Predica la Sfanta Cuvioasa Paraschiva


Predica la Sfanta Cuvioasa Paraschiva

Frati crestini,

Suntem la incheierea zilei in care am praznuit pe Sfanta Cuvioasa maica noastra Parascheva. La Iasi, in acest ceas de seara inca, Sfantul ei trup se afla pe un postament inalt, un baldachin in fata catedralei. Lumea, la lumina lumanarilor aprinse in numar mare in jurul Sfintei sale racle, se pleaca si saruta cu evlavie Sfantul ei trup.

De ce atata cinste unui trup mort?

Asa se intreaba unii. Frati crestini, noi oamenii, crestinii indeosebi - si toti oamenii sunt, cu o anumita masura, fiii lui Dumnezeu - noi oamenii avem aceasta calitate deosebita, suntem temple vii ale Duhului Sfant.

Sufletul nostru e legat de acest templu dumnezeiesc, in el locuieste Dumnezeu, daca Il primim. Daca il dam afara, ramanem goi de El, numai noi ramanem. Sfantul Pavel spune asa: "Nu stiti voi oare ca sunteti templele Duhului Sfant?" Si mai adauga: "Daca va profana cineva acest templu al lui Dumnezeu care este in voi, il va sfarama Dumnezeu", adica il va parasi.

De ce trupul Sfintei Paraschiva, al Sfintei Filofteia, al Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Dimitrie Basarabov de aici si al Sfantului Grigorie de la Bistrita, "olteanul", de ce sunt trupuri neputrezite? Sunt asa, pentru ca toata viata lor au lucrat asupra trupului, indumnezeindu-l. Harul dumnezeiesc care este in fiecare din noi de la botez lucreaza in noi, daca noi stam deschisi.

Asa cum daca inchizi porii de pe mana sau de pe trupul tau te sufoci, asa se intampla daca ne inchidem la venirea harului asupra noastra, a acestei energii dumnezeiesti. Daca suntem deschisi, cum a fost placutul lui Dumnezeu de veacuri, harul intra in noi, lucreaza in noi, ne lumineaza si pregateste, indumnezeieste acest corp de lut care e trupul nostru. Din oameni stricaciosi, din trupuri care putrezesc si pe care le mananca viermii, cum stim cu totii, trupurile acestea raman nestricacioase, raman cu adevarat temple ale Duhului Sfant, in care locuieste Dumnezeu, acolo, in ele, chiar si dupa moarte.

Asa se intampla si cu acest corp al Sfintei Paraschiva, ale carei moaste le aflam la Iasi si a carei icoana este inaintea ochilor nostri aici. Deci sfintii sunt temple ale Duhului Sfant, sunt vase alese ale lui Dumnezeu - care intretine mereu acest oxigen dumnezeiesc, am putea spune, care mentine aceasta prospetime a vietii duhovnicesti in ei si in noi, daca ramanem deschisi la lucrarea Lui in noi.

Cum au ajuns Sfanta Paraschiva si toti sfintii la aceasta stare de indumnezeite?

Asa cum spune Scriptura: "Nu stiti ca sunteti dumnezei?" - dumnezei creati, asa sunt oamenii. Insa noi facem invers, nu acceptam aceasta menire a noastra.

Ce-au facut ei de au ajuns asa?

Au trait intelepteste, au trait cumpatati, au fost omenosi, au fost smeriti, si-au cunoscut masura propriei lor fiinte. Nu s-au crezut mai mult sau mai putin decat erau cu adevarat si tot ce au primit, au primit ca din afara - de la oameni, de la parinti, de la mediul in care traiau, in care si noi ne dezvoltam si ne adunam cunostinte - si de la Dumnezeu care pe toti ne intretine mereu, care este insasi viata noastra. Si, ca sa se poata mentine acest echilibru statornic in viata - singuri nu putem, ca ies patimile din noi si ne prabusim - e nevoie sa tinem o legatura mereu cu acel Cineva care este mereu prezent in preajma noastra.

