Papalitatea

[catalin2]

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

http://www.crestinortodox.ro/diverse...ara-69194.html
http://apologeticum.wordpress.com/20...oxe-a-serbiei/
http://www.scritube.com/istorie/Schi...n225224512.php
Dupa Cerularie, schisme, schisme, schisme... Surori si frati in Cristos, sunt convins ca stim toti sensul cuvantului "diabolos". Daca stim, ce facem cu aceasta cunoastere?
In BC, notiunea de schisma este de-a dreptul rizibila. Da, parca exista un...antipapa, sau ceva de genul asta...e asa de "important", ca nu gasesc (dar nici ca ma intereseaza) cum il cheama pe bune sau mai multe date despre acest ilustru anonim... Insa ce am linkuit mai sus, si muuulte altele de felul acesta sunt cam reale. Si, vorba Apostolului, "nu s-au petrecut intr-un colt". Este?

Nu stiu daca stiti, pe forum s-a tot spus, de fapt inceputul schismei se produsese in 1014, cand din cauza ca papa rostise crezul cu Filioque la Roma a fost blamat la Constantinopol si scos din diptice. In 1054 a fost o incercare de restabilire a relatiilor, legatii papei au venit la Constantinopol, au ajuns sa discute despre Filioque, iar patriarhul si rasaritenii au spus ca pentru a clarifica lucrurile vor convoca un sinod. Cardinalul s-a suparat si a depus o anatema. Deci degeaba au catolicii pica pe patriarhul de atunci, cum au avut neintemeiat si pe Sf. Fotie.
Noi am ramas la fel, catolicii si-au pierdut harul si pe ortodocsi nu ii mai intereseaza ce se intampla in alte culte, doar daca au legatura cu BO.
In cazul de fata schisma stilistilor e cam prima de amploare mai mare, produsa din cauza adoptarii calendarului apusean.
Apoi spuneti ca in BC nu a prea existat asa ceva. Dimpotriva, tot timpul au existat astfel de schisme. De exemplu in timpul sinodului Ferrara se produsese o schisma, de aceea la sinodul care se vroia de unire cu ortodocsii au participat doar cativa episcopi din partea care ramasese cu papa.
Apoi, trecand peste Jan Hus si altii, ajungem la schisma protestanta, cu Luther, Calvin si altii. Aceea a fost o schisma de mare amploare pentru BC. In zilele noastre sa ne amintim dupa Vatican I de cei ce s-au opus dogmei infailibilitatii devenit vechii catolici, iar dupa Vatican II sedevacantistii (care spun ca scaunul papal e vacant, tocmai ce pomenea cineva despre ei pe forumul catolic), de lefebvristi (care nu stiu daca mai sunt in schisma sau nu), etc.

Nu are importanta, nu stam sa numaram schismele din alte culte, interesant e un pasaj din ultimul articol dat de dvs.:
"Dupa doctrina ortodoxa, Tainele savarsite in afara de Biserica nu sunt Taine cu adevarat, deci nu sunt valide. Invatatura aceasta are un puternic si nezdruncinat temei. Caci, harul sfintitor, care se impartaseste prin Sfintele Taine, nu salasluieste pentru lume si nu se daruieste decat in si prin Biserica. Aceasta invatatura corespunde cu invatatura Sfintilor Parinti, dupa care Tainele savarsite in afara de Biserica nu sunt valabile, harul nelucrand mantuitor decat prin Biserica, caci Duhul Sfant salasluieste si lucreaza, sfintind, in Biserica. Aceasta rezulta din pregnanta formula a Sfantului Irineu : "Caci unde este Biserica, acolo este si Duhul lui Dumnezeu ; iar unde este Duhul lui Dumnezeu acol negresit este Biserica si tot harul", exprimand cu claritate esenta cugetarii patristice in aceasta privinta.

Tot asa, vechimea practicii rasaritene se confirma si prin canoanele Bisericii Ortodoxe, care nu numai ca nu recunosc Tainele savarsite de eretici sau schismatici, ci chiar aplica si sanctiuni celor care le savarsesc."

[Mihai36]

Mai fratilor eu nu stiu pe ce baza biblica sau faptica se bazeaza afirmatia ca in afara bisericii crestine (in intregime sau una din ele) nu pot avea loc Sfintele Taine sau ca datorita unor elemente monore de doctrina automat ele sint retrase de catre Dumnezeu. Sau ca doar in ele sta mintuirea si alte binecuvintari pe linga ele nu trebuie sa existe.
Adica Dumnezeu are voie sa-i binecuvintele doar pe copiii Sai crestini? Si pe ceilalti nu?
Daca macar una din taine se dovedeste ca lucreaza si in afara crestinatatii inseamna ca nu exista motive ca si celelalte sa nu lucreze.

