Despre natură divină a evreului răstignit.

[Nietzsche]

În prealabil postat de iustin_dumitru

Cred ca e vorba de credinta pana la urma, si cred ca e si un anumit har care l-a avut Biserica primara (care Orotodoxia o reprezinta acum in conceptii,poate nu si in atitudine),de a alege lucrurile corecte .Nu vorbesc lucruri prea abstracte, e evident ca un Dumnezeu care nu s-a facut deplin om,gustand si moartea, nu ne putea mantui prin Inviere. Nu S-a facut om pentru a gusta si El din viata pamanteasca, ci numai si numai pentru a ne mantui.

Dumnezeu a gustat moartea? E ca și cum ai spune izvorul a secat. Mai e izvor? Și ce e îngrijorător, e ca am observat mulți teologi ortodocși care folosesc genul asta de exprimare. Te doare capul efectiv! Dar hai sa intram în filozofie analitică. Pornim de la o sintagmă veridica, tot ce e spiritual nu are moarte doar simț. Dacă spiritul nu poate experimenta moartea poate în schimb experimenta suferința, și deci inclusiv Dumnezeu care este spirit sau duh, pe cruce a simțit suferința omului Isus însă nu și moartea, pentru ca moartea este destinată ființelor fizice nu spirituale. Are sens? E destul de exhaustiv! Cine nu poate să înțeleagă, îi recomand să devină teolog! ) glumesc, dar sper în același timp. :)))))

[iustin_dumitru]

În prealabil postat de Nietzsche

Dumnezeu a gustat moartea? E ca și cum ai spune izvorul a secat. Mai e izvor? Și ce e îngrijorător, e ca am observat mulți teologi ortodocși care folosesc genul asta de exprimare. Te doare capul efectiv! Dar hai sa intram în filozofie analitică. Pornim de la o sintagmă veridica, tot ce e spiritual nu are moarte doar simț. Dacă spiritul nu poate experimenta moartea poate în schimb experimenta suferința, și deci inclusiv Dumnezeu care este spirit sau duh, pe cruce a simțit suferința omului Isus însă nu și moartea, pentru ca moartea este destinată ființelor fizice nu spirituale. Are sens? E destul de exhaustiv! Cine nu poate să înțeleagă, îi recomand să devină teolog! ) glumesc, dar sper în același timp. :)))))

Tu nu poti crede ca a murit Dumnezeu , pentru 3 zile ,pentru ca nu poti crede ca Hristos era si Om si Dumnezeu in acelasi timp. Deci cu firea uimana a murit, asa cum se moare ,asa cum murim si noi, fara nici o deosebire.
Ba mai mult ,S-a dus in iad, asa cum omul se va fi dus pana atunci. Crezi ca de la inceput S-a dus sa il biruie? Nu, s-a dus smerit.A coborat atat de jos ,incat si iadul s-a inspaimantat. La fel si cu omul . Dumnezeul nostru a coborat atat de jos pentru noi, incat nu mai avem nevoie de dovezi ,stim ca El este Dumnezeu.
Mintea nu pate face nimic singura fara har, caci fiecare poate zice ce vrea si nimeni nu stie cine are dreptate. Ca in turnul lui Babilon unde s-au amestecat limbile,fiecare vorbeste pe limba lui. Dar adevarul ne a venit prin har , prin Biserica,prin comuniunea cu Hristos.
Nu zic ortodoxa neaparat ca sa nu te revolti, ci prin aceea biserica dintre anul 0 si anul 1000 , care insa s-a pastrat pana in zilele noastre,

[CristianR]

Apropo de nestorianism, respectiv de cum poate fi înțeleasă întrepătrunderea divinității cu umanitatea în Iisus Hristos, poate meditația de mai jos ar putea fi de oarece folos:

Dacă vorbim despre o persoană a Dumnezeirii, despre care știm că e de necuprins, nelimitată, inepuizabilă, este limpede că, în relația cu o ființă limitată ca omul, acesta va fi cel cuprins, iar nu cel care cuprinde – nici cu mintea și nici cu inima – pe Cel dintâi. Dar chiar și în relația de iubire dintre doi oameni, persoane după chipul lui Dumnezeu, cunoașterea nu are sfârșit, pentru că nu doar persoana, ci însăși iubirea este inepuizabilă, motiv pentru care o considerăm de natură divină, dacă nu chiar Dumnezeu însuși, după cum spune evanghelistul Ioan (Ioan 4, 16).

Cunoașterea prin intermediul iubirii este diferită de cea rațională pentru că ea se face prin implicarea întregii ființe, a întregii vieți. Trăiești viața celuilalt, iar celălalt o trăiește pe a ta; prin împărtășire. Dacă vorbim de doi oameni, fiecare este atent la nevoile, durerile și dorurile celuilalt, îl ascultă și se transpune în viața lui.

Vorbind, el își deschide inima către cel care devine părtaș la viața lui, trăind împreună aceleași bucurii ori dureri. La rândul său, el însuși își va dezvălui tainițele inimii sale, iar pe măsură ce vor înainta în comunicare, ambii vor descoperi noi adâncimi. Și nu doar fiecare în celălalt, ci și fiecare în sine însuși va afla lucruri neștiute, neconștientizate ori care pur și simplu nu se născuseră încă. Iar procesul ăsta durează atâta vreme cât durează comunicarea dintre ei.

În ce privește relația de iubire cu Dumnezeu, a trăi viața Lui înseamnă mai întâi a asculta de Iisus, a încerca să cunoști și să împlinești cât mai bine poruncile și învățăturile Lui, după cum El însuși a spus: „Cine mă iubește păzește poruncile mele” (Ioan 14, 21).

Procedând în acest fel, treptat, treptat, dacă ajungem ca în toate să facem voia Lui, voia noastră personală I se va subordona, iar noi vom ajunge să trăim Viața Lui, să putem spune ca Sf. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 20, 20). În felul acesta trecem de la chip la asemănare, de la pecetea chipului lui Hristos la a trăi efectiv viața Lui.

Trăind ceea ce ne-a poruncit, ajungem, de fapt, să trăim ceea ce El este, să experimentăm în propria noastră ființă viața Lui; să fim, adică, vii prin El, singurul înviat și singurul viu prin Sine însuși.

Pe de altă parte, El însuși și-a asumat înaintea noastră, din imensa Sa iubire dumnezeiască, viața noastră, a bietului om corupt prin păcat, și-a asumat păcatele noastre, condiția noastră decăzută, trăind viața noastră, în felul ăsta devenind om deplin, nu doar prin naștere, ci prin participare și asumare totală a condiției umane. Dumnezeu fiind, se înțelege că S-a smerit imens prin primirea nașterii ca om, dar, așa cum se întâmplă în orice relație de iubire, nu a încetat să fie ceea ce ontologic era deja, adică Persoană a Sfintei Treimi.