DESPRE DUMNEZEU FIUL

 

130. Care sunt articolele din Simbolul Credintei despre Dumnezeu Fiul ?

Articolele din Simbolul Credintei despre Dumnezeului sunt art. II - art. VII.?

131. Ce ne invata aceste articole ?

Ele ne vorbesc despre cea mai mare si mai minunata fapta a iubirii lui Dumnezeu fata de noi. Ele ne spun ca Cel ce ne-a mantuit pe noi este insusi Fiul lui Dumnezeu, iar mantuirea a infaptuit-o prin intruparea Sa ca om si prin moartea Sa pe cruce. Multa iubire ne-a aratat Dumnezeu si prin facerea lumii si a oamenilor, despre care ne vorbeste articolul I din Simbolul Credintei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemarginite ce ne-o poarta, ne-a aratat-o prin aceea ca pe insusi Fiul Sau L-a trimis in lume, ca om, si L-a dat la moartea pe cruce "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire".

Despre aceasta iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit in lume: "Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau cel Unul nascut L-a dat, ca tot cel ce crede intru El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 16).

Iar Sf. ATANASIE spune: "Fiindu-i mila de neamul nos"tru si induiosandu-se de slabiciunea noastra si miscat de stri"caciunea noastra si nesuferind stricaciunea mortii asupra noas"tra, ca sa nu piara ceea ce a facut si ca sa nu se zadarni"ceasca lucrarea Tatalui, isi ia trup si acesta nu deosebit de al nostru... si da mortii propriul Sau trup"

132. Era necesara pentru oameni aceasta intrupare?

Era necesara. Am vazut ca prin neasculta"rea lui Adam a patruns pacatul si moartea in toti oamenii. Pacatul acesta pusese o dusmanie (Rom. V, 10) intre ei si Dumnezeu, fiind toti "fii ai maniei (Efes. II, 5; Rom. V, 9), caci ii inraise si le slabise puterea de a face binele. Incat in loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu si il cerea cugetul lor, faceau mereu raul. Din aceasta pricina, cugetul ii mustra necon tenit. Iar aceasta era un semn ca insusi Dumnezeu era nemultumit. Dar Dumnezeu isi arata nemultumirea si prin pedepsele ce ce le aducea peste oameni. Caci nu putea lasa pacatul neosandit (Rom. V, 18). De altfel, insusi pacatul pe care il faceau oamenii: producea in ei griji, boli si necazuri, iar intre oameni pisma, ura, cearta si razboaie.

Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit insa pacatul cu moartea (Rom. V, 12), ca sa nu fie "rautatea fara de moarte". Toti mureau si prin moarte se duceau la moartea vesnica, adica la chinurile fara de sfarsit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare si nu putea fi rabdata nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea o mantuire din ea.

133. Nu puteau sa-si dea oamenii insisi mantuirea din aceasta stare ?

" Nu puteau. Caci desi ei sufereau de raul care-i stapanea, nu puteau scapa de el, firea lor era slabita de pacat, erau robii pacatului. Aceasta stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol PAVEL astfel; "Nu fac binele pe care-l voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il fac. Iar de fac aceasta care nu voisc eur iata nu fac eu aceasta, ci pacatul care locuieste intru mine" (Rom. VII, 19-20). Nici un om nu putea mantui pe ceilalti de pacat, caci fiecare era "rob legii pacatului" (Rom. VII, 23), si nu se putea scapa nici pe sine insusi din aceasta robie. Ei nu puteau face aceasta nici toti la un loc. Iata ce spune Sf. ATANASIE-. "Caci dupa ce toti au fost loviti in suflet si tulbu"rati de inselaciunea diavoleasca si de desertaciunea idolilor, cum era cu putinta ca omul sa intoarca sufletul si mintea oamenilor? Dar poate sa zica cineva ca lumea intreaga ar fi putut face aceasta. Dar daca lumea ar fi putut, nu s-ar fi facut atatea mari rele. Caci lumea exista si totusi oamenii persistau in atatea mari rele".

134. Nu-i putea mantui nici macar vreun inger? Trebuia sa vina insusi Fiul lui Dumnezeu?

Nu-i putea mantui nici un inger. Intai, pentru ca impacarea cu Dumnezeu trebuia sa fie o fapta la care sa ia parte insusi Dumnezeu. Al doilea, pentru ca oamenii trebuiau sa fie scapati si de moarte. Iar moartea nu putea fi inlaturata decat prin viata fara de sfarsit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima viata oamenilor ; numai El o putea da si a doua oara. Sf. ATANASIE spune iarasi: "Nu era cu putinta nici prin ingeri, deoarece nici ei nu sunt chipuri ale lui Dumnezeu. De aceea, Cuvantul lui Dumnezeu a venit in persoana, ca unul care este chipul Tatalui, ca sa poata reinnoi pe omul cel creat dupa chipul lui Dumnezeu" .

135. Dar nu putea mantui lumea, Fiul lui Dumnezeu, de la distanta nefacandu-se om?

Dumnezeu, in intelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit sa mantuiasca pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai principale sunt trei.

136. Care este primul dintre aceste motive?

Primul motiv e ca dreptatea cerea ca precum un om a calcat legea ascultarii de Dumnezeu, un om se cadea sa-si ispaseasca, implinind aceasta lege prin ascultare si platind cu viata Sa nevinovata calcarea celorlalti: "Precum prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa si prin ascultarea unuia, drepti se vor face cei multi" (Rom. V, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca impacarea intre Dumnezeu si om sa se faca nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci si a omului Sf. GRIGORIE DE NISSA spune: "Dupa ce moartea intrase in lume prin ne"ascultarea unui om, a fost izgonita prin ascultarea altui om. Iata pentru ce s-a facut ascultator pana la moarte: ca sa vin"dece prin ascultare pacatul neascultarii si sa nimiceasca prin invierea sa moartea, care intrase in lume prin neascultare" .

De aceea s-a facut Fiul lui Dumnezeu si om, ca sa lucreze in numele oamenilor, dar fapta lui, ca a Celui ce era si Dumnezeu, sa aiba un pret, care sa covarseasca vina tuturor oamenilor. "Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. CHIRIL al Ierusalimului, nu era de un pret mic; nu era o oaie necuvantatoare, nu era un om de rand, nu era numai un inger, ci Dumnezeu, facut om. Faradelegea pacatului nu era asa de mare pe cat dreptatea Celui mort din pricina noastra; nu am pacatuit asa de mult cat pretuia dreptatea Celui ce si-a pus sufletul pentru noi".

Luand firea noastra si tinnd-o curata si implinind cu ea legea ascultarii de Dumnezeu si ispasind cu sangele ei varsat pe cruce calcarea oamenilor, a scapat-o de osanda si ne-a impacat cu Dumnezeu: " Vrajmasi fiind, zice Sf. Apostol PAVEL, ne-am impacat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau" (Rom V, 10; II Cor V, 18).

Firea noastra care inainte purta in ea uratenia neascultarii si era purtata de cei ce erau dusmanii lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curata a Fiului Sau prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Sau, Dumnezeu privea cu iubire si la firea noastra pe care o purta El. Iubind pe Fiul Sau, Cel ce s-a facut ascultator pana la moarte, Dumnezeu iubea totodata pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastra ca pe cea care a calcat legea si drept urmare trebuie sa moara, ci ca pe firea care a ispasit calcarea legii si e vrednica sa se impartaseasca de viata. Si iubirea lui Dumnezeu fata de firea noastra purtata de Fiul Sau, avea sa se rasfranga asupra tuturor celor ce purtau aceasta fire si se lipeau prin credinta de Fiul Sau. De aceea spune Sf. Apostol PAVEL ca in Fiul lui Dumnezeu "avem rascumpararea prin sangele lui, iertarea pacatelor" si ca "printr-insul a binevoit sa impace toate cu Sine, facand pace prin sangele cruci Lui. Sau si mai limpede: "Si pe cei care erau oarecand instrainati si vrajmasi, cu mintea intru lucruri rele, iata acum s-a impacat, in carnea trupului Lui, prin moarte, sa va puna pe voi sfinti si fara de prihana si nevinovati inaintea Sa" (Colos. I, 14, 20, 21-22).

Iubindu-ne acum Dumnezeu intru Iisus Hristos, ne face parte de aceeasi mostenire a bunatatii Sale, de care se impartaseste Iisus Hristos ca Fiu al Sau, socotindu-ne si pe noi ca pe niste fii ai Sai: "Iar de sunfem fii, suntem dar si mostenitori; mostenitori, adica, ai lui Dumezeu si impreuna mostenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17).

137. Dar al doilea motiv al intruparii care este ?

Al doilea motiv pentru care s-a intrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca sa ne arate ca dragostea Lui fata de noi e asa de mare, ca nu mai sta departe de noi, ci se face om ca noi, ia firea noastra si vine intre noi ca sa vorbeasca cu noi in graiul nostru si sa ne invete fata catre fata, nu prin altii, ca in Vechiul Testament. El voia astfel ca sa ne castige si mai mult inima, prin dragostea Sa, si sa ne dea pilda vazuta de cum trebuie sa se poarte un om adevarat ca sa placa lui Dumnezeu. Si El nu s-a facut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, ramanand in legatura cu noi si aratand cat de mult pretuieste si iubeste pe oameni. "Mantuitorul a venit, spune Sf. IOAN DAMASCHIN, ca sa se faca partas firii noastre, ca sa ne invete prin pildele Sale calea virtutii, ca sa ne scape de stricaciune prin comuniunea cu viata, facandu-se incepatura vietii noastre"

138. Si care este al treilea motiv al intruparii ?

Acest motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu s-a mai intrupat ca, unind firea noastra cu firea Sa dumnezeeasca, facand-o firea Lui insusi, ca sa nu mai poata sa se departeze de Dumnezeu, sa nu mai poata sa lucreze impotriva Lui, ca acest templu sa nu se mai poata ruina, ci sa fie de acum mereu plin si strabatut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinta ca firea noastra odata mantuita, iarasi sa se piarda. In acelasi timp, numai asa a putut sa scape cu adevarat si pentru totdeauna firea omeneasca de stricaciune si de moarte, unind-o strans cu Sine, Cel ce era izvorul nestricaciunii si al nemuririi. Prin firea noastra zidita acum in Dumnezeu, toti putem fi "ziditi intru Hristos" (Efes. II, 10). Noi putem adica acum sa stam mai usor, adica daca vrem, in legatura cu Fiul lui Dumnezeu, caci El e si om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stand prin credinta si prin dragoste in legatura cu El, ne aflam ziditi in El, impreuna cu firea Sa omeneasca, aflata in El. De aceea spune Sf. Apostol PAVEL ca precum in Fiul lui Dumnezeu au fost zidite si asezate toate la inceput, cand s-au facut, cu atat mai mult acum, luand El firea noastra, ne aseaza, iarasi in El si mai deplin, pe toti cei ce vrem. Drept aceea ne indeamna: "Intru Dansul sa umblati, inradacinati si ziditi fiind intr-Insul" (Colos. II, 6, 7).

Sf. CHIRIL al Alexandriei infatiseaza motivul al treilea astfel: "Cum putea omul de pe pamant, cazut in moarte, sa se intoarca la nestricaciune ? Era nevoie ca trupul muritor sa se impartaseasca din puterea de viata a lui Dumnezeu. Iar puterea datatoare de viata a lui Dumnezeu-Tatal e Cuvantul cel Unul Nascut".

139. Daca numai Fiul lui Dumnezeu facut om putea sa mantuiasca omenirea de pacat si de moarte, de ce nu s-a facut mai curand om ? De ce a lasat Dumnezeu sa treaca un timp atat de indelungat de la caderea lui Adam pana la trimiterea Fiului Sau?

Era necesara o pregatire a oamenilor ca sa primeasca pe Mantuitorul, atunci cand va veni. Caci nu ajungea ca Mantuitorul sa vina si sa moara pentru oameni. Trebuia ca si ei sa-L pri- measca cu credinta. Altfel nu se putea infaptui mantuirea lor. Si anume trebuiau pregatiti ca sa poata crede ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel intrupat si ca numai prin El se pot mantui.

140. Cum s-a facut aceasta pregatire?

"In doua feluri: intai, prin cresterea raului si deodata cu aceasta a convingerii oamenilor ca nu se pot mantui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea vestilor de la Dumnezeu ca le va trimite un Mantuitor si ca Mantuitorul acesta va fi chiar Fiul Sau. Pregatirea aceasta a facut-o Dumnezeu in alt chip cu popoarele pagane si in alt chip cu poporul Evreu. Pe pagani i-a pregatit pe calea firii, pe evrei pe o cale mai presus de fire, intr-un chip mai lamurit, ca din invatatura data lor sa traga folos si popoarele pagane.

141. Cum au fost pregatiti paganii si Evreii prin cresterea raului si a convingerii ca nu se pot mantui prin puterile lor?

Paginii si Evreii au fost pregatiti in primul rand prin aceea ca i-a lasat sa sporeasca in pacat. Daca ar fi vrut Dumnezeu sa-i mantuiasca pe oameni, indata dupa cadere, poate ca ei nu-si dadeau seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine pacatul. Pe langa aceasta, la inceput oamenii ar fi crezut ca pot scapa de rau numai prin puterile lor si n-au trebuinta de Dum nezeu. A trebuit sa li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, sa guste toata otrava raului si sa se scarbeasca de el, pe de alta sa vada ca toate incercarile lor de a scapa de rau sunt zadarnice. Asa au cazut popoarele pagane in cele mai grele rataciri inchinandu-se la dobitoace si la pietre si aducandu-le jertfe vieti omenesti. Evreii, cu toate ca erau calauziti in deaproape de Dumnezeu, se abateau si ei tot mai tare spre rau. Cand s-a inmultit raul, Dumnezeu le-a dat Legea la muntele Sinai (Esire, cap. XX), ca sa le arate limpede cum trebuie sa vietuiasca. Dar, datorita pacatului din ei, in loc sa asculte de Lege, s-au incapatanat si mai tare sa o calce. Incat legea li s-a facut spre inmultirea pacatului. "Pentru calcarile de porunci s-a adus legea", zice Sf. APOSTOL PAVEL (Gal. III, 19), si tot el zice: "pacatul luand pricina prin porunca, m-a amagit si m-a omorat (Rom. VII, 11), Legea era buna si sfanta si totusi ea s-a facut omului spre moarte. "Pacatul ca sa se arate pacat, prin ce era bun imi lucra mie moarte, ca sa se faca peste masura de pacatos pacatul prin porunca" (Rom.VII, 13). Inmultindu-se pacatul, omul isi dadea seama ca nici prin lege nu se poate mantui, macar ca e de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru ca prin ea Dumnezeu ii arata numai care este binele, nu-i da si ajutorul Sau ca sa-l implineasca, ci il lasa pe om la puterile lui.