Sa luam de ex taina casatoriei, daca ea nu lucreaza atunci pacatul repetat ori te imbolnaveste ori te face mai pacatos si mai nesimtitor.
Insa vedem ca taina casatoriei te face mai simtitor si mai sanatos nu doar in crestintatae dar si in afara ei. Desigur acolo unde nu exista excese, alcool sau alte probl.
Altfel de ce traditia sateasca din India sa zicem facind deosebirea intre cununat si necununat interzice tinerilor necasatoriti sa se atinga fata cu baiat nici macar cu palma pe umar.
A-ti citit Maitrey? Iar fetele necasatorite nu au voie seara sa iasa pe strada decit insoitite de una dintre rude. Ma refer la sate.
Iar oamenii din rasarit nu sint mai pacatosi, mai bolnavi si nici mai nesimtitori decit cei din occident. Poate dimpotriva.
Vedem ca la noi lucreaza chiar si in cazul necredinciosilor, nici ei nu sint mai bolnavi, mai pacatosi sau mai nesimtitori fata de cei credinciosi -referindu-ne la cei casatoriti.
In privinta procentajului in privinta nr de cupluri casatorite intro comparatie Est-Vest nu cunosc date.

În prealabil postat de Adriana3

Citatele sunt foarte clare, nu despre ele este vorba ci despre judecatile personale despre altii. Sintagma "povesti de adormit copii" care iti apartine dar pe care o pui in carca altora, este doar un exemplu. Modul in care altii ii cinstesc pe sfinti este un alt exemplu.

Iar patericul are si povesti inventate, de exemplu cele in care oamenii stau la taclale cu cel rau de parca le-ar fi cel mai bun prieten si pe deasupra, acest tata al minciunii le mai si spune adevarul, de buna voie si nesilit de nimeni.

In fine, faci cum crezi si judeci pe cine iti place. Eu ti-am zis doar ca nu inteleg de unde siguranta judecarii aproapelui.

In rest, numai bine!

Nu sunt judecati personale; dar nu te-ai prins pentru ca iti lipsesc lecturile necesare, ca sa intelegi pe ce ma bazez cand fac afirmatii. Cat despre "povestile inventate" din Pateric... n-am cuvinte. DA, diavolul spune adevarul oamenilor induhovniciti, dar nu de buna voie, ci pentru ca asa le cere Dumnezeu. Daca vei citi "Testamentul lui Solomon", vei afla mai multe pe aceasta tema.
Poti citi si tu Sfintii Parinti si alti scriitori bisericesti ortodocsi, si vei avea raspunsul la toate intrebarile tale.

Retine, te rog: eu nu te judec pe tine, nici pe altcineva, pentru simplul fapt ca nu ne cunoastem, ci iau atitudine la ceea ce se afirma in raspunsurile date in cadrul acestui dialog de pe forum.

Banuiesc ca majoritatea dintre dvs. ati citit operele Sf. Dionisie Psueudo-areopagitul. Poate stiti cu ce compara el ierarhia Bisericii: cu cea celesta. Acum, aceasta comparatie are si destule parti discutabile, totusi ideea este ca, pragmatic si scripturistic vorbind, TREBUIE sa existe un primat al unui episcop cu un anume har conducator in lume, dar si in pronuntarea adevarurilor de credinta, har primit de la Domnul. Primul episcop de acest fel a fost Petru. Si a fost uns personal de Domnul, lucru mentionat in Sfanta Scriptura. Cum bine a mentionat fratele Mihnea, Sf. Scriptura, citita corect, este plina de intemeiri a tot ce este si inseamna BC. Inclusiv (sau mai ales) primatul papal si Sfanta Inchizitie.

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Banuiesc ca majoritatea dintre dvs. ati citit operele Sf. Dionisie Psueudo-areopagitul. Poate stiti cu ce compara el ierarhia Bisericii: cu cea celesta. Acum, aceasta comparatie are si destule parti discutabile, totusi ideea este ca, pragmatic si scripturistic vorbind, TREBUIE sa existe un primat al unui episcop cu un anume har conducator in lume, dar si in pronuntarea adevarurilor de credinta, har primit de la Domnul. Primul episcop de acest fel a fost Petru. Si a fost uns personal de Domnul, lucru mentionat in Sfanta Scriptura. Cum bine a mentionat fratele Mihnea, Sf. Scriptura, citita corect, este plina de intemeiri a tot ce este si inseamna BC. Inclusiv (sau mai ales) primatul papal si Sfanta Inchizitie.

Iata motivul pentru care le este greu ortodocsilor sa accepte ca s-ar putea uni cu catolicii: interpretati totul dupa ureche si cum va convine, atat in ceea ce il priveste pe Sf. Apostol Petru, cat si primatul papal. Despre Sfanta Inchizitie... ce sa mai spun: traim in zilele cele de pe urma si e normal sa gandim anormal.
De aceea zic sa stam stramb si sa judecam drept!

[catalin2]

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Banuiesc ca majoritatea dintre dvs. ati citit operele Sf. Dionisie Psueudo-areopagitul. Poate stiti cu ce compara el ierarhia Bisericii: cu cea celesta. Acum, aceasta comparatie are si destule parti discutabile, totusi ideea este ca, pragmatic si scripturistic vorbind, TREBUIE sa existe un primat al unui episcop cu un anume har conducator in lume, dar si in pronuntarea adevarurilor de credinta, har primit de la Domnul. Primul episcop de acest fel a fost Petru. Si a fost uns personal de Domnul, lucru mentionat in Sfanta Scriptura. Cum bine a mentionat fratele Mihnea, Sf. Scriptura, citita corect, este plina de intemeiri a tot ce este si inseamna BC. Inclusiv (sau mai ales) primatul papal si Sfanta Inchizitie.

