Cele doua aspecte ale Bisericii

• « Inapoi
• Inainte »

Capitolul 9

Cele doua aspecte ale Bisericii

Rolul celor doua persoane dumnezeiesti trimise in lume nu este acelasi, desi Fiul si Sfintul Duh implinesc pe pamint aceeasi lucrare: ei creeaza Biserica in care se va face unirea cu Dumnezeu. Asa cum am spus, Biserica este in acelasi timp trupul lui Hristos si plinatatea Sfintului Duh, "implinind totul pentru toti". Unitatea trupului se refera la firea care apare ca "omul unic" in Hristos; plinatatea Duhului se refera la persoane, la multimea ipostasurilor omenesti, dintre care toate reprezinta un intreg si nu numai o parte. Astfel, omul va fi in acelasi timp o parte, un madular al trupului lui Hristos prin firea sa; dar el va fi, de asemenea, ca persoana, o fiinta care cuprinde in ea totul. Sfintul Duh care Se asaza ca o ungere imparateasca peste firea umana a Fiului, Capul Bisericii, Se impartaseste fiecarui madular al acestui trup, creeaza, spunind astfel, mai multi hristosi, mai multi unsi ai Domnului: persoane pe cale de indumnezeire alaturi de Persoana dumnezeiasca. Biserica fiind lucrarea lui Hristos si a Sfintului Duh, ecleziologia are o baza dubla: ea este inradacinata in hristologie si totodata in pnevmatologie.

Parintele Congar, in cartea sa intitulata Chrétiens désunis, spune ca "gindirea ecleziologica rasariteana, inca de la inceput, priveste in taina Bisericii ceea ce aceasta invaluie din realitatile dumnezeiesti, mai degraba decit aspectul sau pamintesc si implicatiile omenesti, realitatea launtrica a unitatii in credinta si in dragoste, mai degraba decit cerintele concrete ale comuniunii ecleziale. S-a notat - spune el - dezvoltarea relativ slaba a ecleziologiei Parintilor greci; adevarul este ca ei au ramas intr-o mai mare masura la hristologie si mai mult inca la pnevmatologie, vazind Biserica in Hristos si in Sfintul Duh, mai degraba decit in fiinta sa bisericeasca ca atare". Intr-un anume sens, Parintele Congar are dreptate: teologia rasariteana nu gindeste niciodata Biserica in afara lui Hristos si a Sfintului Duh. Totusi, aceasta nu tine deloc de o slaba dezvoltare a ecleziologiei; inseamna mai degraba ca ecleziologia rasariteana, "fiinta bisericeasca ca atare", este extrem de complexa: ea nu este din aceasta lume, cu toate ca, luata din mijlocul acestei lumi, exista in lume si pentru lume. Biserica nu poate fi redusa deci, pur si simplu, la "aspectul sau pamintesc" si la "implicatiile omenesti", fara sa-si paraseasca adevarata fire, care o deosebeste de orice alta societate omeneasca. Parintele Congar cauta zadarnic in traditia dogmatica a Rasaritului o sociologie a Bisericii si lasa deoparte, fara sa observe, bogatia covirsitoare a traditiei canonice a Bisericii Ortodoxe: culegerile de canoane atit de felurite, opera minunata a tilcuitorilor bizantini ca Aristen, Balsamon, Zonara, literatura canonica moderna. Canoanele care reglementeaza viata Bisericii in "aspectul sau pamintesc" sint de nedespartit de dogmele crestine. La drept vorbind, ele nu sint niste statute juridice, ci aplicari ale dogmelor Bisericii, ale traditiei sale revelate, in toate domeniile vietii practice ale societatii crestine. In lumina canoanelor, aceasta societate apare ca o "colectivitate totalitara", in care "dreptul indivizilor" nu exista; dar, in acelasi timp, fiecare persoana in acest trup este scopul sau si nu poate fi privita ca un mijloc. Este singura societate in care acordul intereselor indivizilor cu cele ale colectivitatii nu reprezinta o problema de nedezlegat, caci nazuintele ultime ale fiecaruia se acorda cu scopul cel mai inalt al tuturor si acesta din urma nu poate fi realizat in dauna interesului cuiva.

In realitate, aici nu este vorba de indivizi si de colectivitate, ci de persoane umane care nu-si pot atinge desavirsirea decit in unitatea de natura. Intruparea este temelia acestei unitati de natura; Cincizecimea este afirmarea multimii persoanelor in Biserica. Pe tarimul ecleziologiei ne gasim iarasi in fata deosebirii dintre fire si persoane, deosebire tainica pe care am intuit-o pentru prima data examinind dogma Treimii in traditia rasariteana. Aceasta nu este de mirare pentru ca, dupa cum spune Sfintul Grigorie de Nyssa, "crestinismul este imitarea firii dumnezeiesti". Biserica este un chip al Sfintei Treimi. Parintii nu contenesc sa o repete, canoanele o afirma, de pilda, vestitul canon 34 al Asezamintelor apostolice, care statorniceste administratia sinodala a provinciilor mitropolitane, "pentru ca Tatal, Fiul si Sfintul Duh sa fie slaviti in chiar ordinea vietii bisericesti". Tocmai pentru aceasta cea mai minunata insusire a Bisericii - aceea a catolicitatii (sobornicitatii) - in lumina dogmei Sfintei Treimi se descopera in adevaratul ei inteles (cu adevarat crestinesc), care nu poate fi tradus prin termenul abstract de "universalitate". Caci sensul foarte concret al cuvintului "catolicitate" cuprinde nu numai unitatea, ci si multiplicitatea; el semnaleaza un acord intre amindoua sau, mai degraba, o anumita identitate a unitatii cu multiplicitatea care face ca Biserica sa fie soborniceasca in intregul ei, ca si in fiecare dintre partile ei. Deplinatatea intregului nu este o suma de parti, fiecare avind aceeasi deplinatate ca si intregul. Minunea sobornicitatii descopera in insasi viata Bisericii ordinea de viata proprie a Sfintei Treimi. Dogma Treimii, "soborniceasca" prin excelenta, este modelul, "canonul" tuturor canoanelor Bisericii, temeiul intregii iconomii bisericesti. Vom lasa deoparte chestiunile de ordin canonic, cu tot interesul pe care l-ar putea avea un studiu asupra legaturii strinse dintre dogma treimica si structura administrativa a Bisericii Ortodoxe. Aceasta ne-ar indeparta de subiectul nostru, care se refera la elementele de teologie care privesc problema unirii cu Dumnezeu. Numai din acest punct de vedere ne propunem sa examinam ecleziologia rasariteana: Biserica in calitate de mediu in care se savirseste unirea persoanelor omenesti cu Dumnezeu.