Nu-i dadea Dumnezeu ajutorul Sau, pentru ca omul nu l-ar fi primit, deoarece se incredea inca in puterile lui. De aceea Dumnezeu il lasa in mandria ca se poate mantui singur, ca poate implini singur poruncile Legii. Dar cu cat Legea arata mai limpede inaltimea binelui, cu atat omul isi dadea seama ca e mai departe de el, ca e mai pacatos. Acest lucru il vedea Evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar paganul cu ajutorul Legii scrise in inima sa, cu ajutorul constiintei. "Vad cele bune, zice un poet pagan, le admit, dar fac totdeauna cele rele". Si asa, prin Lege, pe de o parte se inmultea pacatul, pe de alta omul isi da tot mai mult seama de neputinta lui de a se mantui de pacat si in loc de a se mai increde in puterile lui, era tot mai convins ca numai Dumnezeu insusi, prin puterea adica prin harul Lui, il poate mantui. Iata de ce Sf. Apostol PAVEL zice: "Ca nimic n-a savarsit legea, ci aducere este numai la mai buna nadejde, prin care ne apropiem de Dumnezeu" (Evrei VII, 19).

142. Cum a pregatit Dumnezeu pe oameni prin vestile ce li se da ca va veni El insusi sa-l mantuiasca ?

Prima fagaduinta pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor ca le va trimite un Mantuitor, a fost indata dupa cadere. Era prima lor mangaiere in nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu ii spune sarpelui ca cineva se va naste din femeie, care-i va zdrobi capul: "Vrajmasie voi pune intre tine si intre femeie fi intre samanta ta si intre samanta ei; acela va zdrobi capul tau si tu vei pazi calcaiul lui" (Fac. III, 15). Dar vesti tot mai limpezi despre Mantuitorul, ce avea sa vina, le da Dumnezeu Evreilor prin proorocii Vechiului Testament, caci pe vremea lor se inmultise si rautatea intre oameni. De aceea proorocii plangand si suferind, ziceau; "Cine va da din Sion mantuirea"? (Ps. XIII, 6), sau se rugau: "Doamne, pleaca cerurile si Te pogoara" (Ps. CXLIII, 6). Dumnezeu milostivin-du-se de aceasta rugaciune, spune oamenilor: " Va veni la Biserica sa Domnul pe care il cautati" (Maliahi III, 1), sau: "Iata vin sa adun toate neamurile si limbile" (Isaia LVI, 18).

Si ca lumea sa-L cunoasca atunci cand va veni, Domnul da foarte multe semne dupa care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci bland si smerit, calare pe manz de asina; "Bucura-te foarte fiica a Sionului, striga fiica a Ierusalimului, iata imparatul vine la tine drept si insusi mantuitor, bland si calare pe asin si pe manz tanar" (Zah. IX, 9). Va veni nu ca sa domneasca asemenea imparatilor pamantesti, ci ca sa elibereze prin sangele Sau pe cei robiti pacatului: "Si Tu intru sangele asezamantului (Testamentului) Tau ai slobozit pe cei legati ai Tai din groapa ce n-are apa" {Zah. IX, 11).

Smerenia intru care va veni, patimirea si moartea Lui pentru pacatele altora, le prevesteste proorocul Isaia in in mod amanuntit: "Si l-am vazut pe El si n-avea nici chip nici frumusete... Acesta pacatele noastre le poarta si pentru noi rabda durere,., iar El s-a ranit pentru pacatele noastre si a patimit pentru faradelegile noastre, certarea impacarii noastre pre Dansul si cu rana lui noi toti ne-am vindecat... si El pentru ca s-a chinuit nu si-a deschis gura Sa; ca o oaie la injunghiere s-a dus si ca un miel fara de glas inaintea celui ce-l tunde, asa nu-si deschide gura Sa; Ca s-a luat de pe pamant viata Lui si pentru faradelegile poporului meu, s-a adus la moarte" (Is. LIII, 2, 4, 5, 7, 8).

Chiar si timpul si locul venirii Mantuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis ca: "De la iesirea cuvantului ca, iarasi sa se zideasca Ierusalimul", adica de la anul 457 a. Hr. si pana "se va sfarsi pacatul si se vor sterge faradelegile" (IX, 25, 24), vor trece 70 de saptamani de ani, adica 490 de ani, rastimp care tocmai bine s-a implinit la anul 33 dupa Hristos, cand Mantuitorul a zdrobit puterea pacatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis ca Mantuitorul se va naste in Betleem (Miheia V, 2). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, si chipul mai presus de fire al nasterii Mantuitorului din fecioara: "Iata fecioara in pantece va lua si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuil" (adica Dumnezeu cu noi) (Isaia VII, 15). De asemenea ca El se va naste dupa trup din samanta lui David "Odata m-am jurat intru cel sfant al meu; au minti-voiu lui David ? Samanta lui va ramane in veac si scaunul lui ca soarele inaintea mea si ca luna savarsita in veac" (Ps. LXXXVIII, 35,36). Toate aceste proorocii aveau sa ajute credinta oamenilor prin faptul ca ele s-au implinit in Iisus Hristos. Dar ca oamenii sa poata primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu sa-i ridice din credinta lor ratacita in multi idoli, la credinta intr-un singur Dumnezeu, atotpu ternic si iubitor, dar care are un Fiu nedespartit de El, dupa fiinta.

143. Cum au fost ridicati oamenii la aceasta credinta intr-un singur Dumnezeu, care are insa un Fiu ?

In credinta intr-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grija poporul Evreu, ca prin el sa se sadeasca, cu vremea, aceasta credinta si la celelalte popoare. Incet, ca sa nu i se pri-mejduiasca credinta intr-un singur Dumnezeu, i s-a talmacit apoi poporului Evreu, prin Prooroci, ca Dumnezeu cel Unul are un Fiu, care va veni sa mantuiasca lumea si un Duh Sfant. La facere, Dumnezeu graieste catre celelalte persoane dumnezeiesti "Sa facem om dupa chipul nostru si asemanare", adaugand indata; "Si a facut Dumnezeu pre om, dupa chipul lui Dumnezeu la facut pre dansul" (Fac. I, 26, 27), ca sa arate ca cele trei persoane sunt o singura fiinta dumnezeiasca. Tot acelasi inteles il are si aratarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, in chipul celor trei calatori (Fac.XVIII, 2). David cunoaste apoi lamurit ca Dumnezeu are un Fiu, cand vede pe Domnul (Dumnezeu Tatal) zicand Domnului Sau (lui Dumnezeu Fiul): "Sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps. CIX, 1-2), sau cand aude pe Dumnezeu Tatal zicand catre Dumnezeu Fiul: "Eiul meu esti Tu, Eu astazi te-am nascut. Cere de la Mine si-ti voi da neamurile mostenirea Ta si biruinta Ta marginile pamantului" (Ps. II, 5-6).

Prin inraurirea Evreilor, care de la robia babilonica erau imprastiati printre toate popoarele si prin calauzirea tainica a Cuvantului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi si din celelalte neamuri, multi filozofi, la ideia ca exista un singur Dumnezeu si ca, Cuvantul sau Ratiunea Lui lucreaza in lume, cu deosebire in mintea oamenilor luminati.

Astfel, aproape de venirea Mantuitorului, lumea se afla in starea ciudata, ca pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic si plin de iubire fata de oameni, care avea sa trimita pe cineva de la Sine, pentru mantuirea lumii, iar pe de alta, cu viata, se afla in cea mai mare decadere si neputinta morala. Starea aceasta ii facea pe oameni sa astepte mantuirea de la Dumnezeu si cand a venit Mantuitorul le-a ajutat sa-L poata primi pe El si invatatura Lui despre Dumnezeu.

144. Aceasta pregatire a fost deajuns ca omenirea sa primeasca pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?

Nu, n-a fost deajuns. Daca ar fi fost deajuns, ar fi trebuit sa-L primeasca toti Evreii si cei mai multi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adaugat ca temeiuri de credinta: 1) invatatura Sa, cum n-a fost alta mai inalta ; 2) viata Sa, cum n-a fost alta mai curata si 3) minunile Sale, dintre care mai ales invierea si inaltarea Sa la cer. Dar toate aceste temeiuri sunt intrecute de puterea cu care a lucrat si lucreaza El pana azi, asupra sufletelor care se deschid cuvantului Sau, innoindu-le si sadind in ele convingerea nestramutata ca El e Dumnezeu. Credinta in Hristos vine in primul rand din harul lui Dumnezeu, nu ratinalizarea temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregateau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, crestinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregatesc mintea noastra sa primeasca harul credintei si sa conlucreze cu el, e insasi existenta crestinismului de 2000 de ani incoace, insusi faptul ca de atunci si pana azi sute de milioane de suflete au crezut fara incetare in dumnezeirea lui Iisus.

145. Care este credinta Bisericii noastre in Dumnezeirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos?

Raspunsul mai amanuntit la aceasta intrebare il da articolul II al Simbolului Credintei, primul dintre cele sase articole(II-VII), care se ocupa cu persoana si lucrarea mantuitoare a Domnului Iisus Hristos. Caci acest articol cuprinde in forma cea mai scurta, dar si cea mai deplina, invatatura Bisericii despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos.

146. Care este acest articol?

Acest articol este; "Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul Nascut, carele din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut. Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin Carele toate s-au facut".

147. Ce ne invata acest articol?

Doua lucruri. Intai, ca Domnul nostru Iisus Hristos, care ne-a mantuit pe noi, este insusi Fiul lui Dumnezeu, egal intru toate cu Dumnezeu-Tatal, vesnic ca si El si una cu El, dupa fiinta si slava, deosebindu-se de Tatal numai prin aceea ca e Fiu si nu Tata, ca Tatal il naste, iar El e nascut din fiinta Tatalui. Chiar Iisus a spus despre Sine: Si acum ma proslaveste Tu, Parinte, la Tine insuti, cu slava pe care am avuy-o la Tine mai inainte de a fi lumea" (Ioan XVII, 5).

Al doilea, ca Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, este si Facatorul tuturor, aratandu-se si in aceasta Dumnezeirea Lui. Caci, precum Tatal este Facatorul tuturor, cum ne-a invatat articolul I al Simbolului, asa este si Fiul, Facatorul tuturor. Tatal toate le face, dar le face prin Fiul: " Toate printr-Insul s-au facut si fara de Dansul nimic nu s-a facut, din ce s-a facut" (Ioan I, 3). Chiar si timpul s-a facut prin Iisus Hristos, dupa cum zice Apostolul: "Prin care si veacurile s-au facut (Evrei I, 2), iar in alt loc spune: "Intru Dansul s-au zidit toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, ori scaunele, ori domniile, ori incepatoriile, ori stapanirile, toate printr-Insul si pentru Dansul s-au zidit. Si El este mai inainte de toate si toate intru Dansut sunt asezate" (Colos. I, 16;17). Daca intru El sunt asezate toate, inseamna ca El le si sustine si in El vietuesc toate El ia parte, deci, si la pronierea lor, tinand mereu viata in ele si purtand grija de ele, cum insusi zice: " Tatal meu pana acum lucreaza si Eu lucrez" (loan V, 17).

148. Ce inseamna primele cuvinte din articolul II al Simbolului Credintei " Si intru Unul Domn Iisus Hristos" ?

Precum ne-a invatat articolul I sa credem in Dumnezeu Tatal, asa ne invata articolul II sa credem "si" in Iisus Hristos, Fiul Lui. Caci fara credinta in Fiul, nu putem cunoaste nici pe Tatal. Tata fara Fiu nu exista. Cine nu crede ca Dumnezeu are un Fiu, nu crede ca Dumnezeu e Tata si are in sine dragoste de Tata. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fara dragoste, nu e Dumnezeul adevarat. "Eu sunt usa" (Ioan X, 9), zice lisus: "Nimem nu vine la Tatal, decat prin Mine" (Ioan XIV, 6). Iisus Hris tos in care credem ca si in Tatal, este Unul singur, caci numai un Fiu are Tatal si numai un Mantuitor avem noi. Numai prin acesta "Unul" ne mantuim si ajungem la Tatal, caci numai o "cale" (Ioan XIV, 6) si numai o "usa" este spre Tatal, iar "calea" si "usa" este El.

El e "Domn" peste sufletele noastre, este "Domnul si Stapanul vietii noastre", ba chiar unicul Domn si Stapan "caruia ii slujim", (Colos. III, 24) si ii inchinam cu bucurie "toata viata noastra", in asa fel, incat nu mai suntem ai nostri, ci "ai lui Hristos" (II Cor. X, 7) si putem spune fiecare ca Sf. Apostol PA VEL: " Nu mai viez eu, ci Hristos viaza intru mine" (Galat. II, 20). Caci Ei ne-a dat aceasta viata si ne-a rascumparat de la moarte. Si stim ca daca i-o inchinam Lui, tot noi ne folosim, caci El ne desavarseste din zi in zi, facandu-ne "asemenea chipului Sau" (Rom. VIII, 2.9). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspra si silnica, ci una blanda. El domneste peste noi prin dragoste si adevar: "Luati jugul Meu peste voi... ca jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara" (Matei XI, 29-30). Iar Domnia aceasta nu inseamna ca n-avem datoria sa lucram pentru semenii nostri. Dimpotriva, lui Iisus ii slujim cand facem bine celor mici si osteniti (Matei XXV, 40). Domnia aceasta totala peste sufletele noastre si peste lumea intreaga a castigat-o Iisus Hristos si ca om, pentru ca s-a smerit pe Sine ca nimeni altul si si-a pus viata Sa pentru noi. Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele si tot genunchiul trebuie sa se plece Lui; primindu-L ca Domn. Caci "in chipul lui Dumnezeu fiind, nu rapire au socotit a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci s-au des sertat pre Sine, chip de rob luand, intru asemanarea oamenilor facandu-Se. Si cu inchipuirea aflandu-Se ca omul s-a smerit pe Sine ascultator facandu-Se pana la moarte, iar moarte, de cruce. Pentru aceasta si Dumnezeu l-a prea inaltat si I-a daruit Lui nume, care este peste tot numele, ca in numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de desubt; si toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu Tatal" (Filipeni II, 6-11).

149. Ce inseamna numele de "Iisus" dat Mantuitorului ?

Numele de "Iisus" inseamna Dumnezeu Mantuitorul. Iisus inseamna in limba ebraica Mantuitor si numele acesta I se potriveste in chip desavarsit, caci El e intr-adevar Mantuitorul lumii. Si I se potriveste atat de desavarsit pentru ca nu I L-au dat oamenii, ci ingerul, la porunca Tatalui Ceresc, care a stiut de mai inainte ce lucrare va savarsi Fiul Sau in lume. "Nu te teme", spune ingerul lui Iosif "a lua pe Maria femeia ta, ca ce s-a zamislit intr-insa din Duhul Sfant este. Si va naste fiu si vei chema numele lui Iisus". Si ingerul da indata pricina acestei numiri: " Ca acesta va mantui pe norodul sau de pacatele lor" (Matei I, 20-21).

In Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmasul lui Moise, care a condus poporul lui Israel in Tara Sfanta, mantuindu-l de ratacirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, care a mantuit toate popoarele de ratacirea "in pacat, ducandu-le in imparatia cerurilor. El nu e numai un oarecare mantuitor, ci Mantuitorul, in intelesul desavarsit al cuvantului.

