In cautarea gandului cel bun

[iustin_dumitru]

Credinta mea in Dumnezeu a aparut mai mult pe cale rationala, folosind metoda aceea din filozofie/geometrie in care te indoiesti de ceea ce cercetezi sau reducerea la absurd din gerometrie , ca la sfarsit prin epuizarea mintii, sau prin investigarea inversunata sa incepi sa crezi ca e adevarat.

M-am indoit de orice, indoindu-ma pana si ca cuvintele si faptele lui Iisus ar fi fost regizate de o ramura a evreilor care s-au pregatit pentru asta, ca sa cucereasca lumea prin noua credinta , dar in final ajungand la concluzia ca acelea nu sunt cuvinte omenesti, si ca nici o minte umana nu le putea inventa,ceea ce pentru mine a constituit argumentul esential al credintei,alaturi de argumentul valoric, ca prin acele cuvinte iti gasesti tu insuti rationalitatea desavarsita.

Si daca cuvintele lui iisus nu au venit de la oameni, dar totusi ele exista, atunci inseamna ca Dumnezeu insusi ne-a vorbit , ca doar El ne stie mecanismele interne care ne fac sa credem,si deci in concluzie noi credem exact in modul cum au fost alcatuite acele cuvinte,mai mult chiar decat in minuni, recunoastem glasul Dumnezeului celui necunoscut, care inainte de a auzi acele lucruri nu Il stiam, dar El era in noi.

La fel am procedat si cu Biserica . Ani intregi am purtat in minte 2 idei contrare. Si da,este posibil sa gandesti 2 lucruri contrare in acelasi timp. Pe de o parte mi se parea absurd ca harul sa fie conditionat de taine ,adica de mici actiuni materiale cu lucruri vazute apa(botez),paine(Euharistie) ,si credeam ca Biserica ar trebui sa fie cumva o continuare a gandirii si aplicarii cuvintelor Domnului . Sa fim intelesi,credeam in Euharistie, dar nu neaparat in folosirea ei ca mijloc de excludere al celorlalti ,care nu indeplinesc tainele acestea.

Pe de alta parte am crezut mereu in Trupul lui Hristos care este Biserica,in puterea colectiva prin care Dumnezeu a vrut sa ne mantuim (desi au fost si momente cand credeam ca e doar o chestiune personala) , si in harul Duhului daruit sfintilor.

Deci cumva aveam un sistem de ganduri rationale, care imi intretineau credinta, macar si prin aceea ca e imposibil de explicat altfel cuvintele ce le auzi, si ca odata cu ele,mintea ta se regaseste si descopera adevarul.

Iar in prezent aceasta voce a ratiunii nu imi mai e suficienta.
Pentru ca pur si simplu nu mai vrea sa vorbeasca de una singura , desi citind , reusesc de multe ori sa gasesc rationalitatea in ce citesc de exemplu in parintii patristici.

Dar nu chiar mereu, de exemplu seara asta la Atanasie cel Mare am inteles ce era mai simplu, expunerea deo-fiintiimii , dar nu am am inteles argumentarea impotriva arienilor, in care desi era destul de stupid ce afirmau aceea, argumentarea era greu de inteles, doar pe alocuri prindeai cate o idee.

Asa ca inchid telefonul de pe care citesc si incep sa gust placerea disperarii cautarii eului meu, intorcandu-ma la origini si incercand tot asa prin auto-negarea mea , sa vad ce ramane,cand ratiunea nu mai e suficienta

Deocamdata singurul ajutor este rugaciunea, desi si acolo simt greutate in a ma apuca,si desi odata apucat imi pare fireasca si aproape placut, cand reusesc sa nu imi devieze gandul, eu care ani intregi nu m-am rugat decat in interiorul meu.

Dar daca ce zic are vreun sens, sper sa ma ajute Dumnezeu sa mai scriu si in alta seara.