Lumina dumnezeiasca


Capitolul 11

Lumina dumnezeiasca

Unirea cu Dumnezeu este o taina care se implineste in persoanele omenesti.

O fiinta umana pe calea unirii nu este niciodata micsorata in calitatea ei de persoana, desi renunta la vointa proprie, la inclinarile sale firesti. Renuntind liber la tot ceea ce ii este propriu prin fire, persoana umana se realizeaza pe deplin in har. Ceea ce nu este liber, ceea ce nu este constient nu are valoare personala. Lipsurile, suferintele nu pot deveni o cale catre unire daca nu sint acceptate in mod liber. O persoana desavirsita este pe deplin constienta in toate hotaririle: ea este libera de orice constringere, de orice necesitate fireasca. O persoana, cu cit inainteaza mai mult pe calea unirii, cu atit este mai constienta. Aceasta luciditate in viata duhovniceasca la autorii ascetici rasariteni se numeste cunoastere. Ea se arata pe deplin pe treptele superioare ale caii mistice, ca fiind cunoasterea desavirsita a Treimii. De aceea, Evagrie Ponticul identifica Imparatia lui Dumnezeu cu cunoasterea Sfintei Treimi - constiinta obiectului unirii. Dimpotriva, necunoasterea, la limita ei extrema, nu ar fi nimic altceva decit iadul, cea mai de pe urma cadere a persoanei. Viata duhovniceasca - sporirea persoanei umane in har - este totdeauna constienta, necunoasterea fiind un semn al pacatului, "somnul sufletului". Trebuie deci sa fim mereu in stare de veghe, sa ne purtam ca fii ai luminii - ut filii lucis ambulate (Efes. 5, 8), dupa cuvintul Sfintului Pavel: "Surge, qui dormis, et exsurge a mortuis, et illuminabit te Christus".

Sfinta Scriptura abunda in expresii referitoare la lumina, la iluminarea dumnezeiasca, la Dumnezeu care este numit Lumina. Pentru teologia mistica a Bisericii de Rasarit acestea nu sint metafore, figuri retorice, ci cuvinte exprimind un aspect real al dumnezeirii. Daca Dumnezeu este numit Lumina, aceasta se face pentru ca El nu poate ramine strain experientei noastre. "Gnoza", cunoasterea dumnezeirii la nivelul ei cel mai inalt, este o forta a luminii necreate, aceasta experienta insasi fiind lumina: in lumine tuo videbimus lumen - "In Lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35, 10). Este tocmai ceea ce percepem si realitatea prin care percepem trairea mistica. Pentru Sfintul Simeon Noul Teolog, experierea luminii, care este viata duhovniceasca constienta sau "gnoza", descopera prezenta harului dobindit de persoana umana. "Noi nu vorbim despre lucruri pe care nu le stim, spune el, ci dam marturie despre ceea ce ne este cunoscut. Caci lumina straluceste deja in intuneric, in noapte si in zi, in inimile si in mintile noastre. Aceasta lumina fara apus, fara schimbare, nestricacioasa, care nu se intuneca niciodata, ne lumineaza; ea vorbeste, activeaza, ea este vie si datatoare de viata, ea preschimba in lumina pe cei pe care ii lumineaza. Dumnezeu este Lumina si cei pe care ii invredniceste sa-L vada Il vad ca Lumina; cei care L-au primit L-au primit ca Lumina. Caci lumina slavei Sale premerge fetei Sale si este cu neputinta sa Se arate altfel decit in lumina. Cei ce n-au vazut aceasta Lumina nu L-au vazut pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este Lumina. Cei ce n-au primit aceasta Lumina nu au primit inca harul, caci primind harul, se primeste lumina dumnezeiasca si Dumnezeu... Cei care nu au primit-o inca, cei ce nu s-au impartasit inca din Lumina se gasesc mereu sub jugul legii, pe tarimul umbrei si al inchipuirilor, sint inca prunci ai roabei. Regi sau patriarhi, episcopi sau preoti, printi sau slugi, mireni sau monahi, ei vor fi deopotriva in intuneric si calatoresc in bezna, daca nu vor sa se pocaiasca asa cum ar trebui. Caci pocainta este usa care duce de la tarimul intunericului la cel al Luminii. Deci, cei ce nu sint inca in lumina nu au trecut cum se cuvine prin usa pocaintei... Robii pacatului urasc lumina, temindu-se sa nu le dea la iveala faptele lor ascunse." Daca viata in pacat este uneori in mod voit inconstienta (inchidem ochii ca sa nu-l vedem pe Dumnezeu), viata in har este un progres neincetat al constiintei, o traire crescinda a luminii dumnezeiesti.

