Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

De însetează cineva, să vină la Mine și să bea. (Ioan 7, 37)
Mulți suferă de sete duhovnicească. Și cei ce sunt nemulțumiți de ei înșiși, roși de visuri și năzuințe neîmplinite, și cei care nu găsesc întrebuințare înzestrării lor, cărora îndatoririle lor li se par mai presus de putere și îndoielile lor – cu neputință de dezlegat, ar fi gata de orice jertfă, de orice schimbare în viață, de orice zguduire morală, dacă toate acestea i-ar curăța și i-ar umple de dragoste și de compasiune pentru întreaga omenire.
Fără îndoială că Cel ce a trezit în noi setea duhovnicească o va și potoli. Pentru toți cei ce flămânzesc și însetează, la El este cuvânt de mângâiere și îmbărbătare; aceștia sunt fericiți, căci se vor sătura: cuvântul lui Dumnezeu nu poate să amăgească!
Cel însetat duhovnicește îți va potoli setea. Voi, care doriți să fiți mai buni, care năzuiți spre tot ce este frumos! Veți fi îndestulați dacă vă veți duce la Cel ce a spus: Vino la Mine și bea. Ce s-a petrecut atunci când Însuși Fiul lui Dumnezeu a rostit pe pământ pentru prima dată, limpede și răsunător, spusele acestea? Niciun suflet nu s-a pornit spre El! Au început discuții, până și certuri: Îi cercetau din fir a păr obârșia, cuvintele, dar la chemarea Lui nemijlocită, limpede, personală, nimeni n-a dat răspuns!
Același lucru se întâmplă și acum. Oamenii rămân neîndestulați, fiindcă, deși vorbesc, poate, despre Hristos, nu merg la El cu inima ca să primească de la El apa vie ce potolește pentru totdeauna orice sete.
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă

[cristiboss56]

În epoca de astăzi omul viețuiește în fiecare zi cu frică, și toți știm că s-au depășit cu mult limitele fricii pe care o aveau oamenii în generațiile trecute. De ce există, însă, atât de multă frică? Omul este plăsmuit să fie liber sub acoperământul și iubirea Părintelui Ceresc, Dumnezeu, ca și copiii mici care viețuiesc fără grijă sub acoperământul și iubirea părinților lor. De exemplu, dacă iei un copil și-l întrebi: „Te temi că nu ai ce să mănânci mâine?” îți va răspunde automat: „Nu, pentru că îmi va da să mănânc mama sau tata!” Și doarme liniștit, pentru că are încredere în părinții săi. La fel si noi, nu trebuie sa ne temem de necunoscut!
Noi, însă, oare avem această încredere în Părintele și Creatorul nostru? Desigur că nu, pentru că noi am luat viața, și toate grijile, și problemele, în mâinile noastre, și de dimineață până seara, uneori și nopțile, ne gândim ce vom face, cum ne vom îmbrăca, dacă vom avea de muncă, sau cum vom înmulți averea și, dacă este cu putință, cum vom dobândi întreaga lume. Dormim și ne trezim cu frică să nu ne îmbolnăvim, să nu se întâmple vreo nenorocire…
Să nu ne lăsăm pe noi înșine în largul durerii, al agoniei și al fricii! Hristos ne așteaptă să ne odihnească de osteneala vieții de zi cu zi, și de povara păcatelor noastre. El vrea să ne dăruiască iubirea Lui bogată și ajutorul lui: Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28).
Sevasta E. Hasioti, Când vrei să-ți potolești setea

[cristiboss56]

