Oameni care par credinciosi dar sunt rai

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sophia

Si sunt preoti si biserici unde se pune accentul pe partea teoretica, adica: slujbe, predici, invataturi.
Si atunci acei oameni sunt tot asa formati: participat la slujbe, cantat, citit, postit. Dar le lipseste partea sociala: iubire, impartit, mangaiat aproapele, organizat ceva pentru ajutor.
Credinta este oi imbinare din cele doua laturi. Lipsa oricareia dintre ele ne face rau si ne raneste, poate ca lipsa partii sociale face cel mai rau.

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.

[stefan florin]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.

foarte bine punctat! Doamne ajuta!

[sophia]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.

Iti dau dreptate la partea despre slujbe si carti. Se poate sa fie superficiale, sau sa nu ajunga la ceilalti. Se poate ca unii sa le nu inteleaga, sau sa nu le simta. Dar se spune ca trebuie sa mergem totusi la biserica.

La restul nu este cum spui.
Nu poti sa ajuti pe cineva, sa mangai, sau sa ingrijesti, daca nu simti asta si nu te iubesti decat pe tine. Nu poti so faci. Efectiv nu poti!
Ah, ca sunt oameni care nu sunt facuti pentru anumite profesii (de ex. de medic sau asistent medical, profesor etc.) si totusi ei le practica, este altceva.
Dar eu nu despre asta vorbeam.

Esenta in invataturile lui Iisus sunt faptele de caritate!
Tot ceea ce se face in biserica si se citeste are de fapt la baza actele de caritate, modul in care trebuie sa ne purtam cu aproapele.
EL asta a venit sa ne invete de fapt. Sa iubim, sa avem mila, sa ajutam, sa nu judecam etc.

Nu slujbele si cartile de dragul lor inseamna credinta. Ci ceea ce ne invata ele, ce scrie in ele de fapt.

Pai auzim de ex. la slujba la un moment dat: "...sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim pre Tatal..."
Si cum sa ne iubim? Pai cand il vezi pe cel de langa tine plangand sa-l mangai, sa vezi ce are si sa-l ajuti. Sa-i dai o haina, sau ceva de mancare etc.

Nu demult se citea la Sf. Evanghelie: " cand dai o haina celui de langa tine imi dai mie, cand vizitezi un bolnav mie imi faci, cand vizitezi la puscarie, sau cand dai de mancarem mie imi dai..." Nu stiu acum exact formularea.
Si este o intreaga pilda si invatatura. Imi scapa la care duminica era.

Iisus spune: tot ceea ce faci aluia mic, imi faci mie.

Pai noi stam la slujba numai ca sa ascultam ceva si sa cantam de dragul cantatului, sau pentru ca acolo ne invata Iisus ceva.

Si pe urma trebuie sa aplicam ceea ce spune acolo.
Aia este cel mai greu.
Ascultam invataturile lui Iisus si pe urma ne ducem la carciuma, sau ii dam una celui de langa noi, sau il umilim, sau suntem egoisti si nu impartim cu el.

In biserica se intampla unele. Deci cu oameni care se presupune ca sunt crestini, care vin la slujbe, si etc.

Nu vorbim aici de bestii, sau de alte religii, sau de ateisti.

Eu asa am inteles acest fir de discutie. Si asta ma doare si pe mine.

[Ioan_Cezar]

Da, Sophia, e foarte bine că subliniezi actul efectiv, executiv, motor al iubirii, al compasiunii. Trebuie să fie şi acesta, atât pentru ca omul iubitor să aibă şi ultima verigă din lanţ (veriga motorie, executivă) prinsă în starea şi lucrarea de iubire (să iubească "trup şi suflet", cu toată fiinţa lui), cât şi pentru semenul care aşteaptă concret un gest, o acţiune materializată fizic.

Cât despre imposibilitatea de a gândi şi simţi una, însă de a face exact invers... Ai auzit de sărutul lui Iuda?