Dupa Sfintul Macarie Egipteanul, focul harului aprins de Sfintul Duh in inimile crestinilor ii face pe acestia sa straluceasca in fata Fiului lui Dumnezeu ca niste faclii. Acest foc dumnezeiesc potrivit vointei omenesti se aprinde uneori cu o lumina mai mare, alteori scade si nu mai straluceste in inimile tulburate de patimi. "Focul nematerial si dumnezeiesc lumineaza si incearca sufletele. Focul acesta S-a pogorit peste Apostoli in chip de limbi de foc. Focul acesta i-a stralucit lui Pavel, i-a vorbit, i-a luminat mintea si, in acelasi timp, i-a orbit ochii, caci ceea ce este trup nu poate indura stralucirea acestei lumini. Moise a vazut acest foc in rugul aprins. Acest foc l-a rapit pe Ilie de pe pamint, sub forma carului in flacari... Ingerii si duhurile slujitoare lui Dumnezeu se impartasesc de stralucirea acestui foc... Acest foc alunga dracii si zdrobeste pacatele. El este puterea invierii, savirsirea vietii vesnice, luminarea sufletelor sfinte, statornicia puterilor ceresti." Acestea sint energiile dumnezeiesti, "razele dumnezeirii" despre care vorbeste Dionisie Pseudo-Areopagitul, puterile creatoare care patrund universul si se fac cunoscute in afara fapturilor, ca lumina neapropiata in care salasluieste Treimea. Daruite crestinilor de catre Duhul Sfint, energiile nu mai apar ca niste cauze din afara, ci ca har, ca lumina launtrica ce preschimba firea indumnezeind-o. "Dumnezeu este numit Lumina nu dupa fiinta, ci dupa lucrarea Sa", spune Sfintul Grigorie Palama. Ca Dumnezeu, El se arata, se impartaseste, poate fi cunoscut, El este Lumina. Daca Dumnezeu este numit Lumina, aceasta nu se face numai prin analogie cu lumina materiala. Lumina dumnezeiasca nu are un sens alegoric si abstract: ea este un dat al experientei mistice. "Aceasta experienta dumnezeiasca este data fiecaruia dupa masura lui si poate fi mai mult sau mai putin insemnata, dupa vrednicia celor care o simt." Vederea desavirsita a dumnezeirii devenite perceptibila in lumina Sa necreata este "taina zilei a opta"; ea apartine veacului viitor. Totusi, cei ce sint vrednici ajung sa vada "Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Mc. 9, 1) inca din viata aceasta, precum au vazut-o cei trei Apostoli pe Muntele Tabor.

Disputele teologice cu privire la natura luminii lui Hristos de la Schimbarea la Fata, dispute care au pus fata in fata, catre mijlocul veacului al XIV-lea, pe aparatorii traditiei doctrinare a Bisericii de Rasarit si pe tomistii apuseni, vizau in fond o problema religioasa de cea mai mare insemnatate. Era vorba de realitatea experientei mistice, de posibilitatea comunicarii constiente cu Dumnezeu, de natura necreata sau creata a harului. Erau in joc problema vocatiei ultime a oamenilor, ideea de fericire, de indumnezeire. A fost o lupta intre teologia mistica si filosofia religioasa sau, mai degraba, o teologie a conceptelor care nu voia sa incuviinteze ceea ce i se parea a fi o nesocotinta, o "nebunie". Dumnezeul revelatiei si al experientei religioase era pus fata in fata cu Dumnezeul filosofilor si al oamenilor de stiinta, pe tarimul misticii si, inca o data, nebunia dumnezeiasca a biruit intelepciunea omeneasca. Fiind siliti sa-si defineasca pozitia, sa formuleze concepte privind realitati care depasesc orice speculatie filosofica, filosofii au trebuit pina la urma sa emita o judecata care, la rindul ei, a parut o "nebunie" pentru traditia rasariteana: ei au sustinut firea creata a harului indumnezeitor. Nu vom reveni asupra acestei probleme pe care am tratat-o in capitolul IV, unde era vorba despre deosebirea dintre fiinta si energiile lui Dumnezeu. Apropiindu-ne de sfirsitul studiului nostru, trebuie sa infatisam energiile dumnezeiesti sub un alt aspect: acela al luminii necreate in care Se descopera Dumnezeu si Se impartaseste celor care intra in unire cu El.