Un exemplu foarte banal vreau sa va spun. Mergeti in tramvai si adeseori e multa aglomeratie si daca nu te tii de cate un scaun sau de bara de sus, asa te talazuieste lumea incat poti sa cazi. Daca te poti tine macar de bara de sus, oricat te-ar indemna, ai un sprijin, stai acolo chiar daca te rotesti imprejurul acestei maini suspendate.

Asa este viata crestina, daca avem un sprijin, un suport deasupra noastra, ca viata ne talazuieste cum stiti, insa oricat ne-ar talazui, daca avem un sprijin, un suport prin care sa se scurga aceasta energie in noi, rezistam.

Sfintii martiri erau arsi pe rug, o movila de lemne uscate ardea acolo, se topea carnea si ardeau oasele lor si ei cantau. Sfanta Perpetua era in arena, era ridicata in sus si trantita intr-o parte si in alta de o vaca salbatica si cand s-a terminat aceasta cumpana grea a intrebat-o cineva: "Cum te simteai atunci?" - "Eram vesela, Hristos patimea in mine".

Asadar noi toti suntem temple ale Duhului Sfant, locasuri, unelte ale Dumnezeului celui viu, totdeauna prezent in viata noastra. Daca cineva are de-a lungul vietii lui o ispita, o aventura ca fiul risipitor din Evanghelie si o ia pe calea gresita si ajunge (...) din prapastie in prapastie, ajunge mai jos, intr-o decadere mai mare, daca totusi se roaga pentru el cineva sau el insusi se roaga si vine in mintea si in inima lui duh de pocainta, de intoarcere catre Dumnezeu si se intoarce, Dumnezeu il primeste.

Daca isi continua aceasta sure de umilinta, de recunoastere a pacatelor sale, Dumnezeu ii spala si ii curata tot si ramane inaintea Lui curat si luminos si poate ajunge la o viata de sfintenie.

Asa s-a intamplat si asa veti asculta, daca veti avea rabdare in continuare, aceasta istorioara pe care o sa o citesc eu acum, dintr-o cuvantare a parintelui Cleopa de la Sihastria. Cum cineva care a ajuns intr-o stare de mare decadere morala, totusi s-a redresat si a ajuns la un mare grad de sfintenie, fara ca lumea din jurul lui sa stie acest lucru, stia numai Dumnezeu. Si acea stare de umilinta, de pocainta, a dobandit-o mai ales prin niste fapte de milostenie pe care le-a facut de-a lungul vietii lui ticaloase. Si de cate ori facea o milostenie, ii ruga pe cei care primenii darul lui: "Nu ma uitati in rugaciunile voastre". Si veti asculta acest cuvant si veti retine, pentru ca in el se cuprinde un mare adevar pentru viata fiecaruia din noi:

"Era un mare pustnic cu numele Pafnutie in Egipt. Acesta era vestit prin intelepciunea lui, prin cumintenia lui. Si avea darul preotiei, desavarsit prin fapta cea buna si facator de minuni. Dar odata, acest mare sihastru a fost ispitit de gandul acesta: cu cine ar fi el asemenea la fapta buna si daca mai este cineva dintre oameni care sa-l intreaca pe el in lucrarea duhovniceasca".

Vin asemenea ganduri pentru cei care se roaga, care citesc Psaltirea sau acatiste in timpul noptii, le vine cate un gand viclean, de sarpe, si, fara sa-si dea seama, se compara cu cineva care nu se roaga, care in acel ceas de miez de noapte pacatuieste si se socoteste mai presus de persoana respectiva. Cand a gandit asa, a cazut din Rai.

Deci se gandea el cu cine ar fi asemenea la fapta cea buna si daca mai este cineva dintre oameni care sa-l intreaca pe el in lucrarea duhovniceasca. "Acesta poate a fost un gand de mandrie sau poate anume a venit acest gand in inimii sa ca Dumnezeu sa-i arate lui tainele Sale, pe care el inca nu le cunostea. Si zabovind gandul acela in inima lui, a alergat la Dumnezeu prin rugaciune si s-a rugat din toata inimii ca Domnul sa-i descopere acest lucru, adica sa-i arate cine ar fi asemenea lui cu vietuirea duhovniceasca sau de este cineva care il intrece.

Si asa rugandu-se el cu staruinta catre Preabunul Dumnezeu, a auzit un glas zicandu-i", ascultati aici: ""Pafnutie, inca nu ai ajuns in masura cutarui cimpoias care canta pe la nunti in orasul Alexandria Egiptului"". Era marele Pafnutie, laudat de toata lumea si altul, un cimpoias, un cantaret pe la nunti era mai mare decat el inaintea lui Dumnezeu.

"La auzirea acestor cuvinte, batranul pustnic a oftat, a suspinat din greu, s-a smerit foarte cu mintea si inima lui, zicandu-si: "Daca eu inca n-am ajuns in masura acelui lautar ce canta pe la nunti si daca acela este mai bun decat mine, apoi mare este puterea Mantuitorului meu. Nici n-am sa mananc si nici n-am sp beau pana cand nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit Dumnezeu". Asa batranul pustnic si-a luat toiagul sau si a pornit spre orasul Alexandria".

Era departe, in munti, inspre Abisinia, pe acolo era pustia in care locuia acest batran. Avea o cale lunga si grea sa ajunga pana la Alexandria, cetatea capitala. "Ajungand el acolo cu multa osteneala, cauta pe acel cimpoias intreband din om in om, pana ce l-a aflat in casa lui, pregatindu-se tocmai atunci sa se duca de a canta la o nunta. Acela cand l-a vazut pe batranul sfant cu barba alba ca zapada si cu haine vechi, pustnicesti pe el, a cazut in genunchi inaintea lui si s-a inchinat pana la pamant. Apoi, ducandu-l in casa dupa obiceiul locului, i-a spalat picioarele sale cu apa rece, ca asa era caldura de mare si fierbinteala si apoi i-a pus masa.

Dar Sfantul Pafnutie i-a zis: "Ma jur pe Dumnezeul Cel viu ca nu voi gusta din masa ta, nici nu ma voi odihni ia tine in casa pana cand nu-mi vei spune viata ta si care sunt faptele tale cele bune".

Iar cimpoiasul i-a spus: "Sfintite parinte, ce viata si ce fapte bune cauti la mine, un lautar care-L supara pe Dumnezeu cantand pe la nunti, smintind pe altii?" Atunci Sfantul sihastru i-a spus din nou: "Te jur pe Dumnezeu sa nu tii taina ascunsa de mine, caci eu nu de voia mea am venit aici, ci sunt trimis la tine de ingerul Domnului".

Atunci cimpoiasul i-a spus: "Ce lucru vrei sa auzi de la mine, parinte sfinte, ca eu in viata mea am fost capetenie de talhari si nu este pacat pe care sa nu-l fi facut eu. Iar acum, dupa cum vezi, sunt lautar si cant pe la nunti. Deci ce fapte bune poti sa afli de la un asemenea om?"

Sfantul batran i-a zis: "Eu am venit aici nu ca sa-mi spui faptele tale cele rele, ci pe cele bune. Deci te-am intrebat in numele Domnului Dumnezeu si nu poti sa tainuiesti ceea ce caut eu de la tine. Caci eu cu multa osteneala, cu foame si cu sete, din munti indepartati am venit pana la tine ca sa ma folosesc".

Atunci cimpoiasul a chemat pe sotia s-a si i-a zis: "Du-te, te rog, si adu un scaun pentru Sfantul batran, ca iata, sta in picioare si se osteneste dupa atata cale". Dupa ce a sezut batranul sihastru pe scaun, cimpoiasul a inceput a-i spune asa: "Parinte sfinte, eu pacatosul si necuratul nu sunt vrednic sa primesc in casa mea un asemenea om ca sfintia ta, ca multe rautati am facut in viata mea.

Dar pentru ca m-ai jurat cu numele Domnului si fiindca zici ca ai avut vestire de la inger sa vii la mine, pacatosul, cel cu totul nevrednic, apoi iti voi spune sfintiei tale si unele fapte bune pe care le-am facut pe vremea cand eram sef de talhari si aveam sub conducerea mea mai mult de treizeci de hoti asemenea mic.

Si iata ce-am sa-ti povestesc. Mergand noi odata calari pe cai si pe camile, pentru a mai da vreo lovitura si a prada pe undeva - ca desi faceam stricaciuni mari si mai bateam pe unii, dar moarte de om n-am facut niciodata - deodata, mergand noi prin pustie, iata ca intalnim o fata foarte frumoasa la chip, care mergea pe o carare.

Cand au vazut-o tovarasii mei, care erau si ei cam ametiti de vin, au vrut sa o prinda si sa o batjocoreasca. Iar aceea, vazandu-se in aceasta primejdie si cunoscand ca eu sunt mai marele lor, a alergat la mine cu lacrimi si s-a prins de picioarele mele, rugandu-ma sa nu o las pe dansa acelora ca sa o batjocoreasca.

Si mi-a spus: Eu, domnule vataf, am pierdut niste vite si acum m-am ratacit pe aici cautandu-le si iata ca am cazut in mainile voastre. Dar va rog foarte mult, pentru Dumnezeu, nu ma lasati. Fie-va mila de mine, care nu am pe nimeni in pustia aceasta ca sa ma ajute, decat pe Bunul Dumnezeu. Iar eu i-am zis: Nu te teme, fata, ca nu ti se va intampla nimic. Numai iti cer ca si tu in viata ta sa te rogi lui Dumnezeu sa-si faca mila cu mine si sa ma scape de primejdie si de moarte naprasnica.

Si asa am dat ordin la toti, ca nimeni sa nu se atinga de ea, ci sa o lase sa se duca in pace. Vazand biata fata ca a scapat de primejdie si de batjocura, mi-a sarutat picioarele si mi-a zis: Sa-ti dea Dumnezeu plata in ziua Judecatii si sa aiba mila de tine, precum si tie ti-a fost mila de mine. Zicand acestea, s-a dus in drumul ei"".

Iata milostenia acestui fost talhar.

""Mai trecand apoi cativa ani de hotie, s-a intamplat ca am dat peste alta fata tanara si frumoasa langa cetatea Alexandriei, in padure, care tinea in mana o funie, langa un copac, si se pregatea sa se spanzure. Indata ce au vazut-o sotii mei, au prins-o si voiau sa-si bata joc de ea.

Dar eu le-am spus: Dati-i pace, sa vedem ce are sa faca si ce gand are. Si am intrebat-o: Ce-i cu tine, fata? Iar ea a raspuns: Vad ca voi sunteti hoti. Deci va rog pe voi sa ma omorati, aici, caci nu mai vreau sa traiesc, iata, daca nu soseati voi, cu funia asta eram gata sa ma spanzur.

- Dar de ce? am intrebat. - Un baiat de bun neam a vrut sa ma ia in casatorie. Dar acum nu mai vrea sa ma ia pe mine, pe motiv ca sunt saraca; iar el are avere multa si de aceea vrea sa ia pe o alta fata bogata, asemenea lui.

- Si ce ti-a zis mirele tau? - Mi-a spus ca daca nu am o suta de galbeni de aur, nu ma ia. Si eu am numai patru, ca mama mea este vaduva si saraca. Atunci mie mi s-a facut mila foarte tare de frumusetea si tineretea ei, precum si de saracia si necazul in care se afla si am zis tovarasilor mei: Dati fiecare dintre voi cate cinci galbeni. Iar eu i-am dat o suta, si asa cu totul s-au facut peste 250 de galbeni pe care i-am dat fetei in mana, zicandu-i: Du-te, copila, cu Dumnezeu si sa ai parte de o casatorie fericita, numai ai grija ca in rugaciunile tale sa nu ne uiti nici pe noi.

Atunci biata fata, vazand aceasta intamplare fericita care i-a schimbat necazul in bucurie, a lacrimat si a zis: Sa faca Dumnezeu mila cu voi, asa precum si voi m-ati miluit pe mine. Plecand ea, am zis catre sotii mei de talharie: Vedeti, mai fratilor, cum azi am avut fericita ocazie sa scoatem un suflet de la moarte? Iara unii din ei au si plans de bucurie, ca i-am oprit a face rau unui suflet deznadajduit de viata. Apoi am aflat ca, ducandu-se la Alexandria si vazand tanarul ca are atatia galbeni, acela o ruga sa mearga dupa el si asa s-au facut toate dupa dorinta lor"". Alta fapta buna.

""Apoi, alta data, mergand noi prin vaile muntilor, am gasit o alta femeie tanara, dar slaba ca abia se tinea pe picioare si, plangand cu amar, era gata sa moara de foame. Si-am intrebat-o: Ce-i cu dumneata pe aici? Iar ea, cazand in genunchi, a inceput a spune asa: Domnilor, nu va cunosc, dar va rog, daca aveti o bucatica de paine, dati-mi, caci altfel mor de foame. Sunt sapte zile de cand n-am gustat nimic, nici apa si nici hrana. Sotul meu este capitan de vapor si a pierdut corabia intr-o furtuna, dar a scapat viu. Insa l-au condamnat la inchisoare pe viata, invinuindu-l ca n-a condus bine corabia si ca de aceea a pierdut incarcatura cu averea in valoare de 5000 de galbeni. Si asa pe sotul meu l-au ridicat si toata averea noastra a fost sigilata, inca si pe copiii nostri i-au luat.

Iar eu abia am scapat cu fuga de n-am cazut in mainile lor si asa am venit in pustia aceasta, rugandu-ma lui Dumnezeu, ca ori sa mor aici, ori de este voia Lui sa mai traiesc, sa faca mila cu mine, cu judecatile pe care Le stie, sa faca minune cu mine ca sa scap cu zile si sa nu ma inchida pe mine pe toata viata. Asa m-am rugat, fiind hotarata mai bine sa mor aici de foame si sete, decat sa merg in cetate, unde stiu ca ma asteapta.

Asadar, vazand eu primejdia in care a cazut aceasta familie, am zis catre acea femeie prea-necajita: Femeie, cat ai zis ca a pierdut sotul tau? Ea zis: Pe la 5000 de galbeni. Atunci i-am zis: Hai cu noi. Ea zice: Nu pot merge, caci dupa cum vedeti, am slabit foarte mult de foame si sete. Atunci i-am dat sa manance paine si sa bea apa si dupa putina odihna, intarindu-se intrucatva, incet-incet a mers cu noi pana la pestera noastra talhareasca. Insa ea se temea foarte mult, nestiind ce hotarare vom lua asupra ei.

Cand am ajuns la pestera, ea a cazur in genunchi la rugaciune catre Dumnezeu, apoi a zis catre noi: Va rog, fratilor, sa va fie mila de mine, caci vedeti in ce necaz mare sunt. Atunci eu i-am zis: Femeie, eu sunt capetenie peste banda aceasta de hoti. Priveste la vasul acesta plin cu bani de aur. Ia-ti 5000 de galbeni. Iar femeia, uimita, neavand in ce-i pune, si-a luat basmaua de pe cap si, numarand banii, i-a pus in ea.

Apoi i-am dat paine sa se hraneasca si, scotand-o pana aproape de cetate, ne-am despartit de ea spunandu-i: Du-te, femeie, si plateste ceea ce datorati statului si scoate-ti sotul, copiii si averile voastre. Aceasta, sfinte parinte, a fost in viata mea a treia fapta buna facuta cu femeile.

Alta data, mergand cu ceata mea de talhari prin pustie ca sa ne ascundem prazile ce le facusem, am intalnit doi oameni, frati de mama dupa spusa lor. Acesti oameni erau numai in camasa, desculti, cu capetele goale si foarte tristi.

Eu, vazandu-i, i-am intrebat: Unde mergeti voi asa, prin pustia aceasta? Iar ei au zis: Domnule, noi am avut sub paza noastra averea unui mare dregator imparatesc. Si fiind noi paznicii acelui aur, intr-o noapte a venit o ceata de hoti, a spart casa dregatorului care tocmai atunci era plecat si a luat acea avutie in valoare de 10.000 de galbeni. Cand a venit boierul, a dat vina pe noi, spunand ca am fost complici cu acei hoti la pradarea averii lui. Iar noi, vazand primejdia in care am cazut, am fugit, ca sa nu ne ia in stapanire si sa ne pedepseasca cu amare chinuri si inchisoare. Atunci eu le-am spus: intoarceti-va inapoi, caci pe boierul acela il stiu eu (caci ei fusesera hotii care l-au pradat) si o sa-l facem sa-si gaseasca toate lucrurile care i s-au furat, dar cu conditia sa va dea voua pace. Ei au zis: Noi, domnule, nu ne mai intoarcem, caci am auzit ca acel boier vrea sa ne piarda cu moartea. - Nu va temeti, le-am zis, haideti cu noi. Si asa au prins curaj si s-au intors.

Iar cand a inserat, ne-am dus cu ei la boier si i-am spus: Stii cine te-apradat? - Nu. - Noi, pe care ne vezi! Apoi am adaugat: Iata lucrurile tale si banii tai. Ia-le, si sa stii ca daca vei pedepsi pe acesti oameni nevinovati, apoi vom veni pe cand nici nu gandesti si iti vom lua si averea si viata. Si asa acela cu juramant a fagaduit ca nu-i va pedepsi pe acei oameni nevinovati, care adormisera tocmai in vremea cand noi am pradat pe acel boier.

Dupa o vreme, sfinte parinte Pafnutie, am cazut si noi in mana stapanitorilor, ca asa este viata de talhar. Ceata s-a desfiintat si eu am fost batut si schingiuit. Am dat inapoi pe cat am putut din cele furate, si fiindca nu facusem in viata mea moarte de om, am scapat cu 20 de ani inchisoare. Dupa o vreme a fost o oarecare gratiere si mi s-a mai scazut din ani, si asa am venit si eu la casa mea, avand varsta de peste 50 de ani.

Si vazand ca nu am cu ce trai, fiind foarte sarac, m-am apucat sa cant si eu din cimpoi pe la nunti, caci stiam bine sa cant din tineretile mele, ca sa-mi castig astfel painea cea de toate zilele. Si asa pana azi imi petrec zilele cu sotia mea, cu care, dupa ce am venit de la inchisoare, m-am sfatuit sa traiesc in curatie, ca fratii, ea invoindu-se bucuroasa la acest lucru, fiind femeie cu frica lui Dumnezeu. La sfanta biserica mergem, din toata saracia noastra facem putina milostenie si, pe cat putem, ne rugam si postim. Iata, sfinte parinte, aceasta este petrecerea noastra pe acest pamant".

Atunci Sfantul Pafnutie a zis: "Frate, lasa cantarile acestea lumesti care strica sufletele multora si hai cu mine la calugarie, iar pe sotia ta du-o la o manastire de calugari".

Auzind ei de la Sfantul batran aceste cuvinte, cu mare bucurie s-au fagaduit sa faca cele poruncite lor. Si nu dupa multa vreme, cimpoiasul Ioan - caci asa ii era numele - a venit in pustie la Sfantul staret. Iar acesta l-a pus intr-o pestera aproape de el si l-a invatat cum sa se roage, dandu-i o Psaltire in mana spre a o citi ziua si noaptea. Iar hrana cea de trebuinta o data pe zi o primea de la batranul.

Asa fericitul Ioan cimpoiasul a petrecut in sfanta pustnicie 15 ani, dupa care, vazandu-si cu 40 de zile mai inainte sfarsitul, s-a mai spovedit o data de tot ce gresise, s-a impartasit din mana staretului celui sfant cu Preacuratele Taine ale lui Hristos si, adormind in Domnul ca un fericit sihastru, s-a dus sa se odihneasca cu sfintii lui Dumnezeu intru desfatarea cea negraita si vesnica".