*

Faptele concrete sunt de multe feluri. Şi rugăciunea e tot faptă concretă, cu toată fiinţa. Şi cântecul. Cu cât rugăciunea e mai puternică, mai curată (neamestec cu gânduri lumeşti sau drăceşti), mai umilă - cu atât omul participă mai în întregul lui (nu doar cu o parte, nu doar superficial). Rugăciunea a fost făcută cu sânge (ori până la sânge), de multe ori, tocmai în sensul că a angajat întreaga persoană, viaţa toată. Ce faptă măreaţă! Ce practică minunată! Iar aceasta înseamnă: cu duh de zdrobire.

Îmi face plăcere să reamintesc efortul întregii fiinţe, care se revarsă ca o binecuvântare asupra lumii, chiar şi din pieptul unei păsări micuţe. Voi rescrie din memorie poemul lui Blaga:

Nici cântecul nu e uşor!
Zi şi noapte
nimic nu-i uşor pe pământ.
Roua,
e sudoarea privighetorilor
care au ostenit
toată noaptea cântînd...

Ei bine, eu nu pot bănui privighetoarea de duplicitate sau nesimplitate. Roua e sângele ei transfigurat prin cântec...:)
Ar trebui să învăţăm şi de la păsări!
Dealtfel chiar Domnul ne deschide perspectiva aceasta când aminteşte păsările cerului, în mai multe rânduri şi cu sensuri distincte...

[Yasmina]

În prealabil postat de sophia

Se poate sa fie si cum spune Monnis.
Acei oameni care par rai dar sunt credinciosi, probabil ca sunt prea severi.
Ei cad intr-o anumita extrema. Probabil ca judeca oamenii prea mult.
Am intalnit si eu...

Pentru Yasmina:

Eu una am intalnit la biserica mea persoane de acest fel.
Am mai spus mai sus ca de multe ori se face o separatie intre latura teoretica si si cea practica/sociala a credintei.

Sunt preoti si biserici care lucreaza mult in social si atunci si oamenii sunt altfel formati si tind spre social, spre iubire de aproape. Ajuta oamenii, sunt mai calzi, mai blanzi, impart lucruri intre ei etc.

Si sunt preoti si biserici unde se pune accentul pe partea teoretica, adica: slujbe, predici, invataturi.
Si atunci acei oameni sunt tot asa formati: participat la slujbe, cantat, citit, postit. Dar le lipseste partea sociala: iubire, impartit, mangaiat aproapele, organizat ceva pentru ajutor.

Credinta este oi imbinare din cele doua laturi. Lipsa oricareia dintre ele ne face rau si ne raneste, poate ca lipsa partii sociale face cel mai rau.

Si atunci spunem ca oamenii par credinciosi. Dar nu sunt in totalitate, pentru ca le lipseste o anumita latura a credintei.
Ca sunt ei rai nu stiu, dar fac rau celor din jur.

Nu stiu,eu nu am intalnit aceste cazuri deoarece oamenii pe care ii cunosc la biserica nu-I cunosc si in spatii intime,nu stiu cum reactioneaza in afara bisericii.Nu ai cum sa cunosti foarte bine strainii.
Sunt surprize chiar si printre cei casatoriti de multi ani ,fiecare om este o taina;este imatur si superficial sa facem afirmatii de genul celor care fac titlul topicului de fata.
A spune ca par credinciosi dar sunt rai este o afirmatie cam deplasata deoarece nu-i cunoastem intim,nu stim cat se sacrifica acasa,la serviciu,pe strada etc...
De aceea ne spune Dumnezeu sa nu judecam oamenii pt ca duhovniceste nu avem dezvoltare,nu vedem dincolo de aspectele vizuale ale lumii;gandim despre altii cu patimile noastre,reflectam neajunsurile noastre lor.