Aceasta lumina sau iluminare poate fi definita drept caracterul vazut al dumnezeirii, al energiilor sau al harului in care Dumnezeu se face cunoscut. Ea nu este de ordin intelectual, cum este uneori luminarea intelegerii luata in sens alegoric si abstract. Ea nu este nici o realitate de ordin sensibil. Totusi, aceasta lumina umple in acelasi timp intelegerea si simturile, descoperindu-se omului intreg si nu numai uneia dintre facultatile sale. Lumina dumnezeiasca, fiind un dat al experientei mistice, depaseste in acelasi timp simturile si intelegerea. Ea este imateriala si nu are in ea nimic sensibil, de aceea Sfintul Simeon Noul Teolog o numeste in poeziile sale "foc nevazut", afirmind totodata vizibilitatea sa, dar ea nu este nicidecum o lumina inteligibila. Tomul aghioritic, o apologie alcatuita de calugarii din Muntele Athos dupa disputele teologice asupra luminii de la Schimbarea la Fata, distinge lumina vazuta, lumina inteligentei si lumina necreata, care le depaseste deopotriva pe celelalte doua. "Lumina inteligentei - spun monahii atoniti - este deosebita de cea care este perceputa prin simturi. Intr-adevar, lumina vazuta ne arata obiectele care se potrivesc simturilor noastre, in timp ce lumina necreata arata adevarul care se afla in ginduri. Asadar, vederea si intelegerea nu detin una si aceeasi lumina, ci fiecareia dintre aceste doua facultati ii este propriu sa activeze dupa natura ei si in limitele proprii. Totusi, cind cei ce sint vrednici de aceasta primesc harul si puterea duhovniceasca si supranaturala, ei percep atit prin simturi, cit si prin intelegere ceea ce este mai presus de orice simt si de orice intelegere.... asa cum este cunoscut numai de Dumnezeu si de cei care au avut parte de trairea harului Sau".

Cei mai multi dintre Parintii care au vorbit despre Schimbarea la Fata confirma natura necreata, dumnezeiasca, a luminii care s-a aratat Apostolilor. Sfintul Grigorie de Nazianz, Sfintul Chiril al Alexandriei, Sfintul Maxim Marturisitorul, Sfintul Andrei Criteanul, Sfintul Ioan Damaschinul, Sfintul Simeon Noul Teolog, Eftimie Zigaben se exprima in acest sens si ar fi foarte imprudent sa se interpreteze aceste texte ca fiind o emfaza retorica. Sfintul Grigorie Palama dezvolta aceasta invatatura in raport cu problema trairii mistice. Lumina pe care au vazut-o Apostolii pe Muntele Tabor este proprie lui Dumnezeu prin fire. Vesnica, nesfirsita, existind in afara de timp si spatiu, ea aparea in teofaniile Vechiului Testament ca slava a lui Dumnezeu: aparitie inspaimintatoare si de nesuportat pentru creaturi, fiind exterioara, straina firii omenesti inainte de Hristos, in afara Bisericii. Pentru aceasta, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, Pavel pe drumul Damascului, neavind inca credinta in Hristos, a fost orbit si trintit la pamint de aparitia luminii dumnezeiesti. Dimpotriva, Maria Magdalena, dupa Sfintul Grigorie Palama, a putut vedea lumina Invierii care umplea mormintul si facea sa se vada tot ce se afla in el, cu tot intunericul noptii, "ziua vazuta" neluminind inca pamintul; tot aceasta lumina a facut-o sa vada ingerii si sa vorbeasca cu ei. In clipa Intruparii, Lumina dumnezeiasca s-a concentrat, ca sa spunem asa, in Hristos, Dumnezeu-Omul, in care salasluia trupeste plinatatea dumnezeirii. Aceasta inseamna ca firea umana asumata de Hristos era indumnezeita prin unirea ipostatica cu firea divina; ca Hristos, in timpul vietii Sale pamintesti, a stralucit totdeauna lumina dumnezeiasca, ramasa nevazuta pentru cea mai mare parte dintre oameni. Schimbarea la Fata nu a fost un fenomen circumscris in timp si spatiu: in acel moment, pentru Hristos, chiar in firea Sa umana, nu s-a produs nici o schimbare, ci schimbarea s-a produs in constiinta Apostolilor care, pentru un anumit timp, au primit puterea de a vedea pe Invatatorul lor asa cum era El, stralucind de lumina cea vesnica a dumnezeirii Sale. Pentru Apostoli, aceasta era o iesire din istorie, incunostiintare despre realitatile cele vesnice. Sfintul Grigorie Palama spune in cuvintul sau la Schimbarea la Fata: "Lumina Schimbarii la Fata a Domnului nu a inceput si nu a luat sfirsit; ea a ramas necircumscrisa (in timp si spatiu) si imperceptibila simturilor, cu toate ca a fost vazuta cu ochii trupesti..., dar printr-o transmutare a simturilor lor, ucenicii Domnului trecura de la trup la Duh".

Pentru a vedea Lumina dumnezeiasca cu ochii trupesti, asa cum au vazut-o ucenicii Domnului pe Muntele Tabor, trebuie sa ne impartasim din aceasta lumina, sa fim preschimbati de ea intr-o masura mai mica sau mai mare. Experienta mistica presupune deci o schimbare a firii noastre, preschimbarea prin har. Sfintul Grigorie Palama spune in chip lamurit: "Cel care participa la energia dumnezeiasca... ajunge el insusi, intr-un fel, lumina; el este unit cu Lumina si, o data cu Lumina, el vede cu o deplina constiinta de sine tot ceea ce ramine ascuns celor ce nu au acest har; el depaseste astfel nu numai simturile trupesti, ci si tot ceea ce poate fi cunoscut (prin inteligenta)..., caci cei curati cu inima Il vad pe Dumnezeu... care, fiind Lumina, salasluieste in ei si li se descopera celor care Il iubesc, preaiubitilor Lui".

