Etica stoica

In istoria eticii exista doua directii: una formala si alta materiala. Cea dintai este caracterizata prin aceea ca nu indica nici un obiect ca scop pentru vointa; cea de a doua fixeaza numai maxime, norme, legi morale, fara sa numeasca un obiect.

Etica stoica nu este nici pur formala, nici pur materiala, ci ea e si formala si materiala. Este adevarat ca Zenon fixeaza un asemenea prin­cipiu formal cand zice : "Scopul este: a trai in concordanta, ceea ce inseamna a trai dupa un principiu ce concorda cu sine, fiindca cei care traiesc in contrazicere nu sunt fericiti". Este vorba, deci, de a trai in credinciosie fata de un principiu, regula care a ramas general-valabila in stoicism.

Cicero subliniaza mereu si mereu "statornicia in ordine, in sfat si in fapta". Iar Seneca zice : "Progreseaza si mai ales ai grija ca tu sa-ti ramai tie credincios", "caci nimic nu este mai rusinos, decat a nu ramane mereu acelasi. Rezista, ca sa nu joci decat un singur rol de caracter". "Indraznet acest lucru se poate exprima astfel, ca cel mai inalt bine este concordanta sufletului cu sine insusi. Virtutile se afla acolo unde este armonie si unitate, viciile acolo unde nu este unitate", zice acelasi ganditor. La fel si Epictet este de parere ca omul "trebuie sa fie una sau alta din tot sufletul" si ca el trebuie sa ramana constant la hotararea luata. "Cine nu are unul si acelasi scop pentru intreaga lui viata, acela nu poate ca sa ramana in intreaga lui viata unul si ace­lasi".

Acesta este singurul principiu sigur care poate asigura o conducere sanatoasa in viata. Caci virtutea nu este altceva, pentru stoici, decat un mod armonic de purtare. In ce consta insa aceasta armonie? In concordanta cu sine insusi, cum crede Zenon ? Dar si omul vicios este in concordanta cu sine insusi. Atunci care este deosebirea intre omul virtuos si cel vicios? Sau poate in concordanta cu viata ? In acest caz avem de-a face cu o tautologie, daca viata nu este inteleasa intr-un sens pregnant. Ori poate in concordanta vietii omului cu na­tura, cum credea Cleante ? Dar cu care natura : a universului, a omului sau a amandurora ? In aceasta privinta aproape toti filozofii stoici sunt de acord cu Chrysip ca a fi virtuos inseamna a trai in concordanta cu principiul naturii, acesta inteles atat in sens macrocosmic cat si in sens microcosmic. Asadar, dupa Chryisip, ratiunea individuala - sau natura individuala - sa fie in armonie cu ratiunea sau natura universala, ceea ce inseamna cu ordinea rationala a lumii : aceasta armonie este scopul moral suprem. Natura este stapanita de Logos, de Ratiunea univer­sala si, deci, a fi virtuos este identic cu a trai in concordanta cu aceasta ratiune. Cu aceasta stoicii declara un razboi necrutator acelora oare strica sau fac imposibila aceasta armonie. Acestea sunt instinctele si afectele. Libertatea fata de instincte si fata de afecte este o conditie esentiala a moralitatii. Acestea se fundamenteaza pe o reprezentare neexaminata si din aceasta pricina ele ne conduc unde voiesc, rapindu-ne libertatea si transformandu-ne in sclavii lor. De aceea acestea trebuie sa fie puse sub stapanirea ratiunii, caci numai ratiunea il deosebeste pe om de toate celelalte fapturi si mai ales de animal. Justificarea acestei suveranitati se bazeaza pe conceptia stoica ca ra­tiunea omului este o parte, un fragment al Ratiunii divine. Aceasta constituie esenta si natura proprie omului. Din aceasta cauza scopul existentei omului nu poate fi decat o viata pe temeiul ratiunii. A trai conform cu natura, ceea ce inseamna a duce o viata conforma cu Ra­tiunea universala, aceasta este teza fundamentala si cel mai inalt princi­piu al moralei stoice. Fiecare pas al vietii, fiecare actiune si fapta a omului sa nu fie determinata decat de ratiune. Iata de ce trebuie com­batute instinctele inferioare, poftele si afectele. Acestea nu trebuie sa devina niciodata motive determinante ale vointei si nici temeiuri ale unei actiuni umane. Mania, mila, teama , trebuie sa fie inabu­site, fiindca acestea ii rapesc omului libertatea si fapta omului sa nu fie fundamentata decat pe ratiunea ce judeca rece si obiectiv. Ceea ce porunceste ratiunea numai aceea are sa se si intample. Ratiunea are sa hotarasca in toate imprejurarile ceea ce este bine si ceea ce este rau, ceea ce este drept si nedrept, nobil si josnic. Legea ratiunii (naturii), este, pentru filozoful stoic, identica cu legea morala. Cine a ajuns la aceasta convingere si traieste in conformitate cu ea este un intelept si un om moral.