Comparatia ar insemna pentru catolici ca papa ii corespunde in ierarhia celesta lui Dumnezeu? Poate stiti ca sunt opinii ortodoxe si chiar sfinti care spun ca prin infailibilitate si primat papa s-a facut asemanator cu Dumnezeu.
Uitati in schimb ca aceasta comparatie se potriveste chiar BO. Capul este chiar Hristos, adica Dumnezeu. La fel cum in ierarhia celesta sunt Arhanghelii (ca sa simplificam, pentru ca sunt si alte cete de ingeri), in cea terestra sunt patriarhiile. Arhanghelii sunt egali, nu exista un Arhanghel peste ceilalti Arhangheli. Se spune ca la inceput a existat un Arhanghel mai deosebit, Lucifer, dar acesta a cazut pentru ca s-a inchipuit la fel cu Dumnezeu.

In legatura cu pasajul din care BC concluzioneaza ca exista primatul, Matei 16, vedem ca in celelalte evanghelii aceeasi intamplare e redata in sensul interpretat de majoritatea sfintilor si de ortodocsi.
In Marcu 8:
"27. Şi a ieşit Iisus şi ucenicii Lui prin satele din preajma Cezareii lui Filip. Şi pe drum întreba pe ucenicii Săi, zicându-le: Cine zic oamenii că sunt?
28. Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci.
29. Şi El i-a întrebat: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui: Tu eşti Hristosul.
30. Şi El le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El."

In Luca 9:
" Cine zic mulţimile că sunt Eu?
19. Iar ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii Ilie, iar alţii că a înviat un prooroc din cei vechi.
20. Şi El le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu.
21. Iar El, certându-i, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta,
22. Zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de către bătrâni şi de către arhierei şi de către cărturari şi să fie omorât, iar a treia zi să învieze."

Vedem cum de fapt Iisus ii intreaba pe toti, iar Sf. Petru raspunde el. Deci toti Apostolii credeau asta, Iisus chiar ii cearta sa nu mai spuna cuiva. Episodul cu numirea vreunui cap al Bisericii nici macar nu e mentionat de ceilalti evanghelisti, desi ar fi trebuit sa aiba o importanta covarsitoare (din punct de vedere catolic). E doar afirmatia ca Iisus e Hristosul, care e de fapt piatra de temelie a Bisericii.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de nutucutu

Daca tot mi-ati dat sursa am spus sa o citesc. Iata care este prima propizitie scrisa de autor:
"Nu ne vom ocupa de regalitatea sa. Pentru ce să ne ocupăm de ea? Căci va cădea curând. Ruina sa este hotărâtă de Pronia dumnezeiască."

Scuze, dar omul a spus ca "curind" va cadea aceasta institutie. Au trecut 120 ani de atunci si nu a cazut. Daca prima propozitie scrisa de el e gresita nici nu mai are sens sa citesc restul.

Dacă vă uitaţi oleacă în istorie veţi vedea că Papa purta coroana de împărat al lumii iar acum a renunţat la ea. Chiar dacă o mai doreşte în ascuns, vezi comentariul de mai jos cu "gura păcătosului". O mai avea vreun stătuleţ numit Vatican dar nu mai conduce istoria. Se agită Papalitatea să fie şi ea în rând cu lumea. Ba trece pe la fasciştii antisemiţi, ba e anticomunistă, ba e susţinătoare a evreimii şi a noii ordine mondiale, de... cum bate vântul. Doar politica este defapt dorul papei.
Dar dacă dvs. citiţi doar cărţile cu proorocii şi nu cele de istorie şi de dogme, mă tem ca nu cumva să păţiţi cele scrise în istorie, pe care nu le-aţi băgat în seamă: "cine nu ia aminte la istorie este condamnat să o repete".

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

În Noul Ierusalim care a venit deja cred "ortodocşii" de la Pucioasa, pe când "ortodocşii" de la Slătioara cred în unicul şi adevăratul Calendar. Fiecare cu "Roma" lui. Sunt schisme diferite. E adevărat că pentru noi nu mai contează chiar aşa de mult, fiind "schisme ale schismei". Doar pentru rigoare şi exactitate am făcut precizarea aceasta.

Săracii suporteri ai papei, fără să vrea confirmă proverbul românesc: "Gura păcătosului adevăr grăieşte". Nu că ar dori păcătosul să spună adevărul, dar, fără să vrea îşi dă arama pe faţă. Ei înşişi compară Roma, cu vechiul calendar, cu Pucioasa ca fiind idei fixe care îi rup de la Sfânta Biserică Ortodoxă. Care e diferenţa între papişti, puciosişti, stilişti fără numai că sunt diferite romele dar ideea fixă şi dezbinarea de Sfânta Biserică îi arată cu degetul că sunt la fel.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Să adăugăm şi o mică trimitere la cuvintele unui Sfânt Cuvios, despre papalitate:


I. Cugetari despre infailibilitatea europeanului
1. Dupa Dumnezeu, omul este, fara indoiala, cea mai tainica si enigmatica entitate din toate zonele gandirii umane. In adancul fara fund al existentei umane se invart contradictii care sfideaza impacarea: viata si moartea, virtutea si pacatul, Dumnezeu si diavolul, si tot ceea ce exista inlauntrul si in jurul lor. Prin intermediul tuturor religiilor, filosofiilor, stiintelor, civilizatiilor materiale si spirituale, neamul omenesc a tot incercat sa rezolve in mod fundamental o problema de o importanta covarsitoare: problema omului.
Si din toate aceste straduinte si lupte si-a confectionat siesi o zeitate suprema spre a fi idolatrizata drept valoare de varf si criteriu suprem. Acest ultim idol este: “Omul este masura tuturor lucrurilor“. Cu alte cuvinte, omul este masura tuturor fiintelor si a tuturor lucrurilor.
Oricum, prin aceasta metoda, omul nu a reusit sa rezolve propria sa problema. Masurandu-se pe sine prin sine, el nu a reusit sa se inteleaga nici pe sine, si nici lumea inconjuratoare (cf. 2 Cor. 10, 12). A trudit in van. A rezumat totul intr-un strigat disperat si intr-o cutremuratoare marturisire: “De la mine insumi nu stiu nimic“ (1 Cor. 4, 4). “Nu stiu nimic de la mine insumi. Nu stiu ce este omul, nici ce este Dumnezeu, nici ce este moartea, nici ce este viata. Si simt din toata fiinta mea ca sunt rob al mortii, rob al raului si, prin pacatele mele, rob al diavolului“. Rezultatul tuturor acestor eforturi umane a fost acela de a tese un trup din intregul neam omenesc: “trupul mortii” din care tot omul s-a facut partas. Si ce este ascuns inlauntrul acestui trup al mortii? – duhoare, putreziciune, viermi. “Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?” (Rom. 7, 24).
Nimeni, nimeni altul in afara de Dumnezeu-omul Hristos, fiindca El a biruit moartea prin Invierea Sa. El a distrus “trupul mortii” ca realitate ontologica (cf. Apoc. 20, 14, 10). El a rascumparat neamul omenesc din moarte si a oferit darul Vietii vesnice, al Adevarului vesnic, al vesnicei Iubiri, al vesnicei Dreptati, al vesnicei Bucurii si toate celelalte Virtuti dumnezeiesti vesnice care pot fi oferite doar de catre Dumnezeul Iubirii, de Cel ce iubeste cu adevarat intreaga omenire. Si, astfel, El a rezolvat problema omului, intreaga problema a omenirii.
Cand Dumnezeu S-a facut om, El a aparut ca Dumnezeu-om, iar prin trupul Sau – Biserica - el a ramas caDumnezeu-om in aceasta lume terestra. El a devenit valoarea de varf si criteriul suprem al neamului omenesc pentru totdeauna – singurul Dumnezeu adevarat si singurul Om adevarat, singurul Dumnezeu desavarsit si singurul Om desavarsit. Ca atare, El este singura valoare suprema si singurul criteriu ultim al fiintei fizice si spirituale, al potentialismului sau teandric si a tot ceea ce este uman si al omului. Doar in Dumnezeu-omul Hristos s-a vazut omul pe sine implinit si vesnic pentru prima oara. El s-a recunoscut pe sine in toate dimensiunile sale. Drept urmare, un nou principiu general al valorii si al cunoasterii se aplica neamului omenesc: “Dumnezeu-omul Hristos este masura tuturor lucrurilor si fiintelor“.
Totusi, principiul “omul este masura a orice“, continua sa domine in cea mai mare masura in lumea idolatra si politeista necrestina “ferro ignique“. Aceasta l-a facut pe Sfantul Apostol Pavel sa rezume toate filosofiile neamului omenesc la doua: filosofia cea dupa om sicea dupa Hristos (Col. 2, 8).
2. Numai Dumnezeu-omul Hristos este desavarsit, Om cu adevarat desavarsit si in chip simultan, Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit. Aici Ipostasul Logosului lui Dumnezeu poate fi supus unor consideratii de ordin critic. El a fost limpede interpretat si rostit de catre de Dumnezeu purtatorii Sfintii Parinti de la cel de-al patrulea sinod ecumenic de la Calcedon. In Dumnezeu-omul Hristos, omul a atins ultima treapta de desavarsire. Prin Dumnezeu, sufletul sau a fost desavarsit si implinit, impreuna cu constiinta sa, vointa, mintea, inima si trupul sau; intr-un cuvant, intreaga sa fiinta s-a unit cu Hristos si astfel cel mai important miracol cu putinta, cu adevarat vrednic de dragostea noastra, a avut loc.