Trupul nu trebuie sa fie o piedica in trairea mistica. Dispretuirea maniheica a naturii materiale este straina ascezei ortodoxe. "Noi nu dam numele de om numai sufletului sau numai trupului, ci amindurora impreuna, caci omul intreg a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu", spune Sfintul Grigorie Palama. Trupul trebuie sa fie induhovnicit, sa ajunga un "trup duhovnicesc", dupa cuvintul Sfintului Pavel. Scopul nostru ultim nu este numai o contemplare intelectuala a lui Dumnezeu; daca ar fi asa, invierea mortilor ar fi de prisos. Cei fericiti vor vedea pe Dumnezeu fata catre fata in deplinatatea firii lor create. De aceea Tomul aghioritic atribuie inca din aceasta lume firii trupesti curatite anumite "dispozitii duhovnicesti": "Daca trupul trebuie sa ia parte impreuna cu sufletul la negraitele bunatati ale veacului viitor, este sigur ca el trebuie sa se impartaseasca dintr-insele, in masura in care se poate, inca de pe acum... Caci si trupul are experienta celor dumnezeiesti, cind puterile patimitoare ale sufletului sint nu date mortii, ci preschimbate si sfintite".

Ca lumina - principiu al manifestarii - harul nu poate ramine in noi imperceptibil. Noi nu putem sa nu-L simtim pe Dumnezeu daca firea noastra este in stare de sanatate duhovniceasca. Nesimtirea in viata launtrica este o stare anormala. Trebuie sa stii sa iti recunosti propriile stari si sa judeci fenomenele vietii mistice. Pentru aceasta, Sfintul Serafim din Sarov isi incepe invataturile duhovnicesti cu cuvintele: "Dumnezeu este un foc care incalzeste si aprinde inimile. Daca simtim in inimile noastre frigul ce vine de la diavol - caci diavolul este rece -, sa-L chemam pe Domnul si El va veni si va incalzi inima noastra prin dragostea fata de El si fata de aproapele. Si in fata caldurii fetei Sale va fi alungat frigul vrajmasului". Harul se va face cunoscut ca bucurie, pace, caldura launtrica, lumina. Starile de uscaciune, de "noapte mistica" in spiritualitatea Bisericii de Rasarit nu au acelasi sens ca in Apus. O persoana care intra in unire din ce in ce mai strinsa cu Dumnezeu nu poate ramine in afara luminii. Daca ea se afla afundata in intuneric, aceasta se datoreaza faptului ca firea sa este intunecata de vreun pacat sau pentru ca Dumnezeu o incearca pentru a-i mari si mai mult rivna. Aceste stari trebuie depasite prin ascultare si smerenie, la care Dumnezeu raspunde aratindu-Se din nou in suflet, impartasind Lumina Sa fiintei omenesti parasite pentru o vreme. Uscaciunea sufletului este o stare bolnavicioasa care nu poate dura; autorii de lucrari de ascetica si mistica apartinind traditiei orientale n-au considerat vreodata uscaciunea sufletului drept o etapa necesara si normala pe calea unirii cu Dumnezeu. Ea este un accident foarte frecvent pe aceasta cale, dar totdeauna primejdios. Este foarte apropiata de akedia - tristetea sau plictiseala, racirea inimii, care produce indiferenta. Este o incercare care duce fiinta umana la hotarele mortii duhovnicesti, pentru ca urcusul spre sfintenie, lupta pentru lumina dumnezeiasca nu este fara primejdie. Cei ce cauta lumina, viata constienta in Dumnezeu, trec printr-o mare primejdie duhovniceasca, dar Dumnezeu nu-i lasa sa rataceasca in intuneric.