Dupa Sfintul Chiril al Alexandriei, Biserica este "cetatea sfinta, care nu a fost sfintita pazind Legea - caci Legea n-a desavirsit nimic" (Evr. 7, 19) -, ci facindu-se asemenea cu Hristos si participind la firea dumnezeiasca prin incredintarea Sfintului Duh, care ne-a insemnat cu pecetea Sa in ziua eliberarii noastre, cind am fost spalati de toata intinaciunea si eliberati de toata nedreptatea. Dupa Sfintul Irineu, in trupul lui Hristos (Biserica) avem acces la izvorul Sfintului Duh. Trebuie deci sa fim uniti cu trupul lui Hristos pentru a primi harul Sfintului Duh. Totusi, si una, si alta - unirea cu Hristos si daruirea harului - se fac prin acelasi Duh. Sfintul Maxim Marturisitorul distinge moduri diferite ale prezentei Sfintului Duh in lume: "Sfintul Duh, spune el, este prezent in toti oamenii fara deosebire, ca pastrator al tuturor lucrurilor si de viata facator al semintelor firesti; dar El este cu deosebire prezent in toti aceia care au legea, aratind incalcarea poruncilor si dind marturie despre persoana lui Hristos; cit despre crestini, Sfintul Duh este prezent in fiecare dintre ei, facindu-i fii ai lui Dumnezeu; dar ca Datator al intelepciunii, El nu este deloc prezent in toti, ci numai in cei rationali, adica in cei care prin luptele si stradaniile spre Dumnezeu au devenit vrednici de salasluirea indumnezeitoare a Sfintului Duh. Caci toti cei care nu implinesc vointa lui Dumnezeu nu au inima rationala". Astfel, corespunzator chemarii de a se uni cu Dumnezeu, universul este intocmit dupa niste cercuri concentrice in mijlocul carora se afla Biserica, ai carei membri devin fii ai lui Dumnezeu; totusi, aceasta infiere nu este scopul ultim, caci exista un cerc si mai strimt inauntrul Bisericii, acela al sfintilor (al "celor rationali" , dupa textul citat) care intra in unirea cu Dumnezeu.

Biserica este inima universului, centrul in care se hotarasc destinele lui. Toti sint chemati sa intre in Biserica, pentru ca, daca omul este un microcosmos, Biserica este un macro-anthropos, dupa Sfintul Maxim. Ea creste si se compune in istorie, aducind la sinul sau, unind cu Dumnezeu pe cei alesi. Lumea imbatrineste si cade in girbovire, in timp ce Biserica este in mod constant reintinerita si innoita de Sfintul Duh, care este izvorul vietii sale. La un moment dat, cind Biserica va ajunge la deplinatatea cresterii sale, hotarita de vointa lui Dumnezeu, lumea din afara va muri, ispravindu-si resursele vitale; cit despre Biserica, ea se va arata in vesnica sa slava, ca imparatie a lui Dumnezeu. Ea se va descoperi atunci ca adevarata temelie a fapturilor care vor invia in nestricaciune, pentru a fi unite cu Dumnezeu, devenit totul in toate. Dar unii vor fi uniti prin har, altii in afara harului, dupa Sfintul Maxim. Unii vor fi indumnezeiti prin energiile pe care le-au dobindit inauntrul fiintei lor; altii vor ramine in afara, si pentru ei focul indumnezeitor al Duhului Sfint va fi o flacara din afara, insuportabila pentru cei a caror vointa se impotriveste lui Dumnezeu. Biserica este deci modul in care se infaptuieste in viata de acum unirea cu Dumnezeu, unire care va fi implinita in veacul ce va sa fie, dupa invierea mortilor.

Toate conditiile necesare in vederea ajungerii la unirea cu Dumnezeu se regasesc in Biserica. De aceea Parintii greci o aseamana adesea raiului pamintesc in care cei dintii oameni trebuiau sa ajunga la starea de indumnezeire. Desigur, firea omeneasca nu mai are nemurirea si nestricaciunea de la inceput, dar moartea si stricaciunea au devenit calea spre viata cea vesnica, pentru ca Hristos "a luat asupra-si tot ce a fost patruns de moarte", si a zdrobit chiar moartea prin moartea Sa. Dupa Sfintul Grigorie de Nyssa, in viata vesnica se intra prin botez si inviere. Botezul, chipul mortii lui Hristos, este deja inceputul invierii noastre, "iesirea din labirintul mortii". Trupul lui Hristos, cu care s-au unit crestinii prin botez, devine, dupa Sfintul Atanasie, "radacina invierii si a mintuirii noastre".