Dumnezeu-omul Hristos a ramas in aceasta lume a noastra, ca si in intregul univers prin Biserica Sa, prin Trupul Sau, asa incat orice om sa se poata alatura trupului Dumnezeu-omului Hristos si in acest mod sa realizeze deplina si completa sa desavarsire (cf. Efes. 3, 6). Doar in Dumnezeu-omul Hristos si prin El poate fiecare persoana omeneasca sa devina cu adevarat si cu totul umana. Doar cuDumnezeu-omul Hristos si Biserica Sa si prin Biserica Sa “dimpreuna cu toti Sfintii” este cu putinta sa ajungi la “starea barbatului desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos” (Efes. 4, 13). In Dumnezeu-omul Hristos, “locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii”, astfel incat, in Biserica si prin Biserica, plinatatea Dumnezeirii poate fi acordata fiecaruia dintre noi (Col. 2, 9-10). Acest lucru poate fi implinit in fiecare dintre noi doar “impreuna cu toti Sfintii“, prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti, si intemeindu-ne pe Sfanta Credinta si Sfanta Iubire (Efes. 3, 17-20).
Fara Dumnezeu-omul Hristos, omul este, de fapt, fara cap, cu adevarat fara eu, fara eul cel vesnic, fara un eu nemuritor asemanator lui Dumnezeu. Fara Dumnezeu-omulHristos, omul nu exista; el este ceva mai putin decat un om, pe jumatate om sau nu este om deloc. Iar odata ajunsi in acest punct, trebuie sa adaugam urmatorul adevar:fara Dumnezeu-omul Hristos omul este pururea rob al mortii, al pacatului si al diavolului.
Doar prin Dumnezeu-omul Hristos, isi da seama omul de potentialul sau harazit lui de catre Dumnezeu. El devine “dumnezeu prin har” si in acest fel el isi realiza potentialul deplin al existentei si personalitatii sale. El ajunge la vesnicia sa vesnica prin omenitatea dumnezeirii. Vietuind in timpul hristocentric al Bisericii “dimpreuna cu toti Sfintii“, omul ajunge la unirea cu Dumnezeu treptat, prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti. Iar el este plin de bucuria sfantului mesaj si a cerestii porunci a Sfantului Vasile cel Mare: “O creatura a lui Dumnezeu vine la viata si dumnezeu este chemat“. Creat cu potentialul de a deveni dumnezeu-om, omul se straduie, in cadrul trupului hristocentric al Bisericii, sa-si faca mintea asemenea celei a lui Dumnezeu, sa ajunga la transfigurarea mintii sale proprii prin Hristos. “Noi avem mintea lui Hristos“ (1 Cor. 2, 16). El se straduieste chiar sa se asemene voii lui Dumnezeu, sa-si transfigureze propria vointa intru cea a lui Dumnezeu si sa-si faca trupul asemanator celui al lui Hristos, transfigurandu-l intru Domnul: “Trupul insa nu este pentru desfranare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup“ (1 Cor. 6, 13).
Unit cu Hristos prin Biserica si in Biserica, omul ajunge din nou la starea sa originara, asemenea lui Dumnezeu, implinind acest lucru intr-o maniera pururea ascendenta prin dumnezeiasca virtute a cugetarii celei asemanatoare cugetelor lui Hristos(Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29).
Dar fara Dumnezeu-omul Hristos si independent de El, omul risca pururea sa ajunga asemenea celui rau, intrucat pacatul este in acelasi timp puterea si icoana diavolului. Actionand independent de Dumnezeu-omul Hristos, omul se reduce pe sine in mod voit la o stare demonica a pacatului. El devine ruda a diavolului. “Cine savarseste pacatul este de la diavolul” (1 Ioan 3, 8). Noi nu trebuie sa uitam ca principalul obiectiv al diavolului este de a-l lipsi pe om de potentialul sau dumnezeiesc, de a-l indeparta de Dumnezeu, de a-i sterge asemanarea sa cu Dumnezeu si de a-l transforma astfel intr-o fiinta asemanatoare lui. Antropocentrismul umanist este in esenta demonocentrism. Ele amandoua nu doresc decat un singur lucru: sa-si apartina doar lor insile, sa fie doar in ele insele si pentru ele insele. In acest fel, ele ajung la imparatia “celei de a doua morti” unde nu exista nici Dumnezeu si nici altceva dintre cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14). Ceea ce s-a prezentat pana aici nu este nimic altceva decat umanismul evanghelic, apostolic, patristic, ortodox al dumnezeirii(Teoumanism, Teohominism).