"Adesea vedeam Lumina - spune Sfintul Simeon Noul Teolog -, uneori ea imi aparea inlauntrul meu, cind sufletul meu avea pace si liniste, sau nu aparea decit departe si chiar se ascundea cu totul. Incercam atunci o imensa mihnire, crezind ca nu o voi revedea niciodata. Dar, de indata ce reincepeam sa vars lacrimi, indata ce marturiseam o deplina lepadare de tot, o deplina umilinta si ascultare, Lumina reaparea, asemenea soarelui care alunga grosimea norilor si care se arata putin cite putin aducind bucuria. Astfel, Tu, Cel Negrait, Nevazut, Neapropiat, care misti toate, prezent in toate lucrurile si totdeauna, umplind toate, aratindu-Te si ascunzindu-Te in fiecare ceas, Tu dispareai si mi Te aratai ziua si noaptea. Incet, incet, Tu ai risipit intunericul care era in mine, ai alungat norul care ma acoperea, mi-ai deschis auzul duhovnicesc, ai curatit lumina ochilor mintii mele. In sfirsit, facindu-ma asa cum voiai Tu, Te-ai descoperit sufletului meu stralucitor, venind la mine, inca nevazut. Si deodata, Tu ai aparut ca un alt soare, o negraita bunavointa dumnezeiasca." Acest text ne arata ca uscaciunea sufletului este o stare trecatoare care nu poate deveni statornica. Intr-adevar, atitudinea eroica a marilor sfinti ai crestinatatii apusene, prada durerii date de despartirea tragica de Dumnezeu, noaptea mistica drept cale, drept necesitate duhovniceasca, sint necunoscute spiritualitatii Bisericii de Rasarit. Cele doua traditii s-au despartit din cauza unui punct tainic din cadrul doctrinei, anume cel privind Sfintul Duh, izvorul sfinteniei. Doua conceptii dogmatice diferite corespund celor doua experiente, celor doua cai de sfintire, care nu se aseamana deloc. Dupa schisma, caile care duc la sfintenie nu sint aceleasi pentru Apus si pentru Rasarit. Unii isi dovedesc credinta in Hristos in singuratatea si parasirea din noaptea gradinii Ghetsimani; ceilalti dobindesc siguranta unirii cu Dumnezeu in lumina Schimbarii la Fata.

Un pasaj scos din Revelatiile Sfintului Serafim din Sarov, scrise la inceputul veacului al XIX-lea, ne face sa intelegem mai bine decit toate expunerile teologice in ce consta aceasta siguranta, aceasta "gnoza" sau cunoastere a unirii cu Dumnezeu. In cursul unei convorbiri pe care o avea cu Sfintul Serafim la marginea unei paduri, intr-o dimineata de iarna, un ucenic al Sfintului Serafim, autorul textului pe care il citam, a spus invatatorului sau:

- "Nu inteleg totusi cum putem avea siguranta ca ne aflam in Duhul lui Dumnezeu. Cum as putea sa recunosc intr-un mod sigur, in mine insumi, aratarea Lui?

- Ti-am mai spus - zice Parintele Serafim - ca este foarte simplu. Ti-am vorbit multa vreme despre starea in care se gasesc cei care sint in Duhul lui Dumnezeu; si-am lamurit, de asemenea, cum trebuie recunoscuta prezenta Lui in noi... Ce-ti mai trebuie, prietene?!

- Trebuie sa pricep mai bine tot ce mi-ai spus.

- Prietene, amindoi sintem in aceasta clipa in Duhul lui Dumnezeu... De ce nu vrei sa ma privesti?

- Nu te pot privi Parinte, raspunsei, ochii tai arunca flacari; fata ta a devenit mai orbitoare decit soarele si ma dor ochii privindu-te.

- Nu te teme de nimic - spuse el - in aceasta clipa ai devenit la fel de luminos ca si mine. Si tu esti acum in plinatatea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu m-ai putea vedea asa cum ma vezi.

Si, aplecat spre mine, imi spuse incet la ureche:

- Asadar, da slava Domnului Dumnezeu pentru nesfirsita Sa bunatate pe care o are fata de noi. Asa cum ai vazut, nici n-am facut macar semnul crucii; a fost de ajuns sa rog numai pe Dumnezeu in gind, in inima mea, spunind launtric: Doamne, invredniceste-l sa vada limpede cu ochii sai trupesti aceasta pogorire a Duhului Tau, cu care invrednicesti pe slujitorii Tai, cind binevoiesti sa li Te arati in marita lumina a slavei Tale. Si, cum vezi, prietene, Domnul a implinit pe data aceasta cerere a smeritului Serafim... Cit de recunoscatori trebuie sa fim lui Dumnezeu pentru acest negrait dar acordat amindurora! Nici chiar Parintii pustiului n-au avut totdeauna asemenea semne ale bunatatii Sale. Aceasta inseamna ca harul lui Dumnezeu - ca o maica plina de duiosie fata de copiii ei - a binevoit ca prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu sa-ti mingiie inima intristata... Asadar, de ce nu vrei, prietene, sa ma privesti drept in fata? Priveste fara teama, deschis! Domnul este cu noi.

Incurajat de aceste cuvinte, am privit si am fost cuprins de o evlavioasa spaima. Imagineaza-ti fata omului care-ti vorbeste in mijlocul soarelui in stralucirea razelor sale orbitoare de la mijlocul zilei. Vezi miscarea buzelor sale, expresia schimbatoare a ochilor lui, ii auzi vocea, simti miinile lui care te tin de umeri, dar nu vezi nici aceste miini, nici trupul interlocutorului tau, nimic, decit lumina stralucitoare care se raspindeste departe, la citiva stinjeni in jur, luminind prin stralucirea sa pajistea acoperita cu zapada si fulgi albi care nu contenesc sa cada...

- Ce simti?..., ma intreba Parintele Serafim.

- O bunastare nesfirsita, raspunsei.

- Dar ce fel de bunastare? In ce anume?