Biserica este ceva mai mult decit raiul pamintesc; starea crestinilor este mai buna decit conditia celor dintii oameni. Nu exista riscul pierderii iremediabile a comuniunii cu Dumnezeu, fiind cuprinsi intr-un singur trup in care curge singele lui Hristos care "ne curata de tot pacatul, de toata intinaciunea. Cuvintul a luat trup pentru ca noi sa putem primi Duhul Sfint"300. Aceasta prezenta a Sfintului Duh in noi, conditie a indumnezeirii noastre, nu poate fi pierduta. Notiunea de stare de har de care ar putea fi lipsiti membrii Bisericii, ca si deosebirea intre pacatele de moarte si pacatele care se iarta sint straine de traditia Rasaritului. Orice pacat, chiar si cel mai mic - si starea launtrica a inimii, ca si fapta exterioara -, poate sa intunece firea si sa o aduca in acea stare in care harul sa nu mai poata patrunde in ea. Harul va ramine nelucrator, desi mereu prezent, unit cu persoana care a primit Sfintul Duh. Viata sacramentala, "viata in Hristos", se va prezenta ca o necurmata lupta pentru dobindirea harului care trebuie sa transfigureze firea, lupta in care inaltarile si caderile vor alterna, fara ca vreodata sa i se retraga omului conditiile obiective ale mintuirii. In spiritualitatea rasariteana, starea de har nu are un sens absolut si static. Este o realitate dinamica si nuantata, care variaza dupa schimbarile vointei slabite a omului. Toti membrii Bisericii care nazuiesc la unirea cu Dumnezeu sint mai mult sau mai putin in har si, in acelasi timp, toti sint mai mult sau mai putin lipsiti de har... "Toata Biserica este Biserica celor care se pocaiesc, toata Biserica este Biserica celor care pier", spunea Sfintul Efrem Sirul.

Ca sa te eliberezi de orice intinare a pacatului si sa cresti fara incetare in har, trebuie sa te inradacinezi din ce in ce mai mult in unitatea firii care are ca ipostas pe Hristos Insusi. Prin Taina trupului si a singelui (Sfinta Euharistie) se realizeaza unitatea firii noastre cu Hristos si, in acelasi timp, cu toti membrii Bisericii... "Sa invatam minunea acestei Taine - spunea Sfintul Ioan Gura de Aur - scopul instituirii sale, efectele pe care le produce. Devenim un singur trup, dupa Scriptura, madulare ale trupului Sau si oase din oasele Sale. Este ceea ce realizeaza hrana pe care ne-o da: El se amesteca cu noi, ca noi toti sa devenim una, ca un trup unit cu Capul". Si Sfintul Ioan Damaschinul precizeaza: "Daca taina Euharistiei este unire cu Hristos si in acelasi timp unire a unora cu altii, ea ne mijloceste oricum unitatea cu cei care o primesc ca si noi". In Euharistie, Biserica apare ca o singura fire unita cu Hristos. "Mi-ai harazit, Doamne, ca aceasta Biserica stricacioasa - trupul meu omenesc - sa se uneasca cu Sfintul Tau Trup, ca singele meu sa se uneasca cu Singele Tau; si de acum eu sint madularul Tau straveziu si luminos... Sint rapit in afara mea, ma vad - o, minune - asa cum am devenit. Temindu-ma si totodata rusinindu-ma de mine, Te slavesc si ma tem de Tine si nu stiu unde sa ma ascund, spre ce scop sa folosesc aceste madulare noi, de temut si indumnezeite." Astfel slaveste Sfintul Simeon Noul Teolog intr-unul dintre imnele sale unirea euharistica care infaptuieste calitatea noastra de madulare ale lui Hristos. Ea introduce pina in adincul fiintei noastre "focul dumnezeirii", care nu se desparte de trupul si singele lui Hristos: "Ma impartasesc cu foc, eu, care sint pai, dar - o, minune - ma simt dintr-o data aprins fara sa fiu mistuit, ca odinioara rugul arzator al lui Moise".

In Biserica, prin Sfintele Taine, firea noastra intra in unire cu firea dumnezeiasca in ipostasul Fiului, Cap al trupului mistic. Firea noastra umana devine deofiinta cu firea umana indumnezeita, unita cu persoana lui Hristos, dar persoana noastra nu si-a atins inca desavirsirea, de unde sovaiala Sfintului Simeon Noul Teolog, care se simte plin de teama si de rusine in fata lui insusi, nestiind ce sa faca cu madularele sale, "de temut si indumnezeite". Firea noastra este unita cu Hristos in Biserica, care este trupul Sau, si aceasta unire se savirseste in viata sacramentala, dar fiecare persoana a acestei firi una trebuie sa realizeze asemanarea cu Hristos, cristoeidlj; trebuie ca ipostasurile omenesti sa devina si ele "cu doua firi", reunind in ele firea creata cu plinatatea harului necreat, cu dumnezeirea pe care o da Sfintul Duh, impropriata de fiecare madular al Trupului lui Hristos. Deoarece Biserica nu este numai firea una in ipostasul lui Hristos, ea este, de asemenea, ipostasurile felurite in harul Sfintului Duh.