[ALEXANDRU ANASTASIU]

3. Toate formele de umanism europene, de la cel mai primitiv pana la cel mai sofisticat, de la cel fetisist la cel papal, se intemeiaza pecredinta in om, aflat el insusi intr-un context spiritual dat, intr-o situatie empirica materiala, precum si intr-un context istoric anumit. Intreaga esenta a oricarui tip de umanism este omul(homo), iar incapsulat in ontologia oricarui tip de umanism nu se afla altceva decat umanismul (homo hominis). Omul reprezinta cea mai inalta valoare, suprema valoare. Omul este criteriul principal, ultimul criteriu. “Omul este masura tuturor lucrurilor“. Acesta este in esenta, in miezul sau, orice tip de umanism. Prin urmare, toate formele de umanism sunt, la o analiza finala, idolatre sau politeiste la origine. Perioadele prerenascentista, renascentista si postrenascentista – de sorginte protestanta, filosofica, religioasa, sociala, stiintifica, culturala sau politica – toate tipurile de umanism european, se straduie constient sau inconstient, ele lupta neincetat pentru a ajunge la un singur rezultat: sa inlocuiasca credinta in Dumnezeu-omul Hristos cu o credinta in om, sa inlocuiasca Evanghelia lui Hristos cu una omeneasca, sa inlocuiasca filosofia Dumnezeu-omului Hristos cu una omeneasca, sa inlocuiasca cultura hristocentrica cu una omeneasca. Pe scurt, ele cauta sa inlocuiasca viata cea dupa Hristos si intru Hristos cu una facuta dupa tipare omenesti.
Toate acestea s-au dezvoltat timp de mai multe secole pana cand, in secolul al XIX-lea, in anul 1870, la primul Conciliu al Vaticanului, toate aceste eforturi au ajuns la apogeul lor prin elaborarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Aceasta dogma a devenit ulterior dogma centrala a papalitatii. In vremurile noastre, in timpul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, aceasta doctrina a fost discutata atat de insistent si cu atata dibacie incat notiunea inviolabilitatii si neschimbabilitatii ei a fost cu tarie consolidata. Aceasta doctrina are o semnificatie covarsitoare pentru soarta civilizatiei europene si pentru vremurile apocaliptice in care aceasta a aparut. Prin aceasta dogma, toate tipurile de umanism european si-au construit idealurile si idolul lor propriu: omul s-a autodeclarat suprema si ultima dumnezeire.
Panteonul umanist european si-a stabilit propriul sau Zeus. Sinceritatea este limbajul adevarului, dogma cu privire la infailibilitatea papei secolului al XX-lea nu este altceva decat renasterea idolatriei si politeismului, renasterea criteriilor si a judecatilor de valoare idolatre. Trebuie spus si acest lucru: dogma cu privire la infailibitatea papei a fost introdusa intre dogmele umanismului idolatru care, in prima instanta, a fost umanism elenic. Valoarea oricarui lucru a fost introdusa ca dogma.Toate trasaturile culturii si civilizatiei elenice, valorile lor, filosofiile, mestesugurile, politicile, stiinta lor, au fost toate introduse ca dogme.“Masura tuturor lucrurilor este omul“. Si ce inseamna acest lucru? Este o definitie a dogmei idolatriei. In felul acesta a sosit momentul cand incantarea si suficienta de sine a europeanului a devenit dogma, un obiectiv dupa care tipurile de umanism european au tanjit cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infalibilitatea papei reprezinta afirmatia nietzscheiana – Ja-Sagung – extinsa la intreaga sa conceptie a umanismului european. “Ja-Sagung” face parte din cultura si civilizatia europeana, amandoua fiind cu adevarat idolatre si politeiste in obiectivele si metodele lor.Evanghelia si porunca Dumnezeu-omului Hristos este: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua” (Mt. 6, 33).
Dar observati ce a fost omis din proclamatia culturii umaniste europene si a civilizatiei sale.Nu exista nici o mentiune cu privire la scopul existentei umane sau a mijloacelor prin care omul functioneaza. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mantuitor al omului din pacatele sale, din moarte si de sub tirania diavolului, Singurul care reinnoieste si eternizeaza, care invie si inalta, care-l face pe om vesnic si-l indumnezeieste, mantuindu-l si aducandu-l in Imparatia Luminii si Care, cu tarie si limpezime, sustine ca scopul suprem al existentei si al vietii omului este acela al desavarsirii sale, la fel precum si Dumnezeu este desavarsit (Matei 5, 48). Ce nu pronunta umanismul european drept scop al existentei umane in contradictie cu El! Adevarul evanghelic “lumea intreaga zace sub puterea celui rau“ (1 Ioan 5, 9) nu poate fi negat, iar aceasta necesita eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar asa cum afirma Sfantul Apostol Pavel, diavolul este “Dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4, 4). Intre o astfel de lume care in mod voit “zace sub puterea celui rau” si persoana care-L urmeaza pe Dumnezeu-omul Hristos nu exista nimic comun.
