DESPRE NADEJDEA CRESTINA


DESPRE NADEJDEA CRESTINA

1. Pentru ce Crezul invata in articolele XI si XII tot aceleasi adevaruri mantuitoare, despre care vorbeste si articolul VII?

Crezul in articolele sale de la sfarsit, in adevar, ne invata aceleasi adevaruri mantuitoare, pe care le-am aflat si in articolul VII. Deosebirea insa este aceasta: in articolul VII suntem povatuiti "sa credem", pe cand articolele de la sfarsit ne invata nu numai sa credem in aceste adevaruri, ci si "sa nadajduim".

Crezul se termina cu aceasta marturisire plina de bucurie: "Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie". Cuvantul "astept", adica doresc, inseamna ca invierea mortilor si viata veacului viitor este un adevar in care nu numai credem, ci si nadajduim. Asa ne invata Sfantul Apostol Petru: "Pentru aceea, incingand mijloacele cugetului vostru, trezindu-va, nadajduiti desavarsit in harul care vi se va da voua, la aratarea lui Iisus Hristos" (I Petru 1, 13).

2. Ce este nadejdea crestina?

"Nadejdea crestina este dorul si asteptarea cu incredere a implinirii tuturor bunatatilor fagaduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindca Dumnezeu este credincios in tot ce fagaduieste".

Dreptul Simeon, batranul temator de Dumnezeu, caruia Sfantul Duh "ii fagaduise" sa nu guste moartea pana nu va vedea pe Hristosul lui Dumnezeu, "astepta" cu incredere neclintita implinirea acestei dumnezeiesti fagaduinte (Luca 2, 25-26).

Nadejdea este incredintarea pe care o are cineva in anumite impliniri viitoare si in impartasirea ce el o va avea din acele impliniri. Asa ca nadejdea in invierea mortilor si in impartasirea din fericirea vesnica a dat Sfintilor Mucenici taria sa indure chinuri cumplite si sa-si dea viata pentru credinta (II Mac. 7,9). Deci nadejdea e pe de o parte "un dar", e nazuinta sufletului in "asteptarea" unui bun fagaduit, iar pe de alta parte este "increderea" neclintita in implinirea fagaduintei date noua de Dumnezeu. Este o inaintare, un salt peste timp, in viitor, este un ochean care apropie de ochii sufletesti lucrurile foarte indepartate. "Nadejdea este o incredere adevarata in Dumnezeu, data in inima omului prin insuflare si iluminare de la Dumnezeu, ca sa nu deznadajduiasca vreodata de harul lui Dumnezeu, atat pentru iertarea pacatelor, cat si pentru oricare cerere, cand se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele vesnice".

3. Care sunt bunatatile fagaduite noua de Dumnezeu?

Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos fagaduieste celor ce fac voia Tatalui ceresc viata vesnica, precum si puterea, impreuna cu mijloacele prin care se dobandeste aceasta fericire, adica: harul dumnezeiesc, sprijin in necazuri si ascultarea rugaciunii.

1. Mantuitorul ne-a fagaduit "viata vesnica" (I Ioan 2, 25). "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt... Ma duc sa va gatesc loc" (Ioan 14, 2). In pilda nuntii fiului de imparat (Matei 22, 1), a celor poftiti la cina (Luca 14, 16), a lucratorilor viei (Marcu 12, 1) si altele, aflam aceeasi fagaduinta. Tot El ne-a fagaduit si invierea mortilor (Ioan 5, 28, 29).

2. Ca sa putem castiga fericirea vesnica, Mantuitorul ne-a fagaduit impreuna-lucrarea Sfantului Duh; adica harul lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, "nadejdea noastra" (I Tim. 1, 1), vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca (I Tim. 2, 4); insa pentru mantuire harul Lui este de neaparata trebuinta (Ioan 3, 5).

3. El ne-a fagaduit si bunatatile trebuitoare vietii vremelnice: "Nu duceti grija, spunand: ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca?... Stie doar Tatal vostru cel ceresc ca aveti nevoie de ele" (Matei 6, 31-32). Dovada sunt pasarile cerului, hranite de El, si crinii campului gatiti de El, Care insa si mai mare grija are de oameni. Sfintii s-au gasit de multe ori in imprejurari cumplit de grele: nu aveau hrana, locuinta, imbracaminte, dar, increzandu-se neclintit in fagaduinta lui Dumnezeu, petreceau viata fara grija de aceste lucruri, si sprijinul dumnezeiesc, intr-adevar, nu i-a parasit niciodata.