150. Ce inseamna numele Hristos?

Numele "Hristos" inseamna "Uns". La Evrei, unsi se numeau preotii, proorocii si imparatii, pentru ca la intrarea in slujba erau unsi cu mir, care inchipuia darui Sfantului Duh. Dar aceia erau numai chipuri ale adevaratului Uns, primeau numai o parte din puterea Duhului Sfant, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, insa, primeste pe Duhui Sfant insusi. "Hristos nu e un om purtator de Dumnezeu, ci Dumnezeu intrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrare (energie), ei prin prezenta intregii ipostase a ungerii"; Sf. IOAN GURA.DE.AUR zice: "Tot harul s-a varsat peste templul acela. Ca nu da Lui, Tatal, Duhul cu masura, ci intreg harul l-a primit templul. Noi insa avem numai putin si o picatura din harul acela" , Deci Iisus este Unsul sau Hristosul, in intelesul desavarsit, nu numai unul dintre multii unsi, sau hristosi oarecare. El este arhiereul, imparatul si proorocul cel mai inalt, adevaratul arhiereu, imparat si prooroc si izvorul a toata arhieria, conducerea duhovniceasca si proorocia. Precum vedem, si numele de Hristos I se potriveste in chip desavarsit, caci nici pe acesta nu l-au dat oamenii, ci ingerul, care a spus pastorilor: "Iata vestesc voua bucurie mare, care va fi la tot norodul. Ca s-a nascut voua astazi Mantuitor, care este Hristos Domnul, in cetatea lui David (Luca II, 10-11). Insusi Iisus spunea despre Sine ca a avut ungerea Duhului Sfnt, cum de altfel graise despre El si proorocul Isaia (LXI, 1): "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor", (Luca IV, 18).

151. Hristos prin ungerea ce o are de la Duhul Sfant este adevarat arhiereu prooroc si imparat. Se vorbeste despre aceste slujbe ale lui Hristos in Sfanta Scriptura si ce inteles au ele ?

Ca Hristos a primit prin ungere de la Duhul Sfant slujba de arhiereu, prooroc si imparat ne-o spune Sfanta Scriptura in multe locuri. Sf. Apostol PAVEL, ne spune ca El a fost arhiereul cel mai inalt si a adus jertfa desavarsita, care este trupul Sau. Prin aceasta a curatit cu adevarat pe oameni de pacate, nu numai a inchipuit aceasta curatire, ca jertfele de animale aduse de preotii din Vechiul Testament. "Pentru ca arhiereu ca acesta se cuvenea sa fie noua, cuvios fara de rautate, fara de intinare, osebit de cei pacatosi si mai inaltat decat cerurile fiind, carele n-are in toate zilele nevoie, ca alti arhierei, intai pentru ale sale pacate a aduce jertfe, apoi pentru ale norodului; ca aceasta o a facut odata pre Sine aducandus-Se" (Evrei VII, 26-27); caci " Nu prin sange de tapi si de vitei, ci prin Sangele Sau a intrat odata intru cele sfinte, vesnica rascumparare afland" (Evrei IX, 12). El a fost proorocul cel mai inalt, aducand cea mai deplina invatatura despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afara de Sine, ci din plinatatea Sa nemarginita. De aceea, nimenea nu mai poate adauga ceva la invatatura Sa. Ea poate fi, doar, tot mai bine inteleasa in Biserica. In acest inteles El e proorocul, cel din urma cu care s-a incheiat Descoperirea dumnezeeasca. "Prooroc din fratii tai ca pe mine, zice Moise, va scula Domnul Dumnezeul tau, de el sa ascultati" (Deuteron. XVIII, 15). Ucenicii I se adreseaza cu titlul "invatatorule", iar Iisus insusi spune despre Sine: "Eu sunt adesvarul" (Ioan XIV, 6). "Eu sunt lumina lumii" (Ioan VIII, 12), sau : "Eu spre aceasta m-am nascut si spre aceasta am venit in lume, ca sa marturisesc adevarul" (Ioan XVIII, 37).

Iar demnitatea Lui imparateasca o prooroceste ingerul Gavriil catre Fecioara Maria: "Si va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David, Tatal Lui...si imparatia Lui nu va avea sfarsit" (Luca I, 32, 53). Iisus insusi recunoaste ca e imparat, dar imparatia Lui e duhovniceasca, avand arme si legi duhovnicesti, nu ca cele din lumea aceasta. "imparatia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan XVIII, 36), raspunde El lui Pilat. Iisus e imparatul bland de care am vorbit cand am explicat cuvantul "Domn". El e imparatul miel, care s-a junghiat pentru pacatul lumii (Apoc. V). Ca imparat, Iisus a intemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevazut prin slujitorii ei, carora le da harul Sau si la sfarsit "va judeca viii si mortii".

152. Este o inrudire de intelesuri intre numele de "Iisus" si "Hristos" ? Dar intre ele si cel de Domn?

Daca privim bine, vedem ca prin aceste trei slujiri de arhiereu, prooroc si imparat, cuprinse in numele lui Hristos, Iisus mantueste lumea prin jertfa, o invata sa-si insuseasca mantuirea si o conduce la mantuire. Astfel, daca numele Iisus ne arata de-a dreptul lucrarea de mantuire pe care a savarsit-o numele de Hristos arata cum si cu ce putere a savarsit si savarseste aceasta lucrare. Amandoua numele spun acelasi lucru, din doua laturi deosebite: Iisus Hristos este Mantuitorul nostru. Si tocmai de aceea aste Domn peste sufletele noastre. Daca nu-L primim sa fie Domn peste sufletele noastre, nu ne este nici Mantuitor.

153. Cand a primit Fiul lui Dumnezeu numele de iisus Hristos?

Atat numele de Iisus cat si cel de Hristos le-a primit Fiul lui Dumnezeu cand S-a facut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel intrupat. Mai inainte de intrupare, Fiul lui Dumnezeu nu se numea Iisus Hristos. Aceasta pentru ca El ni S-a facut Mantuitor (Iisus), numai prin aceea ca a luat trupul nostru si l-a adus jertfa pentru noi. Numai prin intrupare ni S-a. facut arhiereu, care ne-a curatit de pacate, prooroc care ne-a vestit in grai omenesc voia Tatalui si conducator la mantuire (Hristos). Daca Hristos inseamna Uns, numele acesta il arata pe Mantuitorul nostru ca om care primeste ungerea nu ca Dumnezeu care da ungerea. Sf. CHIRIL al Alexandriei spune: "Unii spun ca numele Hristos se cuvine numai Cuvantului nascut din Dumnezeu-Tatal, care este gandit si exista deosebit. Noi, insa, n-am fost invatati sa spunem asa, ci spunem ca in momentul in care Cuvantul s-a facut trup, in acelasi moment a si fost numit Hristos. Se numeste Hristos, pentru, ca a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. XCIV, 9), adica cu duhul de la Dumnezeu si Tatal".

154. Asadar, atunci cand spunem "Iisus Hristos" nu pornim de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de intrupare, ci de la cel de dupa intrupare ?

Da, desigur si tot astfel articolul II al Simbolului Credintei nu porneste cu marturisirea de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de intrupare, adica de la un Fiu gandit cu mintea, ci de la Iisus Hristos, care a trait cu adevarat ca om pe pamant, intr-o perioada de timp determinata, S-a nascut din Fecioara Maria, a petrecut intre oameni, a fost rastignit, a inviat si S-a inaltat la cer. Tocmai acest Iisus Hristos S-a descoperit inimilor prin tot ce a spus si a facut, ca Fiul lui Dumnezeu. Despre acest Iisus Hris tos marturiseste Biserica in Simbolul Credintei, intai ca e unicul Domn si apoi tot ce urmeaza la articolul II si anume, in primul rand, ca este "Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut".

155. Ce inseamna cuvintele: "Fiul lui Dumnezeu, Unul nascut"?

Iisus Hristos care a trait pe pamant, este Fiul cel unic al lui Dumnezeu. Desi a vietuit pe pamant ca om adevarat, El este in acelasi timp Fiul lui Dumnezeu. Asa li s-a descoperit: intai prin Duhul Sfant Apostolilor, care prin gura lui PETRU marturisesc: " Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Matei XVI, 16). Iar Iisus intareste indata adevarul acestei marturisiri: "Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca trup si sange nu ti-a descoperit tie, ci Tatal Meu cel din ceruri" (Matei XVI, 17). Sfanta Scriptura ii numeste adeseori si pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar ii numeste astfel, fie pentru ca sunt facuti de El, fie pentru ca sunt nascuti la o viata noua, prin harul Duhului Sfant.. "Fii sunteti ai Domnului Dumnezeului vostru" (Deuteron. XIV, 1) le spune Moise Evreilor, gandindu-se mai mult la intelesul de fii prin creatie, "Iar cati L-au primit pe Dansul, le-a dat tor stapanire ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred intru numele Lui, care nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu S-a nascut" (Ioan I, 12-13). Aici se vorbeste de fiii lui Dumnezeu prin infiere. De ei se spune chiar ca sunt nascuti din Dumnezeu.

Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu in vreunul din intelesurile de mai sus. El nu e fiu intre fii. Nu e fiu cum e o creatura, nici fiu dupa har sau prin infiere. Ci e Fiu dupa fire, e singurul Fiu dupa fire al lui Dumnezeu, neavand nici un frate. De aceea spune Simbolul, nu numai nascut, ci: "Unul Nascut". Insusi Iisus Hristos se numeste pe Sine "Unul Nascut". "Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau Unul nascut L-a dat (Ioan III, 16).

156. Ce inseamna cuvintele "Carele din Tatal s-a nascut"?

" Daca s-ar fi spus in Simbol numai "Fiul lui Dumnezeu Unul Nascut", ar fi putut gandi cineva ca Arie, ereticul din veacul al IV-ea, ca Fiul, care S-a nascut, nu e Dumnezeu, ca Cel care L-a nascut. Sau, ar fi putut gandi cineva ca Fiul S-a nascut si din sine, caci si El este Dumnezeu. In legatura cu aceasta ar fi putut zice, ca Sabelie, ereticul din veacul al III-ea, ca acelasi Dumnezeu e uneori nascator, alteori nascut, uneori Tata, alteori Fiu, trecand intreg dintr-o stare intr-alta.

Pentru a se face cu neputinta asemenea ganduri, s-au pus in Simbolul Credintei cuvintele: "Carele din Tatal s-a nascut". Prin aceasta s-a aratat ca Fiul S-a nascut dintr-o persoana dumnezeiasca, din Tatal, ceea ce da siguranta ca si Fiul e o alta persoana dumnezeiasca, deopotriva in slava si in Dumnezeire cu Tatal. De asemenea, se arata ca in Dumnezeu o persoana e mereu Tata, iar alta persoana mereu Fiu.

157. Ce inseamna "Mai inainte de toti vecii" ?

Prin aceste cuvinte se arata ca Fiul este mai inainte de orice timp, este vesnic, nu S-a ivit in timp. Sf. Evanghelist IOAN Incepe Evanghelia cu cuvintele. "La inceput era Cuvantul" (Ioan I, 1), aratand ca atunci cand s-a pus inceputul timpului si ai lumii, Cuvantul era; deci, era de mai inainte. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e faptura, caci numai Dumnezeu e vesnic, iar fapturile se ivesc in timp, ele n-au fost intotdeauna. Astfel Fiul se deosebeste de cei ce se numesc "fii" pentru ca acestia sunt facuti sau nascuti, dupa har, din Dumnezeu. Acestia sunt facuti s-au nascuti de Dumnezeu in timp. Dar Tatal "N-a adus pe Fiul din neexistenta in existenta, nici n-a infiat pe unul care n-a existat niciodata".

Deci, totdeauna a fost in Dumnezeire o persoana sau un ipostas cu aceasta insusire de Fiu. Daca e asa, totdeauna a fost in Dumnezeire o persoana cu insusirea de Tata. "Dumnezeu n-a fost mai inainte fara de Fiu si mai pe urma a devenit Tata, ci totdeauna are pe Fiul". N-a fost nici o vreme cand n-a fost in Dumnezeire o persoana Tata si o persoana Fiu si anume mereu aceeasi persoana Tata si aceeasi persoana Fiu. "Nici cel care a nascut nu s-a prefacut in Fiu, nici cel nascut n-a devenit Tata". Cu alte cuvinte, niciodata nu s-a produs o schimbare in Dumnezeu. Daca Fiul nu S-ar fi nascut "mai inainte de toti vecii", Tatal n-ar fi fost totdeauna Tata, ci ar fi castigat aceasta insusire mai tarziu. Iar un Dumnezeu, care se schimba asa de tare inlauntrul Sau, nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu daca S-ar fi nascut in timp, ci ar fi o faptura. Sau Dumnezeul cel vesnic S-ar fi despartit dupa o vreme in Tata si Fiu.

Noi spunem ca Tatal e vesnic Tata si vesnic Dumnezeu, fara schimbare, iar Fiul vesnic Fiu si vesnic Dumnezeu, fara schimbare. Tocmai pentru ca Tatal e vesnic, are un Fiu vesnic. "Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul, ci odata cu Tatal si Fiul care S-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu S-ar putea numi Tata fara de Fiu. Iar daca ar fi, fara sa aiba pe Fiul, n-ar fi Tata. Si daca ar avea mai pe urma Fiu, ar deveni mai pe urma Tata, si astfel S-ar schimba din a nu fi Tata in a fi Tata, lucru mai rau decat orice blasfemie". Tatal si Fiul sunt doua persoane egale in Dumnezeire si in cinste, dar una e Tata si alta Fiu, avand vesnic intre ele dragostea care este intre Tata si Fiu si anume : una vesnic dragoste de Tata si alta vesnic dragoste, de Fiu.

158. Putem noi intelege nasterea aceasta dinainte de veci ?

Nasterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatal este o taina pe care n-o poate intelege nici mintea omului, nici a ingerului. "Tatal L-a nascut nu in modul in care omul ar putea gandi, ci asa cum numai Tatal stie. Nu numai cerurile nu cunosc nasterea Fiului, dar chiar nici toata firea ingereasca... Nici insusi Duhul Sfant n-a vorbit in Scripturi despre nasterea Fiului din Tatal. Pentru ce iscodesti, deci, acelea pe care nici Duhul Sfant nu le-a scris in Scripturi ?" "Cand auzi ca Dumnezeu a nascut, sa nu cazi in ganduri trupesti, nici sa presupui o nastere stricacioasa. "Duh este Dumnezeu" (Ioan, IV, 24); duhovniceasca este nasterea.

S-a asemanat nasterea Fiului din Tatal cu nasterea gandului din minte. S-a spus ca precum nasterea ghandului din minte e duhovniceasca, asa si nasterea Fiului din Tatal e duhovniceasca si precum indata ce exista mintea, exista si gandul, si minte fara gand nu exista; asa de cand exista Tatal exista si Fiul si Tatal fara Fiul nu exista. Dar si aceasta e numai o asemanare nedeplina.