- Simt, raspunsei, o asemenea liniste, o asemenea pace in sufletul meu, ca nu gasesc cuvinte sa o spun.

- Aceasta, prietene, este pacea despre care vorbea Domnul, cind spunea ucenicilor Sai: Pacea Mea dau voua; pacea pe care lumea nu o poate da... pacea care covirseste toata mintea.

Ce mai simti inca?

- O nesfirsita bucurie in inima.

Si Parintele Serafim urma:

- Cind Duhul lui Dumnezeu coboara in om si il invaluie in plinatatea prezentei Sale, atunci sufletul este covirsit de o negraita bucurie, caci Duhul Sfint umple de bucurie toate cele pe care le atinge... Daca pirga bucuriei viitoare umple deja sufletul nostru de o asemenea blindete, de o asemenea bucurie, ce vom spune despre bucuria care asteapta in Imparatia cereasca pe toti cei ce pling aici pe pamint? Si tu, prietene, ai plins destul in cursul vietii tale pamintesti, dar vezi bucuria pe care ti-o trimite Domnul ca sa te mingiie chiar in lumea aceasta. Acum trebuie sa te nevoiesti, sa faci necontenite stradanii, sa dobindesti puteri din ce in ce mai mari pentru a ajunge la masura desavirsita a staturii lui Hristos... Aceasta bucurie pe care o simtim in aceasta clipa, in parte si scurta, atunci se va arata in toata stralucirea ei, covirsind fiinta noastra cu negraite desfatari pe care nimeni nu ni le va putea rapi".

Istorisirea acestei experiente cuprinde in simplitatea ei toate invataturile Parintilor rasariteni despre "gnoza", traire a harului care atinge gradul cel mai inalt in contemplarea luminii dumnezeiesti. Aceasta lumina umple persoana ajunsa la unirea cu Dumnezeu. Aceasta nu este un extaz, stare trecatoare care rapeste, care smulge fiinta omeneasca din experienta obisnuita, ci o viata constienta in lumina, in neincetata comuniune cu Dumnezeu. Intr-adevar, am citat mai sus un loc din Sfintul Simeon Noul Teolog, dupa care starile extatice ar fi caracteristice mai ales persoanelor a caror fire nu a fost inca schimbata, adaptata vietii dumnezeiesti. Transfigurarea firii create incepind inca din aceasta lume, este o fagaduinta a noului cer, a noului pamint, intrarea fapturii in viata vesnica inainte de moarte si de inviere. Putine persoane, chiar printre cei mai mari sfinti, ajung la aceasta stare in viata paminteasca. Pilda Sfintului Serafim este cu atit mai izbitoare cu cit el face sa se traiasca, intr-o epoca destul de apropiata, sfintenia Parintilor pustiului care apare aproape ca o poveste pentru credinta noastra rationalista si slaba, pentru mintea noastra devenita "kantiana" prin cadere, mereu gata sa arunce in domeniul numenal, cel al "obiectelor credintei", tot ceea ce depaseste legile sau, mai degraba, obiceiurile firii cazute. Apararea filosofica a "autonomiei" firii noastre marginite, inchise experientei harului, este o afirmare constienta a inconstientei noastre, antignoza, anti-lumina, impotrivire fata de Sfintul Duh care face sa apara in oameni constiinta ca sint in comuniune cu Dumnezeu. In aceeasi convorbire duhovniceasca pe care am citat-o mai sus, Sfintul Serafim spune interlocutorului sau: "In zilele noastre, am ajuns la un asemenea grad de slabire a sfintei credinte in Domnul nostru Iisus Hristos, care este aproape generala, incit putem sa spunem, intr-adevar, ca ne-am indepartat aproape totalmente de adevarata viata crestina. Astazi, unele texte din Sfinta Scriptura ne par stranii... Unii oameni spun: aceste texte sint de neinteles; se poate, oare, admite ca oamenii ar putea sa vada pe Dumnezeu in mod atit de concret? Dar aici nu este nimic de neinteles. Neintelegerea rezulta din faptul ca noi ne-am indepartat de nevinovatia care caracteriza in primele veacuri cunoasterea crestina. Sub pretextul invataturii, al «iluminismului», am intrat intr-un asemenea intuneric al nestiintei, incit astazi gasim de neconceput tot ceea ce pentru crestinii primelor veacuri avea un sens destul de limpede ca sa poata vorbi intre ei de aratarile lui Dumnezeu oamenilor ca despre lucruri cunoscute de toti si deloc stranii".