Tot ceea ce impiedica pe om sa realizeze aceasta lege generala este considerat de catre stoici ca fiind imoral si deci trebuie osandit ca atare, in aceasta categorie intra, pe langa cele amintite mai sus, toate bunu­rile acestei lumi, placerile si poftele, care ademenesc cu chema­rile lor pe om si astfel surpa suveranitatea ratiunii. Bogatia si ave­rea, onorurile si gloria, iubirea si prietenia sunt piedicile cele mai se­rioase in calea spre o viata virtuoasa si de aceea inteleptul stoic se abtine de la acestea si traieste in cea mai deplina simplitate. Conditia fundamentala pentru inteleptul stoic, pentru a putea duce o viata mo­rala, este o stare in care sa se linisteasca toate afectele, pasiunile si adierile cele mai neinsemnate ale instinctelor (apathia). Liber de domi­narea oricaror impulsuri interioare si total insensibil fata de influen­tele externe isi modeleaza inteleptul viata sa, ascultand numai de im­perativele ratiunii, caci numai aceasta il ajuta sa triumfe asupra acelor dusmani ai armoniei si ai virtutii si sa-i reduca la tacere. Prin aceasta stoicul a implinit menirea si rostul existentei sale ; el a ajuns la cea mai inalta virtute, la intelepciune. Cel mai inalt ideal care-l chinuie pe stoic si-l cheama cu chemari vrajite este inteleptul, care-si este siesi suficient, care nu mai doreste nimic strain si nu se mai teme de nimic in lume, fiindca nu-l mai misca nici o intamplare exterioara si nici o pasiune nu-i mai tulbura linistea suverana a sufletului sau. Iar daca stoicul se simte mult prea slab pentru a trai aceasta intelepciune, atunci el se salveaza din lanturile simturilor prin moartea de bunavoie.

Deci, a fi intelept este identic cu a fi liber. "Numai inteleptul sin­gur este liber, bogat si frumos, fiindca numai omul virtuos este li­ber, iar virtutea este un bun, care cand se exteriorizeaza este si fru­moasa. Numai inteleptul este fericit, fiindca numai el este virtuos. Numai el este regele autentic, conducatorul de osti autentic, adminis­tratorul corect si mostenitorul adevaratei posesiuni, fiindca aceste calitati urmeaza din conceptia si stiinta lui corecta".

Din acest motiv, Epictet si Seneca apoteozeaza pe intelept. Epictet il identifica pe intelept cu Zeus. La fel si Cleante si Chrisip, iar Seneca il situeaza chiar mai presus de Zeus. "Divinitatea este in afara durerii, odusa de rau, inteleptul este mai presus". Inteleptul este asemenea soarelui pe care nu-l loveste nici o sageata. "Sufletul inteleptului se aseamana cu lumea de deasupra lumii; caci in el este totdeauna timp frumos.

Fata de intelept toti ceilalti oameni, stapaniti de pasiuni si afecte, sunt niste "nebuni", din pricina ca in acestia nu s-a trezit ratiunea. Acolo unde ratiunea nu stapaneste in chip absolut, aceasta nici nu exista. Caci, asa cum pentru stoici, nu exista ceva de mijloc intre ade­var si neadevar, tot asemenea nu exista grade ale virtutii si intelep­ciunii. Este adevarat ca numai Seneca se pare ca ar fi reprezentat ideea ca exista anumite stadii ale intelepciunii. Dar pentru cea mai mare parte dintre filozofii stoici are valabilitate alternativa : ori cineva po­seda virtutea in chip absolut, ori n-o poseda deloc ; ori esti intelept, ori esti nebun, a treia posibilitate nu exista.

Etica stoica prezinta - cu toate sovaielile in unele probleme - o unitate. Numai un singur stoic si anume Diogene Babilonianul, elevul lui Chrisip, s-a indepartat de la principiile acestei etici, intrucat el ad­mitea anumite excrocherii in vanzarea marfurilor, chiar si in intrebuin­tarea banilor falsi. Insa elevul acestuia, Antipater din Tars, l-a comba­tut pe Diogene, asa ca trebuie sa recunoastem faptul ca etica stoica fixeaza vointei scopuri destul de inalte, asezand, dupa cum vom vedea, in locul poporului umanitatea, iar in locul statului marginit un stat uni­versal al fiintelor rationale. La temelia acestei etici se afla increderea nespus de mare in puterea personalitatii umane.

