DESPRE PACATUL STRAMOSESC



132. Care era starea omului in Rai, inainte de pacat?

In Rai primul om era impodobit cu minte sanatoasa, inima curata si vointa libera. El nu era insa desavarsit, caci desavarsirea se castiga prin incercare si deprindere. Ea consta in curatia pastrata prin impreuna-lucrarea chipului cu harul de la inceput. Firea omeneasca era infrumusetata prin partasia ei cu Duhul Sfant (Fac. II, 7). Numai aceasta partasie ii asigura lumina sfinteniei si apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era intr-o continua inaltare minunata spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice placere vinovata. Nu era inca in el framantarea miscarilor neoranduite. Sfintenia primilor oameni nu era desavarsita, dar ea nu era nici numai o stare de nepasare si nestiinta copilareasca, asa cum pretind unii, ci o stare de nevinovatie si nerautate. Imbracati in haina Duhului Sfant, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simteau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adica cu acoperamantul nemuririi, cat timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva traiau in Rai ca ingerii, deci fara trebuinta imbracamintii. Scriptura zice : "Erau amandoi goi si nu se rusinau" (Fac. II, 25). Neascultarea si pacatul nesavarsindu-se inca, ei erau imbracati in marirea cea de sus. De aceea nu se rusinau. Dupa calcarea poruncii insa, a venit rusinea si cunoasterea goliciunii. Adam apare inzestrat cu o uimitoare usurinta de cunoastere si cu o intelepciune deosebita. Din primele clipe ale facerii lui, el se infatiseaza cu o minte agera, ca unul care pastra in el lumina limpede si curata, data lui de Dumnezeu, si-si mentine vrednicia neatinsa a firii. Harul care punea pe Adam in legatura cu Dumnezeu l-a inzestrat cu puterea ca el sa dea nume fapturilor supuse lui: "Si a pus Adam nume tuturor dobitoacelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor pamantului? (Fac. II, 20). In limba, adica in puterea de a vorbi, pe care o capata Adam, odata cu zidirea lui, se arata firea rationala a omului. Primii oameni, inainte de pacat traiau o viata fericita. Ei n-au fost ziditi nici nemuritori, nici muritori, ci in stare de a ajunge, fie la moarte, fie la nemurire, dupa ascultarea sau neascultarea lor fata de porunca lui Dumnezeu.

Prin urmare, starea omului inainte de pacat era o stare de curatie, de fericire, de cunoastere, de putinta de a nu muri, dar nu era o stare de desavarsire deplina. Omul putea inainta spre aceasta desavarsire, dupa cum se si putea abate de la desavarsire, folosindu-se de acelasi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus in el: libertatea.

123. Cu ce scop a facut Dumnezeu pe om ?

Dumnezeu a facut pe om pentru ca acesta sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a iubi si de a slavi pe Dumnezeu. El este incununarea intregii zidiri, este o lume in mic (microcosmos), cum zic Sf. Parinti. Prin trupul sau, el face legatura cu lumea, prin sufletul sau, el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti. Rostul sau in Rai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu.

124. Care era porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia sa asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: "Iar din pomul cunostintei binelui si a raului sa nu mancati dintransul ca in orice zi veti manca din el, cu moarte veti muri" (Fac. II, 17).

125. Adam si Eva au pazit aceasta porunca?

Un timp au pazit-o. Dar din indemnul diavolului in chip de sarpe si sub pornirea mandriei lor, Eva intai, si Adam dupa ea, au mancat din pomul oprit, calcand porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe sarpe, a prezis necazuri si suferinte primilor oameni, i-a scos afara din Rai, dar le-a fagaduit pe Mantuitorul (Fac. III, 15 si urm.).

126. Cum se numeste acest pacat al lui Adam?

Acest pacat se numeste pacatul stramosesc, fiindca a fost facut de stramosul neamului omenesc. Pacatul acesta a trecut la toti oamenii, cum spune Sf. Apostol PAVEL : "Printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume" (Rom. V, 12).

127. Cum se mosteneste pacatul stramosesc?

Aceasta este o taina mare. Ceea ce se poate spune, este ca pacatul acesta pe care-l mostenim din tata in fiu, prin nasterea fireasca, nu ni se socoteste ca pacat al nostru, personal, ci ca o stare pacatoasa, ca o inclinare spre pacat, izvorata din calcarea poruncii dumnezeiesti si care este egala cu pacatul in fata legii lui Dumnezeu. Pentru ca aceasta stare pacatoasa este egala cu pacatul insusi, Biserica a randuit botezul copiilor, care nu au pacatele celor varstnici, dar care totusi, mostenesc aplecarea spre pacat, care vine de la Adam (Fac. VII, 20 ; II Cron. VI, 36; Iov IV, 17-19; XIV, 4; XV, 14-16; XXV, 4; Psalm. XIII,. 1.3; L, 6; LII, 2-4; LVII, 3-4; Prov. XXX, 9; Eci. VII, 20; Sirah XXV, 23, 27; Rom. III, 10-12; V, 12-19; Iac. III, 2; I Ionn I, 8).

128. Care au fost urmarile pacatului stramosesc?

Pacatul stramosesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adica ruperea legaturii cu Dumnezeu, cu ei insisi si cu lumea. Acest pacat a mai adus slabirea chipului lui Dumnezeu in om, prin intunecarea in parte a puterilor sufletului si prin inclinarea mai mult spre rau decat spre bine. Mintea se misca greu, deosebeste anevoie cele ce are de cunoscut si mai mult se departeaza decat se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decat anevoie pe Dumnezeu , priveste mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viata trecatoare. Dar aceasta slabire nu inseamna stergerea sau stingerea completa a chipului lui Dumnezeu in om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeesti. El s-a imbolnavit. Chipul lui Dumnezeu in el a slabit. Prin pacatul stramosesc, primii oameni au pierdut sfintenia, curatia si putinta de a nu muri. Pierzand harul, ei au pierdut si roadele harului. Daca ar fi ascultat porunca, dumnezeiasca, Adam si-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinta de a nu muri, la care ar fi contribuit si pomul vietii, de care nu s-a putut folosi, fiindca a fost scos din Rai (Fac. III, 22).

Prin pacatul lor, primii oameni si-au pierdut linistea desavarsita a trupului, firea intreaga s-a imbolnavit de pacat "prin neascultarea unuia singur". Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost moartea, care dupa Sf. Apostol PAVEL este "plata pacatului" (Rom. VI, 23 ; I Cor. XV, 22); moartea cu cele trei trepte ale ei: trupeasca, sufleteasca si vesnica. Dumnezeu insusi a vestit primilor oameni ca vor muri, daca nu vor asculta porunca (Fac. II, 17). Neascultand-o, pedeapsa lor a fost moartea. Nu trebuie sa se creada ca Adam si Eva si-au atras aceasta pedeapsa pentru ca au mancat dintr-un anumit pom purtator de nenorociri si de moarte, ci numai pentru ca au calcat porunca dumnezeiasca.