159. Ce inseamna "lumina din lumina"?

Ca sa nu ramana nicio indoiala ca Fiul, care S-a nascut, e intru totul ca Tatal din care S-a nascut. Simbolul spune ca asa cum nu se deosebeste lumina care se aprinde, de lumina din care se aprinde, asa nu se deosebeste fiinta Fiului, de fiinta Tatalui.

Tot ce are prima lumina da si celei de a doua, afara de insusirea ca ea da si cealalta primeste. Asemanarea cu lumina e si foarte potrivita cu Dumnezeu, care e lumina cea nefacuta. Lumina e tot ce e mai bun, mai inalt, pe cand intunerecul e lipsa, e stirbire, e nimicul, e raul. "Dumnezeu este lumina si niciun intuneric intru Dansul nu este, zice Sf. Apostol IOAN (I Ioan I, 5), iar Iisus zice : "Eu sunt lumina lumii, cela ce urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina Vietii" (Ioan VIII, 12).

160. Ce inseamna "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat"?

Egalitatea intre Tatal si Fiul e intarita si prin cuvintele : "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat", ca sa nu gandeasca cineva ca Fiul nu se numeste Dumnezeu in intelesul adevarat si ca El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la pagani, care socoteau pe zeii lor de diferite grade. "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat", mai vrea sa spuna si aceea ca daca Fiul n-a primit Dumnezeire mai putina, nici Tatal nu s-a imputinat nascand pe Fiul. "Tatal nascand pe Fiul nu S-a schimbat. A nascut intelepciunea (I Cor. I, 24), totusi n-a ajuns neintelept. A nascut Puterea (I Cor. 1, 24) dar n-a slabit. A nascut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Si nici El n-a pierdut ceva imputinandu-Se sau schimbandu-Se, nici Cel nascut nu are vreo lipsa. Desavarsit este Cel care a nascut, desavarsit Cel nascut".

161. Ce inseamna cuvintele "nascut iar nu facut"?

Desi mai inainte s-a spus ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu "Unul Nascut" si ca atare se deosebeste de toti care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Parintii care au alcatuit Simbolul, au tinut sa spuna, anume, ca Iisus Hristos nu e fiu facut ca toti ceilalti, ci e nascut, singurul nascut din Tatal. El nu e o faptura, fie ea chiar cea dintai si cea mai inalta faptura cum spunea Arie, ci nu face parte dintre fapturi, deci e Dumnezeu.

162. Ce inseamna "Cel ce este de o fiinta cu Tatal" ?

Ca sa se arate si mai hotarat ca Fiul nu e faptura, ca e nascut in inteles adevarat din Tatal, s-au pus in Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din fiinta lui, dar fiul care se naste din el e din fiinta lui. Tot asa e si la Dumnezeu: Toata lumea creata este fapta vointei si a lucrarii (energiei) Lui. Dar Fiul este din fiinta Lui. Sf. IOAN DAMASCHIN spune: "Nasterea este fapta prin care se scoate din fiinta celui care naste, cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Zidirea si creatia insa, este o fapta externa, in care ceea ce se zideste si se creaza nu vine din fiinta celui care zideste si creaza, ci este ceva cu totul deosebit de el".

Si tot Sf. IOAN DAMASCHIN spune ca daca Fiul e din fiinta Tatalui, e "opera firii Lui", El trebuie sa fie nascut dinaiute de veci, caci ceea ce tine de fiinta Dumnezeirii e vesnic, ca sa nu se schimbe firea dumnezeiasca. Fiind din fiinta Tatalui, Fiul are aceeasi fiinta cu El e de o fiinta cu Tatal". Dar "de o fiinta" nu inseamna numai ca Fiul S-a nascut din fiinta Tatalui, si nu inseamna nici numai ca are o fiinta la fel cu a Tatalui, ci ceva mai mult: ca Fiul nu-si are fiinta Sa in chip despartit de a Tatalui. Fiinta Tatalui nu se repeta nascand pe Fiul, ca sa existe aceeasi fiinta de doua ori, cum e la oameni, ci Tatal da Fiului prin nastere, insasi fiinta Sa, fara ca prin aceasta sa se repete. Tatal si Fiul sunt doua persoane cu o singura fiinta, cu aceeasi fiinta in comun. Intre Tatal si Fiul este o unitate desavarsita dupa fiinta, dar totusi ei sunt deosebiti ca persoane. "Eu si Tatal una suntem", zice Mantuitorul (Ioan X, 30). Una arata fiinta. Eu si Tatal arata persoanele, care sunt doua. Tot asa se arata ca fiinta Tatalui si a Fiului e una, iar persoanele lor, doua, prin urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Credeti Mie ca Eu sunt intru Tata/ si Tatal intru Mine este" (Ioan XIV, 11); sau : " Cel ce Ma. vede pe Mine, vede pe Tatal" (Ioan XIV, 9). O buna lamurire a acestor cuvinte ne-o da Sf. IOAN DAMASCHIN: "Ipostasele sunt unite, nu in intelesul ca ele se amesteca, ci in intelesul ca ele se contin una pe alta. Fiecare locuieste in cealalta, fara nici o amestecare si contopire. Ele nu sunt nici separate, nici impartite, contrariu ereziei lui Arie. Pentru a spune tot, intr-un cuvant, Dumnezeirea este neimpartita in cele impartite, asa cum in trei sori, ce s-ar contine unul pe altul, ar fi o singura lumina intr-o intrepatrundere launtrica".

163. Daca fiinta Tatalui si a Fiului e una, iar persoanele sunt doua, cum ne putem pazi sa nu impartim ceea ce e intre ei una si sa nu amestecam ceea ce e intre ei deosebit ?

" Chiar cuvintele de mai inainte din Simbol, despre nasterea Fiului din Tatal, ne-au aratat nu numai egalitatea dintre Tatal si Fiul, ci si ceea ce deosebeste, asa dupa cum cuvintele "cel de o fiinta cu Tatal" ne arata ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt asa numitele insusiri personale, pe care Tatal si Fiul nu si le schimba intre Ei. Insusirea personala a Tatalui este de a fi Tata, adica de a naste pe Fiul, sau de a da Fiului existenta prin nastere, El insusi neavand existenta de la nimeni. Insusirea personala a Fiului este de a fi Fiu, adica de a se naste din Tatal, sau de a primi existenta de la Tatal, prin nastere. Insusirile personale si le pastreaza, deosebit, atat Tatal cat si Fiul. Tatal nu-si trece insusirea Sa personala Fiului. Daca si-ar trece si insusirea personala de Tata sau de nascator, S-ar confunda Tatal cu Fiul, n-ar mai fi doua ipostase diferite : Tatal este nenascut, Fiul este nascut, "iar una si aceeasi fata nu poate sa fie nascuta si totodata nenascuta", spune MARTURISIREA ORTODOXA .

Avand fiinta comuna, insa, Tatal si Fiul au comune toate insusirile fiintei, adica ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatal ci si Fiul. In comun au Tatal si Fiul: vesnicia, atotputernicia, vointa, bunatatea, sfintenia, slava. "Credem intr-o singura fiinta, intr-o singura Dumnezeire, intr-o singura putere, intr-o singura vointa, intr-o singura activitate, intr-un singur izvor, intr-o singura stapanire, intr-o singura domnie, intr-o singura imparatie, cunoscuta in trei ipostase desavarsite".

164. Se poate intelege cu mintea unitatea fiintei dumnezeiesti si deosebirea persoanelor ?

Unitatea dupa fiinta si deosebirea in trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neinteleasa taina a crestinatatii. S-a asemanat Sf. Treime cu mintea, gandul si vointa omului, care, desi sunt deosebite, cuprinde, fiecare, fiinta intreaga a omului. Dar asemanarea nu este multumitoare; mintea, gandul si vointa nu sunt trei ipostase, ci numai parti ale unuia singur.

Mai potrivita ar fi asemanarea cu trei persoane omenesti care prin iubire isi unesc asa de mult gandurile, voile si simtirile, incat au ajuns sa le fie comune si par ca au un singur suflet, fara ca ele sa inceteze de a fi persoane, deosebite. Dimpotriva, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogata si mai fericita, ca nu e inchisa in singuratatea sa, ci e iubita de altele si iubeste pe altele, ca se afla cu acelea intr-o unitate stransa si oarecum se cuprinde una pe alta. Dar niciodata persoanele omenesti nu ajung la atata dragoste, cata e intre persoanele dumnezeiesti si nici la atata unitate. In Dumnezeu insa e din vesnicie, desavarsita dragostea si desavarsita unitatea. Aceasta asemanare, fara a fi nici ea indestulatoare, ne da putinta sa intelegem ca Taina Sf. Treimi e taina dragostei desavarsite.

165. Ce inseamna "prin carele toate s-au facut"?

Aceste cuvinte inseama ca tot ce face Tatal face si Fiul, ca deci si lumea a creat-o prin Fiul, a asezat-o in Fiul si ca ii poarta de grija prin Fiul. Apoi, prin aceste cuvinte, se arata inca o data, ca Fiul este "de o fiinta cu Tatal" si "mai inainte de toti vecii". Caci Tatal le face pe toate prin Fiul, pentru ca nu e despartit de Fiul, ci sunt unul in altul, una, dupa fiinta si lucrare. Din Tatal porneste orice lucrare si Fiul o indeplineste. Deci si lucrarea de creare a lumii. Si iarasi daca toate s-au facut prin Fiul, inseamna ca Fiul a fost inainte de a se fi facut toate, inainte de a se fi facut insusi timpul care e legat de lumea creata. Deci Fiul e din vesnicie, nu e facut.

Pe de alta parte cuvintele : "prin carele toate s-au facut" alcatuiesc si trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbeste despre intruparea Fiului pentru mantuirea oamenilor 166. Cum alcatuiesc cuvintele prin carele toate s-au facut trecerea la articolul al treilea, in care se vorbeste despre intruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii ?

Daca toate le-a facut Tatal prin Fiul, atunci si mantuirea lumii trebuia s-o savarseasca tot prin Fiul. Apoi, daca in Fiul au fost asezate toate, tot Fiul trebuia sa vina si sa le stranga iarasi mai tare, in Sine, in dragostea Sa, de vreme ce, in mare parte slabisera legaturile lor cu El si se dezbinasera intre ele, prin pacat. "Caci intru Dansul s-au zidit toate, si toate intru Dansul sunt asezate... Ca intru El bine a voit sa locuiasca toata plinirea... si printr-insut sa impace toate spre Sine" (Colos.I, 16-19 si 20). Creat dupa chipul Sau, omul insusi a fost facut ca sa fie un fiu al lui Dumnezeu, dupa cum este El, Fiu al Tatalui. Si cand chipul acesta se intinase, tot El a venit sa-l refaca, luand fire omeneasca si facandu-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.

167. Care este articolul al III-lea din Simbolul Credintei ?

Articolul al treilea din Simbolul Credintei este: "Carele pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om".

168. Ce ne invata acest articol in intregimea lui?

Articolul al doilea ne-a inaltat privirea de la pamant la cer, spunandu-ne ca Iisus Hristos, care a petrecut cu oamenii pe Pamant, e Fiul lui Dumnezeu Unul nascut, nascut inainte de toti vecii. Articolul al treilea ne coboara privirile iarasi pe pamant. spre a insoti pe acest Fiu unic si vesnic, in fapta Lui de intrupare, ca om, pentru a noastra mantuire.

169. Am aflat din raspunsul la intrebarile de mai inainte de ce trebuia sa se faca Fiul lui Dumnezeu om, ca sa ne mantuiasca. Acum, sa vedem mai indeaproape ce trebuie sa intelegem prin cuvintele, ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ? Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta Fiul lui Dumnezeu ?

Fiul lui Dumnezeu S-a facut om cu adevarat, fara sa inceteze a fi Dumnezeu. Ramanand Dumnezeu neschimbat, El insusi S-a facut si om adevarat. Dupa intrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu si altul Fiul omului, ci unul si acelasi. Astfel, Iisus Hristos este si Dumnezeu adevarat si om adevarat. "Fiul lui Dumnezeu primeste a se face si a se numi Fiu al omului? nu ceea ce a fost schimband, ca este fara de schimbare, ci ceeea ce nu a fost luand, ca este iubitor de oameni".

Sfanta noastra Biserica a talmacit aceasta invatatura spunand ca Iisus Hristos este o persoana sau un ipostas in doua firi: firea dumnezeiasca si firea omeneasca. Fiul lui Dumnezeu, persoana a doua din Sf. Treime, a luat pe langa firea Sa Dumnezeiasca, pe care o are din veci, firea omeneasca, din Fecioara Maria, facanducSe si ipostas al firii omenesti, sau om. Cele doua firi s-au unit in persoana sau in ipostasul lui Iisus Hristos, in chip nedespartit, dar totusi fara sa se schimbe sau sa se amestece, in intr-una singura.

170. Avem vreo asemanare pentru aceasta taina?

O asemanare ne este omul. Nu o asemanare tocmai deplina, pentru ca omul e o persoana cu o singura fire. Dar firea lui se compune din suflet si trup, asa cum Iisus Hristos are fire dumnezeiasca si fire omeneasca. Sufletul si trupul nu sunt despartite si persoana cea unica a omului nu e impartita in doua, din pricina lor. Persoana omului traieste in fiecare clipa prin amandoua si lucreaza prin amandoua. Cand priveste la ceva lucreaza si prin puterea sufletului si prin materia ochiului. Cu toate acestea sufletul si trupul nu s-au contopit intr-una, incat sa nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu s-au schimbat.

Tot asa e in Hristos. Cele doua firi sunt unite in persoana Lui unica, in chip nedespartit si neimpartit, dar fara amestecare si fara schimbare. Tot asa sunt unite in chip nedespartit si neimpartit, dar fara amestecare si fara schimbare, lucrarile si vointele celor doua firi. Astfel, Iisus Hristos traia si lucra prin amandoua firile, in chip nedespartit si neamestecat. Cand tamaduia ochiul orbului, prin firea omeneasca atingea ochiul lui, prin cea dumnezeeasca vindeca. Era o singura fapta dumnezeiesc-omeneasca, savarsita prin doua firi, sau prin lucrarea dumnezeiasca si lucrarea omeneasca, in mod nedespartit dar si neamestecat, caci desi vietuiau si lucrau impreuna, firea si lucrarea dumnezeiasca nu se schimba in fire si lucrare omeneasca. Nu firea omeneasca vindeca si nu firea dumnezeiasca isi misca mana spre ochiul orbului.

Iisus Hristos, fiind o persoana in doua firi, vointe si lucrari, unul este cel care voieste si lucreaza, dar prin doua vointe si. doua lucrari. Unul si acelasi este cel care flamanzeste (dupa firea omeneasca) si inmulteste painile (dupa firea dumnezeiasca), unul si acelasi este cel care osteneste (dupa firea omeneasca) si vindeca pe slabanogul din Capernaum si invie pe Lazar (dupa firea dumnezeiasca), unul si acelasi nu are unde sa-si plece capul: (dupa firea omeneasca) si e pretutindenea si chiar in Sanul Tatalui (dupa firea dumnezeiasca).