Regasim "nevinovatia cunoasterii crestine", acolo unde gnoza si dragostea sint una, in experienta tainica, ascunsa ochilor lumii, in viata celor care se unesc cu lumina vesnica a Sfintei Treimi, dar aceasta traire ramine de negrait. "Realitatile veacului viitor, spune Sfintul Isaac Sirul, nu au nume propriu si direct. Despre ele nu se poate avea decit o anumita cunoastere simpla, mai presus de orice cuvint, de orice element, de orice chip, culoare, infatisare sau nume alcatuit in vreun anume fel." "Aceasta este necunoasterea care depaseste orice cunoastere." Ne gasim, din nou, in domeniul apofaticului, in care am inceput studiile noastre privind traditia orientala. Dar in locul intunericului dumnezeiesc este lumina, in locul uitarii de sine este constiinta personala care s-a iluminat pe deplin in experienta harului. Aceasta inseamna ca, actualmente, este vorba de desavirsirea dobindita, de firea transformata prin unirea cu harul, de o fire care ajunge si ea lumina. Cum ar putea intelege aceasta experienta cei care n-au avut-o? Ceea ce incearca sa spuna Sfintul Simeon Noul Teolog ne lasa sa intrevedem, in termeni paradoxali, tot ceea ce ramine inca inchis pentru cugetul nostru neiluminat: "Cind ajungem la desavirsire - spune el - Dumnezeu nu mai vine la noi ca mai inainte, fara chip si fara infatisare... El vine totusi, intr-un anume fel in chip de Dumnezeu: caci Dumnezeu nu se arata niciodata intr-o fata sau urma oarecare, ci se face vazut in simplitatea Sa, format de Lumina fara forma, de neinteles, de negrait. Nu pot spune nimic mai mult. Cu toate acestea, El se face vazut limpede, El poate fi pe deplin recunoscut, El vorbeste si asculta intr-un mod pe care nu-l putem exprima. Cel care este Dumnezeu prin fire vorbeste cu cei pe care i-a facut dumnezei prin har, asa cum un prieten vorbeste cu prietenii sai, fata catre fata. El isi iubeste fiii ca un tata; este iubit de ei mai presus de orice; El devine in ei o cunoastere minunata, un auz de temut. Ei nu pot vorbi despre El cum ar trebui, dar nu pot nici sa pastreze tacerea... Sfintul Duh devine in ei tot ceea ce spun Scripturile cu privire la Imparatia lui Dumnezeu: margaritar, graunte de mustar, aluat, apa, foc, piine, apa cea vie, pat, camara de nunta, mire, prieten, frate si tata. Dar ce voi spune despre ceea ce este de negrait? Ceea ce ochiul n-a vazut, ceea ce urechea n-a auzit, ceea ce la inima omului nu s-a suit, cum ar putea fi rostit prin cuvinte? Desi am dobindit si am primit toate acestea inauntrul nostru, printr-un dar al lui Dumnezeu, nu putem citusi de putin sa le masuram cu mintea si sa le graim in cuvint".

Dupa aparatorii luminii necreate, aceasta traire a realitatii veacului viitor nu ar putea fi definita din punct de vedere dogmatic. Astfel, Vechiul Testament, pe linga dogmele si prescriptiile Legii, avea si viziunile profetice ale realitatilor care s-au descoperit si au devenit dogma in Biserica. Tot asa, in timpul evanghelic in care traim, alaturi de dogme sau, mai degraba, chiar in dogme sesizam un fond ascuns ca o taina care se refera la veacul viitor, la Imparatia lui Dumnezeu. Putem spune deopotriva ca Vechiul Testament traia prin credinta si tindea spre nadejde; ca timpul evanghelic traieste in nadejde si tinde spre iubire; ca iubirea este o taina care nu se va descoperi, nu se va implini pe deplin decit in veacul ce va sa fie. Pentru cel care dobindeste iubirea, intunericul se risipeste si Lumina cea adevarata ii rasare deja, spune Sfintul Ioan (I Ioan 1, 8).

Lumina dumnezeiasca apare aici, in lume, in timp. Ea se descopera in istorie, dar nu este din aceasta lume; ea este vesnica, ea inseamna iesire din existenta istorica: "taina zilei a opta", taina adevaratei cunoasteri, desavirsirea gnozei a carei deplinatate nu poate fi cuprinsa de aceasta lume inainte de sfirsitul ei. Este tocmai inceputul parusiei in sufletele sfinte, inceputul descoperirilor de la sfirsit, cind Dumnezeu se va arata tuturor in Lumina Sa cea neapropiata. Din aceasta cauza, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, "pentru cei care s-au facut fiii luminii si fiii zilei ce va sa fie, pentru cei ce merg mereu in lumina, ziua Domnului nu va veni niciodata, caci ei sint totdeauna cu Dumnezeu si in Dumnezeu. Asadar, ziua Domnului nu va aparea celor care inca de acum sint luminati de lumina dumnezeiasca, ci ea se va descoperi dintr-o data celor care ramin in intunericul patimilor, legati de bunurile pieritoare. Acestora ziua aceea le va aparea dintr-o data, neasteptata, si ea va fi pentru ei grozava ca focul pe care nu-l putem indura".

