Primatul Papal

Primatul Papal Mareste imaginea.

 

Primatul Papal

 

Constitutia dogmatica "Pastor aeternus" din 18 iulie 1870, citeaza in sustinerea primatului papal pretinsul primat al Sfantului Apostol Petru, presupusul lui episcopat roman, pe care nu-l numeste precis, ci-l lasa doar subinteles, cateva declaratii papale si imperiale discu­tabile, un loc rastalmacit din Sfantul Irineu, precum si formulele sinoadelor de la Lyon (1274) si Florenta (1439), in care s-a facut, cum se stie, unire fara convingere si fara durata intre Biserica greaca si cea papala, cu recunoasterea primatului papal.

 

Aceste temeiuri sunt cu totul insuficiente ca numar si ca valoare, pentru a face din primatul papal un adevar de credinta obligatoriu. Sinodul de la Vatican nu putea insa sa aduca temeiuri mai bune, pentru ca ele nu exista. Argu­mentele papalismului cauta a se impune nu prin logica lor, ci prin siguranta cu care sunt prezentate, ca trebuind sa convinga prin autoritatea celui care le aduce si in interesul caruia se aduc. Ele suna ca niste axiome sau or­dine ce nu pot fi discutate.

 

Temeiul primatului papal il constituie, mai mult decat toate, aceasta autoritate suverana incredintata de Mantuitorul Sfantului Petru, in convor­birea din partile Cezareii lui Filip (Matei 16, 12-20), autoritate unica, in­teleasa ca drept si ca putere de a conduce colegiul apostolic, Biserica si lumea toata, ca sef monarhic. Cuvintele Mantuitorului din Matei 16, 18, sunt interpretate in conceptia papalista ca insemnand intemeierea Bisericii pe persoana si pe autoritatea Sfantului Petru.

 

Aceste cuvinte n-ar insemna nimic pentru puterea episcopilor Romei, daca intre ei si Sfantul Petru n-ar fi o legatura, care sa-i indreptateasca a se socoti mostenitorii puterii si privilegiilor lui. Aceasta legatura o consti­tuie pentru papi episcopatul Sfantului Apostol Petru la Roma. De la un timp s-a format intr-adevar in Apus traditia ca el a fost primul episcop al capi­talei imperiului. Episcopii Romei se socotesc astfel urmasii lui in "scaunul apostolic", sau "sfantul scaun", numit pentru aceea, in chip special, si "cathedra Petri".

 

Daca Sfantul Petru a fost temelia Bisericii, dar n-a fost episcop al Romei, el nu putea sa transmita episcopilor ei puterea sa; iar daca a fost episcop al Romei, dar nu avea putere monar­hica, el nu avea ce sa transmita "urmasilor" sai in scaun.

 

In realitate, Sfantul Apostol Petru nu a avut si nu a exercitat nici suveranitatea ce i se atribuie in sistemul papalist, nici n-a ocupat "scaunul" roman ca episcop.

 

Sinodul de la Vatican, care a dogmatizat primatul papal, il bazeaza, cum am aratat in articolul precedent, pe "locul clasic" din Matei 16, 18-19, ca  de  altfel   toata teologia romano-catolica. La intrebarea Mantuitorului catre Apostoli: "Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?", ei au ras­puns ceea ce stiau ca se crede in popor despre El: ca este Ioan Botezato­rul, Ilie, Ieremia sau altul din Prooroci. Intrebandu-i si pe ei: "Dar voi cine ziceti ca sunt?", a raspuns din partea lor Petru, zicand: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu". Fericind pe Petru, ca a marturisit mesianitatea Lui, necunoscuta de oameni si descoperita de Dumnezeu, Mantuitorul a rostit cuvintele, pe care teologia papala intemeiaza primatul episcopilor Ro­mei, ca primat al Sfantului Petru: "Si Eu zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui. Si-ti voi da cheile imparatiei cerurilor, si orice vei lega pe pamant, va fi legat si in ceruri, si orice vei dezlega pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri".

 

Exegeza romano-catolica atribuie acestor cuvinte intelesul revelator, ca Mantuitorul a intemeiat Biserica Sa pe Sfantul Petru si ca i-a incredintat lui conducerea ei.