171. De ce a trebuit sa fie Iisus Hristos o persoana in doua firi?

Numai fiindca a fost o persoana in doua firi, Iisus Hristos ne-a putut mantui. Daca ar fi fost doua persoane, adica penru fiecare fire o persoana deosebita, cu alte cuvinte, daca firile ar fi fost despartite, moartea pe cruce ar fi fost numai moartea unui om si n-ar fi avut puterea sa ne rascumpere. De asemenea firea omeneasca nu s-ar fi unit cu Fiul lui Dumnezeu, ca si cu persoana ei proprie, deci n-ar fi avut cine sa omoare moartea din aceasta fire si cine s-o indumnezeiasca. Iar noi, stand in legatura cu Iisus Hristos, am sta in legatura cu o persoana omeneasca, nu cu una dumnezeiasca...

Daca firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-sr fi amestecat intr-una singura, ca sa fie o singura fire a unei singure persoane, s-ar fi aratat ca firea noastra nu poate fi mantuita, ci numai prefacuta in altceva, poate in fire dumnezeiasca. Iar Iisus Hristos n-ar fi fost nici Dumnezeu, nici om, sau poate ar fi fost numai Dumnezeu. Ne mai fiind om, n-ar fi patimit cu adevarat pentru noi si noi n-am mai putea intra in legatura cu El, ca si cu un om. Si, ne mai putand intra in legatura cu El ca om, n-am mai intra in legatura nici cu Dumnezeu.

Numai daca unul si acelasi a fost si Dumnezeu si om, adica, a fost o singura persoana cu fire dumnezeiasca si omeneasca, a mantuit firea noastra, deci si pe noi pe toti cati vrem sa ne mantuim. Numai daca a fost cu adevarat om, a putut patimi pentru noi si numai daca a fost tot acelasi si Dumnezeu adevarat, patima Lui a fost mantuitoare si El a inaltat firea noastra.

Sf. GRIGORIE TEOLOGUL spune: "insusi Cuvantul lui Dumnezeu... la chipul Sau vine si cu trup se imbraca pentru trup si suflet intelegator pentru sufletul meu isi impreuna, pe cel asemenea cu cei asemenea curatand. Si intru toate se face om, afara de pacat... Si se arata Dumnezeu cu firea luata, una (adica o persoana din amandoua (firile) cele potrivnice, din trup adica si din Duh, din care una a indumnezeit, iar alta s-a indumnezeit.

172. Ce inseamna "pentru noi oamenii, si pentru a noastra mantuire"?

Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pentru placerea de a fi om, sau pentru alte fapturi, ci pentru noi oamenii. Si cand se spune "pentru noi oamenii", se intelege "pentru noi oamenii pacatosi", asa cum zice Mantuitorul la Cina cea de Taina.

"Acesta este trupul Meu care se da pentru voi" (Luca XXII, 19), intelegand: "pentru voi cei pacatosi". Deci, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat "pentru noi, oamenii pacatosi si pentru a noastra mantuire". Si nu se spune pentru unii oameni, sau pentru un popor, ci "pentru noi oamenii" in deobste, adica pentru toti oamenii, Dumnezeu a binevoit sa dea omului o pretuire atat de mare, incat S-a facut si El om si ramane asa in vecii vecilor, pentru a fi in stransa legatura cu noi oamenii.

173. Ce inseamna cuvintele? "S-a pogorat din cer"?

"S-a pogorat din cer" inseamna ca Fiul lui Dumnezeu a binevoit sa se faca si Fiu al omului, sa ia pe langa firea Sa atotputernica si firea noastra neputincioasa, sa se smereasca purtand toate ale ei, sa ia chip de rob, "sa se deserte" (Filip. II, 7) de slava Sa dumnezeeasca, in aratarea si lucrarea Sa omeneasca, fara sa inceteze de a fi Dumnezeu, sa umble ca om pe pamant si sa fie dispretuit de multi.

"S-a pogorat din cer", inseamna ca: "a saracit pentru noi bogat fiind, ca noi cu saracia Lui sa ne imbogatim" (II Cor. VIII, 9). Cu alte cuvinte : "El S-a facut om, ca noi sa ne facem dumnezei". S-a unit pe Sine cu firea noastra neputincioasa ca firea noastra se se faca tare si nemuritoare, prin unirea cu firea Sa dumnezeiasca.

174. A parasit Fiul lui Dumnezeu cerul prin aceasta pogorare?

Fiul lui Dumnezeu n-a parasit cerul prin aceasta "pogorare". Caci El n-a incetat sa fie si Dumnezeu si n-a parasit firea dumnezeiasca. Iar ca Dumnezeu e pretutindeni si cu deosebire in cer. El umbla pe pamant cu firea noastra omeneasca, dar cu firea dumnezeiasca era pretutindenea. Prin firea noastra se afla "pogorat din cer", dar prin firea dumnezeiasca era unit cu Tatal si cu Duhul Sfant, se afla "in sanul Tatalui", in cer insusi El spune despre Sine: "Nimenea nu s-a suit la cer, fara numai Cel ce s-a pogorat din cer, Fiul omului, care este in cer" (Ioan III, 13).

175. Ce inseamna "S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om" si anume de ce spune in chip deosebit "S-a intrupat" si in chip deosebit "S-a facut om"?

"S-a intrupat" inseamna cu deosebire "S-a zamislit", ca inceput al intruparii. Iar "s-a facut om", inseamna cu deosebire aratarea Fiului lui Dumnezeu ca om intre oameni prin nasterea din Sf. Fecioara Maria. Dar prin cuvantul "S-a intrupat", Sf. Parinti, care au alcatuit simbolul, au tinut mai ales sa spuna cu hotarare ca Fiul lui Dumnezeu si-a alcatuit trup adevarat, nu numai unul parut, cum spuneau unii eretici si de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din Sf. Fecioara Maria. Iar prin cuvantul "S-a facut om" au tinut sa sublinieze ca Fiul n-a luat numai un trup fara suflet sau fara minte, cum spuneau alti eretici, ci S-a facut om deplin, cu trup si suflet cuvantator.

176. Si ce inseamna "de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara"? Care este partea Duhului Sfant si care a Fecioarei Maria in intruparea Cuvantului?

Fiul lui Dumnezeu S-a zamislit ca om din Fecioara. Deci s-a zamislit fara de samanta barbateasca. Dar aceasta zamislire minunata nu s-ar fi putut face fara lucrarea Duhului Sfant. Duhul Sfant a facut ca Fecioara sa zamisleasca fara samanta barbateasca pe Fiul lui Dumnezeu ca om "fata ingerul Domnului in vis s-a aratat lui zicand: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria femeia ta ca ce s-a zamislit intr-insa din Duhul Sfant este" (Matei I, 20). De aceea spune simbolul: " si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara".

Desigur, alta este partea Duhului Sfant si alta a Fecioarei Maria in intruparea Fiului lui Dumnezeu. Sf. Duh nu-i da acestuia firea omeneasca de la sine, ba nici macar o parte din ea. Intr-un asemenea caz Fecioara Maria ar fi fost numai un vas ales prin care ar fi venit Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus intreg, sau in parte, din cer, care deci n-ar mai fi fost un trup adevarat omenesc, luat din trup omenesc.

Dar Duhul Sfant da fecioarei puterea sa-L zamisleasca fara de samanta barbateasca si deci fara de pacat. "Si a zis Maria catre inger: " Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu stiu de barbat? Si raspunzand ingerul a zis: "Duhul Sfant se va pogort peste tine si puterea Celui de sus te va umbri" (Luca I, .34-35).

177. Duhul Sfant a fost singur in Fecioara, cand aceasta a zamislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om?

N-a fost singur. In acest caz ea ar fi zamislit un om despartit de Dumnezeu. Ci insusi Fiul lui Dumnezeu era din acest moment in ea, Duhul Sfant fiind nedespartit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost nedespartit de firea Sa omeneasca din prima clipa a existentei ei, din clipa zamislirii. De aceea spune Simbolul de El insusi ca "S-a intrupat", adica si-a alcatuit din Fecioara Maria firea omeneasca. Dar Duhul Sfant i-a dat putere Mariei sa-L primeasca pe Fiul lui Dumnezeu in ea, ca pe cel ce incepe sa-si alcatuiasca trupul din ea. Caci Dumnezeu lucreaza asupra oamenilor totdeauna prin Duhul Sfant.

Sf. IOAN DAMASCHIN spune: "Duhul Sfant S-a pogorat peste ea... dandu-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvantului si puterea de a naste. Atunci a umbrit-o intelepciunea ipostatica si Puterea Prea inaltului Dumnezeu, adica Fiul lui Dumnezeu, cel de o fiinta cu Tatal, ca o samanta dumnezeiasca si si-a alcatuit Lui-si din sangiurile ei trup insufletit".

178. Cine a fost Fecioara Maria?

A fost o fecioara din semintia lui David, din care trebuia, dupa fagaduinta dumnezeiasca, sa se nasca Mantuitorul. Ea traise in curatie desavarsita si era logodita cu Iosif, un barbat batran din aceeasi semintie, dar ea avea de gand sa traiasca in feciorie, caci se fagaduise lui Dumnezeu sa duca o viata de fecioara. De aceea, cand ingerul ii aduce vestea ca va naste pe Fiul lui Dumnezeu, ea intreaba: "Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu stiu de barbat?" (Luca I, 54). Desi ingerul nu spusese cum va naste, ca sa poata intelege ca aceasta se va intampla in viitor, ea totusi se mira, pentru ca era hotarata ca si in viitor sa nu stie de barbat.

Aceasta zamisleste pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioara. Sfanta Scriptura ne spune ca dupa ce "S-a aflat avand in pantrece", Iosif se gandea s-o paraseasca, dar ingerul Domnului i s-a aratat in vis spunandu-i sa nu-i fie teama sa ia pe femeia lui, "caci ceea ce s-a zamislit intr-insa din Duhul Sfant este" (Matei I, 20).

179. Asadar, Sf. Maria a ramas totdeauna fecioara?

Da. Ea a ramas fecioara totdeauna, deci atat la nastere cat si dupa aceea. De aceea Biserica noastra ii zice "pururea Fecioara".

180. Avem temeiuri pentru adevarul acesta in Sfanta Scriptura, si in Sf. Traditie?

Da. Ca fecioria ei a ramas nestricata si la nastere, inva tam de la proorocul Iezechiil care spune : "Si m-a intors pe mine ta calea usii Sfintelor cei mai dinafara ce cauta catre rasarit si aceasta era incuiata. Si a zis Domnul catre minei: Usa aceasta incuiata va fi si nu se va deschide si nimeni nu va trece printr-insa. Ca Domnul Dumnezeul lui Israil va trece printr-insa si va fi incuiata" (Iezechil XLIV, 1-3).

Daca n-ar fi ramas fecioara si la nastere, ea n-ar mai fi fost "pururea Fecioara". Sf. MAXIM Marturisitorul zice : "Cu adevarat zamislirea si nasterea au fost cu totul curate si neatinse de samanta si de stricaciune si de aceea Maica Celui nascut din ea e Fecioara si dupa nastere, ramanand prin nastere si mai nepatimitoare, ceea ce e cu totul strain firii si mai presus de ratiune... Lucru si auzire cu adevarat minunata e ca s-a facut nastere si iesire de prunc, inchizatorile madularelor de nastere ale celei ce a nascut nedeschizandu-se".

Iar ca Sf. Maria a ramas fecioara si dupa nastere se vede de acolo ca Iisus,pe cand se afla pe cruce, a incredintat-o in grija Apostolului Ioan, spunand Maicii Sale: "Femeie iata Fiul tau", iar Apostolului Ioan "Iata mama ta" (Ioan XIX, 20-27), Daca Sf. Maria ar fi avut si alti fii, ar fi lasat-o in grija lor. Dar e si la mintea omului, ca dupa ce s-a petrecut cu ea lucruri atat de minunate, ea nu se mai putea gandi sa se coboare la o viata de rand. Daca Apostolii si-au inchinat viata lor intreaga lui Iisus, indata ce L-au cunoscut, primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare ca Sf. Maria, Maica Lui, aleasa, pentru curatia ei dintre toate femeile pamantului, ca sa se nasca din ea Domnul, ar fi mai prejos de ei ?

181. De ce cinstim pe Sf. Fecioara Maria si-i inchinam-zile de sarbatoare ?

Pentru ca insusi Dumnezeu a invrednici-o de cinstea cea mai mare, de a naste pe Mesia si a vesti lucrul acesta prin profeti (Fac. III, 15; Is. VII, 13; Ieremia XXXI, 4 si urmat.). A cinstit-o ingerul buneivestiri, inchinandu-i-se si numind-o: "plina de har" si "binecuvantata intre femei" (Luca I, 28-29). A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul numind-o: "binecuvantata intre femei" (Luca I, 40-43). A cinstit-o Fiul ei, care in copilarie ii era supus (Luca II,. 51), iar mai apoi, pe Cruce fiind, s-a ingrijit de ea, dand-o in seama Apostolului Ioan (Ioan XIX, 26-27). Au cinstit-o oamenii din multime, fericind-o pentru a fi nascut pe Fiul lui Dumnezeu. Iar Fiul ei a intarit aceasta cinstire, zicand: "asa este" (Luca XI, 27-28). Ea insasi a grait sub insufiarea Duhului Sfant, ca "l-a facut marire cel puternic" si ca de acum "o vor ferici toate neamurile" (Luca I, 48-49). Iata de ce se cuvine ca si noi, cu atat mai mult, sa cinstim pe Sf. Fecioara Maria. 182. Este mai mare cinstirea Sf. Fecioare Maria decat cinstirea adusa altor sfinti? Da este mai mare, pentru ca ea este cea dintai intre sfinti. Iata de ce cinstirea adusa ei o numim preacinstire, iar pe ea Preacinstita.

183. De ce Sf. Fecioara Maria este cea dintii intre toti sfintii ?

Este cea dintai intre ei, pentru ca a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai mare, de a naste pe Mesia, Zamislind in pantecele ei pe Mesia, din Sf. Duh, ea a fost curatita de pacat, ca niciun alt om, oricat de sfant ar fi fost acesta. Ea a fost apoi vestita de Dumnezeu si de profeti ca va avea o deosebita cinste cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfant. Despre Ioan Botezatorul stim ca a fost cel mai mare intre profeti (Luca VII, 28), deoarece insasi venirea lui a fost profetita de alti profeti (Matei III, 1 ; Is. XLIV, 3). Sf. Fecioara Maria este insa cea dintai intre sfinti de aceea si cinstirea ei este preacinstire.

184. Dar in Sfanta Scriptura se vorbeste de niste «frati" ai Domnului. Cine sunt acestia?

Este adevarat ca in Sfanta Scriptura se vorbeste de astfel de "frati". Sfanta Evanghelie ne spune ca, odata cand predica Iisus: "inca graind El catre noroade, iata mama Lui si fratii:Lui stateau afara, cautand sa vorbeasca cu Dansul" (Matei XII, 46; Luca VIII, 19). Altadata cand predica in sinagoga din Nazaret, Iudeii se mirau intreband: "Au nu este acesta feciorul teslarului ? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui Iacov si Iosi si Simon si Iuda? Si surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei XIII, 55-56;, vezi si Marcu VI, 3, alte locuri des- pre "fratii" Domnului: Ioan II, 12 si VII, 3; Faptele Ap. I, 14; I Cor. IX, 5 ; Gal. I, 19). Aici sunt dati chiar cu numele de "fratii" Domnului.