Cel care-I urmeaza lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerinta a Adevarului evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri neadevarate si le socoteste a fi dogme. In acest punct este intotdeauna necesar sa luam o hotarare de valoare decisiva: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, in toate eforturile sale, se infatiseaza pe sine ca actionand cu indreptatire de sine si ca fiind suprema valoare si criteriul de varf. Aici nu exista loc pentru Dumnezeu-omul Hristos. In imparatia umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de catre Vicarius Christi, in felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat in ceruri. Prin dogma infailibilitatii, papa a uzurpat pentru sine, adica pentru om, intreaga jurisdictie si toate prerogativele care apartin numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserica, biserica papala, si a devenit in ea inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor, conducatorul autoproclamat al tuturor lucrurilor. In acest fel,dogma infailibilitatii papei a fost ridicata la gradul de dogma centrala a papalitatii. Iar papa nu poate nega acest lucru atata timp cat ramane papa al unei papalitati umaniste.
4. In istoria neamului omenesc au existat trei caderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei. Principala caracteristica a caderii in pacat este mereu aceeasi: a dori sa fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori sa fii desavarsit pentru tine insuti si a vrea sa fi Dumnezeu tot de dragul tau. In acest mod, in chip inconstient, omul se aseamana diavolului, fiindca si diavolul a dorit sa devina Dumnezeu de dragul lui, a dorit sa se aseze in locul lui Dumnezeu. Iar prin aceasta inaltare de sine, el s-a facut de indata diavol, cu totul despartit de Dumnezeu si pururea in contradictie cu El. Prin urmare, esenta pacatului, a oricarui pacat, consta in aceasta aroganta marire de sine. Aceasta este esenta insasi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decat a dori sa te pastrezi doar inlauntrul propriei tale fiinte, a nu te dori in adancul fiintei tale decat pe tine insuti.
Tot diavolul se afla aici: in dorinta de a-L alunga pe Dumnezeu, in dorinta de a exista doar pentru tine insuti si in tine insuti, de a fi pururea in contradictie cu Dumnezeu si tot ceea ce Ii apartine Lui. Si ce este oare aceasta? Este egoismul si iubirea de sine imbratisata intru toti vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindca iata ce este in esenta sa umanistul – intru totul inchis inlauntrul sau, traind prin sine, pentru sine, pururea in contradictie cu Dumnezeu. Aici rezida orice tip de umanism.
Culmea unui astfel de umanism de orientare satanica este dorinta de a deveni bun de dragul raului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru isi are originea in promisiunea diavolului facuta protoparintilor nostri in rai – si anume aceea ca prin ajutorul sau “Ei vor deveni dumnezei“ (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potential teandric de catre Dumnezeu Care iubeste omenirea, asa incat el sa se poata indrepta in mod voit, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, intemeindu-se pe caracterul dumnezeiesc al originii sale. Omul, insa, cu voia sa libera, a cautat nepacatuirea prin pacat, L-a cautat pe Dumnezeu prin diavolul. Si desigur ca mergand pe acest drum ar fi devenit totuna cu diavolul daca nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemasurata Sa iubire de oameni si marea Sa milostivire.
Facandu-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a indreptat din nou pe om catre Sine. El l-a adus in Biserica Sa, care este trupul Sau, ii daruieste rasplata unirii cu Sine prin Sfintele Taine si fericitele virtuti. Si in acest fel i-a daruit omului taria de a ajunge “la starea barbatului desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos” (Efes. 4, 51), de a implini, cu alte cuvinte, destinul sau divin, de a deveni in chip voit dumnezeu-om prin har.
Caderea papei este rezultatul dorintei de a-L inlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om”.
va urma
(din: Parintele Iustin Popovici, Credinta ortodoxa si viata in Hristos, Editura Bunavestire, Galati, 2003, sursa online: crestinortodox.ro)
Nota: textul apare, in alta traducere, si in volumul: “Sf. Iustin Popovici, Omul si Dumnezeul-Om. Abisurile si culmile filozofiei”, Editura Sophia, 2010)
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...i-cea-a-papei/