Chiar dacă prin credinţă devenim creştini, numai prin iubire ne manifestăm cu adevărat creştini. Atât nădejdea, cât şi credinţa devin virtuţi desăvârşite numai când sunt pătrunse şi însufleţite de iubire.
Dragostea ca virtute teologică este cea mai mare dintre toate, deoarece, prin natura sa, le implică pe celelalte virtuţi. Nu poţi să iubeşti dacă nu ai credinţă puternică şi statorică, nu poţi să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele dacă nu ai spirit jertfelnic, nu poţi să iubeşti dacă nu ai smerenie, nădejde, supunere, ascultare, răbdare îndelungă, bărbăţie şi multe altele.
Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu. Virtutea dragostei se naşte în om din multă nevoinţă, smerenie şi rugăciune. Dragostea este podoaba cea mai frumoasă cu care Dumnezeu înveşmântează inima înfrântă şi smerită.
Din păcate, omul contemporan este atât de plin de sine, încât nu mai vede frumuseţea din jurul său; el se vede doar pe sine, că este nedreptăţit, că nu este iubit sau ajutat şi nu mai are ochi pentru suferinţele altuia. Foarte puţină lume Îi mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bune şi pentru rele, cum făcea dreptul Iov. Mereu dorim ca Dumnezeu să ne dea şi cerem multe, dar când vine vorba să ne dăruim lui Dumnezeu trup şi suflet, atunci începem să ne scuzăm şi să aruncăm vina pe societate. Dar de ce nu aruncăm vina şi pe noi înşine, pentru că şi noi facem parte din societatea acestui timp? Nimeni nu are dragoste dacă vedem doar răul celor din jur.
Maica Teodora Amariei

[cristiboss56]

Rugăciunea este singura modalitate de biruinţă asupra ispitelor... Lupta cu gândurile - temelia luptei cu patimile - devine osebit de intensă în timpul rugăciunii, atunci când lucrarea gândurilor se arată puternică şi cu multă vădire faţă de timpul vieţii noastre de zi cu zi... Cu ajutorul rugăciuni şi al citirii din Sfânta Scriptură e nevoie să ne deprindem să deosebim gândurile - aceasta ne permite ca în toate împrejurările vieţii noastre să primim gândurile cele bune şi să le respingem pe cele rele, astfel încât ele să nu poată trece în cuvinte ori în fapte... Dacă noi rămânem în păcat, atunci ne pierdem capacitatea de a deosebi gândurile şi de a ne vedea propriile păcate şi patimi. (Arhimandritul Serghie Şevici)

[cristiboss56]

Orice cuvant din Sfanta Evanghelie nu este un cuvant de pe pamant, ci cuvant adus din cer pe pamant. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca "citirea Scripturilor este deschiderea cerului si gurile proorocilor sunt gura lui Dumnezeu". Cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Evanghelie este un cuvant vesnic, mai presus de om si Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre cuvintele Sale: "Cuvintele Mele sunt duh si viata" (Ioan 6, 63) si a mai spus Domnul Hristos: "Cerul si pamantul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marcu 13, 31). In Sfanta Evanghelie se cuprind invataturi ale Domnului nostru Iisus Hristos, cuvinte vesnice, cuvinte aduse din cer pe pamant.
Parintele Teofil Paraian

[cristiboss56]

Luptă-te creştine, în această mare luptă având ajutător pe Dumnezeu, şi biruie tot păcatul şi pe pricinuitorii lui, şi vei străluci ca soarele în împărăţia Tatălui Ceresc!
Scopul luptei este a înnoi firea omenească stricată de păcate, a curăţi ceea ce este spurcat, a aduce la pocăinţă ceea ce este nedrept şi păcătos, a înnoi şi întări ceea ce este neputincios, a lumina ceea ce este întunecat, a vindeca ceea ce este bolnav, a învia ceea ce este pierdut, a îndumnezei, a face asemănător cu Dumnezeu ceea ce este satanizat.
Ce mari, ce vrednice de Dumnezeu sunt lucrurile bunătăţii, înţelepciunii, puterii şi îndelungii Lui răbdări!
O, oameni pământeni, cunoaşteţi lucrurile lui Dumnezeu în lume și în Biserica lui Dumnezeu!
Biserica este purtătoarea şi vestitoarea dreptăţii şi sfinţeniei, a pogorământului şi a îndelungii-răbdări Dumnezeieşti.
În afara Bisericii este întuneric, rătăciri fără număr, pierzare și chin aici și în veşnicie. Amin.
“Despre tulburările lumii de astăzi”, Sfântul Ioan de Kronstadt.

[cristiboss56]

Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul ca un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102, 15).
Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.
Sursa: ”Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul, Meșteșugul mântuirii”