Blesteme, vraji?

[Demetrius]

În prealabil postat de Bucuriepedrum

Carmina, eu nu locuiesc la mănăstire. :) Nici nu vin dintr-o familie profund creștină, dimpotrivă, ai mei au devenit practicanți după ce m-am îmbolnăvit eu (adică de nevoia, deh). Știu că există valori și în afara atmosferei bisericești, a oamenilor spovediți și împărtășiți la zi, nu o dată am primit lecții usturătoare - în cel mai bun sens, pentru că prin ele m-a smerit Domnul - din partea oamenilor care nu aveau nimic de-a face cu Biserica. Practic, Dumnezeu mi-a arătat ce bun poate fi un necreștin în comparație cu mine, care mergeam săptămânal la liturghie, mă rugam și totuși nu puteam avea răbdare cu semenii, nu îmi puteam călca perseverent egoismul.

Nici împotriva carierei nu sunt, eu te văd dedicată, mi se pare un lucru minunat că iubești ceea ce faci. Și, da, sunt de părere că se pot îmbina, mi-a scos Dumnezeu în cale femei creștine care aveau succes în profesia lor și se descurcau și-n viața de familie. În familia mea, de la bunica încoace, toate femeile au fost angajate, niciuna n-a rămas exclusiv la cratiță (deși, e cazul să admit, tot în zona lor au căzut și răspunderile astea, adică efectiv TOT ce ține de casă, educarea copiilor etc.), așadar și de asta am un model în minte al femeii care le poate duce. Nu-ți închipui că eu mă visez măritată și fără serviciu. :) Normal, îmi doresc o familie a mea, dacă asta e voia Domnului, dar voi și lucra. Altfel, stai liniștită, mi s-a lipit de ceva vreme pe forum eticheta de feministă tocmai pentru punctul ăsta de vedere.

Revenind la băiat/tiparul pe care îl tot întâlnești, am să-ți povestesc niște lucruri din experiență, atât spirituală cât și lumească. Nu sunt duhovnic, nu e literă de lege nimic din ce zic, sunt pur și simplu aspecte remarcate de mine în timp: dinamica relațiilor femeie-bărbat e atât de aluneacoasă încât nu ai cum, oricât de cerebrală ai fi (și ești, se observă în toate mesajele) să vezi totul limpede, tocmai fiindcă ești implicat direct. Am fost pe acolo, știu ce spun. Nu te judec pentru nimic din ce faci ori gândești, iar când am spus că ceea ce se petrece e desfrânare nu a fost în duhul celor care strigă cu dispreț "Curvo!" sau altele asemenea, ferească Dumnezeu! Nu sunt cu absolut nimic mai bună decât tine. Și pentru că îmi tot reanalizez viața, îți spun că nici curată nu mă știu. Urmează să mă crezi căzută din pom cu totul pentru ce îți voi scrie, dar eu am ajuns să simt și un sărut nepotrivit (adică cu cineva la care nu simți, de care nu te-ai apropiat suficient sufletește) un păcat, cu toate că știu că Biserica nu la asta se referă când vorbește de păcatul trupesc. :) Eu nu mă simt bine acolo și-mi pare rău că primul sărut s-a consumat din curiozitate (că aveam o vârstă și mă credeam damnata lumii în plan amoros) cu un băiat pe care abia îl cunoșteam. Dacă mă poți crede, citește și că nu sunt frigidă. :)) Ideea de bază este că, dacă trăiești în har (tinzi spre asta), nu greșești, Dumnezeu Se interpune când lucrurile alunecă.

Uite, ieri m-am văzut cu o prietenă stabilită în Cipru, s-a căsătorit acum aproape patru ani cu un fiu de preot, băiatul e diacon acum. A fost primul ei iubit, singurul pe care l-a sărutat, singurul cu care a fost. Și ea s-a rugat (la 23 s-a măritat) și credea că nu-și va găsi pe nimeni vreodată. Ei bine, ea mi-a spus un lucru interesant: totul se schimbă după căsătorie. Totul. Simți că e binecuvântată legătura, că e de la Dumnezeu. Mi-a zis că nici sărutul nu mai e același, nu mai e pătimaș (acum nu te gândi că se uită unul la altul ca la icoane, sunt oameni tineri, își doresc copii), adică îi lipsește... cum să spun eu ca să mă înțelegi corect? Înclinația aceea potențială spre păcat. Binecuvântarea lui Dumnezeu e prezentă și sesizabilă asupra celor care se luptă să trăiască după voia Lui. De căzut cădem toți, în fel și chip. Nu pentru asta ne judecă Dumnezeu, nu de asta e mâhnit, ci pentru faptul că nu ne ridicăm. Că nu facem efortul de a ne ridica de acolo, ne plafonăm (păcatul are dulceața lui, știu preabine).

Ali zice bine când te trimite să înveți rugăciunea. Asta îți va descoperi totul, crede-mă. Când te rogi real, Dumnezeu trimite harul. Ești în har, nu greșești. Când vei ajunge să-L iubești în mod real pe Hristos, nu te vor mai stânjeni restricțiile de niciun fel (post, abstinență etc.), va fi o bucurie să trăiești în El, în legea Lui. Totul va deveni o bucurie, se schimbă dimensiunea.
Și închei cu un citat dintr-un alt prieten: Rugăciunea, dacă nu o lași, nu te lasă. (În cazul în care am mai scris asta deja, iartă-mă, memoria mea de scurtă durată e varză.)

Felicit iarasi mesajul tau si am profitat ca sa boldez o secventa pentru a suplimenta pentru Carmina33, care are prin profesie un adanc simt al interpretarii termenilor, ca desfranarea, asa cum sugerezi si tu in cazul ei, nu e altceva decat, simplu: lipsa infranarii; asta trebuie sa fie o revelatie si pentru ea.