Dar aceasta multime de persoane nu se poate implini decit in unitate. Viata crestina, viata in Hristos este o cale care conduce de la multitudinea formelor de stricaciune - cea a individualitatilor care farimiteaza firea umana - la unitatea unei firi curate, in care apare o noua multime, aceea a persoanelor unite cu Dumnezeu in Sfintul Duh. Ceea ce era impartit prin starea de jos, in firea farimitata intre mai multe individualitati, trebuie unit intr-o singura temelie, in Hristos, pentru a se imparti in starea de sus, in persoanele sfintilor care si-au impropriat flacarile indumnezeitoare ale Sfintului Duh.

Nu se cuvine sa cercetam ceea ce este personal, caci desavirsirea persoanei se implineste in parasirea totala, in lepadarea de sine. Orice persoana care cauta sa se afirme nu ajunge decit la farimitarea firii, la fiinta particulara, individuala, implinind o lucrare potrivnica celei a lui Hristos: "Cine nu aduna cu Mine risipeste" (Matei 12, 30). Or, trebuie sa risipesti cu Hristos, sa-ti parasesti propria fire, care este in realitate firea comuna, pentru a aduna, pentru a dobindi harul care trebuie insusit de fiecare persoana, pentru a deveni al sau. "Si daca in ceea ce este strain nu ati fost credinciosi, cine va va da ceea ce este al vostru?" (Luca 16, 12). Firea noastra este a altuia - a dobindit-o Hristos prin preascumpul Sau singe; harul necreat este al nostru - el ne este daruit de Sfintul Duh. Aceasta este taina de nepatruns a Bisericii, lucrare a lui Hristos si a Sfintului Duh, una in Hristos, multipla prin Duhul; o singura fire omeneasca in ipostasul lui Hristos, mai multe ipostasuri omenesti in harul Sfintului Duh. Totusi, Biserica e una pentru ca este un singur trup, o singura fire unita cu Dumnezeu in persoana lui Hristos, caci unirea noastra personala, unirea desavirsita cu Dumnezeu in persoanele noastre nu se va implini decit in veacul ce va sa fie. Unirile prin Sfintele Taine pe care ni le pune inainte Biserica - si chiar cea mai desavirsita dintre ele, unirea euharistica - se refera la firea noastra, intrucit ea este primita in persoana lui Hristos. In raport cu persoanele noastre, Sfintele Taine sint mijloace, realitati care trebuie implinite, dobindite, pentru a deveni pe deplin ale noastre in cursul luptelor statornice in care vointa noastra se va conforma vointei lui Dumnezeu in Duhul Sfint prezent in noi. Daruite firii noastre, Tainele bisericesti ne fac vrednici pentru viata duhovniceasca in care se implineste unirea persoanelor noastre cu Dumnezeu. Firea noastra primeste in Biserica toate conditiile obiective ale acestei uniri. Conditiile subiective nu depind decit de noi.

Asa cum am spus in mai multe rinduri, Biserica are doua aspecte, aratate de Sfintul Pavel in Epistola catre Efeseni, epistola prin excelenta ecleziologica. Aceste doua aspecte sau, mai degraba, aceste doua insusiri fundamentale ale Bisericii sint atit de strins legate intre ele, incit Sfintul Pavel le trece intr-un singur verset (Efes. 1, 23). Biserica este reprezentata aici (versetele 17-23) ca implinirea iconomiei treimice, ca o descoperire a Tatalui in lucrarea Fiului si a Sfintului Duh. Tatal slavei da credinciosilor duhul intelepciunii si al revelatiei, pentru ca ei sa-si recunoasca chemarea, care este unirea personala pentru fiecare, bogatia slavei mostenirii Sale care va aparea in sfinti, in unirea realizata de multimea persoanelor omenesti; acelasi Duh ne face sa recunoastem lucrarea dumnezeiasca pe care a savirsit-o Tatal in Hristos: este marturia data dumnezeirii lui Hristos. Aspectul hristologic al Bisericii ne este descoperit astfel prin aspectul sau pnevmatologic: Duhul arata tuturor pe Hristos pe care Tatal L-a inviat din morti si L-a facut sa sada de-a dreapta Sa, mai presus decit toata domnia, decit toata puterea, decit toate numele cu care poate fi numit in veacul acesta si in cel viitor, supunind totul sub picioarele Lui, asezindu-L Cap al Bisericii. Urmeaza apoi definitia Bisericii (versetul 23), unde cele doua aspecte, cele doua principii - hristologic si pnevmatologic - sint date deodata, aproape contopite intr-o sinteza suprema: Biserica "care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate intru toti" . Biserica este firea noastra recapitulata de Hristos, cuprinsa in ipostasul Sau; este un organism teandric, divino-uman; totusi, daca firea noastra se afla incrustata in trupul lui Hristos, persoanele omenesti nu sint nicidecum atrase de procesul fizic si inconstient al unei indumnezeiri care ar inlatura libertatea, care ar nimici insesi persoanele. O data eliberati de determinismul pacatului, nu cadem sub un determinism dumnezeiesc. Harul nu distruge libertatea, caci el nu este o putere unificatoare care purcede de la Fiul, Capul ipostatic al firii noastre; el are un alt principiu ipostatic, un alt izvor, independent de Fiul: Duhul Sfint care purcede de la Tatal. Astfel, Biserica are in acelasi timp un caracter organic si personal, un accent de necesitate si libertate, de obiectiv si de subiectiv, ea este o realitate statornica si hotarita, dar totodata si o realitate in devenire. Unita cu Hristos, "enipostaziata", ea este o fiinta teandrica, cu doua firi, cu doua vointe unite in mod nedespartit - unirea fapturii cu Dumnezeu, realizata in persoana lui Hristos. Pe de alta parte, in persoanele umane, care sint ipostasurile multiple ale firii sale, Biserica nu-si atinge decit virtual desavirsirea. Sfintul Duh S-a impartasit fiecarei persoane. El deschide fiecarui madular al Trupului lui Hristos deplinatatea mostenirii dumnezeiesti, dar persoanele umane, ipostasurile create ale Bisericii nu pot dobindi "doua firi" daca nu se inalta in chip liber catre unirea desavirsita cu Dumnezeu, daca nu realizeaza aceasta unire in ele prin Sfintul Duh si vointa lor. Ipostasul dumnezeiesc al Fiului a coborit catre noi, a reunit in el firea creata cu firea necreata, pentru a ingadui ipostasurilor omenesti sa se inalte catre Dumnezeu, sa reuneasca in ele, la rindul lor, harul necreat cu natura creata in Duhul Sfint.