 

Nici Sfantul Petru pus in cauza de teologia romano-catolica, nici cei­lalti Apostoli n-au avut ideea ca el este temelia Bisericii si ca are in ea autoritate monarhica, si inca transmisibila episcopilor unei Biserici locale.

 

Sfantului Apostol Pavel spune ca temelia este Iisus Hristos, (I Corinteni 3, 11) si ca Apostolii si Prorocii sunt temelie in sens figurat, secundar sau larg, "piatra din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos" (Efeseni 2, 20).

 

Nu trebuie sa uitam de cuvintele de aspra mustrare adresate de Mantuitorul lui Petru, abia dupa trei versete de la solemna investire a lui cu primatul papal (Matei 16, 23: "Mergi inapoia mea, Satano. Smin­teala imi esti, ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor"), ca si mustrarea facuta de Sfantul Apostol Pavel Sfantului Petru, la Antiohia, unde "i-a stat impotriva" (Galateni 2, 11-14).

 

Este destul ca sa intelegem clar, ca Sfintii Apostoli, in frunte cu Petru insusi, au fost straini de gandul unui privilegiu de putere acordat lui ca temelie a Bisericii, print al Aposto­lilor si cap monarhic al crestinatatii.

 

Acolo unde, din slabiciune si din nestiinta omeneasca, s-au produs dezbinari pe nume de Apostoli, ca la Corint, Sfantul Apostol Pavel a restabilit intelesul Bisericii si raportul ei cu Iisus Hristos, in cuvinte care nu lasa loc nici unui echivoc: Biserica nu este a lui Pavel, a lui Apollos sau a lui Petru, pentru ca nu in numele lor s-au botezat crestinii, ci este a lui Iisus Hristos (I Corinteni 1, 12, 13; 3, 4-6, 22) si de aceea nimeni nu poate sa puna alta temelie, afara de cea pusa, care este Iisus Hristos.

 

In exegeza este obligatorie citirea si intelegerea in context, in sensul mai restrans si mai larg al cuvantului; in acest din urma sens, contextul unui loc evanghelic este tot Noul Testament. Nimeni nu poate sa traga dintr-un text concluzii pe care Mantuitorul si Sfintii Apostoli le infirma. Cum se poate impaca intarirea unui Apostol cu cinstea de temelie a Bise­ricii si de suveran al ei, cu cuvintele neobisnuit de aspre ale Mantuitorului, care numeste pe Petru "Satana" si "sminteala", pentru ca nu cugeta cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor? Cum putea Mantui­torul sa intemeieze Biserica Sa, pe care "portile iadului" nu aveau s-o birue, pe omul care L-a tagaduit inaintea unei femei, in ceasul cel greu al in­cercarii? Si cum se poate face un privilegiu personal, exceptional si exclu­siv dintr-o putere (de a lega si dezlega), pe care Mantuitorul a dat-o tu­turor Apostolilor?  (Ioan 20, 22-28).

 

Asemenea cuvinte si fapte, apologetica papalista le uita sau le trece cu vederea. In straduinta sa de a dovedi primatul papal cu orice pret, ea face apel la tot felul de argumente, avand aparenta de ade­var, si cauta indicii despre primatul Sfantului Petru in orice cuvant sau gest privitor la el, vazand totul prin prizma unei idei preconcepute, cea a pri­vilegiului personal, exceptional si transmisibil al Apostolului. Oricat de inge­nioasa ar fi insa argumentarea apologetica a acestui privilegiu, ea nu poate sa infirme faptele istorice. Acestea sunt mai clare si mai conclu­dente decat interpretarea ipotetica a unor cuvinte cu mai multe intelesuri, sau decat episoadele fara importanta dogmatica sau eclesiologica, cum sunt schimbarea numelui lui Simon in Chifa, adica Petru (Ioan I, 42), prezenta lui in fruntea listei Apostolilor, spalarea picioarelor lui inaintea celorlalti Apostoli, plata darii catre templu pentru el, predicarea de pe corabia lui (Luca V, 3), aratarea catre el intai a Mantuitorului inviat, ca sa nu mai vor­bim despre rastalmacirea in prerogativa primatiala a intreitei reabilitari a Apostolului, in urma penibilei tagaduirii intreite a invatatorului sau (Ioan XXI, 15-17).