Am intalnit un caz aparte,dar nu pot spune ca omul respectiv era rau.Cand biserica noastra este inchisa(de Pasti,de Craciun etc) trebuie sa ma duc intr-o alta localitate la o biserica ortodoxa Americana.Parintele de acolo se indreapta catre 70 si arata ca un bunic dragut cu barba alba;este si genul sociabil si prietenos astfel ca mi-a intrat la inima de prima data,cand il vezi nu poti sa nu zambesti si mai ales sa-l saluti cu respect si incantare.
Intr-un weekend l-am vazut intr-un restaurant,eu singura,dansul cu familia.Normal,ca m-am dus inspre dansul l-am salutat cu multa incantare pt ca il indragesc si-l stimez mult...numai ca preoteasa a facut o scena de gelozie pe loc!!! M-a intrebat cu un ton suparat si iritat"bine,bine dar de unde il cunosti pe Fr.X ?"
Adica sotul ei este preot la o biserica unde lumea ortodoxa vine de unde apuca din mai multe localitati iar draga de ea se intreaba prin ce anume imprejurari o femeie I-a cunoscut sotul?
Am fost socata dar mi-a trecut,cum spuneam fiecare cu smintelile sale. Poate si preoteasa a avut experientele ei,cate femei nu sunt smintite de preoti si le fac avansuri?

[fallen]

Unii oameni sunt rai cu adevarat, altii poate sunt doar corecti....atunci cand ne judeca ( obiectiv) ce am facut si ce nu am facut.... daca de exemplu un client imi face scandal ca i-am gresit comanda, atunci este corect...chiar daca are o reputatie de rau, intransigent...desigur eu ma pot dezvinovati ca eram obositi, suprasolicitati, conditii de lucru, etc...daca o colega imi zice ca trebuie sa ies sa matur afara ( cand bate vantul si sunt racita) , acum nu stiu daca e rea sau asa trebuie sa fac...???...asa ca " dreptatea fiecaruia dintre noi, in multe situatii, e cam relativa...( insa cand gresesti si nu remediezi in timp util, atunci e nasol pt ca intr-adevar poate avea mai multa lume de suferit...)....mai e una la noi la biserica, odata mi-a zis sa nu mai vin cu monezi de 10 bani ca n-are unde sa le schimbe, altadata sa-mi iau rucsacul de unde il pusesem ca sa isi puna alta pe al ei, dar alteori e foarte de treaba si draguta...acum e foarte greu de judecat si catalogat cine si cand a avut dreptate sau a gresit, si poate nici nu trebuie sa facem asta...
Sunt si oameni care tipa la tine, te acuza si te jignesc, si apoi zic ca n-ai gresit tu, ca erau ei nervosi, si asta chiar e foarte confusing...chiar si pt tine ca om mare, ma gandesc ca pt copii e mult mairau sa aibe asa parinti...nici nu o sa mai stie vreodata cand gresesc si cand sunt osanditi pe degeaba...

[Yasmina]

Oamenii astia rai,intransigenti ma ajuta foarte mult sa invat smerenia.Spunea un parinte ca trebuie sa le multumim si sa ne rugam pt ei pt ca sunt cei mai buni profesori ai nostri.
Smerenia se invata de buna voie sau nevoit;daca n-o inveti de buna voie ,atunci o inveti fortat prin diverse imprejurari,cu diversi oameni"rai"

Nu trebuie sa opun forta oamenilor intransigenti ci trebuie sa ma smeresc in primul rand;daca as fi desavarsita acesti oameni nu ar fi deranjati de prezenta mea si de actele mele;nu ar fi acolo!
Multe neplaceri si necazuri vin din mandria personala.

Am observat ca mai mult sufar cand ma opun cuiva intransigent decat daca imi plec capul si fac ceea m-a rugat(in sfera serviciului).
Iar la serviciu nu cei intransingenti sunt mari ci cei care fac :)

Cel mai iubit si bun sef al meu a fost unul care facea cele mai grele si mai ingrate treburi in firma. Dadea cu matura prin fata biroului daca era nevoie,nu ruga pe nimeni;spala WCurile daca nu erau curate ,cara pachete cu marfa,facea pe soferul ...toate de buna voie si cu un zambet pe chip,fara sa ne injure si jigneasca ca nu facem noi subordonatii lucrurile alea.

