Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

O BOALĂ MODERNĂ!...
Suferind sunt eu, ce-i drept, Dar nu de ficat ori piept, Nici de inimă, ori bila, Ci de-o boală mai subtilă: Se numește HIPER-EU, Și se vindecă mai greu.
Analizele arată, Că boala e provocată
De virusul "Aghiuță", Ce mărește-n tărtăcuță, Celulele de mândrie, Asta da, spasmo-furie. Mai dă greață la mustrare, Colică la ascultare, Invidie la ficați, Alergie la ceilalți, Venino-hemoragie, Ulcerații de trufie, Gărgăuni la cervicală, Și hernie de cârteală. Boala este, evident, Însoțită permanent, De simptome foarte clare, În priviri și în purtare: Mutra acra, glas tăios, Aer de rățoi nervos. Fața cruntă, suparată, De hipopotam de baltă, Îmbufnare, nas pe sus,
HIPER-EU mai bine spus!...
Preot Ioan

[cristiboss56]

Rugăciunea este păzitoarea întregii înţelepciuni, pedepsitoare a mâniei, împilare a îngâmfării, curăţire a pomenirilor de rău, surpare a pizmei şi îndreptarea păgânătăţii la vieţuirea creştinească pe calea vieţii. Rugăciunea este virtutea trupurilor, ocârmuire a casei, bună aşezare a cetăţii, tăria împărăţiei, biruinţă în războaie asupra vrăjmaşilor, întemeiere a păcii.
Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa bună a celor însoţiţi prin nuntă, armă călătorilor, apărătoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce priveghează, bună aducere de roadă îmbelşugată a credincioşilor lucrători de pământ şi mântuire a celor ce înoată pe ape.
Rugăciunea este ajutătoare celor ce se judecă, a celor legaţi slăbire, eliberare, inimă bună a celor scârbiţi, dulceaţă celor ce se bucură, mângâiere celor ce plâng, praznic naşterilor, cunună celor însoţiţi şi înmormântare cuviincioasă celor ce adorm în Domnul. Nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea în toată viaţa oamenilor. De aceasta niciodată să nu vă despărţiţi sau să vă depărtaţi.
(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 55)

[cristiboss56]

Să aducem în lume frumuseţe şi bucurie!
Floarea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Floarea e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca noi, ca fiecare dintre noi, nu mai există în lumea aceasta, suntem ceva unic. Aşa că există o legătură între flori şi oameni. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta, şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem rostul acesta de la Dumnezeu: să înfrumuseţăm pământul, să aducem ceva din cer pe pământ, să înmulţim ceea ce este frumos, să înflorim aşa cum înfloresc floriile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare înfloreşte prin firea ei, ea nu are cum să se gândească să înflorească pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce este frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi mai ales îi desfată pe cei la care ajunge.
O floare înfloreşte pentru ea, în primul rând, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legătură cu ea. Oriunde ar fi, o floare înfloreşte. Există o floare care se numeşte „floarea-reginei" sau „floare-de-colţ". Creşte pe munte, în locuri la care se ajunge greu şi de aceea este văzută de puţini oameni. S-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la floarea-de-colţ; şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Dar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind în noi ceva unic, trebuie să avem şi ceva din gingăşia unei flori. De altfel, şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, aşa de mare, plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea lui, prin parfumul lui. Sunt însă şi flori plăpânde, de exemplu ghioceii, brânduşele – nuşcelele, cum le mai spune pe aici - sau viorelele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi ce parfum minunat au, mai ales în buchet! Te desfată, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi, să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie, să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie, să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie, să avem deci smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu, să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă parfumul lor în jur, să avem şi noi „miros de bună mireasmă duhovnicească", să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim.
Spor de bucurie şi de mulţumire
Când aducem lui Dumnezeu florile pe care le-am primit de la alţii, zicem cumva ca la Sfânta Liturghie: „Doamne, îţi aduc «ale Tale dintru ale Tale». De ce? Pentru că ceea ce îţi ofer eu acum, Tu ne-ai dat. Floarea nu e creată de mine, mi-au dat-o prietenii mei, mi-au dat-o cei care mă iubesc, floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc, şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea, iar acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea, primeşte-le pe ele cum m-ai primit pe mine.
Poetul Vasile Militaru are o rugăciune de seară în care sunt pomenite şi florile. El zice:
„Cu de lacrimi gene ude înalţ rugă Domnului, Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului. Gândurile ce mă tulbur' cu-al Tău Duh înfrânge-le, Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sângele. Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile Şi cu inimă curată să mă scoale zorile. Să pornesc la muncă sfântă, cum pornesc albinele, Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele. Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii."
E o alcătuire gingaşă ca florile, e o alcătuire pe care o poţi oferi lui Dumnezeu în rugăciunile de seară, când îi spui lui Dumnezeu: „Aş vrea, Doamne, ca în lumea aceasta să se înmulţească binele - «să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca şi ele fagurii cu binele» - şi să Te slăvesc pe Tine, din lumea aceasta -„de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii" să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, a Te preaslăvi ca şi florile, cu gingăşie, cu delicateţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca ele pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire. Să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii pentru că nu au nevoie de ele, ci să fiu ca florile, pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă, pe care le primesc, pe care le sădesc şi la grijesc, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum, când ne pregătim pentru spovedanie şi când ar trebui să spunem şi dacă suntem ca florile, şi dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem şi dacă suntem delicaţi, şi dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu îl înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi prin aceasta să aducem mai mult bine în lumea aceasta Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind, şi nu numai flori. Am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc, să ne bucurăm şi prin ceea ce adunăm noi în sufletul nostru spre mărirea lui Dumnezeu. Amin.
Părintele Teofil Paraian