4. De asemenea, Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a fagaduit ierta-rea pacatelor, daca ne pocaim si ne imbunatatim viata. Ca zice: "Mai mare bucurie se face in cer de un pacatos ce se pocaieste, decat de 99 de drepti carora nu le trebuie pocainta" (Luca 15, 7). Pilda cu oaia ratacita (Luca 15, 3-6) si cea cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32) dovedesc ce mult voieste Dumnezeu sa ne ierte. Atata vreme cat traim, nadejdea de pocainta nu este pierduta; fiindca unul din talharii rastigniti odata cu Hristos a castigat iertarea chiar in pragul mortii (Luca 23, 43). Dumnezeu, ne spune Iezechiel, nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu (Iez. 18, 32).

5. Mantuitorul Hristos ne-a fagaduit ajutor intru necazuri, fiindca: "Dumnezeu este scaparea si puterea noastra, ajutor intru necazurile ce ne impresoara" (Ps. 45,1). Ajutorul Lui se lasa insa cateodata asteptat, ca de pilda la nunta din Cana Galileii, cand zice: "inca n-a venit ceasul Meu" (Ioan 2,4). Dar acest ajutor cu cat este mai mult asteptat, cu atat lucreaza mai cu putere si mai minunat. Pilda: potolirea furtunii de pe marea Tiberiadei (Matei 8, 26); izbavirea din inchisoare a Sfintilor Apostoli Pavel si Sila (Fapte 16, 25, 32).

6. In sfarsit, Iisus Hristos ne-a fagaduit ca ne va asculta rugaciunile:

"Daca veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face" (Ioan 14, 14) si "Orice veti cere de la Tatal in numele Meu, El va va da" (Ioan 16, 23). Iar in rugaciunea Tatal nostru El ne-a invatat sa cerem de la Parintele ceresc toate bunatatile de care avem nevoie.

4. De unde izvoraste nadejdea crestina?

Nadejdea crestina izvoraste din credinta in tot ce ne-a fagaduit Dumnezeu (Gal. 5, 5). Credinta ne asigura ca Dumnezeu este netarmurit de credincios, este puternic, este bun; si avem nadejde ca, prin harul Sau si prin jertfa Mantuitorului, vom primi de la El bunatatile fagaduite.

Nadejdea isi trage obarsia din credinta282 (Sf. Grigorie Teologul, De animae restrrectione, Migne, P. G., XLVI, col. 29), asa cum copacul odrasleste din radacina. Credinta adevereste bunatatile fagaduite si putinta de a le avea; nadejdea insa ne face sa le dorim si sa le asteptam. Credem deci ca "Cel care a poruncit sa nu mintim, cu mult mai mult El nu va minti", de aceea si zice Sfantul Apostol Pavel: "Sa tinem marturisirea nadejdii nesmintita; pentru ca credincios este Cel ce a fagaduit" (Evr. 10, 23).

Suntem patrunsi de adevarul ca Dumnezeu, Caruia nici un lucru nu-i este cu neputinta (Luca 1, 37), este destul de puternic mah sa-si indeplineasca fagaduintele (Rom. 4, 21), ca Dumnezeu, Care este dragoste (I Ioan 4, 8), da mai mult decat suntem noi in stare sa primim, ca Dumnezeu ne-a mijlocit, prin neasemanata jertfa a Fiului Sau, fericirea vesnica, precum si mijloacele de a o castiga: "Care pe insusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti, cum nu ne va da, oare, toate impreuna cu El?" (Rom. 8,32). Neclintita incredere ca Dumnezeu este desavarsit, credincios, puternic si bun, se numeste credinta in Dumnezeu. Aceasta credinta este radacina si, cu cat ea este mai puternica, cu atat mai ne-stramutata este nadejdea noastra. Credinta aceasta a lecuit pe femeia ce se atinsese de poalele vesmantului Mantuitorului, pe cand El Se indrepta spre casa lui Iair (Matei 9, 22).

