lucru din roman : a lua un om sfâşiat de teorii si a-l arunca intr-un vertij in care constienta nu se mai distinge de inconstienta, constiinta este abolita, iar neputinta de evaluare a responsabilitatii morale se amesteca exploziv cu spaima urmaririi si raspunderii penale.)

Ceea ce-i aduce Sonia in plan imediat este o indreptare catre verticalitate a zbuciumului. Ar fi facil, naiv si neadevarat sa ne inchipuim o Sonie Marmeladova perfect angelica, transfigurata in vreo credinta viciata de inertie, a carei simpla aparitie naste cataclisme interioare. Raskolnikov va capata, prin Sonia, verticalitate in lupta cu sine (sau cu absenta sinelui), dar nu in sensul unui iluminari instantanee si totale, ci treptat, neliniar, contradictoriu si mereu in plina spaima. In plan mediat, Sonia aduce ceva si mai tainic : daca Rodion Romanovici avea experienta daruirii, prin prezenta Soniei, el va capata, ca sa ma folosesc pana la capat de paradoxul steinhardtian, revelatia dobandirii.

Nu as vrea sa inchei aceste cateva idei fara a mentiona ca exista in Crima si pedeapsa o sugestiva crestere progresiva a calitatii actului marturisirii. Raskolnikov vorbeste prost si dezlanat in cea mai mare parte a romanului. Mi se pare insa uluitor cum, de pe la sfarsitul ultimei parti si continuand cu ” epilogul, Rodion Romanovici capata din ce in ce mai multa forta si sinceritate, parca reabilitandu-si cuvantul. La finalul partii a sasea sunt relevante in acest sens episodul ultimei intalniri cu mama sa, Pulheria Alexandrovna si incercarea (esuata, ce-i drept, dar nu din vina lui, ci a obtuzitatii lumii) de a-si striga in public pacatul ; tocmai in epilog va ajunge, cu greu, sa inteleaga definitiv cum si cat o iubeste pe Sonia.

Si pe ultima pagina abia, bietul Rodion Raskolnikov se va putea dezrobi de sinele hiper-rational si va ajunge in acea stare de regasire in care, in sfarsit, “viata inlocuieste judecata“.

(analiza realizata de catre dl.Silviu Man)

[CristianR]

Cândva, pe-aici a fost un evreu moldovean cu talent:

În prealabil postat de ben_gal

Uite una din ele:
&
Cum de nu m-am născut orfan.
Şemi sipuri, biti - ascultă povestea-mi, fata mea (în ebraică).

Povestea mea începe în 1913 în ziua în care s-a născut cea ce mi-a dat naştere. Mama ei, bunica mea, a murise născînd-o. Bunelul rămăsese singur cu cinci fete de crescut, prima în vîrstă de doar 12 ani, iar mama mea abia născută. Bunicul, om al cărţii, era nedeprins cu creşterea unui copil. Sora bunicii, o copilă de 17 ani, a venit şi a luat gospodăria în mînă.
A spus rabinul: "Fată tînără locuieşte cu un văduv tînăr sub acelaşi acoperiş? Nu e bine. Biblia interzice".
A spus bunicul, atunci în vîrstă de 35 de ani, tinerei sale cumnate: "Fetico, du-te acasă şi lasă-mă singur. Rabinul nu permite să stai cu noi".
"Cumnate", a spus fetica, "dacă-i aşa, facem nuntă. Eu pe ăştia mici nu-i las singuri". Şi iac-aşa nunta. Între miri 18 ani diferenţă de vîrstă. Dar de crescut cinci fete fetica nu a putut. Era doar cu cinci ani mai mare ca cea mare. Şi-aşa au dat-o pe mama bunicilor s-o crească ei. Între timp bunicul a devenit iar tată. De data aiasta, băiet. Bucurie mare, dar reîntoarcerea mamei mele acasa nu a mai fost posibilă.
Şi iac-asa creşte mama cu doi bătrîni obosiţi de viaţă, departe de tată şi surori. De fapt nimeni nici nu-i povestise că-i are. Ea credea că bunicii sunt părinţii ei.
Toate astea pînă ce mama a implinit şapte ani. Bunicii ei murind a trebuit luată acasa. Şi s-a trezit mama cu familie mare şi a zîmbit cu mare bucurie, căci să rîdă nu ştia.

Poveste în poveste...

Fratele bunicului rămîne singur cu soţia. Cei doi flăcăi ai lor, feţi frumoşi de doar 18 ani muriseră în aceiaşi zi de meningită. Vînd ei gopodăria şi "la America". Fratele bunicului cumpără acolo o gloabă şi o cotiugă şi hai la împărţit lapte gospodarilor americani. Mare veselie nu e acolo şi nici bani nu cine ştie ce. După doi ani moare calul şi fratele bunicului spune soţiei:
"Alt cal nu cumpăr căci tare l-am iubit pe cel mort. Hai acasă la România".
Ce agonisiseră, pentru America era un mai nimic, dar în România el era om avut acum. Cumpără fratele bunicului cea mai mare şi frumoasă casă din cartierul evreiesc şi viaţa merge înainte.
Se tot învărt ei prin căsoiul ăl mare şi plictisul îi cuprinde.
Spune bătrînul bunicului: "Suntem bogaţi dar stingheri. Dă-mi una din fetele tale s-o adopt. Oi înzestra-o cu toate cele şi la moartea noastră va moşteni casa".
Trei dintre surorile mamii erau deja măritate. A patra se pregătea se plece "la Palestina". Era lipsă de femei acolo. Anul 1931. Mama, în vîrstă de 18 ani, a fost aleasă. La 21 de ani măritiş. Tata, mai mare ca ea cu 12 ani, era contabil cu diplomă şi locotenent în rezervă. Casă bogată. O partidă bună. Tinerii căsătoriţi primesc un apartameni în căsoiul acela, dar părinţii adoptivi spun:
"Nu vrem rîset de copil aici. Prea ne-ar aminti de feciorii nostri".
In 1940 părinţii adoptivi decedează în aceaşi săptămîna. In 1941, Octombrie 10, mă nasc eu.
Trecuseră doar trei luni şi zece zile de la Pogromul din Iaşi cînd tata a fost luat la moarte. Pasă-mi-te, golanii găsiseră la el uniforma, sabia de paradă şi baioneta de atac.
"Aha, jid, cu uniforma asta ai intrat în bazele noastre militare şi ne-ai spionat. De aia au ştiut rusnacii cu avioanele unde să arunce bombele".
În drum spre plutonul de executie, pe Str. Stefan cel Mare din Iaşi, stradă mare şi foarte largă, tata fiind tot înţepat cu baioneta să meargă mai repede "căci mai erau şi alţi tradatori jidani de pedepsit", îl vede pe Mitică, fostul lui coleg de banca la "Şcoala de Subofiţeri" din Oradea. Tata, om voinic cu voce de stentor îl strigă. Mitica era în dreptul Mitropoliei pe celalalt trotoar. Ţipete, vaiete, împuşcături, dar Mitica îl aude.
"Ce vreţi voi de la evreul asta, măi soldati?".
"Să trăiţi domn' ofiter. E un trădător. Am găsit la el uniforma. Il luăm la plutonul de execuţie".
"Sigur că aţi găsit, e doar ofiţer".
"In regulă, domn' ofiter, vi-l dăm".
Spune tata:
"Măi Mitică, amu e bine, dar or veni iar. Lasă-mi doi soldaţi de pază la mine acasă".
Şi iac' aşa, nu m-am născut orfan.

Ben Gal