Dar lucrul sigur ca acestia n-au fost fii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte Marii, numita in Sf. Scriptura uneori "cealalta Marie" sau "Maria lui Cleopa". Despre aceasta se spune ca era mama lui Iacov si Iosi, doi din pomenitii frati ai Domnului. nSi acolo erau multe femei, privind de departe..., intre care era MarianMagdalena si Maria mama lui Iacoo si a lui Iosi" (Matei XXVII, 55-56; Marcu XV, 40, 47; Marcu XVI, 1; Luca XXIV, 10; Matei XXVIII, 1; Ioan XXIX, 25). Acesti asa zisi "frati" ai Domnului, erau niste veri sau alte rude ale Lui, caci in Sfanta Scriptura se numesc "frati" si alte rude mai apropiate. Asa, Avraam numeste pe Lot "frate", desi ii era nepot de frate (Fac. XI, 27).

185. Daca Mantuitorul n-a avut dupa El frati, in ce inteles se numeste El "Intaiul nascut" (Matei I, 24)?

In Vechiul Testament "intaiul nascut", atat dintre oameni cat si dintre animale era inchinat lui Dumnezeu (Iesire XIII, 2). De aceea, chiar daca nu mai erau dupa el alti nascuti, se numea tot "intaiul nascut" si nu "singurul nascut", pentru ca "intaiul nascut" inseamna sfintit, inchinat lui Dumnezeu. Prin el se castiga mila de la Dumnezeu pentru oameni. La oameni primul nascut era ca un fel de preot pentru fratii sai in fata lui Dumnezeu, iar la animale era adus ca jertfa lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos a primit numele de "Intaiul nascut, desi a fost singurul nascut, ca sa se arate ca El, ca om, e intaiul nascut la viata cea noua dintre toti fratii "ca sa fie El intai nascut intre mulfi frati" (Rom. VIII, 29). Pe de alta parte El a fost atat preotul adevarat cat si jertfa adevarata pentru toti oamenii, castigand de fapt iertarea pentru toti.

186. De ce numim pe Sf. Maria nu numai "Pururea Fecioara" ci si "Prea Curata"?

Pentru ca ea n-a savarsit niciun pacat, nici cu gandul, nici cu cuvantul, nici cu lucrul. Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbeste ingerul cand ii vesteste ca va naste pe Fiul lui Dumnezeu: "Bucura-te ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine" (Luca I, 22). Marturisirea lui MITROFAN CRITOPOL spune: Fiindca a fost randuita de Dumnezeu spre un scop mare si cu totul deosebit... i s-a dat de Dumnezeu un mare si deosebit dar, acela de a nu pacatui" . Desigur darul acesta s-a intalnit cu straduinta ei cu totul deosebita de a trai in curatie deplina. Ea e Prea Curata insa si pentru ca in acelasi timp, in care i s-a dat putere de a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naste, a fost "curatita" de pacatul stramosesc. Sf. Ioan Damaschin zice:

"Deci, dupa consimtamantul Fecioarei, Duhul cel Sfant s-a pogorat peste ea potrivit cuvantului Domnului, pe care i-a spus-ingerul, curatind-o si dandu-i in acelasi timp si puterea de a primi Dumnezeirea Cuvantului si puterea de a naste".

Fecioara nu s-a zamislit fara pacatul stramosesc, cum sustin unii, caci ingerul ii spune: "Nu te teme Maria, ca ai aflat har la Dumnezeu" (Luca I, 30), deci harul acesta l-a primit in timpul vietii ei, iar nu de la zamislirea ei. Altfel unde ar mai fi fost stradania ei dupa curatie, pe care luand-o in seama Domnul, a hotarat sa se intrupeze din ea ?

187. De ce numim pe Fecioara si "Nascatoare de Dumnezeu", sau "Maica lui Dumnezeu"?

Pentru ca Cel ce s- a nascut din ea, dupa firea omeneasca, e insusi Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu. Iisus Hristos e o singura persoana in doua firi: e persoana lui Dumnezeu Cuvantul, care ca Dumnezeu, sau ca persoana a firii dumnezeiesti, e nascut dinainte de veci din Tata, iar ca om, sau ca persoana a firii omenesti, e nascut in timp din Fecioara Maria. Una si aceeasi persoana s-a nascut si din Tatal si din Maria: din Tatal dupa firea dumnezeiasca, din Maria dupa firea omeneasca. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu s-a facut si Fiul Mariei. Nu se poate spune ca din Fecioara s-a nascut numai firea omeneasca a lui Hristos, caci nu se naste o fire, ci se naste o persoana prin acea fire. Iar persoana firii omenesti a lui Iisus Hristos era insusi Fiul lui Dumnezeu.

Daca n-am recunoaste ca Fecioara Maria e Nascatoare de Dumnezeu, n-am socoti persoana nascuta din ea si Dumnezeu ci numai om. Iar daca Iisus ar fi fost numai om, nu ne-ar fi putut mantui. Intreaga noastra mantuire isi are deci temelia in faptul ca Sf. Maria a fost Nascatoare de Dumnezeu. Cine nu crede in aceasta, nu crede ca a fost mantuit, caci nu crede ca Iisus Hristos, nascut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu. De aici se vede cat de mult gresesc cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria. Ei nu cred ingerului Gavriil, care spune Fecioarei : "Acesta va

fi mare si Fiul celui de sus se va chema." (Luca I, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune ca la plinirea vremii "a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau cel nascut din femeie" (Galateni IV, 4). Sfanta noastra Biserica cinsteste pe Fecioara ca nascatoare de Dumnezeu in cantari neasemanat de frumoase : "Primit-ai in pantece pe Cuvantul si ai purtat pe Cel ce poarta toate si ai hranit cu lapte, ceea ce esti curata, pe Cela ce hraneste toata lumea". S-au iarasi: "Taina cea din veci se descopera astazi! Dumnezeu, Cuvantul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei se face".

188. Daca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om deplin, om intru toate asemenea noua, de ce S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara si nu S-a nascut ca orice om pe cale fireasca ?

Din doua motive S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu din Duhul Sfant si din Fecioara: Intai ca sa se arate ca venirea Fiului lui Dumnezeu pe pamant ca om si mantuirea noastra nu putea atarna de puterea omeneasca, ci de hotararea lui Dumnezeu.

Al doilea, pentru ca, desi S-a facut om intru toate asemenea noua, El S-a zamislit fara pacatul stramosesc cu care se zamislese toti oamenii. Dar zamislirea fara de pacatul stramosesc nu s-ar fi putut face fara lucrarea Duhului Sfant, care a pastrat-o pe Sf. Fecioara curata de orice intinare. Astfel, Iisus Hristos S-a nascut fara de pascat stramosesc. Dar El n-a savarsit pacat nici dupa aceea. Si nu numai ca n-a savarsit pacat, dar nici nu putea savarsi.

189. De ce nu putea savarsi pacat?

El are o singura persoana: Dumnezeu cu fire omeneasca Deci, avand in vedere ca nu firea pacatueste, ci persoana prin fire, daca ar fi putut pacatui Iisus Hristos, insusi Dumnezeu ar fi putut pacatui. Dar Dumnezeu nu poate pacatui, caci pacatul e fapta impotriva lui Dumnezeu si cum ar fi putut Dumnezeu lucra impotriva Sa ?

190. Dar daca n-a putut pacatui, a mai fost Ei om adevarat ?

Da, a fost, caci pacatul nu tine de firea omeneasca. Adam, la inceput, n-a avut pacatul in fire. Pacatul, dimpotriva, stirbeste, firea, o slabeste. Viata, dupa fire, o redobandeste omul de-abia cand scapa de pacat, spun Sfintii Parintii.

191. Dar daca Iisus Hristos n-a putut pacatui, cum se inteleg ispitele cu care s-a apropiat Satana de El si cum mai este el pilda pentru noi ca sa luptam cu pacatul ?

Mantuitorul n-a putut pacatui si nici o inclinare spre pacat nu se afla in el. Dar El a mostenit impreuna cu noi slabiciunile nepatimase foamea, setea, trebuinta de odihna, de somn, frica de moarte, putinta de a suferi durere. Satana s-a folosit de starile acestea din Iisus pentru a-L ispiti sa si le astampere intr-un fel cum nu trebuia, adica mai mult decat trebuia, sau cand nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o inlauntrul Sau si a rabdat cu barbatie ostenelile, foamea, durerea si a biruit frica de moarte. In aceasta El ne este pilda si noua. Caci daca rabdam si noi, ca El, ostenelile si durerile, putem respinge si noi ispita.

192. Vorbeste Sfanta Scriptura despre lipsa de pacat a Mantuitorului ?

Da. Chiar Iisus spune catre Iudei: " Cine dintre voi ma vadeste pe Mine pentru Pacat?" (Ioan VIII, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arata ca Iisus a fost fara de pacat, dar ca in acelasi timp a purtat neputintele noastre de pe urma pacatului si a fost ispitit. "Ca n-avem arhiereu care sa nu poata patimi impreuna cu neputintele noastre, ci ispitit intru toate dupa asemanare, fara de pacat (Evrei IV, 15).

193. A fost de trebuinta pentru mantuirea noastra ca Iisus sa fie fara de pacat?

" Da. Numai fiindca "pacat n-a facut, nici s-a aflat viclesug in gura Lui" (I Petru II, 22). Iisus n-a murit pentru pacatele Sale, ci "pentru faradelegile noastre", rascumparandu-ne de ele (Is. LIII, 5, 9). Numai fiindca a fost fara pacat, a putut da Tatalui o viata curata de ascultare, rascumparand neascultarea noastra. Numai fiindca a fost fara de pacat, moartea nu L-a putut tine, caci n-avea drept asupra Lui, ci a inviat, ca dupa El sa inviem si noi toti, cei ce credem in El. Si numai fiindca a fost fara de pacat, ne este si noua pilda de viata neprihanita.

194. Care este articolului al IV-lea din Simbolul Credintei ?

" Articolul al patrulea din Simbolul Credintei este: "Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pilat din Pont, a patimit si S-a ingropat".

195. Ce cuprinde acest articol ?

Dupa ce articolul III ne-a spus ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca sa ne mantuiasca, articolul IV ne spune cum ne-a mantuit El, odata ce S-a facut om. Caci a trebuit mai intai ca Fiul lui Dumnezeu sa se faca om si apoi sa ne mantuiasca.

196. Cand a inceput Iisus lucrarea de mantuire a omului? Trebuie sa despartim cu totul intruparea Domnului de lucrarea Lui mantuitoare?

Nu trebuie sa le despartim chiar de tot. Desigur, altceva este aprinderea focului si altceva fierberea apei. Dar apa incepe sa se incalzeasca, deci sa inainteze spre fierbere, chiar din clipa aprinderii focului. Tot asa, altceva e intruparea si altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mantuit. Totusi mantuirea noastra a inceput chiar prin intruparea Fiului lui Dumnezeu. Caci chiar prin intrupare a facut inceput firii noastre luata de El, fara de pacat. Dar ca sa fie izbavit de pacat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul Lui Dumnezeu sa-si dea firea Sa omeneasca la moarte pentru noi toti. Pe de alta parte numai prin moarte a scapat El firea Sa omeneasca si de slabiciunile ei: de foame, de osteneala, de boala, de durere, de moarte. Rabdandu-le toate acestea cu tarie pana la capat, a facut firea Sa omeneasca mai tare ca ele, a scapat-o de ele si totdeodata ne-a rascumparat pe noi toti de pacat si de moarte.

Asadar, Mantuirea incepe cu intruparea. Dar deplin ea se infaptueste prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce si prin invierea Lui. Biruinta se castiga prin lupta. Dar primul pas spre ea s-a facut prin asezarea ostasilor in linie de bataie. Sf. Atanasie spune : "Dupa cum daca un imparat coboara intr-un oras si isi ia locuinta intr-una din casele din el, nu numai ca acest oras primeste o cinste mare, dar nici un dusman sau talhar nu indrazneste sa-l atace, caci chiar si numai prezenta imparatului este pentru el o pavaza, tot astfel si imparatul cerurilor: din moment ce a coborat in tinutul omenirii noastre si a locuit intr-un trup ca al nostru, toate atacurile dusmanului contra omului sant sfarsite, iar stricaciunea este pierduta".

197. De ce "s-a rastignit (Domnul) pentru noi" ?

In urma pacatului stramosesc, toti oamenii erau supusi, pedepsei mortii (Rom. V, 12), ca unii care dispretuiau marirea lui Dumnezeu. In acelasi timp moartea era urmarea slabiciunii si a tulburarii, intrate in firea noastra prin pacat, datorita faptului ca firea noastra traia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost asezata in toate si pe care trebuie sa o pazeasca toate.

Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toti oamenii sa se duca la moarte vesnica. Insa nici nu putea lasa dispretuita marirea Sa si nerestabilita in firea omeneasca Legea Sa. Unde nu e respectata o randuiala, e o tulburare necontenita, care alunga linistea si face cu neputinta statornicirea in bine.

Deci, numai asa puteau fi scapati oamenii de pedeapsa mortii, gasindu-se cineva, chiar din partea lor, care sa restabileasca in firea sa omeneasca respectul Legii dumnezeesti si sa rabde pedeapsa mortii ceruta de marirea dumnezeiasca, dar nu pentru pacatul sau, ci al tuturor oamenilor. Trebuia asa dar, un om fara de pacat si in acelasi timp un om care sa valoreze cat toti oamenii si chiar mai mult ca toti oamenii laolalta. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care sa indeplineasca aceste conditi. De aceea, in intelepciunea Sa, a facut Dumnezeu pe insusi Fiul Sau, om fara de pacat. Acesta a restabilit prin viata Sa curata respectul Legii lui Dumnezeu in firea Sa omeneasca si prin moartea Sa a rascumparat pe fratii Sai de la pedeapsa mortii. De aceea S-a rastignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii cautau sa dea lui Dumnezeu ceva, in schimb pentru viata lor. Dar vietile de animale erau de mai putin pret decat viata lor. De aceea oamenii nu puteau scapa prin ele. Trebuia o jertfa de acelasi pret cu viata lor si chiar de un pret mai mare ca viata lor intinata. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, varsand un sange mai de pret decat al tuturor animalelor si al tuturor oamenilor si rascumparand prin el pe oameni de toate pacatele.

Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevarata pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost si jertfa adevarata si preotul care a adus-o, castigand de fapt mantuirea noastra. "Iar Hristos venind arhiereu bunatatilor viitoare..., nici prin sange de tapi si de vitei, ci prin sangele Sau a intrat odata intru cele sfinte, vesnica rascumparare afland. Ca de vreme ce sangele taurilor si al tapilor si cenusa de junice stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatenia trupului, cu atat mai vartos sangele lui Hristos, carele prin Duhul cel vesnic pe Sine S-a adus fara de prihana lui Dumnezeu, va curati fiinta voastra de faptele cele moarte ca sa slujiti Dumnezeului celui viu ?" (Evrei IX, 11.14).