 

Tot ce se stie din Noul Testament si din epoca apostolica despre locul si puterea Sfantului Petru in Biserica, este intaietatea lui de cinste intre Apostoli, suficient explicabila prin varsta, temperamentul, initiativa, zelul si apropierea lui de Mantuitorul. Daca persoana si numele lui ar fi insemnat pentru Mantuitorul si pentru Biserica ceea ce cred papalistii, aceasta trebuie spusa in predica lui si a celorlalti Apostoli cu o claritate care sa nu lase loc indoielii. Un privilegiu asa de important nu se putea lasa expus controverselor. 

                                                                                              

Nici in predicile, nici in epistolele Sfantului Petru sau ale celorlalti nu se gaseste nici cel mai mic indiciu care ar putea indreptati fie cat de putin presupunerea, ca Sfantul Petru era el temelia Bisericii, in intelesul dat acestor cuvinte de exegeza papalista. Nu el, ci adunarea Apostolilor si a presbiterilor, in care Iacob numit "fratele Domnului" avea o autoritate morala cel putin egala cu a lui Petru (Galateni 2, 9), rezolva probleme mai grele pentru Biserica (F. Apost. 15). In nici o privinta si cu nici un prilej autoritatea lui Petru nu s-a impus ca fiind exceptionala de drept divin.

 

Orice apropieri, combinatii si deductii ar face exegeza papalista, ade­varul istoric este simplu si clar: Biserica apostolica n-a cunoscut un pri­mat de autoritate si de jurisdictie al Sfantului Petru. Orice s-ar scrie pe aceasta tema, cele spuse de Sfantul Apostol Pavel in consensul apostolic, despre temelia Bisericii care este Hristos inlatura de departe ipoteza pri­matului monarhic al Sfantului Petru, ca "princeps apostolorum" si temelie a Bisericii.

 

Daca Mantuitorul ar fi inteles prin cuvintele spuse lui Petru, ceea ce vor sa inteleaga romano-catolicii, Sfintii Apostoli ar fi spus acest lucru si l-ar fi urmat. De la ei l-ar fi stiut Sfintii Parinti, si traditia crestina ar fi fost de acord unanim asupra talcului lui. Atat cat e vorba despre intiietatea lui Petru si de intemeierea Bi­sericii pe el, "primatul" lui este doar un simbol: simbolul apostolicitatii unitatii si autoritatii Bisericii, reprezentata prin episcopat ca institutie de­rivata din apostolat, al carui exponent de seama este Petru, si aceasta in spe­cial pentru Apus. Asa au inteles "primatul" lui Petru Sfantul Ciprian al Cartagenei, cel dintai care l-a facut principiu al unitatii Bisericii si al auto­ritatii episcopatului, iar dupa el altii, intre care Fericitul Augustin.

 

Dar ideea ca sunt urmasii "printului Apostolilor" si sefi monarhici de drept divin ai Bisericii universale n-au avut-o nici macar episcopii Romei la inceput. Abia in secolul al treilea, dupa peste doua sute de ani de exi­stenta a Bisericii, un episcop roman, Stefan (257-260), a avut orgoliul scaunului roman, socotindu-se urmas al lui Petru, pe care s-au asezat te­meliile Bisericii.

 

Acest orgoliu il numeste insa un insemnat episcop contemporan, Firmilian al Cezareii Capadociei, "nebunie", iar Sfantul Ciprian ii opune autoritatea si traditia episcopatului african, in controversa baptismala. Texte, fapte si oameni reprezentativi, ca cei doi episcopi, se opun deci intru inceput manifestarii orgoliului autoritatii episcopale romane, ca drept mostenit de la Sfantul Petru.

 

Daca lauda lui Stefan ar fi fost legitima si acceptata de Biserica, Firmilian si Ciprian n-ar fi putut s-o nesocoteasca in termeni asa de categorici si de grei. Dimpotriva, Firmilian citeaza cu ironie "lauda" lui Stefan de "urmas al lui Petru", asa cum facuse mai inainte Tertulian criticand preten­tia lui Calixt de a fi "episcopus episcoporum".