Sintem chemati sa implinim, sa ne construim persoana noastra in harul Sfintului Duh. Dar noi cream, dupa Sfintul Pavel, pe o temelie deja pusa, pe o piatra de neclintit care este Hristos (I Cor. 2, 11). Intemeiati pe Hristos care cuprinde firea noastra in persoana Sa dumnezeiasca, se cade sa dobindim unirea cu Dumnezeu in persoanele noastre create, sa ajungem, dupa chipul lui Hristos, persoane cu doua firi, adica, dupa cuvintul indraznet al Sfintului Maxim Marturisitorul, trebuie ca noi sa reunim "prin iubire firea creata si firea necreata, facindu-le sa apara in unitate si identitate, in dobindirea harului". Unirea care s-a realizat in persoana lui Hristos trebuie sa fie realizata si in persoanele noastre prin Sfintul Duh si libertatea noastra. De aici, doua aspecte ale Bisericii: aspectul realizat si aspectul devenirii. Cel din urma se intemeiaza pe cel dintii, care este conditia sa obiectiva.

Sub aspect hristologic, Biserica apare ca un organism cu doua firi, cu doua lucrari, cu doua vointe. In istoria dogmei crestine, toate ereziile hristologice vor invia din nou, vor renaste in ceea ce priveste Biserica. Astfel, vom vedea aparind un nestorianism ecleziologic, ratacirea celor ce vor sa desparta Biserica in doua fiinte deosebite: Biserica cereasca, nevazuta, singura adevarata si absoluta, si Biserica (sau mai degraba bisericile) paminteasca, nedesavirsita si relativa, ratacind in intuneric, societati omenesti care cauta sa se apropie, pe masura puterilor lor, de desavirsirea transcendenta. Dimpotriva, monofizitismul ecleziologic se va traduce prin dorinta de a vedea in Biserica o fiinta dumnezeiasca prin excelenta, in care fiecare amanunt este sfint, in care totul se impune cu un caracter de necesitate dumnezeiasca, in care nimic nu poate fi schimbat sau modificat, caci libertatea omeneasca, "sinergia", conlucrarea oamenilor cu Dumnezeu nu are loc in acest organism sfint care exclude latura omeneasca: aceasta este o magie a mintuirii care se exercita in tainele si in riturile implinite cu fidelitate. Aceste doua erezii ecleziologice de tendinta opusa au aparut aproape in acelasi timp in cursul veacului al XVII-lea; cea dintii s-a ivit pe teritoriul Patriarhiei de Constantinopol (protestantismul rasaritean al lui Chiril Lucaris), a doua s-a dezvoltat in Rusia, sub forma schismei (rascol), zisa "a partizanilor vechiului rit". Cele doua rataciri ecleziologice au fost zdrobite de marile soboare de la Ierusalim si de la Moscova. Monotelismul in ecleziologie se va exprima mai ales printr-o tagaduire a iconomiei Bisericii fata de lumea din afara, pentru mintuirea careia a fost intemeiata Biserica. Ratacirea opusa (care nu si-a putut avea precedentul in ereziile hristologice, afara doar de seminestorianism) consta intr-o atitudine de compromis gata sa jertfeasca adevarul pentru unele obiective ale iconomiei bisericesti fata de lume: este relativismul ecleziologic al miscarilor asa-zis "ecumenice" si al altora asemanatoare. Erezia apolinarista, care tagaduia mintea omeneasca in firea umana a lui Hristos, se traduce in domeniul ecleziologic prin refuzul de a admite deplina cunoastere omeneasca, de pilda in slujirea doctrinara a Bisericii: adevarul s-ar descoperi sinoadelor ca un deus ex machina, neatirnind de cei de fata.