5. Cine este indreptatit sa nadajduiasca in bunatatile fagaduite de Dumnezeu?

In bunatatile fagaduite de Dumnezeu este in drept sa nadajduiasca tot crestinul care pazeste poruncile lui Dumnezeu, precum si pacatosul care se pocaieste. "Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne! Doamne! va intra in imparatia cerurilor, ci cela ce face voia Tatalui Meu, Carele este in ceruri" (Matei 7, 21).

1. Crestinul cazut in pacat, daca se caieste din toata inima si se pocaieste, poate nadajdui in Dumnezeu. Proorocul Iezechiel ne incredinteaza ca cel fara de lege de se va intoarce de la faradelegile lui si va pazi poruncile, va face dreptate si mila, aceluia Dumnezeu ii iarta pacatele (Iez. 18, 21, 22). In adevar pe Manase, imparat in Iudeea, care indemnase poporul la inchinarea idolilor, ucigand si multi prooroci, Dumnezeu l-a dat in mana vrajmasilor care, incatusindu-l in lanturi, l-au dus rob in Babilon si l-au aruncat in temnita. El insa, caindu-se de nelegiuirile facute si fagaduind din inima sa se pocaiasca, Dumnezeu 1-a eliberat din temnita si din robie si i-a inapoiat inca si domnia; iar el a daramat capistile idolilor (II Cron. 33, 2-19). Dimpotriva, cel ce traieste in faradelegi, cel ce nu face voia lui Dumnezeu zadarnic nadajduieste in El. Cumplitul imparat Antioh, schingiuitorul sfintilor frati Macabei, fiind ros de viu de viermi, nadajduia in ajutorul dumnezeiesc, dar zadarnica i-a fost nadejdea (II Mac. 9, 28).

2. Crestinul care face voia lui Dumnezeu poate nadajdui in sprijinul lui Dumnezeu in toate nevoile, dar sa se sileasca insusi sa castige bunatatile ce nadajduieste de la Dumnezeu. Sfantul Apostol Petru ne sfatuieste: "Lasati-i Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi" (I Petru 5, 7). Cu toate acestea, si noi insine trebuie sa ne straduim sa castigam bunatatile fagaduite de Dumnezeu. Cine vrea sa scape de vreo boala si sa se faca sanatos, sa se foloseasca intai de mijloacele obisnuite de vindecare; nu ne este ingaduit sa cerem numaidecat o minune. Sfantul Apostol Pavel avea darul facerii de minuni, totusi sfatuieste pe ucenicul sau Timotei sa se foloseasca pentru desele lui suferinte de putin vin (I Tim. 5, 23).

6. Care este insotitoarea nadejdii crestine?

Insotitoarea buna a nadejdii crestine este frica de pacat. Nadejdea e ca o luntre cu doua lopeti: pe una scrie indurarea lui Dumnezeu, iar pe cealalta, frica de dreptatea lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel ne sfatuieste sa faurim mantuirea "cu frica si cu cutremur" (Filip. 2,12). Cu frica, in adevar, fiindca dupa cum marinarul ce se afla in largul marii se teme, chiar pe vreme buna, de furtuna ce i-ar putea ineca corabia, tot asemenea si crestinul trebuie sa traiasca necontenit cu teama de bantuiala  care nu cruta pe nimeni. Oameni oarecand placuti lui Dumnezeu, cum au fost de pilda inteleptul Solomon, au ajuns la batranete niste nelegiuiti. Chiar dintre ingeri au cazut unii, si inca foarte jos, si au fost lepadati de Dumnezeu pe vecie. incheierea vietii noastre o face moartea; pana atunci ispita poate sa doboare din starea de har pe oricine care nu lucreaza la mantuirea sa cu "frica si cu cutremur" (Filip. 2, 12). "Pentru aceea celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada" (I Cor. 10, 12).

Frica crestinului de pacat nu imputineaza nadejdea lui, ci o sporeste. Nadejdea da putere de a merge, e ca vantul in panzele corabiei; iar frica face pe om prevazator; e ca incarcatura care cumpaneste corabia. Si panzele si incarcatura ajuta la o plutire buna.

7. Este nadejdea crestina un dar dumnezeiesc?

Negresit, nadejdea crestina este un dar dumnezeiesc, care se pogoara in inima omului, ca o "iluminare de la Dumnezeu". Duhul lui Dumnezeu tine treaza inlauntrul nostru increderea in bunatatile vesnice; si cu cat luminarea dumnezeiasca este mai puternica, cu atat mai desavarsita este si nadejdea.

8. Ce folos dobandeste cel ce nadajduieste in Dumnezeu?

Cine nadajduieste in Dumnezeu se bucura de o deosebita ocrotire din partea Lui.

"Cei ce nadajduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului; nu se vor clatina in veac" (Ps. 124, 1). Sfantul Ioan Gura de Aur, talcuind acest verset, zice: "Ca dupa cum masinile cele mai puternice si mai numeroase nu vor fi in stare nici sa rastoarne, nici sa clatine acest munte, tot asa si cel ce-si pune nadejdea in Dumnezeu, va ramane neclintit in fata tuturor loviturilor"286 (Sf. Ioan Gura de Aur, Comentar la Psalmul 124, cap. I, vol. V, p. 186, trad. franceza, ed. M. Jeannin). Cel ce-si pune nadejdea in Dumnezeu nu va fi rusinat in veac: "Uitati-va - zice inteleptul Iisus Sirah - la neamurile cele din inceput si vedeti: Cine a nadajduit spre Domnul si s-a rusinat?" (2, 10). Dovada avem intamplarea celor trei tineri care au fost aruncati in Babilon, in cuptorul cel aprins si din care au scapat nevatamati (Dan. 3, 8-10). Iosif, dus si vandut rob in Egipt, ajunge cel dintai in toata imparatia Faraonului (Fac. 41).

9. Care sunt roadele nadejdii crestine?

Inainte de toate, nadejdea inaripeaza sufletul cu o vie dorire spre Dumnezeu. De aceea da si o deosebita putere si trainicie credintei. Astfel, cel ce nadajduieste in Dumnezeu dobandeste multe de la El; omul acela este in stare sa mute si muntii, zice Mantuitorul (Marcu 11,23). Iar a muta muntii se talcuieste: a birui cele mai mari piedici. Chiar se si spune ca Sfantul Grigorie Facatorul de minuni (270) ar fi mutat cu adevarat un munte287 (Gherasim Timus, Dictionar aghiografic, Bucuresti, 1898, p. 337). Moise, increzandu-se in Dumnezeu, cu toiagul a despicat in doua Marea Rosie (les. 24, 21); iar Proorocul Ilie a facut sa cada ploaie dupa o seceta de trei ani si sase luni (III Regi 18, 45). Cel ce nadajduieste este bogat cu mult inainte de a avea o bogatie, zice Sfantul Ioan Scararul.

1. Cel ce are nadejde in Dumnezeu ramane neclintit in fata oameni-lor, rabdator si linistit in stramtorari si in necazuri, si mai cu seama in fata mortii. Cine nadajduieste in Dumnezeu, acela nu se uita la bunavointa sau la reaua vointa a celor mari, nici la cele ce zic oamenii despre el (I Cor. 4, 3). Acela este rabdator in suferinta pentru ca stie ca "patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi" (Rom. 8, 18). Dreptul Iov a fost atat de rabdator, tocmai din pricina bucuriei ce o simtea nadajduind in invierea si rasplata viitoare (Iov 19, 25). Ar putea fi oare cineva mahnit, avand inaintea ochilor cununa rasplatirii vesnice? Camila in pustie isi iuteste pasul indata ce simte ca se apropie apa. Scapata de ingrijorarea setei, ea nu mai simte oboseala calatoriei; nadejdea a risipit ingrijorarea. "Umplutum-am de mangaiere! Cu tot necazul nostru, sunt covarsit de bucurie", spune Sfantul Apostol Pavel (II Cor. 7, 4), si -"moartea imi este castig" (Filip. 1, 21). "Doresc sa ma despart de trup si sa fiu impreuna cu Hristos" (Filip. 1, 23). "De acum mi s-a gatit cununa dreptatii pe care Domnul mi-o va da in ziua aceea, El, Dreptul Judecator" (II Tim. 4, 8). Pentru aceasta cununa, Sfantul Apostol Andrei (62) a primit moartea cu nespusa bucurie. Ca vazand crucea, pe care era sa fie spanzurat, a strigat: "Bucura-te, cruce fara de pret, Sfintita prin moartea Dumnezeului meu; cu desfatare privesc la tine! O, cat am suspinat eu dupa tine! Cu ce infocare te-am poftit!". Sfantul Ignatie purtatorul de Dumnezeu (+107) s-a bucurat foarte afland ca imparatul Traian l-a osandit la moarte; si cand a auzit ca crestinii din Roma vor sa-1 scape, le-a scris rugandu-i sa nu-l lipseasca de cununa de mucenic: "Lasati-ma sa fiu mancare fiarelor, prin care pot dobandi pe Dumnezeu". Sfantul Arhidiacon Lavrentie (+258), osandit sa fie ars de viu pe un gratar, fiindca nu voise sa predea prefectului cetatii vasele sfinte ale bisericii, pe cand era chinuit, zicea batandu-si joc de cei ce-1 chinuiau: "Acum intoarceti-ma si pe partea cealalta a trupului, ca una e fripta". Nadejdea este deci pentru sufletul nostru intocmai ca o ancora tare (Evr. 6, 19) si, dupa cum ancora ocroteste corabia in vreme de furtuna, asa si nadejdea fereste sufletul de inecare, cu deosebirea ca ancora se agata de fundul marii, pe cand nadejdea se prinde de toartele cerului.