[sophia]

În prealabil postat de Yasmina

Nu stiu,eu nu am intalnit aceste cazuri deoarece oamenii pe care ii cunosc la biserica nu-I cunosc si in spatii intime,nu stiu cum reactioneaza in afara bisericii.Nu ai cum sa cunosti foarte bine strainii.
Sunt surprize chiar si printre cei casatoriti de multi ani ,fiecare om este o taina;este imatur si superficial sa facem afirmatii de genul celor care fac titlul topicului de fata.
A spune ca par credinciosi dar sunt rai este o afirmatie cam deplasata deoarece nu-i cunoastem intim,nu stim cat se sacrifica acasa,la serviciu,pe strada etc...
De aceea ne spune Dumnezeu sa nu judecam oamenii pt ca duhovniceste nu avem dezvoltare,nu vedem dincolo de aspectele vizuale ale lumii;gandim despre altii cu patimile noastre,reflectam neajunsurile noastre lor.

Am intalnit un caz aparte,dar nu pot spune ca omul respectiv era rau.Cand biserica noastra este inchisa(de Pasti,de Craciun etc) trebuie sa ma duc intr-o alta localitate la o biserica ortodoxa Americana.Parintele de acolo se indreapta catre 70 si arata ca un bunic dragut cu barba alba;este si genul sociabil si prietenos astfel ca mi-a intrat la inima de prima data,cand il vezi nu poti sa nu zambesti si mai ales sa-l saluti cu respect si incantare.
Intr-un weekend l-am vazut intr-un restaurant,eu singura,dansul cu familia.Normal,ca m-am dus inspre dansul l-am salutat cu multa incantare pt ca il indragesc si-l stimez mult...numai ca preoteasa a facut o scena de gelozie pe loc!!! M-a intrebat cu un ton suparat si iritat"bine,bine dar de unde il cunosti pe Fr.X ?"
Adica sotul ei este preot la o biserica unde lumea ortodoxa vine de unde apuca din mai multe localitati iar draga de ea se intreaba prin ce anume imprejurari o femeie I-a cunoscut sotul?
Am fost socata dar mi-a trecut,cum spuneam fiecare cu smintelile sale. Poate si preoteasa a avut experientele ei,cate femei nu sunt smintite de preoti si le fac avansuri?

Poate ai si tu dreptate. De fapt spui mai multe lucruri interesante in mesajele tale.
Nu stii cum sunt oamenii si ce poarta ei de fapt cu sine. Asta o repet si eu mereu aici pe forum dar si la biserica.
Si poate ca povara asta a lor ii influenteaza.
Si pe mine ma influenteaza povara/crucea mea si nici pe mine nu ma inteleg altii si ma judeca.

Si totusi eu vorbeam de lucruri pe care macar un ortodox practicant ar trebui sa le stie si sa le evite.

La lucruri din astea marunte dar evidente in acelasi timp ma refer si eu.

Uite desi nu vroiam sa spun asta pe forum, am sa dau un exemplu ca sa stim despre ce vorbim.

Este o fata la noi la biserica, un fel diaconita a preotului.
Ea citeste din multe carti la slujbe, face multe in biserica. In fine este ortodoxa practicanta. Bun.
Noi suntem mai multi la strana, mai ales femei. Si dorim toate sa ajutam si iasa bine si cantarile. Ei apar mereu discutii pentru ca unele din noi vrem si noi sa cititm, alte doua doamne (probabil din familie de preot) au venit cu o noua (pentru noi toate) invatatura cum ca rugaciunea de la sfarsitul slujbei (Sa se umple gura mea...) se canta de fapt si nu se citeste, si au preluat-o ele.
Am rugat si pe fata diaconita si pe preot sa facem altfel: sa impartim si sa citim fiecare cate putin, sa fim mai smerite si mai intelegatoare. Nu, nu se poate.
De mai multe ori fata aceea imi spune: "Nu, n-ai talent, lasa ca o pun pe Ana (nume fictiv aici) sa citeasca".
Eu mai ajut dupa slujba la ordinea in biserica (la lumanari, carti, etc.).
Puneam cartile de cantari in dulap ca a doua zi aveam Canonul Sf. Criteanu si nu ne trebuiau cele de liturghie. "Scoate-le imediat pe toate inapoi!".

Sa-ti spun cum m-am simtit si cum s-a uitat lumea la noi? Mi-am inghitit lacrimile si am plecat.

Deci la lucruri din astea m-am referit.
In loc sa ne impartim sa dam un pic de bucurie tuturor, sa ne purtam frumos, sa fie pace.
Si asta se intampla in biserica, si de la oameni credinciosi. Termenul potrivit ar fi "aparent" credinciosi", fiindca ce rost are sa postesti sau sa citesti, sau alte cele in biserica, daca tu lovesti in oameni? Sau cum se impaca cele doua?
Exact despre smerenie spun si eu ca si tine.

Uite ca sa vezi si reversul medaliei si de unde se poate lua exemplu:
Anul trecut am avut doua decese in familie, la interval de 2 saptamani.
Eu eram la pamant. Sotul suferea si el dupa mama lui.

Ei un prieten si coleg al lui de alta credinta s-a purtat exemplar: ne-a ajutat cu ce aveam nevoie, apoi l-a luat mereu pe sotul meu si a incercat sa-l mangaie. Hai cu bicicleta impreuna, hai vino la noi. In fine. A avut grija de el.

La mine la biserica...tacere. Nu tu cum te simti, nu tu intelegere, nici altceva.
Poate ca judec dupa cum as fi facut eu in situatia aia altcuiva.
Si eu gresesc probabil.
Dar daca am comunica mai mult, daca discuta deschis ce est cu fiecare din noi, cum vedem lucrurile, ce putem face mai bine... Dar nici lumea, nici preotul. Te simti singur si abandonat. In biserica ta.

Da, ascultam slujba, postim, dar ce facem cu cel de langa noi aflat in lacrimi, in suferinta?

[fallen]

Referitor la treburile de prin biserica, si eu am vazut atitudinea asta, cand am vrut sa ajut : nu, lasa-ma pe mine, ca face eu, sau face ea, etc. Ulterior mi s-a explicat ca se considera un fel de " jertfa personala" pe care trebuie sa o ideplineasca fiecare personal...( adica sa nu te bagi peste cel care indeplineste o sarcina...)....ok, so be it...atunci nu m-am mai bagat...am zis ca daca vr avea nevoie de ajutor mi-l vor cere...
Dar uneori, intr-adevar, e o atitudine similara ca la scoala, cand e vrba de citit, sau ca la serviciu, cand e vb de munci -" stati sa va arat ce sunt eu in stare"- desi peste tot procentul celor care nu se baga e mult mai mare decar al celor care sebaga infata...intre cei care se baga in fata apar inevitabil rivalitati, si in final, cu timpul, renunta cei care se bagau doar ca sa se dea mari si raman doar cei care intr-adevar vr sa faca treaba...)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sophia

Si totusi eu vorbeam de lucruri pe care macar un ortodox practicant ar trebui sa le stie si sa le evite.

La lucruri din astea marunte dar evidente in acelasi timp ma refer si eu.

Uite desi nu vroiam sa spun asta pe forum, am sa dau un exemplu ca sa stim despre ce vorbim.

Este o fata la noi la biserica, un fel diaconita a preotului.
Ea citeste din multe carti la slujbe, face multe in biserica. In fine este ortodoxa practicanta. Bun.
Noi suntem mai multi la strana, mai ales femei. Si dorim toate sa ajutam si iasa bine si cantarile. Ei apar mereu discutii pentru ca unele din noi vrem si noi sa cititm, alte doua doamne (probabil din familie de preot) au venit cu o noua (pentru noi toate) invatatura cum ca rugaciunea de la sfarsitul slujbei (Sa se umple gura mea...) se canta de fapt si nu se citeste, si au preluat-o ele.
Am rugat si pe fata diaconita si pe preot sa facem altfel: sa impartim si sa citim fiecare cate putin, sa fim mai smerite si mai intelegatoare. Nu, nu se poate.
De mai multe ori fata aceea imi spune: "Nu, n-ai talent, lasa ca o pun pe Ana (nume fictiv aici) sa citeasca".
Eu mai ajut dupa slujba la ordinea in biserica (la lumanari, carti, etc.).
Puneam cartile de cantari in dulap ca a doua zi aveam Canonul Sf. Criteanu si nu ne trebuiau cele de liturghie. "Scoate-le imediat pe toate inapoi!".

Sa-ti spun cum m-am simtit si cum s-a uitat lumea la noi? Mi-am inghitit lacrimile si am plecat.

Deci la lucruri din astea m-am referit.
In loc sa ne impartim sa dam un pic de bucurie tuturor, sa ne purtam frumos, sa fie pace.
Si asta se intampla in biserica, si de la oameni credinciosi. Termenul potrivit ar fi "aparent" credinciosi", fiindca ce rost are sa postesti sau sa citesti, sau alte cele in biserica, daca tu lovesti in oameni? Sau cum se impaca cele doua?
Exact despre smerenie spun si eu ca si tine.

Uite ca sa vezi si reversul medaliei si de unde se poate lua exemplu:
Anul trecut am avut doua decese in familie, la interval de 2 saptamani.
Eu eram la pamant. Sotul suferea si el dupa mama lui.

Ei un prieten si coleg al lui de alta credinta s-a purtat exemplar: ne-a ajutat cu ce aveam nevoie, apoi l-a luat mereu pe sotul meu si a incercat sa-l mangaie. Hai cu bicicleta impreuna, hai vino la noi. In fine. A avut grija de el.

La mine la biserica...tacere. Nu tu cum te simti, nu tu intelegere, nici altceva.
Poate ca judec dupa cum as fi facut eu in situatia aia altcuiva.
Si eu gresesc probabil.
Dar daca am comunica mai mult, daca discuta deschis ce est cu fiecare din noi, cum vedem lucrurile, ce putem face mai bine... Dar nici lumea, nici preotul. Te simti singur si abandonat. In biserica ta.

Da, ascultam slujba, postim, dar ce facem cu cel de langa noi aflat in lacrimi, in suferinta?

Da, Sophia, ai evocat lucruri fireşti, care se întâmplă oriunde sunt oameni - inclusiv în biserici, deoarece Biserica e alcătuită şi din oameni, cu toate ale lor, cu atâtea măsuri şi măsuri. Mereu aceleaşi conflicte, aceleaşi ciondăneli... Asta-i firea căzută a omului! Şi nu uşor se îndreaptă omul.

*
Ortodox practicant e un termen înţeles puţin cam superficial, cred. Nu l-aş rezuma la aspectele care ţin de practica liturgică propriu-zisă. Şi, încă mai mult, acolo în mediul bisericesc e foarte important dacă eşti cu adevărat un practicant sau doar un formalist tipicar ("tipic, tipic şi la inimă nimic").
Păi ce este atunci acela practicant? Ce să fie, Sophia, de nu un om care luptă cu sine purtînd armele Duhului: rugăciunea, postul, tăcerea, blândeţea, ascultarea şi, în genere, toată asceza creştină. Gâlcevile noastre de oriunde am fi noi arată tocmai aceasta: că numai practicanţi nu suntem. Deşi părem harnici-foc.
Că nu noi practicăm, de fapt. Ci Duhul practică, Hristos Se roagă în creştinul practicant. Iar unde practică Duhul şi este primit, se văd şi roadele! Unde nu, se vede omul... Cu firea asta căzută a noastră...
Aşadar, dacă nu vezi prea mulţi oameni care să te ungă la inimă, blânzi şi smeriţi etc., cunoaşte că nu în prea mulţi oameni Duhul e primit. Duhul vine peste noi toţi dar noi nu Îl primim. Nu Îl lăsăm să lucreze în noi pentru noi ci, avînd noi o fenomenală frică de a ceda controlul altcuiva, credem că am rămâne fără cârmă şi ne-am prăpădi când ne-ar fi la cârma minţii Însuşi Dumnezeu. Ca urmare Îl respingem, de fapt.
Urmările se văd limpede. În noi înşine, mai întâi, în starea noastră de pace, în răbdare, în cuminţenie, în nădejde, în neosândire, în nejudecare, în râvnă, în spovedania şi împărtăşania deasă, în lacrimile de zdrobire, în lumina ochilor şi blândeţea chipului, în tonul vocii, în moliciunea pasului şi a mişcării mâinii, în vocabular, în suspine, în gradul nostru de confort, în trebuinţele şi scopurile noastre, în toate...

*
Te simţi singur şi abandonat în biserica ta - spui cu amărăciune şi, probabil, cu furie... Te înţeleg, dacă vrei să mă crezi. Mulţi se simt aşa şi ştii care-i mirarea încă mai mare? Că stau unul lângă altul, înghesuiţi la slujbe şi ... tot singuri şi abandonaţi se simt.
Acest tip de solitudine, Sophia, este o stare de spirit, un sentiment complex - nu ţine mai întâi de celălalt om, de relaţia cu el, ci de ordinea duhului nostru.
Fiecare avem puterea să facem ceva, anumite lucruri, ca să nu ne mai simţim aşa. Noi în psihologie ştim mai multe despre asta, mai mult decât se vehiculează în adunările noastre de credinţă care au ajuns formaliste şi reci, ori, poate, căldicel mieros-înşelătoare. Nu mă laud că ştim noi, psihologii (vai de crucea noastră!) ci constat - cu multă, nespus de multă amărăciune. E grav, e cumplit că au ajuns să preia alţii, uneori ateii, ceea ce trebuia să fie practica curentă între creştini, în viaţa creştinului....
Din nenorocire, slujbele noastre au devenit declarative, doar. Formale şi nevrotice, pline de o emoţionalitate superficială şi fără impact revigorant. Nu prin rânduială sunt aşa, nici prin Duhul Care le însufleţeşte. Ci prin noi, prin modul în care noi ne raportăm la ele, prin modul în care participăm noi, credincioşii.
Formulele sunt corecte, rânduiala e bună (cum să nu fie? doar le-am moştenit din Sfânta Tradiţie), dar noi nu avem zvâc de pocăinţă. Rămânem împietriţi în obiceiurile minţii lumeşti şi de aici tot dezastrul. În loc să se dezbrace de omul vechi şi să se înnoiască în baia slujbei sfinte, creştinul care suntem procedează exact invers: înnoieşt el slujba cu apucăturile lui care trebuiau lepădate. Nu voim să fim modelaţi şi înflăcăraţi de Duhul, ci voim să Îl învăţăm noi cum se trăieşte omeneşte şi, mai ştii, poate chiar dumnezeieşte. Te pui cu omul? Nu uita că om era şi cel care a tăiat capul Înaintemergătorului şi cel care L-a străpuns pe Hristos!


Ce putem face? Cum putem fi cu adevărat pragmatici şi eficienţi?
Suntem împrăştiaţi cu atenţia, deci cu toată energia minţii, în afară la lucrurile lumeşti. Suntem risipiţi şi sfâşiaţi, arătăm ca nişte zdrenţe fulguind însângerat în jurul propriei rădăcini (inima duhovnicească, sămânţa Sfântului Botez).
Atunci, dacă aşa nenorociţi suntem noi, nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru bun: Fiecare să îşi adune mintea şi să o păstreze adunată prin armele Duhului, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţii Bisericii noastre. De aici va veni şi ne-singurătatea şi sentimentul copleşitor al comuniunii şi toată iubirea împărtăşită care nu se poate spune în cuvinte omeneşti...
Asta-i calea.
Asta-i calea pentru a deveni persoană. Asta-i nesolitudinea fericită a împărtăşirii de Persoane.
Doamne ajută!