Lumina dumnezeiasca devine principiul trezviei noastre: in ea Il cunoastem pe Dumnezeu si ne cunoastem pe noi insine. Ea cerceteaza adincimile fiintei care intra in unire cu Dumnezeu, ea se face acesteia judecata a lui Dumnezeu inaintea Judecatii de Apoi. Caci, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, sint doua judecati: una are loc aici jos - este judecata in vederea mintuirii; cealalta, dupa sfirsitul lumii, este judecata osindirii. "In viata de acum, cind prin pocainta intram in mod liber si chiar cu voia noastra in lumina dumnezeiasca, ne vedem acuzati si judecati; totusi, prin mila si indurarea dumnezeiasca, aceasta acuzare si aceasta judecata se fac in taina, in adincimile sufletului nostru, pentru curatirea noastra si pentru iertarea pacatelor noastre. Numai Dumnezeu si noi insine sintem cei care, aici, vedem adincurile ascunse ale inimilor noastre. Cei care in viata aceasta au parte de o asemenea judecata nu se vor mai teme de o noua cercetare. Dar celor care nu vor sa intre inca de acum in lumina pentru a fi acuzati si judecati, celor care urasc lumina, a doua venire a lui Hristos le va descoperi lumina care ramine ascunsa deocamdata si care va vadi tot ceea ce a ramas tainuit. Tot ceea ce ascundem astazi, nevoind deloc sa descoperim adincul inimilor noastre in pocainta, se va deschide atunci la lumina, inaintea Fetei lui Dumnezeu, inaintea intregii lumi si se va vadi in vazul tuturor ceea ce sintem noi in realitate."

Constiinta deplina se va realiza in toti in lumina dumnezeiasca, cind Hristos va veni a doua oara. Dar nu va mai fi constiinta care se deschide in mod liber harului, in acord cu vointa dumnezeiasca; va fi o constiinta venind, oarecum, din afara, deschizindu-se in om impotriva vointei lui, o lumina care se uneste cu fiintele pe dinafara, adica "in afara harului", dupa Sfintul Maxim Marturisitorul. Iubirea divina va deveni un chin insuportabil pentru cei care n-au primit-o in interiorul lor. Dupa Sfintul Isaac Sirul, "cei care se vor afla in gheena focului vor fi biciuiti cu biciul iubirii. Caci cei care inteleg ca au pacatuit impotriva iubirii incearca o suferinta mai mare decit cea nascuta din chinurile cele mai infricosatoare. Durerea care cuprinde inima vinovata fata de iubire este mai ascutita decit orice alt chin. Nu este drept sa se spuna ca pacatosii in iad sint lipsiti de iubirea lui Dumnezeu... Dar iubirea lucreaza in doua chipuri deosebite: ea se face suferinta in cei osinditi si bucurie in cei fericiti".

Invierea insasi va fi o aratare a starii launtrice a fiintelor, caci trupurile vor lasa sa se intrevada tainele sufletelor. In viziunea sa eshatologica, Sfintul Macarie Egipteanul arata acest gind: "Focul ceresc al dumnezeirii pe care crestinii il primesc aici, in acest veac, inauntrul inimilor in care lucreaza, acest foc, cind trupul va fi risipit, va lucra in afara; el va aduna iarasi madularele despartite si va invia trupurile risipite..." Atunci, tot ceea ce strinsese sufletul in comoara sa launtrica se va arata in afara, in trup. Totul se va face lumina, totul va fi patruns de lumina necreata. Trupurile sfintilor se vor face la fel ca trupul preamarit al Domnului, asa cum s-a aratat Apostolilor in ziua Schimbarii la Fata. Dumnezeu va fi totul in toti si harul dumnezeiesc, lumina Sfintei Treimi va straluci in multimea ipostasurilor omenesti, in toti cei care au dobindit-o si care se vor face ca niste noi sori in Imparatia Tatalui, asemenea Fiului, transformati de Sfintul Duh, Datatorul Luminii. "Harul Preasfintului Sau Duh, spune Sfintul Simeon Noul Teolog, va straluci ca o stea peste cei drepti si in mijlocul lor vei straluci Tu, o, Soare neapropiat! Atunci toti vor fi luminati pe masura credintei lor si a faptelor lor, pe masura nadejdii si a milei lor, pe masura curatirii si a luminarii de catre Duhul Tau, o, Dumnezeule Unic, Tu ai o nesfirsita blindete!"

In parusia si implinirea eshatologica a istoriei, intreaga lume creata va intra in desavirsita unire cu Dumnezeu. Aceasta unire se va savirsi sau, mai degraba, se va arata in mod diferit in fiecare dintre persoanele omenesti care au dobindit harul Sfintului Duh in Biserica. Dar limitele Bisericii dincolo de moarte si posibilitatile mintuirii pentru cei care nu au cunoscut lumina in aceasta viata ramin pentru noi taina milostivirii dumnezeiesti pe care nu indraznim sa ne bizuim, dar pe care nu putem deloc sa o limitam dupa masura limitelor noastre omenesti.