2. Nadejdea crestina indeamna cu putere spre fapte bune si spre virtuti. "Nadejdea noastra este tot atat de neindoielnica, zice Fericitul Augustin, ca si o intamplare petrecuta in trecut". Ea a intarit pe Sfintii Mucenici in luptele cu prigonitorii lor pagani, pentru ca "nadejdea usureaza necazurile din aceasta lume".

3. Nadejdea crestina chezasuieste viata vesnica. "Cine v-a mantuit?", intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur pe ascultatorii sai si tot el raspunde: "Numai nadejdea in Dumnezeu si increderea in fagaduintele si in darurile Sale". Casa lui Dumnezeu este intemeiata pe credinta, zidita pe nadejde si terminata prin dragoste. In cer insa nadejdea nu va mai fiinta, fiindca vom fi in stapanirea a tot ce am dorit si asteptat. "De aceea credinta si nadejdea vor inceta cand aceste bunatati ni se vor infatisa"293 (Idem, Omilia 34 la Romani, cap. 3, trad. cit., vol. IX, p. 529).

10. Despre cine se poate spune ca pacatuieste impotriva nadejdii crestine?

Se spune ca pacatuieste impotriva nadejdii crestine: 1) Cel ce se increde numai in el insusi sau in alte fapturi, iar nu in Dumnezeu; 2) Cel ce se deznadajduieste de ajutorul lui Dumnezeu; 3) Cel ce nadajduieste cu prea multa cutezanta in mila lui Dumnezeu si 4) Cel ce ispiteste pe Dumnezeu.

1. Nadejdea celui ce se increde in sine sau in alte fapturi, iar nu in Dumnezeu, nu este nadejde crestina, nici dumnezeiasca, ci nadejde pamanteasca. La Cina cea de Taina, Sfantul Apostol Petru se lauda cu barbatia lui (Matei 26, 33); dar n-au trecut decat cateva ceasuri si el, jurandu-se, a tagaduit pe invatatorul (Matei 26, 72). Asemenea si uriasul Goliat, bizuindu-se pe puterea lui, isi batea joc de israeliti, dar a fost ucis de David, tinerelul care se increzuse in ajutorul lui Dumnezeu (I Regi 17, 52). A te increde in tine insuti, zice Fericitul Augustin, inseamna a nu avea alt ocrotitor in afara de tine insuti; fiindca Dumnezeu nu ocroteste pe cel ce nu-I cere ajutor. Numai cel plin de nadejdea crestina poate striga cu incredere: "Spre Tine, Doamne, am nadajduit, sa nu ma rusinezi in veac" (Ps. 30, 1).

2. Deznadejdea este pierderea increderii in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, pacat care departeaza de mantuire. Deci, sa ne ferim ca de unul din cele mai mari rele ce ne pot bantui; sa nu pierdem niciodata credinta ca Dumnezeu iarta pacatele si ne ocroteste de necazuri. Cuvintele lui Cain: "Si a zis Cain catre Domnul Dumnezeu: "Pedeapsa mea este mai mare decat as putea-o purta" (Fac. 4, 13), suna intocmai ca tanguirea unui deznadajduit si neincrezator in milostivirea lui Dumnezeu. in deznadejde cazuse si imparatul Saul atunci cand, impresurat de filisteni in razboi, si-a facut singur seama aruncandu-se in sabie (I Regi 31, 3-4).

Crestinul adevarat nu deznadajduieste. El stie ca indurarea lui Dumnezeu este nesfarsita si ajutorul dumnezeiesc este cu atat mai aproape cu cat primejdia este mai navalnica. inainte de pacat, teme-te de dreptate;

Dupa pacat, nadajduieste in milostivire, zice Sfantul Grigorie Dialogul. Ca Parintele ceresc primeste cu multa bucurie pe pacatosul ce se pocaieste, ne-a aratat insusi Mantuitorul Hristos in pilda fiului risipitor (Luca 15,11) si in cea a drahmei pierdute (Luca 15, 8).

Deznadejdea impinge pe om de multe ori sa-si ia singur viata; deci, la moartea vesnica. luda, vanzatorul Mantuitorului, s-a spanzurat din deznadejde. Deznadejdea e pacat impotriva Duhului Sfant si fara iertare, pentru ca nu mai ai timp de pocainta si de fapte bune. "Cine deznadajduieste de mila lui Dumnezeu, il necinsteste, la fel cu cel ce se indoieste de existenta Lui", zice Fericitul Augustin, iar Fericitul Ieronim spune ca luda a jignit pe Domnul mai putin vanzandu-L, decat indoindu-se de bunatatea Lui; el a pierdut nu atat din pricina nelegiuirii sale, cat din pricina deznadejdii sale.

3. Increderea prea mare (indrazneala) in mila dumnezeiasca este pacat, fiindca ea impinge pe cel vinovat sa staruie in pacat, amagindu-se cu gandul ca Dumnezeu, in marea Lui indurare, Se va milostivi si de el. in adevar, Dumnezeu este mult milostiv, dar este si drept (I Ioan 3, 7). Greseste deci cine crede numai in bunatatea lui Dumnezeu, si nu si in dreptatea Lui. Ca zice: "Daca nu va veti pocai, toti veti pieri la fel" (Luca 13,3), ca si galileenii ucisi de Pilat. Drept aceea, increderea si frica de Dumnezeu trebuie cumpanite; adica, dupa cum este pacat atunci cand frica inlatura nadejdea, tot pacat este si atunci cand cutezanta prea mare inlatura teama.

4. Ispiteste pe Dumnezeu cel care, fara pricina binecuvantata, se arunca in primejdie, nadajduind ca Dumnezeu o sa-1 scoata nevatamat, ajutandu-1. Adica, cine se bate fara pricina binecuvantata, cui nu-i pasa de voia lui Dumnezeu, cine se arunca in primejdie numai pentru semetia de a infrunta primejdia, nu face voia lui Dumnezeu si, deci, nu poate nadajdui in ajutorul Lui. Caci zice Sfanta Scriptura: "Cel ce iubeste primejdia va cadea intr-insa" (int. Sir. 3, 25). Biserica nu cinsteste ca mucenici pe cei care in vremea marilor prigoane s-au aruncat cu nesabuinta in calea prigonitorilor, cu toate ca si aceia au murit marturisind pe Hristos.

11. Prin ce mijloace se intretine si se improspateaza nadejdea?

Mijlocul cel mai potrivit pentru intarirea si improspatarea nadejdii este rugaciunea staruitoare (Iacov 5, 13 si Iuda 20).  Rugaciunea staruitoare este - securea deznadejdii" (Sfantul Ioan Scararul) si este solia nadejdii, trimisa sa mijloceasca la Dumnezeu fericirea vesnica - tinta cea mai de pe urma a nadejdii. Si, dupa cum credinta fara fapte bune este moarta (Iacov 2, 26), asa si nadejdea fara rugaciune este amortita. "inca si prin cuminecarea cu infricosatele si preacuratele Taine, adica trupul si sangele lui Hristos, prin care Domnul nostru ramane in noi, nadejdea noastra se face puternica. Pentru ca El spune: Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el".