Astfel, tot ceea ce poate fi afirmat sau tagaduit cu privire la Hristos poate fi la fel cu privire la Biserica, intrucit ea este un organism teandric sau, mai exact, o fire creata, unita in mod nedespartit cu Dumnezeu in ipostasul Fiului, o fiinta avind ca si El doua firi, doua vointe, doua lucrari de nedespartit si deosebite in acelasi timp. Aceasta structura hristologica determina o lucrare statornica si necesara a Sfintului Duh in Biserica, lucrare functionala in conformitate cu Hristos, care a daruit Duhul soborului Apostolilor suflind spre ei. Aceasta unire impersonala cu Duhul Sfint, aceasta sfintenie conditionala a ierarhiei bisericesti da un caracter obiectiv, independent de persoane si de intentii, mai inainte de toate, lucrarilor sacramentale savirsite de membrii clerului. Tainele si riturile sfinte savirsite in Biserica vor presupune deci doua vointe, doua lucrari, implinindu-se deodata: preotul invoca Sfintul Duh binecuvintind piinea si vinul pe altar, si Duhul lucreaza taina euharistica; duhovnicul rosteste cuvintele de dezlegare, si pacatele sint iertate prin voia lui Dumnezeu; episcopul pune miinile pe cel ce se hirotoniseste, si Sfintul Duh da harul preotesc etc. Acelasi acord al celor doua vointe are loc in exercitiul puterii episcopale, insa cu o anumita nuanta. Actele pornind de la puterea episcopala au un caracter obligatoriu, caci episcopul lucreaza prin puterea dumnezeiasca; supunindu-te vointei sale, te supui vointei lui Dumnezeu. Totusi, un element personal este aici de neinlaturat: episcopul, daca nu a dobindit personal harul, daca nu are intelegerea luminata de Sfintul Duh, poate lucra dupa scopuri omenesti; el poate rataci in exercitiul puterii dumnezeiesti care ii este daruita. Desigur, va raspunde de actele sale in fata lui Dumnezeu, dar ele vor avea totusi un caracter obiectiv si obligatoriu, afara de cazurile in care episcopul lucreaza impotriva canoanelor, adica in dezacord cu vointa obsteasca a Bisericii; el devine atunci vinovat de schisma si se asaza in afara unitatii bisericesti. Hotaririle sinoadelor exprima, de asemenea, acordul celor doua vointe in Biserica; pentru aceasta primul sinod, cel al apostolilor, model al tuturor sinoadelor Bisericii, a pus in fata hotaririlor sale formula: "Parutu-s-a Duhului Sfint si noua" (Fapt. 15, 28). Cu toate acestea, daca sinoadele marturisesc traditia prin hotaririle lor obligatorii si obiective, Adevarul insusi pe care ele il afirma nu este supus formelor canonice. Intr-adevar, traditia are un caracter pnevmatologic: este viata Bisericii in Sfintul Duh. Adevarul nu poate avea criteriu exterior, acesta aratindu-se prin el insusi cu o evidenta launtrica, data intr-o masura mai mult sau mai putin mare tuturor membrilor Bisericii, caci toti sint chemati sa cunoasca, sa pazeasca si sa apere adevarurile de credinta. Aici aspectul hristologic se potriveste cu aspectul pnevmatologic in caracterul sobornicesc al Bisericii: prin puterea pe care o detine de la Hristos, Biserica afirma ceea ce Duhul descopera. Dar facultatea de a defini, de a exprima, de a face ca tainele de nepatruns pentru mintea omeneasca sa fie tinute in dogme precise apartine aspectului hristologic al Bisericii, intemeiat pe Intruparea Cuvintului.

Acelasi principiu sta la temelia cultului sfintelor icoane, care exprima cele nevazute si le face realmente prezente, vazute si lucratoare. O icoana, o cruce nu sint numai chipuri pentru a calauzi imaginatia noastra in timpul rugaciunii; sint centre materiale in care salasluieste o energie, o dumnezeiasca putere care se uneste cu arta omeneasca.

La fel, aghiasma, semnul crucii, cuvintele Scripturii citite in timpul slujbei, cintarea sfinta, obiectele cultului, podoabele bisericesti, tamiia, lumina luminarilor sint simboluri in sensul realist al acestui cuvint, semne materiale ale prezentei lumii spirituale. Simbolismul ritual este mai mult decit o reprezentare care se adreseaza simturilor pentru a ne reaminti realitatile de ordin duhovnicesc. Cuvintul anamneza nu vrea sa insemne numai reamintire. El arata mai degraba o initiere in taine, descoperirea unei realitati mereu prezente in Biserica. In acest sens, Sfintul Maxim Marturisitorul vorbeste despre simbolurile liturgice. Slujba Euharistiei reprezinta pentru el purtarea de grija mintuitoare a lui Dumnezeu in intregul ei. Intrarea Sfintului Sobor reprezinta prima venire a Mintuitorului. Urcarea arhiereului spre altar si spre scaunul sau este chipul Inaltarii. Intrarea credinciosilor simbolizeaza intrarea neamurilor in Biserica. Iertarea pacatelor: judecata lui Dumnezeu care dezvaluie fiecaruia in parte vointa dumnezeiasca cu privire la persoana Lui. Sfintele cintari exprima bucuria care cuprinde inimile curate care se inalta spre Dumnezeu. Invocarea pacii aminteste de viata pasnica a contemplarii care urmeaza luptelor cumplite ale ascezei. Citirea Evangheliei, coborirea arhiereului de pe scaun, scoaterea catehumenilor si a penitentilor, inchiderea usilor Bisericii simbolizeaza actele Judecatii din urma: a doua venire a Domnului, despartirea alesilor de cei osinditi, pierderea lumii vazute. Apoi, intrarea cu Sfintele Daruri (Vohodul mare) inchipuie descoperirea de dincolo; sarutul pacii: unirea tuturor sufletelor in Dumnezeu, care se savirseste in mod progresiv. Marturisirea credintei este marea lucrare de multumire a celor alesi. Imnul "Sfint, Sfint, Sfint, Domnul Savaot" inchipuie inaltarea sufletelor catre corul ingerilor care, in nemiscarea vesnicei miscari in jurul lui Dumnezeu, binecuvinteaza si cinta Treimea cea Una. "Tatal nostru" inchipuie infierea nostra in Hristos, si cintarea de la sfirsit: "Unul Sfint, Unul Domn" ne face sa ne gindim la intrarea suprema a fapturii in adincul unirii dumnezeiesti308. Sarbatorile bisericesti ne fac sa luam parte la intimplarile vietii pamintesti a lui Hristos intr-un plan mai adinc decit acela al unor simple fapte istorice, caci in Biserica noi nu mai sintem niste privitori din afara, ci martori luminati de Duhul Sfint.