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PAPALITATEA ERETICĂ
PRIMA EREZIE A PAPALITĂŢII
sau doctrina sa cu privire la constituţia divină a Bisericii
Care a fost doctrina urmată în primele opt secole de Bisericile
occidentale în privinţa constituţiei divine a Bisericii?
Pentru a răspunde la această chestiune, trebuie să întrebăm operele
Părinţilor pe care aceste Biserici i-au recunoscut ca ortodocşi. Printre aceşti
Părinţi sunt trei care au tratat ex professo despre constituţia Bisericii; aceştia
sunt Ciprian2, episcopul Cartaginei, Augustin3, episcopul Hipponei, şi Vincent4,
monah din Lerini.
Să expunem doctrina lor.
În tratatul său despre Unitatea Bisericii, Sfântul Ciprian se exprimă
astfel5:
Domnul zise lui Petru: „Eu îţi zic că tu eşti Petru şi pe această piatră voi
zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea, şi-ţi voi da cheile
împărăţiei cerurilor: şi ceea ce tu vei lega pe pământ va fi legat şi în cer, şi ceea
ce tu vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer”. El îi zise din nou după
învierea sa: „Paşte oile mele”; el îşi edifică Biserica numai pe el (pe Petru) şi îi
încredinţează oile sale pentru a le paşte. Deşi, după învierea sa, a dat tuturor
apostolilor aceeaşi putere şi le-au zis: „Precum m-a trimis pe mine tatăl, şi eu
trimit pe voi: primiţi Duhul Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor;
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”; cu toate acestea, pentru a atesta unitatea, el
stabili o singură catedră 6, şi, prin autoritatea sa, stabili ca această unitate, la
începutul ei, să înceapă printr-unul singur. Desigur ceilalţi apostoli erau ceea ce
era Petru şi împărtăşiră cu el aceeaşi onoare şi aceeaşi putere; dar această putere
comună apare la început într-o unitate, pentru ca Biserica lui Hristos să se arate
una, şi catedra una. Astfel, toţi sunt păstori, şi turma se arată una, care este
2 Sf. Ciprian (cca. 200 - 258).
3 Fericitul Augustin (354 - 430).
4 Vicentiu de Lerin, a fost preot la mănăstirea de pe insula Lerinensis. A fost semipelagian si adversar a lui
Augustin in problema harului si a predestinatiei. A murit inainte de 450, sub domnia împăratilor Teodosie II si
Valentinian.
5 Cypr. De unitate Ecclesiae § 4. Autorul, în primele trei paragrafe, zice că inamicii ascunşi ai credinţei sunt mai
de temut decât inamicii declaraţi. Primii eretici sau schismatici pot fi lesne descoperiţi prin mijlocul unei noţiuni
exacte despre unitatea Bisericii, noţiune pe care el o expune începând de la § 4.
6 Textul sfântului Ciprian a fost interpolat în mai multe locuri şi manuscrisele nu se acordă între ele. S-a încercat
să se insereze într-însul fraze favorabile teoriilor papale. Astfel, în textul pe care noi îl traducem, s-au intercalat
aceste cuvinte: primaţia este dată lui Petru. Aceste cuvinte sunt evident adăugate în text şi ele rup sensul frazei
sfântului Ciprian. Manuscrisele cele mai bune nu conţin nici cuvintele: el stabili o singură catedră. Noi
consimţim cu toate acestea a le admite ca autentice, pentru că ele pot intra în sensul general al frazei sfântului
doctor.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
7
nutrită de toţi apostolii în comun acord, aşa încât Biserica lui Hristos apare în
unitatea sa.
Astfel, după Sfântul Ciprian, autoritatea şi demnitatea erau aceleaşi în
toţi apostolii; toţi împreună nu formează decât o singură autoritate, sau o
singură catedră, şi sfântul Petru nu era ceva mai mult decât ceilalţi în Biserică.
Dacă apostolatul său ar fi fost diferit, ar fi fost două catedre: a sa şi a celorlalţi
apostoli; dar nu a fost decât una la care Petru şi ceilalţi apostoli participă
deopotrivă; şi printr-această catedră unică se arată unitatea turmei Bisericii.
Cuvintele adresate lui Petru înainte de înviere n-au fost pronunţate
pentru a-i da o autoritate particulară, încă mai puţin o autoritate superioară; ci îi
erau adresate lui singur, pentru ca ele să fie un simbol al unităţii ce trebuia să
existe în catedra unică ocupată cu acelaşi titlu de Petru şi de ceilalţi apostoli.
Sfântul Ciprian a dat dar cuvintelor evanghelice relative la Sfântul Petru
o interpretaţiune cu totul opusă aceleia ce a fost adoptată mai în urmă de către
papalitate. Şi în sensul mai sus expus el adaugă:
„Această Biserică una este desemnată de Sfântul Spirit 7 în aceste
cuvinte ale Cântării Cântărilor pe care Domnul le pronunţă: Porumbiţa mea
este una, perfecta mea este unica a mamei sale, ea este privilegiata sa. Acela
care nu este în această unitate a Bisericii, crede el că posedă credinţa? Acela
care reneagă Biserica şi i se împotriveşte, care părăseşte catedra lui Petru pe
care Biserica este întemeiată, poate el spera a fi în Biserică?”
Expresia catedra lui Petru nu poate prezenta nici o obscuritate, după
explicaţia dată mai sus de însuşi Sfântul Ciprian. Este foarte evident de
asemenea că el nu o dă ca fundament al Bisericii decât în acest sens că unitatea
catedrei apostolice, care îi este baza adevărată, a fost mai întâi simbolizată în
persoana lui Petru. Autorul rezumă aceste consideraţiuni precizând, după
Sfântul Paul, în ce consistă unitatea: „Un singur corp, un singur Spirit, o singură
speranţă, un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur
Dumnezeu”.
El nu se gândeşte nici-cum la o unitate rezultând din uniunea cu un
pastor suveran şi universal; el exclude chiar formal ideea unui asemenea
pontificat, făcând din toţi apostolii o singură catedră, un corp unic investit cu o
putere comună, cu o demnitate comună.
Apostolatul în unitatea sa s-a perpetuat într-un episcopat unul. Sfântul
Ciprian expune astfel această doctrină 8:
„Noi suntem datori să ţinem cu tărie şi să apărăm această unitate, noi
mai ales care suntem episcopi, care prezidăm în Biserică, pentru a proba că
episcopatul de asemenea este unul şi nedivizat. Nimeni să nu înşele prin
minciună societatea frăţească, nimeni să nu corupă adevărul credinţei printr-o
perfidă vânzare! Episcopatul este unul, şi fiecare în mod solidar posedă o parte
dintr-însul. Biserica de asemenea este una, oricât de depărtată ar fi ţara în care
ar fi dus-o progresul fecundităţii sale, asemenea soarelui ale cărui raze sunt
7 Sfântul Spirit este termenul folosit pentru Sfântul Duh.
8 Cyp. Ibid. § 5.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
8
multe şi lumina una, arborelui ale cărui ramuri sunt numeroase şi care nu are
decât un trunchi pe care se sprijineşte, sorgintei ale cărei râuleţe care decurg
dintr-însa păstrează unitatea în ea, cu tot numărul lor şi abundenţa lor. Scoate o
rază din corpul soarelui, această rază nu va mai face parte din unitatea de
lumină; taie o cracă de la un arbore, ea nu va mai înverzi; desparte un râurel de
izvorul său, el va seca. Astfel Biserica lui Dumnezeu, focarul de lumină, îşi
trimite razele sale în tot universul; dar o singură lumină este răspândită de toate
părţile, şi unitatea corpului luminos nu este divizată. În fecunditatea sa, ea îşi
întinde ramurile sale peste tot pământul, şi din ea curg în depărtare râurile
abundente; dar sorgintea este una şi trupul este unul; ea este o mamă fecundă;
noi ne naştem din ea; suntem nutriţi cu laptele său; trăim din spiritul său”.

Va urma cu
Pentru sfântul Ciprian,