[cristiboss56]

În sfintele zile ale Postului, Biserica îi cheamă pe credincioși la pocăință și la rugăciune, la mărturisirea păcatelor și la împărtășirea cu Sfintele Taine. Săvârșind toate acestea cu evlavie, trebuie să ținem minte că pocăința, postul și rugăciunea trebuie să aducă roade în sufletele noastre și în viața noastră, altfel vom fi ca un copac uscat, în care n-a pătruns seva vieții. Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și Eu voi vindeca neascultarea voastră (Ieremia 3, 22): întoarceți-vă cu inima, întoarceți-vă deplin, cu sinceritate, și Eu nu vă voi ierta, nu vă voi osândi, nu, ci voi vindeca neascultarea voastră.
Să ne ferească Dumnezeu de căința stearpă, de căința care este doar în simțire, nu și în faptă, și cu care adeseori ne înșelăm pe noi înșine! Așa s-a căit Faraon: pentru o clipă, superficial, ca după aceea să facă tot ce făcuse mai înainte, iar inima lui să se împietrească tot mai mult. Și astăzi, mulți se căiesc la fel: sunt mișcați pentru o clipă, iar apoi se apucă iarăși de cele vechi, fără să-și dea seama că, puțin câte puțin, conștiința li se împietrește!
Apostolul Petru nu s-a căit așa. El și-a plâns cu amar păcatul, la care apoi nu s-a mai întors. Nici fiul risipitor nu s-a căit așa. El nu numai că a tânjit după casa părintească, ci, sculându-se, a mers la tatăl său și a venit la el. Ce folos ar fi avut dacă rămânând în străinătate, n-ar fi făcut decât să spună: „Tată, am greșit”, dar nu s-ar fi mișcat de acolo? Ar fi murit de foame printre străini. Domnul nu ne spune: „Căiți-vă cu vorba, și gata!” El ne spune: Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și Eu voi vindeca neascultarea voastră. Să ne întoarcem și noi, pentru ca El să ne poată vindeca. El nu vindecă de departe, nu vindecă rănile pe care le tăinuim de El; îi va vindeca doar pe cei care s-au întors la El. Iată, venim la Tine, că Tu ești Domnul Dumnezeul nostru! (Ieremia 3, 22)
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă

[cristiboss56]

Când te trezeşti dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur şi pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ţi s-a dat şi adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună.
Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru, cu atât mai mult îţi vei sfinţi ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în faţa ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei. Tot aşa, când mergi către somn gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă odihnă de ostenelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată şi smerită rugăciune! Buna ei mireasmă îţi va apropia pe îngerul tău spre paza ta.
(Ieromonah Arsenie Boca, Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Editura Agaton, Făgăraş, 2014, p. 204)

[cristiboss56]

Astăzi, fiecare creştin este chemat să fie alături de îngeri şi de păstori, să se bucure că a venit în lume Hristos Domnul şi pentru el. Peştera si ieslea sunt în Altarul bisericii unde fiecare dintre noi am fost duşi ca prunci, in braţe, de maica noastră, ca un dar Pruncului lisus. Când te-a dus spre a fi botezat, maica ta a luat atunci chipul magilor care I-au adus daruri: aur, smirna şi tămâie. Maica ta te-a dus pe tine dar lui Hristos, să fi pe veci al Lui şi să trăieşti în veşnicie întru bucuria sfinţilor, în cerescul Rai.
Astăzi se taie nu capul pruncilor, ci li se taie mintea. Mă adresez mamelor şi le spun că, dacă nu vom pazi mintea copiilor, vom deveni în curând un neam cu capul taiat. Apăraţi mintea pruncilor aşa cum îşi apără pasărea puii în cuib, cu aripile ei, de păsările răpitoare. Mutaţi minţile pruncilor din această lume în lumea Pruncului lisus. Este singura lume unde vom trăi întru bucuria Duhului Sfânt.
Oare suntem noi, cei de azi, autorii ultimului act din tragedia neamului nostru românesc? Oare Irod este modelul nostru sau Hristos Care a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14)? A face socoteli cu moartea este cea mai cumplită aritmetică pentru un neam. Mulţi, în decursul frământatei istorii a neamului românesc, au făcut socoteli cu moartea pentru neamul nostru, dar n-au reuşit, pentru că Dumnezeu a fost cu noi şi cu strămoşii noştri.
Vă îndemn să luaţi aminte că FIristos S-a născut şi pentru cei din palate şi pentru cei de la o margine de lume. Inmulţiţi dreptatea, bunătatea şi milostenia şi, peste toate acestea, adăugaţi iertarea. Bucuria cea cerească să vă însoţească toată viaţa!
IPS.Ioan Salajan

[cristiboss56]

Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipeşte. Eşti liniştit, bucuros, plin.
Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristeţe, nici iad.
Când Îl afli pe Hristos, este de-ajuns, nu vrei nimic altceva, te linişteşti. Devii alt om. Trăieşti pretutindeni unde este Hristos. Trăieşti în stele, în nemărginire, în cer împreună cu îngerii, cu sfinţii...
Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipeşte.
(Ne vorbeşte părintele Porfirie )