Totusi in ceea ce priveste valoarea acestei etici pentru viata, exista pareri diferite. Mai ales opozitia radicala intre rational si instinctual, cat si prapastia pe care o sapa aceasta opozitie intre intelepti si nebuni a relevat metehnele rigorismului eticii stoice si a dat nastere unei cri­tici juste. Exista istorici, ca de exemplu Th. Momsen, care ii numesc pe stoici "farisei", iar doctrina lor este considerata a fi o inlantuire de notiuni goale. La fel si Kafka, in lucrarea sa des citata de noi aici, face o critica foarte justa acestei etici, subliniind greutatile si contra­dictiile in care filozofii stoici se invartesc atunci cand concep o etica in care omul trebuie sa fie intelept si bun, mai inainte de a nazui dupa intelepciune si virtute. Si apoi unde se afla omul care-si poate ina­busi intreaga lui viata instinctuala,  care  este totusi  originea intregii  posibilitati existentiale ? Inabusita intr-o parte, ea izbucneste in alta parte cu o putere si mai mare, fiindca viata este si vointa si sentiment, nu numai ratiune.

Desigur, este adevarat ca au existat unii stoici, care au facut prin viata lor cinste scolii stoice. Sub Nero, de exemplu, au suferit moartea pentru conceptia lor stoicii Phrasea Paetus, Seneca, Rubellius Plautus si Lucanus ; iar Musonius, Cornutus, Helvidius Prisous au fost exilati. La fel si sub Domitian au fost alungati Rusticus Arulenus si Epictet.

De fapt tipul de intelept descris de stoici n-a fost realizat nici chiar de filozofii stoici mai severi. Din acest motiv si acestia au trebuit sa se numere printre "nebuni". Inteleptul asa cum si-l inchipuiau stoicii ramane un ideal de nerealizat printre oameni, fiindca acesta este o ne­gatie a conditiei umane. Din acest motiv stoicii din perioada mijlocie si reprezentantii stoicismului roman incep sa faca corecturi rigorismu­lui sever al eticii lor si sa admita ca intre intelepti si nebuni mai exista o categorie a oamenilor : aceea a progresatilor in virtute. Dealtfel etica stoica era si prea formala pregatind, intr-un sens oarecare, formalismul si rigorismul etic kantian. De aceea si din aceasta pricina stoicii au fost siliti sa revina asupra acestui formalism si sa faca precizari. Stoicii au totusi meritul de a fi pus in circulatie conceptul "datorie", dar au la­sat nelamurita problema importanta a datoriilor fata de sine si fata de altii, sau datoriile sociale. De aceea, cu toata accentuarea punctului de vedere etic-individual, cu timpul, filozofii stoici au admis ca omul are datorii si fata de societate ; ca toate fiintele rationale sunt de la natura inrudite intre ele. Ca si limba, tot asemenea, stoicii credeau ca si socie­tatea isi are originea in natura ; aceasta a fost, pe langa ratiune, al doi­lea dar al Divinitatii, prin care ea a voit sa intareasca slabiciunea uma­nitatii.

Prin aceasta, ca si dreptului si moralitatii, stoicii ii atribuiau socie­tatii o demnitate foarte inalta. Originar oamenii au fost intr-o lupta a tuturor impotriva tuturor, pana cand apoi ei au incheiat pace si au in­trodus norme de drept in viata lor.

Dupa originea lor oamenii sunt participanti la ratiunea divina si ca atare toti sunt egali. Ei formeaza impreuna cu zeii un stat. Cicero aminteste mereu ca oamenii formeaza o comunitate si in nu­mele acesteia el cere umanizarea razboaielor si mai ales blandete fata de cei invinsi. In timp ce Platon si Aristotel reprezentau o conceptie re­trograda, dupa care ar exista oameni liberi si sclavi, popoare care stapanesc si altele care de la natura sunt inferioare si deci trebuie sa fie stapanite, pentru stoici toti oamenii sunt egali. Zenon a conceput un stat ideal, care sa cuprinda pe toti oamenii, caci toti au dreptul la li­bertate.

N.B.

 

• Teodicee
  Publicat in : Perioada etica - religioasa
• Psihologia stoica
  Publicat in : Perioada etica - religioasa
• Scepticismul
  Publicat in : Perioada etica - religioasa
• Seneca
  Publicat in : Perioada etica - religioasa