Am examinat aspectul hristologic al Bisericii, conditiile asa-zis obiective si imuabile, intemeiate pe faptul ca Hristos este Capul trupului Sau mistic, ca firea noastra este cuprinsa in ipostasul Lui, ceea ce face din Biserica un organism cu doua firi. Dar, cum am spus, Biserica este incompleta daca se lasa deoparte un alt aspect, mai launtric, mai putin aparent, dar cu atit mai insemnat cu cit se refera chiar la scopul Bisericii: unirea cu Dumnezeu care trebuie sa se infaptuiasca in fiecare persoana umana. Este aspectul pnevmatologic, care are ca principiu taina Cincizecimii. Deosebirea intre cele doua aspecte ale Bisericii ne va fi dovedita comparind chipul prezentei harului in Sfintele Taine, actele teurgice, ierarhia, puterea bisericeasca, cultul, simbolurile sfinte, cind aceasta are un anumit caracter de necesitate mai dinainte hotarita, cu o alta ordine a harului in Biserica, cu o prezenta mai launtrica a acestuia, nu numai exterioara si functionala, ci unita cu fiinta insasi care il poarta: harul devenit propriu persoanei, dobindit in mod personal. Daca, in primul caz, prezenta harului are un caracter de obiectivitate, aproape ca ne-ar placea sa spunem ca al doilea caz este subiectiv, daca acest cuvint nu ar avea un sens peiorativ, sensul de ceva nesigur. Vom spune mai degraba ca prima prezenta are caracterul unei predeterminari, in timp ce a doua este intemeiata pe o alegere. Acestea sint lucrarile harului in moaste, in locurile sfintite de aparitiile Fecioarei sau prin rugaciunile sfintilor, in izvoarele facatoare de minuni, chipurile taumaturgice, darurile harismatice, minunile; in sfirsit, in persoanele omenesti care, in cele din urma, l-au dobindit. Harul este cel care lucreaza in persoane si prin persoane ca propria lor putere, puteri dumnezeiesti si necreate, insusite de persoanele create in care se infaptuieste unirea cu Dumnezeu. Caci Sfintul Duh daruieste dumnezeirea persoanelor umane chemate sa realizeze in ele unirea indumnezeitoare - taina care se va descoperi in veacul viitor, dar ale carei premise se arata inca de aici in cei care se aseamana cu Dumnezeu.

Astfel, putem spune ca sub aspect hristologic, Biserica se prezinta ca o statornicie desavirsita, ca o temelie de neclintit despre care vorbeste Sfintul Pavel cind spune: "Ziditi fiind pe temelia apostolilor si a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos. Intru El, orice zidire bine alcatuita creste ca sa ajunga un lacas sfint in Domnul, in Care si voi impreuna sinteti ziditi spre a fi lacas al lui Dumnezeu in Duh" (Efes. 2, 20-22). In aspectul sau pnevmatologic, cel al iconomiei Sfintului Duh fata de persoanele omenesti (pomenit de Sfintul Pavel la sfirsitul textului citat), Biserica are un caracter dinamic, ea tinde catre scopul sau ultim, catre unirea fiecarei persoane umane cu Dumnezeu. Sub cel dintii aspect, Biserica se prezinta drept trupul lui Hristos; sub cel de-al doilea, ca o flacara avind o singura baza si mai multe flacari impartite. Cele doua aspecte sint de nedespartit si, totusi, in cel dintii Biserica exista in ipostasul lui Hristos, pe cind in cel de-al doilea putem intrevedea fiinta Lui proprie deosebita de Capul Sau.

Intr-adevar, daca reluam imaginea unirii lui Hristos cu Biserica la Sfintul Pavel - imaginea unirii sotilor -, trebuie sa constatam ca Hristos este Capul trupului Sau, Capul Bisericii, in acelasi sens in care sotul este capul trupului unic al celor doi in casatorie. In aceasta unire tainica, trupul unic, firea comuna in doi, primeste ipostasul Mirelui: Biserica este "Biserica lui Hristos". Dar ea nu ramine mai putin cealalta persoana a unirii, supusa Mirelui, deosebita de El, ca Mireasa. Ca in Cintarea Cintarilor, ca in alte texte ale Vechiului Testament care exprima, dupa Parinti, unirea lui Hristos cu Biserica sub imaginea unirii trupesti, Mireasa se prezinta in mod necesar cu trasaturi personale: este o persoana care este iubita de Mire si care, la rindul ei, Il iubeste. Neaparat trebuie sa ne intrebam: cine este aceasta alta persoana, Biserica, deosebita de persoana Capului ei? Cine este Mireasa in aceasta unire "intr-un singur trup". Care este ipostasul propriu al Bisericii? Cu siguranta ca nu este ipostasul Sfintului Duh. Asa cum am vazut mai sus, Sfintul Duh, in venirea Sa personala, spre deosebire de Fiul, nu impartaseste Bisericii ipostasul Sau, care ramine ascuns, nedescoperit. El se ascunde, se identifica, asa-zicind, cu persoanele omenesti, carora le impropriaza a doua fire: dumnezeirea, energiile indumnezeitoare. El devine principiul indumnezeirii personale, izvorul bogatiilor necreate in fiecare dintre ele; El daruieste fiecarei persoane ultima sa desavirsire, dar El nu devine persoana Bisericii. Intr-adevar, Sfintul Duh nu contine in El ipostasurile omenesti, asa cum Hristos contine firea, ci Se da in mod deosebit fiecarei persoane. Biserica, in fiinta ei proprie, ca Mireasa a lui Hristos, apare deci ca o multime de ipostasuri create. Persoana sau, mai degraba, persoanele omenesti sint ipostasurile firii una a Bisericii. Pentru aceasta, in tilcuirile lor asupra Cintarii Cintarilor, Parintii vor vedea in Mireasa in acelasi timp Biserica si fiecare persoana care intra in unire cu Dumnezeu. Dar sa spunem cu Sfintul Pavel:  "taina aceasta mare este". Ea apartine veacului viitor, in care Biserica va ajunge la desavirsirea sa in Duhul Sfint, in care persoanele omenesti vor reuni in ele firea lor creata cu plinatatea necreata si vor deveni ipostasuri umane indumnezeite, in jurul lui Hristos, Ipostasul dumnezeiesc intrupat.