Iar Sf. CHIRIL al Ierusalimului zice: "Mantuitorul a suferit toate aceste patimi ca sa impace prin sangele crucii pe cele din cer si pe cele de pe pamant (Colos. I, 20). Din pricina pacatelor eram dusmanii lui Dumnezeu si Dumnezeu hotarase ca pacatosul sa moara. Trebuia sa se intample una din doua: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-si indeplineste spusele, sa-i omoare pe toti, sau sa anuleze hotararea, ca unul ce este iubitor de oameni. Totusi priveste la intelepciunea lui Dumnezeu! A mentinut ca adevarata si hotararea si si-a aratat cu putere si iubirea de oameni. In trupul rastignit pe lemnul crucii Hristos a luat pacatele, pentru ca prin moartea Lui noi sa murim pentru pacate si sa traim pentru dreptate (I Petru II, 24). Nu era om de rand Cel ce a murit pentru noi. Nu era oaie necuvantatoare. Nu era inger numai, ci Dumnezeu intrupat. Nu era atat de mare nelegiuirea pacatosilor, pe cat de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi" .

198. De ce a trebuit sa moara Iisus pentru noi tocmai rastignit pe cruce?

Pentru mai multe insemnam cateva: a) pentru ca moartea prin rastignirea pe cruce era moartea cea mai rusinoasa (Deuteron. XXI, 23; Gal. III, 13), si la ea erau osanditi cei mai mari talhari. Prin aceasta s-a aratat pana unde coborase ticalosia noastra, de am fost in stare sa socotim pe Cel ce era bunatatea intrupata ca pe cel mai rau, de am fost in stare sa ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Daca pacatul e neascultare de Dumnezeu si lucrare impotriva Lui, fapta, de rastignire a lui Iisus Hristos fiind cea mai dusmanoasa fapta impotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozava fapta a pacatului din om. Chiar in aceasta decadere s-a aratat, in acelasi timp, si pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastra; b) in acelasi timp, in suferirea mortii celei mai rusinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a aratat cat de totala a fost smerenia si iubirea Lui pentru noi.

Asadar, de cate ori ne gandim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie sa ne aducem aminte de pacatele noastre, aratate chiar in aceasta fapta rusinoasa a noastra, dar, in acelasi timp, de iubirea nemarginita a Domnului care a spalat pacatele noastre tocmai in clipa cand noi ni le aratam in fapta cea mai ticaloasa.

Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au unit cea mai urata fapta a pacatului omenesc cu cea mai mare fapta a iubirii Domnului si pe ea, iubirea dumnezeiasca a ars pacatul. Sf. MAXIM MARTURISITORUL zice: "Acesta a fost asadar,scopul Domnului, ca pe de o parte sa asculte de Tatal pana la moarte, ca un om, pentru noi pazind porunca iubirii, iar pe de alta sa biruiasca pe diavol, patimind de la El prin carturarii si fariseii pusi la lucru de el. Astfel, prin faptul ca S-a lasat de bunavoie invins, a invins pe cel ce nadajduia sa-L invinga si a scapat lumea de stapanirea lui".

199. Dar daca crucea a fost o unealta de tortura rusinoasa si dureroasa pentru Domnul, e bine sa o cinstim ?

Trebuie sa o cinstim cat se poate mai mult, caci Domnul a imbratisat-o cu iubire si pe ea a ars ca pe un altar pacatul nostru. Crucea arata rusinea noastra, nu a Domnului; din partea Domnului arata iubire. Deci, gandul la ea ne face pe de o parte sa ne rusinam si sa ne caim de pacatele noastre, si sa luptam impotriva lor, imbratisand si noi crucea cum a imbratisat-o Domnul, pe de alta, sa ne induiosam de iubirea Lui, care ne-a mantuit prin ea de ele si sa o slavim.

Nu te gandesti la ostenelile si la suferintele ce le-au indurat parintii tai, dupa urma neascultarii tale? Rusinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotriva, slavesti iubirea lor fata de tine si sporesti cainta ta. Dar nici Hristos nu se rusineaza de crucea Sa. Caci ea este fapta cea mai inalta a iubirii Sale fata de noi. Se va rusina El de iubirea Sa fata de noi, aratata pe Cruce ? Nu, ci pururea si-o aminteste si ne-o aminteste, caci prin ea ne-a sters pacatele si prin faptul ca ne-o aminteste ne castiga iubirea noastra fata de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie ca si-a varsat sangele pentru noi si ne indeamna sa ne amintim de moartea Lui, se intelege de moartea pe Cruce. Ca de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, moartea Domnului vestiti pana cand va veni" (I Cor. XI, 26).

La Domnul Iisus Hristos nu ne putem gandi fara sa-L vedem rastignit pe cruce. Iar la Cruce ne gandim, tocmai pentru ca ne gandim la Hristos, care S-a rastignit pe ea, deci nu ne putem gandi la ea, decat vazand cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos si Crucea Sa sunt nedespartiti. Crucea a devenit "semnul Fiului omului". Ea se va arata pe cer impreuna cu El (Matei XXIV, 30), si cand va veni sa judece lumea, ca sa rusineze pe cei ce nu s-au cait si nu au primit iubirea Lui, cat au vietuit in lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus, cea mai inalta jertfa si orice altar trebuie cinstit (Iesire XXIX, 37).

200. Mai sunt si alte locuri in Sfanta Scriptura care ne arata datoria de a cinsti Crucea ?

Sf. Apostol Pavel se lauda cu Crucea Domnului si o socoteste puterea lui Dumnezeu: "Cuvantul Crucii celor pieritori nebunie este, iar noua, celor ce ne mantuim, puterea lui Dum nezeu este" (I Cor. I, 18). Si iarasi: "Iar mie sa numi fie a ma lauda fara numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care mie lumea s-a rastignit si eu lumii" (Gal. VI, 14). Aici Apostolul arata ca, precum Crucea inseamna dreptatea lui Dumnnzeu, Care a pedepsit pacatele pe cruce si iubirea Domnului Iisus Hristos fata de noi, care le-a omorat, asa inseamna ea si straduinta noastra de a le omori in noi prin osteneli si infranari proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos si prin iubirea fata de El.

Sfanta Scriptura socoteste Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a impacat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce despartea de Dumnezeu, locul pe care au fost infrante duhurile rele, focul in care a fost ars zapisul lor impotriva noastra. Pe Cruce, Dumnezeu, care se indepartase de noi, a imbratisat iar omenirea, ca pe una ce a platit datoria pentru pacat. Pe Cruce s-a omorat vrajba, pe Cruce a impacat Iisus, in Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a facut impacarea noastra cu Dumnezeu si de cate ori facem semnul ei, ne gandim la ea cu credinta, aratam ca primim aceasta .impacare si ca ne intalnim cu El pe acest loc, sau in acest semn al pacii, "Pentru ca El este pacea noastra, care a facut amandoua una si peretele cel din mijloc al zidului a sfaramaf..., ca pe amandoi sa-i zideasca intru Sine, intr-un om nou facand pace si pe amandoi sa-i impace intr-un trup, cu Dumnezeu, prin Cruce, omorand vrajba intru dansa" (Efes. II, 14-16). "Ca intru El bine a voit sa locuiasca toata plinirea si printr-Insul sa impace toate spre Sine, facand pace prin sangele crucii Lui" (Colos. I, 19=21). "Stergand cu dogmele zapisul ce era asupra noastra, care era. protivnic noua si pe acela L-a luat din mijloc, pironindu-L pe cruce; dezbracand incepatoriile si domniile, L-au vadit de fata, aratandu-i biruiti pe dansii intru dansa" (Colos. II, 14 si 15).

Prin Cruce S-a inaltat Iisus Hristos la marire (Filip. II, 8, 9; Luca XXIV, 26; Ioan XVII, 1). Daca ar fi fost lucru de rusine pentru El, nu s-ar fi inaltat prin ea. Crucea e semnul care apara pe cei ce-l au in frunte (Iezechiil IX, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care pastreaza nevatamati pe cei ce o au intiparita pe ei (Apocalips VII, 2-3; IX, 4).

Mantuitorul insusi spune: " Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Marcu VIII, 34). Aici e vorba in primul rand de crucea din suflet, ca lupta impotriva placerilor, a pacatelor, ca purtare a ostenelilor si necazurilor, dar lupta si necazurile le poarta omul gandindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El pacatul. Si, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gandul, sa-l faca si cu mana, ca si mai usor sa-si aduca aminte de Crucea lui Hristos si de datoria sa de a o purta in suflet, de a fi cu recunostinta fata de El si de a lupta impotriva pacatelor ?

201. De ce s-au pus in simbol cuvintele; "in zilele lui Pilat din Pont"?

Pilat din Pont nu era o persoana particulara, ci un detinator al puterii de Stat. Amintindu-l in Simbol, Sfintii Parinti au voit sa arate ca rastignirea lui Hristos e un fapt sigur din istorie, intamplat la o data fixa. Deci nu e o nascocire a fanteziei, caci aceasta nu fixeaza nascocirile ei la date fixe. Apoi Parintii au vrut sa arate ca raspunderea pentru rastignirea lui Hristos o poarta intreaga omenire, pentru ca autoritatea de Stat lucreaza in numele tuturor. Iisus n-a fost rastignit de cativa raufacatori de rand, ci de autoritatea publica in numele legii. Prin aceasta se arata cat de jos ajunsesera legile si oranduirile publice omenesti din acea vreme, adica tot ce aveau oamenii mai bun. Daca legea omeneasca, menita sa apere binele, L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu la moarte, atunci ce nu s-ar fi putut astepta El de la niste raufacatori de rand ?

202. De ce s-au mai pus in Simbol cuvintele "si a patimit", odata ce s-a spus ca "S-a rastignit" ?

Cuvintele "si a patimit" arata inca odata ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om cu adevarat si a suferit intr-adevar pe cruce ca un om, pana la moarte. Dar a patimit numai cu trupul nu si cu Dumnezeirea, caci Dumnezeirea nu poate patimi. Sf. IOAN DAMASCHIN zice -. "Spune-mi ca Dumnezeu a suferit in trup, dar in niciun caz ca Dumnezeirea a suferit prin trup".

203. Alt inteles nu mai au cuvintele "si a patimit" ?

Da. Iata si acest inteles: Fiul lui Dumnezeu, desi n-a luat asupra Lui deodata cu firea noastra si pacatele ei, a luat totusi slabiciunile noastre: nevoia de mancare, de odihna, frica de moarte, putinta de a muri si putinta de a suferi durere trupeasca si sufleteasca. Dar din potolirea nevoii de mancare, de sete, de odihna, Iisus nu si-a facut o placere, ci le-a implinit numai cat cerea trebuinta, respingand toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scapa de moarte si de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slabiciuni omenesti, ca sa sufere pentru noi durerea pana la capatul ei, adica pana la moarte. El stia ca pacatul a intrat in firea omeneasca si se mentine in ea prin dorinta de placere si prin fuga de durere, care vine de pe urma placerii. Drept aceea s-a hotarat sa rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slabiciuni. Iar rabdand durerea pana la capat, a intarit firea, in asa fel, ca a scos din ea si acele slabiciuni. Rabdand pana la moarte, a invins frica de moarte si insasi moartea, in firea Sa omeneasca, si drept urmare, firea Lui s-a sculat din morti la viata cea fara de moarte. "Cu moartea pe moarte a calcat".

Dar Hristos a invins moartea si din pricina ca ea a venit asupra Lui pe nedreptul, caci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a placerii. "Deci toata firea noastra era stapanita de moarte din pricina caderii. Iar motivul stapanirii era placerea, care, luandu-si inceputul intr-o neascultare, se mentinea de-a lungul intregului lant de nasteri naturale.

Din pricina acestei placeri a fost adusa moartea, ca osanda, peste fire. Dar Domnul, facandu-se om si neprimind ca obarsie a nasterii Sale dupa trup, placerea necuvenita, - pentru care a fost adusa peste fire osanda cuvenita a mortii, - ci primind cu voie, dupa fire, osanda cuvenita a mortii, in insusirea patimitoare a firii, adica suferind-o, a rasturnat rostul mortii, ne mai avand aceasta in El, rostul de osanda a firii, ci a pacatului. Iar cand moartea nu mai are placerea ca mama, care o naste si pe care trebuie sa o pedepseasca, se face in chip vadit pricina a vietii vesnice. Astfel precum viata lui Adam din placere s-a facut maica a mortii si a stricaciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (caci El era liber de placerea lui Adam, se face nascatoare a vietii vesnice" 189.

Acesta este rostul patimirii lui Iisus Hristos. El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat pacatul, care isi are pricina in cautarea placerii si tot prin durere a desfiintat moartea.

204. De ce s-au mai pus in Simbol cuvintele "si s-a ingropat". Nu se intelegea aceasta odata ce s-a rastignit?

Prin aceste cuvinte se arata mai intai ca Iisus a murit cu adevarat. "Inca pacatosi fiind noi, Hristos pentru noi a murit (Rom. V, 8). Trupul Lui a fost parasit de suflet si a fost asezat ca orice trup mort in mormant.

In al doilea rand, prin aceste cuvinte se garanteaza adevarul invierii Lui din morti. Caci daca Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici si ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormantul gol, ca o dovada pentru invierea lui Iisus Hristos. Dar mormantul Lui a fost public. Ba chiar a fost pazit de slujitorii Iudeilor, care se temeau sa nu-L fure pe Iisus Ucenicii Sai apoi sa spuna ca a inviat (Matei XXXVII, 64).

205. Unde a fost sufletul Domnului in timpul cat trupul Lui a stat in mormant?

Sufletul Lui s-a coborat la iad (Efes. IV, 9), dar nu ca sa sufere chinurile de acolo, ca toti oameniii dinainte de El, caci cu acest scop se duc numai cei care pleaca de aici cu pacatul stramosesc, sau cu pacate personale, si cine se duce la iad spre a suferi pentru pacate, nu mai poate iesi de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca sa intoarca prin propovaduirea Sa pe pacatosii din iad, caci acolo nu se mai pot schimba sufletele. Asa dar, sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc. El S-a dus acolo ca imparat, eliberand de acolo pe dreptii din Vechiul Testament, caremurisera cu credinta in venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfaramat puterea iadului si a mortii vesnice, caci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred in Hristos. Desigur, Iisus coborand la iad a facut cunoscut tuturor celor de acolo biruinta Sa asupra pacatului si a mortii, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru ca au crezut cat au fost pe pamant, ci si celor care nu se folosesc de ea din pricina ca nu au crezut in venirea Lui. In acest inteles trebuie explicat locul din I Petru III, 18-20: "Hristos odata pentru pacate a patimit, cel drept pentru cei nedrpti ca pe noi sa ne aduca la Dumnezeu, omorandu-se cu trupul si inoind cu duhul, intru care si duhurilor ce erau in temnita pogorandu-se a propovoaduit, celor ce fusesera odinioara necredincioase, cand asteptau indelunga rabdare a lui Dumnezeu in zilele lui Noe, facandu-se corabia, intru care putine, adica opt suflete s-au mantuit de apa". Dintre Sf. Parinti vorbeste clar despre coborarea Domnului la iad, cu acest scop Sf. IRINEU, care zice : "Hristos S-a coborat in cele ce sunt sub pamant si le-a binevestit iertarea pacatelor celor ce au crezut in EL Si au crezut in El toti care au sperat in El, adica au prevestit venirea Lui si au indeplinit poruncile Lui: dreptii, patriarhii si proorocii, carora li s-au iertat pacatele ca si noua". Iar Sf. IOAN DAMASCHIN spune: "Sufletul indumnezeit se coboara la iad, ca precum a rasarit celor de pe pamant soarele dreptatii, tot astfel sa lumineze si celor ce stau sub pamant, in intunerecul si umbra mortii; ca precum a predicat celor de pe pamant pace..., devenind celor credinciosi cauza a manturii vesnice, iar celor neascultatori mustrare pentru necredinta, tot astfel si celor din iad" .