 

Asprimea cu care episcopul capadocian, unul din cei mai insemnati ierarhi crestini ai timpului, cenzureaza pretentia lui Stefan nu s-ar putea intelege, daca in Biserica secolului al treilea s-ar fi cunoscut si admis deci episcopilor Romei un drept de autoritate, ca urmasi ai Sfantului Petru.

 

Constatarea aceasta este si mai interesanta si mai edificatoare la Sfan­tul Ciprian. Se stie ca nici un episcop din primele trei secole n-a exaltat cat el "scaunul lui Petru", ca simbol si temei al unitatii apostolice a episcopa­lului si a Bisericii. Ca Ciprian a inteles primatul lui Petru si al "scau­nului" lui altfel decat episcopii Romei, incepand cu contemporanul sau Stefan, o dovedeste cu prisosinta atitudinea sa fata de acesta si refuzul sau de a se supune traditiei baptismale romane, aparate si impuse se pare de Stefan cu veleitati de prim episcop al Bisericii.

 

Cazul nu este izolat. In fata altui episcop roman autoritar, Victor (189-198), episcopul Policrat al Efesului a stat drept si demn pe pozitia tradi­tiei sale apostolice privitoare la serbarea Pastilor. Refuzul episcopilor din Asia de a urma traditia pascala romana arata ca in constiinta Bisericii vechi, o traditie apostolica, chiar cand era socotita ca venind de la Sfantul Petru, nu avea puterea de a inlatura alta traditie apostolica. Daca traditia romana prevala, ca traditie de la Sfantul Petru, cum i s-ar fi putut opune, in diferite cazuri, episcopii din Rasarit si din Apus, care cunoasteau si tineau alte traditii?

 

Traditia Romei, cand se deosebea de a celorlalte Biserici, nu era deci valabila si obligatorie in toata Biserica. In cazul cand existau mai multe, ea era una din cele locale sau regionale. Faptul ca mai tarziu Biserica a luat in chestiunile controversate - pascala si baptismala - hotarari care se potriveau cu practica Romei, nu este un indiciu despre obligativitatea ei ca practica romana. Ea era a multor alte Biserici, fara sa fi fost impusa de Roma.

 

Este totusi interesant de constatat, ca dupa jumatatea secolului al treilea, unii episcopi ai Romei considerandu-se urmasi ai Sfantului Petru, nazuiesc la o autoritatea mai mare decat a celorlalti episcopi. De "episco­patul" Sfantului Petru nu fusese vorba pana atunci. Ceea ce incepuse sa se spuna era ca primii episcopii ai Romei au fost pusi de el si de Sfantul Apostol Pavel. Asa sunt socotiti Linus, Clet (Anaclet) si chiar Clement Ro­manul. Lasand la o parte faptul ca nu era posibil ca Sfantul Petru sa fi hirotonit episcopi in serie la Roma si sa fi fost el insusi episcop in acelasi timp, se poate ca unul din primii doi sa fi fost pus de el si de Sfantul Pavel, aceasta in cazul ca Sfantul Petru a fost la Roma si a avut prilejul si posi­bilitatea s-o faca. In cazul acesta, episcopul Romei era nu "urmasul" lui Petru in scaun, cu autoritate monarhica si jurisdictie universala, ci condu­catorul unei Biserici locale, pus de Apostoli, asa cum erau pusi toti ceilalti de catre ei sau de catre alti apostoli. Scaunul roman nu era al lui Petru, ci al comunitatii si al episcopului care-l ocupa, pus de Petru si de Pavel sau chiar de unul singur.

 

Daca insa in exegeza pot fi propuse doua sau mai multe sensuri, in istorie faptele au fost doar asa cum au fost: Ceea ce a fost a fost, si ceea ce n-a fost n-a fost. Fireste, nu cunoastem toate faptele istorice, si nu cunoastem destul de bine pe toate cele cunoscute. Dar un fapt istoric de impor­tanta si de semnificatia episcopatului roman al Sfantului Petru nu este din cele care se pot lasa presupuse, fara marturii valabile. Aceste marturii lipsesc, iar cele care se invoca nu au puterea de a dovedi faptul presupus.

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 5752

Voteaza:

Primatul Papal 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE