CELIBATUL preotilor catolici

[Sfanta Ichizitie]

Inarmati-va cu multa rabdare si timp!

Celibatul preoţesc: o problemă învăluită de ignoranţă şi prejudecăţi. Pentru o înţelegere corectă a problemei, două lucruri se cer clarificate: celibatar nu este identic cu necăsătorit; o lege, cum este cea a celibatului preoţesc, obligă şi înainte de a fi promulgată în scris.

Discuţii cu privire la celibatul preoţilor catolici au existat întotdeauna. Ele au adesea un caracter polemic, pătimaş. Părerile despre originea celibatului preoţesc sunt foarte diferite. Pentru unii el este de orânduire divină. Pentru alţii el este impus prin lege bisericească în Occident preoţilor de către Papa începând din secolul al IV-lea, sau chiar în secolul al XII-lea, mai exact la Conciliul al II-lea din Lateran (1139), după părerea altora.

Pentru o înţelegere corectă a problemei trebuie clarificate două lucruri:

Mai întâi, în primul mileniu al Bisericii, cuvântul celibat avea o semnificaţie mult mai largă decât o are astăzi. Celibatar era nu numai cel necăsătorit, dar şi cel căsătorit care trăia în cadrul căsătoriei în înfrânare sexuală completă.

În jurul anului 1190, juristul Uguccio de Pisa, explicând Decretul lui Graţian care cuprindea tot dreptul bisericesc din primul mileniu al creştinismului, arată că în acest Decret "continentia clericorum" (înfrânarea clericilor) constă "in non contrahendo matrimonio et in non utendo contracto" (în a nu încheia căsătoria şi a nu uza de cea încheiată). De aici rezultă că în secolul al XII-lea încă mai erau admişi la cele trei trepte ale preoţiei: diaconat, presbiterat şi episcopat, bărbaţi căsătoriţi dar care înainte de hirotonire acceptau, evident cu consimţământul soţiilor lor, să trăiască în abstinenţă sexuală totală.

De fapt, după cum ne informează însăşi Sfânta Scriptură, hirotonirea bărbaţilor căsătoriţi era un lucru normal, de vreme ce apostolul Pavel le scrie ucenicilor săi Tit şi Timotei că cei care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătoriţi o singură dată. Despre Sf. Petru ştim sigur că a fost căsătorit, având în vedere cuvintele pe care Petru le adresează lui Cristos: "Iată că noi am lăsat totul şi te-am urmat". Şi Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică" (Lc 18,28-30). Celibatul preoţesc în prima sa fază, aşa cum îl cerea Isus de la apostoli, nu însemna renunţarea la căsătorie, ci renunţarea de la uzul căsătoriei (raport sexual si iubire mai puternica fata de sotie, in detrimentul lui Dumnezeu si a celor sfinte)

În al doilea rând, trebuie clarificată o chestiune de ordin juridic. Este greşit a se identifica dreptul (ius) cu legea (lex). Dreptul (ius) înseamnă orice normă juridică obligatorie, fie că a fost dată doar verbal şi s-a transmis prin tradiţie, sau cutumă, fie că s-a pus deja în scris. Legea (lex), în schimb, e orice dispoziţie dată în scris şi formulată în formă legitimă.

Se ştie din istoria dreptului că la origine toate dispoziţiile juridice au constat din tradiţii orale transmise prin consuetudine (obicei) sau cutumă care apoi încetul cu încetul au fost puse în scris devenind legi dar care au fost obligatorii şi înainte de a fi legi, adică şi înainte de a fi fost puse în scris. Astfel, la Romani, jurişti neîntrecuţi, sute de ani a funcţionat legea nescrisă, până când să apară, din motive de ordin sociologic, legea scrisă a celor Douăsprezece Table. La fel, la toate popoarele germane, normele juridice orale au fost redactate în scris după mai multe secole de existenţă.

La fel, de la bun început au existat în Biserică dispoziţii şi norme date oral şi transmise prin tradiţie care, mai ales din cauza persecuţiilor din primele trei veacuri, nu puteau fi puse în scris. Despre aceste tradiţii orale scrie Sf. Pavel în a doua sa scrisoare către Tesaloniceni (2,15): "Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră".

Printre normele juridice transmise prin viu grai, obligatorii de la bun început pentru toată Biserica creştină, a fost şi celibatul bisericesc în sensul explicat mai sus. El a existat începând cu Cristos şi Apostolii ca lege nescrisă, mai înainte de a deveni lege scrisă în secolul al IV-lea.

Mari savanţi şi teologi de la începutul acestui secol, ca E.F. Vacandard şi H. Leclercq, nu au sesizat această realitate de ordin juridic, adică faptul că o normă disciplinară există şi e obligatorie sute de ani ca tradiţie orală, mai înainte de a fi pusă în scris şi a deveni lege. Ca atare, au susţinut că celibatul preoţesc îşi are originea într-o lege pur bisericească de la începutul secolului al IV-lea, lege dată de Biserica Romei şi impusă clerului superior în Occident.

Datorită prestigiului acestor savanţi şi a posibilităţilor lor de a-şi propaga ideile, în special în dicţionare de circulaţie universală, afirmaţia lor eronată a devenit convingere generală care dăinuie şi astăzi.

TRADITIA OCCIDENTALA
Începând din secolul al IV-lea, Conciliile şi Papii promulgă în scris, prin lege bisericească, tradiţia orală transmisă de Apostoli.

Legea nescrisă a celibatului preoţesc devine lege scrisă pentru prima dată la Conciliul din Elvira, în primul deceniu al secolului al IV-lea. Episcopii şi preoţii din Spania, care ţinea de sfera Occidentală a Imperiului Roman şi care se bucura de o anumită libertate religioasă sub împăratul Constanţiu chiar înainte de Edictul din Milan (313), s-au adunat la Elvira, în apropiere de Granada, spre a analiza situaţia Bisericii din Spania şi a reprima numeroasele abuzuri care se strecuraseră în observarea disciplinei bisericeşti. Nu puteau lipsi măsurile menite să restabilească moravurile clerului. Astfel în canonul 27 se interzice femeilor străine să locuiască împreună cu episcopii şi ceilalţi slujitori ai altarului. Aceştia puteau să ţină cu ei o soră sau o fiică dacă era consacrată în viaţa de feciorie, dar pentru nici un motiv o femeie străină.
În canonul 33 al aceluiaşi Conciliu, sub titlul "Despre episcopii şi slujitorii (altarului) care trebuie să se abţină de la soţiile lor" găsim scris: "Suntem de acord cu interzicerea completă care e valabilă pentru episcopi, preoţi şi diaconi, adică pentru toţi clericii angajaţi în slujba altarului, că trebuie să se abţină de la soţiile lor şi că nu trebuie să aducă pe lume copii; cine a făcut lucrul acesta trebuie exclus de la starea clericală" (H.T. Bruns, Canones Apostolorum et Conciliorum, II, 5-6). Aceasta este prima lege bisericească referitoare la celibatul preoţesc. Ea confirma şi consfinţea tradiţia Bisericii dintru început şi practica anterioară obligatorie care începuse să fie încălcată. Dacă această lege ar fi fost o inovaţie a Conciliului, ar fi provocat o furtună de proteste. Or, nu s-a înregistrat nici o obiecţie şi nici un protest.

La fel de importantă este hotărârea luată la al doilea Conciliu al Bisericii din Africa (390) reluată la conciliile următoare şi inclusă în Codicele Canoanelor Bisericii africane la importantul Conciliu din Cartagina din anul 419. Sub titlul: "Leviţii şi preoţii trebuie să păstreze castitatea" găsim scris: "Episcopul Epigoniu a zis: Ťîntrucât la Conciliul precedent s-a tratat despre înfrânare şi castitate, cele trei trepte care datorită hirotonirii sunt legate prin obligaţia strictă a castităţii - adică episcopul, preotul şi diaconul - trebuie să fie mai complet instruiţi cu privire la observarea castităţiiť. Episcopul Genetlius a continuat: ŤDupă cum s-a spus mai înainte, se cuvine ca primii stătători sacri, preoţii lui Dumnezeu şi Leviţii (diaconii), adică toţi cei care slujesc tainele sfinte să se înfrâneze în toate ca să poată dobândi fără greutate ceea ce cer de la Domnul, ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutulť. La acestea episcopii au răspuns în unanimitate: ŤNoi toţi suntem de acord ca episcopii, preoţii şi diaconii, păstrând castitatea, să se abţină şi ei de la soţiile lor, pentru ca să fie în toate păstrată castitatea de către cei care slujesc la altarť" (Corpus Christianorum Series Latina 149,13).

Şedinţa principală a acestui Conciliu în care s-a tratat această chestiune (25 mai 419) a fost prezidată de Aureliu, episcop de Cartagina. Erau prezenţi 240 de episcopi africani printre care Sfântul Augustin, episcop de Hippona şi Alipiu, episcop de Tagaste. De asemenea a participat delegatul Papei de la Roma, Faustin de Termo, împreună cu doi preoţi romani, Filip şi Azell.

După ce a citit cele hotărâte la Conciliul din 390, episcopul Aureliu a continuat: "Noi, dragi confraţi, adăugăm la acestea; când s-a tratat despre neînfrânarea de la propriile soţii din partea unor clerici care erau simpli lectori, s-a hotărât ceea ce a fost confirmat si la alte diferite concilii: anume, că subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii şi episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abţină chiar de la propriile soţii, astfel încât trebuie să se poarte cu ele ca şi cum nu le-ar avea; dacă nu se comportă în felul acesta, trebuie îndepărtaţi din slujba lor bisericească. Ceilalţi clerici nu sunt obligaţi la aceasta, decât la o vârstă mai înaintată." După care tot Conciliul a răspuns: "Noi întărim ceea ce sanctitatea voastră a spus în mod just şi ceea ce e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu" (Corp. Christ. Lat. 149,142).