206. Dar cu Dumnezeirea, care era unita cu firea omeneasca in Iisus Hristos, ce s-a intamplat in timpul mortii?

Ea a ramas unita cu trupul in mormant si cu sufletul in iad. Caci daca s-ar fi despartit de trupul si de sufletul firii noastre, cel ce S-a dus la iad, n-ar mai fi fost si Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormant n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. IOAN DAMASCHIN spune: "Chiar daca a murit ca om, si chiar daca sfantul Lui suflet s-a despartit de trupul Lui prea curat, totusi Dumnezeirea nu s-a despartit de cele doua, adica de suflet si de trup, si astfel nici unicul ipostas nu s-a despartit in doua ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvantului a fost si ipostas Cuvantului si a sufletului si a trupului. Niciodata, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu altul decat ipostasul Cuvantului".

Numai pentru ca trupul a ramas unit cu Dumnezeirea in mormant, n-a inceput sa se strice si numai pentru ca sufletul a ramas cu Dumnezeirea in iad, a zdrobit puterea iadului si a eliberat pe dreptii de acolo. De aceea numeste Sf. IOAN DAMASCHIN sufletul Domnului care merge la iad "sufletul indumnezeit".

207. Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricacios si sufletul Lui indumnezeit numai dupa inviere ?

Este adevarat. Dar nestricaciunea si indumnezeirea au doua intelesuri. Trupul Domnului, inainte de inviere, a fost nestricacios, in intelesul ca nu se putea desface de pamant, dar a fost stricacios in intelesul ca suferea de foame, de sete, de oboseala, putea fi strapuns cu cuie si putea muri, adica putea fi parasit de suflet. De-abia dupa inviere devine nestricacios, in intelesul ca nu mai sufera nici o trebuinta materiala, nu mai sufera durere nu mai poate muri. Aceasta este si deplina indumnezeire a trupului. Tot doua intelesuri are indumnezeirea sufletului. Inainte de inviere sufletul era indumnezeit, in intelesul ca vointa si lucrarea sa erau imbogatite, calauzite si strabatute de Dumnezeirea Cuvantului. Dar dupa inviere e indumnezeit in intelesul ca lucrarea Sa e coplesita cu totul de lucrarea Dumnezeirii.

208. Care este articolul al V-lea din Simbolul Credintei ?

Este urmatorul: "Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi".

209. Ce insemnatate are pentru noi faptul ca Hnstos "a inviat"?

Cea mai mare insemnatate. Invierea lui Hristos ne arata ca am fost cu desavarsire mantuiti. Caci, in primul rand, ea ne da asigurarea ca tot ce a spus Iisus Hristos e adevarat, deci si aceea ca El este Fiul lui Dumnezeu si ca moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastra din robia pacatului si impacarea noastra cu Dumnezeu. In al doilea rand, invierea lui Hristos ne asigura ca moartea ce domnea peste firea noastra a fost invinsa, ca trupurile noastre nu vor ramane vesnic prefacute in tarana, ci vor invia. Caci trupul lui Hristos e parga firii noastre, si precum El a inviat, asa vor invia si trupurile noastre. Astfel invierea lui Hristos e temelia credintei noastre. Daca n-ar fi inviat El, tot ce a spus El n-ar fi capatat adeverire si nici noi n-am avea siguranta ca inviem. De aceea, Sf. Apostol PAVEL spune: "Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta vastra, inca sinteti in pacatele ooastre, inca si cei ce au adormit intru Hristos au pierit... Iar acum Hristos a Inviat din morti, incepatura celor adormiti S-a facut ca de vreme ce prin om S-a facut moarte, prin om si invierea mortilor. Ca precum intru Adam toti mor, asa intru Hristos toti vor invia" (I Cor. XV, 17-18, 20-22).

210. Invierea lui Hristos inseamna numai revenirea trupului mort la viata dinainte de moarte, sau inseamna si o prefacere a acelui trup ?

Invierea nu e numai o revenire a trupului te viata dinainte de moarte, ci inseamna si o prefacere totala a trupului. Ea e o treapta noua si cea din urma pe drumul mantuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mantuire a lui Hristos nu s-a incheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desavarsita prin inviere. Daca lucrarea Lui de mantuire ar fi constat numai in rascumpararea vietii noastre cu viata Lui, ea s-ar fi ispravit cu moartea Lui. Si atunci viata Lui si a noastra dupa inviere, nu s-ar fi deosebit prea mult de cea dinainte de moartea lui Hristos pe Cruce. Dar lucrarea de mantuire a constat si intr-o desavarsire a firii noastre, slabita de pacat si desavarsirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos intai in firea Sa, pana la capat, ca apoi prin impartasire din ea, sa se desavarseasca si firea noastra. Si capatul acesta al desavarsirii firii noastre in Sine, l-a ajuns Iisus prin invierea Lui. Astfel, trupul nostru care va invia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desavarsit, dupa asemanarea lui Hristos cel inviat.

211. In ce fel s-a prefacut trupul Domnului prin inviere? Ce a insemnat invierea lui Hristos pentru firea omeneasca a Lui, mai intai, ca sa stim ce va insemna ea si pentru noi toti, atunci cand ne vom impartasi de ea ?

Am spus mai inainte ca prin inviere, trupul Domnului a ajuns nemuritor si liber de trebuintele materiale si de durere. Asa vor ajuge si trupurile noastre inviate. Prin inviere Hristos a scos din firea noastra stricaciunea si moartea. Chiar daca El a mancat dupa inviere, n-a facut-o dintr-o necesitate, ci ca sa "invedereze adevarul invierii". Apoi, trupul Domnului a devenit luminos si plin de slava, asa cum s-a aratat o clipa pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui S-a aratat in El in toata stralucirea, ca pe Tabor, desi oameiii n-o puteau vedea pentru ca nu se coborase inca Duhul Sfant peste ei. Asa vor fi si trupurile noastre dupa inviere. Caci zice Apostolul PAVEL: "Asa si invierea mortilor. Seamana-se intru stricaciune; scula-se-va intru nestricaciune; seamana-se intru necinste; scula-se-va intru slava; seamana-se intru slabiciune; scula-se-va intru putere; seamana-se trup sufletesc; scula-se-va trup duhovnicesc" (I Cor. XV, 42-44).

212. De ce s-au pus in Simbolul Credintei cuvintele "a treia zi dupa Scripturi"?

Aceste cuvinte sunt luate din I Corinteni XV, 3, 4, unde Apostolul PAVEL scrie: " Ca am dat voua, intai, ceea ce am si luat, cum ca Hristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi; si cum ca S-a ingropat si cum ca a inviat a treia zi dupa Scripturi".

213. Ce inseamna "dupa Scripturi"?

Ca Hristos a murit si a inviat intocmai cum s-a prevestit despre El in Vechiul Testament, adica toate acestea s-au intamplat "potrivit Scripturilor". Aceasta adeverire a Scripturilor arata iarasi Dumnezeirea lui Iisus Hristos si planul dumnezeiesc al mantuirii, pregatit de mai inainte. In capitolul LIII de la Isaia e scris : "Ca s-a luat de pe pamant viata Lui; pentru faradelegile porului meu s-a adus la moarte" (v. 8). Iar in Psalmul XV se spune: " Ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciune" (v. 10). Invierea de a treia zi a fost inchipuita de petrecerea timp de trei zile si trei nopti a lui Iona in pantecele chitului, precum insusi Domnul a spus: "Neamul viclean si desfranat cauta semn si semn nu se va da lui, fara numai semnul lui Iona proorocul. Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul omului in inima pamanfului trei zile si trei nopti" (Matei XII, 39, 40).

214. Ce spun Sfintele Scripturi despre Inviere?

Sfintele Scripturi vorbesc in multe randuri despre Invierea Domnului. Sf. Apostol PAVEL da un sir intreg de fapte care dovedesc ca Mantuitorul a inviat cu adevarat (I Cor. XV, 1-20), iar Sfintii Evanghelisti istorisesc cu deamanuntul cum s-a intamplat marea minune a Invierii (Matei XXVIII; Marcu XVI; 1-8 ; Luca XXIV; Ioan XX si XXI).

215. Care este articolul al VI-Iea din Simbolul Credintei?

Acest articol este: "Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui".

216. Ce ne invata articolul VI al Simbolului?

Acest articol ne invata ca, dupa ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit "coborandu-se din cer", adica facandu-Se om, dupa inviere S-a umplut de slava dumnezeiasca si dupa firea Sa omeneasca, inaltandu-Se cu trupul la cer si sezand de-a dreapta Tatalui, adica la locul cel mai de cinste. De aici se desprind doua lucruri: a) ca Dumnezeu, Iisus Hristos a fost totdeauna in sanul Tatalui si in tot locul; b) dupa inaltare, Iisus este cu trupul numai in cer, nu si pe pamant, dar in chip tainic se afla si in dumnezeiasca Euharistie, din clipa in care painea se preface in Trupul Sau iar vinul in Sangele Sau. Acest articol ne arata si mai mult marea cinste cu care a imbracat Dumnezeu pe oameni. Fiul lui Dumnezeu n-a lepadat dupa inviere firea noastra, ci S-a suit cu ea la cer, stand ca un om pe tronul dumnezeiesc, carmuind lumea si ajutandu-ne sa ne facem si noi dupa chipul Sau. Fiul lui Dumnezeu S-a facut ca unul din noi, dar acest unul din noi s-a inaltat la cinste dumnezeiasca si carmuieste lumea.

217. Care este articolul al VII-lea din Simbolul Credintei?

Este acesta: "Si iarasi va sa vina cu slava sa judece viii si mortii, a caruia imparatie nu va avea sfasit".

218. Ce ne invata acest articol?

El ne spune ca slava dumnezeisca, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om, se va arata tuturor, atunci can va veni sa judece lumea. Precum dupa inaltare, Tatal I- dat locul cel mai de cinste, asezadu- la dreapta a, asa se va arata atunci tuturor in acest rol de cinste, Tatal dadu-i sa faca judecata tuturor. " Ca Tatal nu Judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, ca toti sa cinsteasca pe Fiul, precum cinstesc pe Tatal. Cel ce nu cinsteste pe Fiul, nu cinsteste pe Tatal care L-a trimis" (Ioan V, 22-23). Iisus Hristos ii va judeca pe toti cati au fost de la facerea lumii si cati vor fi pana la sfarsitul ei. Nimeni nu va scapa de aceasta judecata a Lui. Vor fi chemati si mortii la judecata.

219. De ce-i va da Tatal lui Iisus sa faca judecata?

Dumnezeu voieste ca oamenii sa fie judecati printr-un om, care le cunoaste slabiciunile cu care au avut de luptat, caci le-a purtat El insusi, dar si masura in care pot sa se ridice deasupra lor, caci El insusi s-a ridicat. El are apoi si dreptul sa-i judece, pentru ca le-a dat, prin jertfa Sa pentru ei, puterea sa scape de pacat si de osanda. Cum va face aceasta judecata vom vedea cand se va vorbi despre viata viitoare. Aici spunem, numai ca la judecata de apoi El ii va retine pe unii langa Sine, pentru vesnica fericire, iar pe altii ii va trimite departe de Sine, spre vesnica chinuire, dupa cum L-au iubit pe El, ca chip al omului desavarsit si s-au silit sa se faca asemenea Lui, iubind pe semeni, cum i-a iubit El, sau n-au facut aceasta. El va fi Judecatorul desavarsit si masura sau legea desavarsita, dar totusi potrivita puterilor omenesti, dupa care vor fi judecati oamenii, asa cum El a fost Arhiereu desavarsit si jertfa desavarsita adusa pentru ei.

220. Ce trebuie sa intelegem indeosebi prin cuvintele: "Si iarasi va sa vina cu slava" ?

Aceste cuvinte inseamna ca, daca prima data Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant "coborandu-se", a venit in chip de rob, s-a smerit, ca sa nu sileasca pe nimeni sa-L primeasca si sa creada in El, ci ca fiecare sa se poata decide in toata libertatea; a doua oara va veni cu "slava". Dumnezeirea Sa va scalda atunci in lumina trupul Sau si va umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o adeverire a credintei lor de mai inainte, si de spaima pe cei ce nu au crezut mai inainte in El. Atunci nu va mai veni singur si necunoscut, ci inconjurat de sfintii ingeri si cu mare stralucire dumnezeiasca. Si toti se vor aduna tremurand in fata Lui asteptand Judecata. "Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa" (Matei XXIV, 30). Iar cand va veni Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu Dansul, atunci va sedea pe scaunul slavei sale" (Matei XXV, 31). Pana si stihiile lumii se vor infricosa de slava Lui. "Si am vazut scaun alb mare, si pe Cel ce sedea pe el, de a carui fata a fugit pamantul si cerul; si loc nu s-a aflat lor" (Apoc. XX, 11).

221. Ce inseamna cuvintele: "A carui imparatie na va avea sfarsit"?

Aceste cuvinte ne spun ca stapanirea lui Iisus Hristos ca om si slava Lui, nu va inceta vreodata, ci va dura vesnic. Caci pe de o parte Iisus Hristos nu e numai un om a carui slava sa fie luata vreodata de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu nu va lepada niciodata firea Sa omeneasca, nu va inceta in veci sa fie si om, deci om plin de slava dumnezeeasca. Deci, nici cinstea dumnezeiasca a omenitatii noastre nu va inceta vreodata, ca sa apara alt neam de fiinte mai inalt. Imparatia fara sfarsit a lui Iisus Hristos a fost prevestita de ingerul Gavriil (Luca I, 33). Este drept ca Apostolul Pavel spune ca la sfarsit Iisus va supune toate Tatalui si apoi pe Sine (I Cor. XV, 25-26). Dar aceasta inseamna aducerea lumii intregi la supunere fata de Tatal si incetarea lucrarii Sale mantuitoare ca o lucrare deosebita a Sa, primita la intrupare.