De aici ar reiesi ca, inainte de sfirsitul veacurilor, inaintea invierii mortilor si a Judecatii din urma, Biserica nu va avea ipostasul sau propriu, ipostas creat, nici una dintre persoanele omenesti nefiind inca ajunsa la unirea desavirsita cu Dumnezeu. Si totusi, a spune aceasta ar insemna sa nu cunoastem inima insasi a Bisericii, una dintre tainele sale cele mai ascunse, inima sa mistica, desavirsirea sa deja implinita intr-o persoana umana pe deplin unita cu Dumnezeu, care se afla dincolo de Inviere si de Judecata. Aceasta persoana este Maria, Maica lui Dumnezeu. Cea care a dat firea umana Cuvintului si care a adus pe lume pe Dumnezeu facut om s-a facut de bunavoie un mijloc al Intruparii realizate in firea Sa curatita prin Sfintul Duh. Dar Sfintul Duh S-a pogorit inca o data asupra Fecioarei in ziua Cincizecimii - de data aceasta nu pentru a se sluji de firea ei ca de un mijloc, ci pentru a Se darui persoanei ei, pentru a deveni mijlocul indumnezeirii ei. Si firea preacurata care a purtat in ea pe Cuvintul a intrat in unire desavirsita cu dumnezeirea in persoana Maicii lui Dumnezeu. Daca ea a ramas inca in lume, daca S-a supus conditiilor vietii omenesti pina la a primi moartea, acest lucru a fost posibil datorita vointei Sale desavirsite, in care Maria reproducea kenoza cea de bunavoie a Fiului Sau. Dar moartea nu mai avea putere asupra ei: ca si Fiul sau, ea a inviat si s-a inaltat la cer - primul ipostas omenesc care a realizat in el scopul final pentru care a fost creata lumea. Biserica si intregul univers au deci inca de acum implinirea lor, culmea lor personala, care deschide calea indumnezeirii intregii creatii.

Sfintul Grigorie Palama, in omiliile sale mariale, vrea sa vada in Maica lui Dumnezeu o persoana creata care intruneste intr-insa toate desavirsirile create si necreate, realizarea absoluta a frumusetii creatiei. "Voind sa creeze, spune el, un chip al frumusetii desavirsite si sa arate limpede ingerilor si oamenilor puterea maiestriei Sale, Dumnezeu a facut cu adevarat pe Maria atotfrumoasa. El a intrunit in ea frumusetile partiale pe care le-a impartit celorlalte fapturi si a constituit o podoaba comuna tuturor fiintelor vazute si nevazute; sau, mai degraba, a facut din ea un fel de amestec din toate desavirsirile dumnezeiesti, ingeresti si omenesti, o frumusete sublima care infrumuseteaza ambele lumi, inaltindu-se de la pamint pina la cer si chiar intrecindu-l pe acesta din urma". Maica lui Dumnezeu, dupa acelasi Sfint Parinte, este "limita dintre creat si necreat". Ea a trecut hotarul care ne desparte de veacul viitor. De aceea, libera de conditiile temporale, Maria este cauza a ceea ce a precedat-o; ea prezideaza in acelasi timp ceea ce a venit dupa dinsa. Ea mijloceste bunurile vesnice. Prin ea primesc harul oamenii si ingerii. Nici un dar nu este primit in Biserica fara asistenta Maicii lui Dumnezeu, incepatoarea Bisericii slavite. Or, este necesar ca atingind hotarul devenirii, ea sa prezideze destinele Bisericii si ale universului care se desfasoara inca in timp.

Un imn marial al Bisericii din Rasarit proslaveste pe Maica lui Dumnezeu ca pe o persoana umana ce a atins plinatatea fiintei dumnezeiesti: "Sa cintam, credinciosilor, Slava lumii, Poarta Cerului, pe Fecioara Maria, Floare a neamului omenesc si Nascatoare de Dumnezeu, pe cea care este Cerul si Biserica dumnezeirii, pe cea care a rasturnat hotarele pacatului, pe cea care este intarirea credintei noastre. Domnul care S-a nascut dintr-insa lupta pentru noi. Fii plin de indrazneala, o, popor al lui Dumnezeu, caci El a biruit pe vrajmasi, El, Cel ce este Atotputernic".

Taina Bisericii este inscrisa in cele doua persoane desavirsite: persoana divina a lui Hristos si persoana omeneasca a Maicii lui Dumnezeu.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Biserica soborniceasca. Texte ecleziologice