IMUNOTERAPIA TRUPEASCĂ ŞI SUFLETEASCĂ A. DESPRE IMUNOTERAPIE  Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, este o fiinta duala, alcatuita din trup si suflet.
Sufletului omenesc Creatorul i-a daruit haina de lumina a Duhului Sfânt , ca sa-l protejeze din toate directiile de lumea nevazuta a raului.
La rândul sau, trupul a fost înzestrat cu o arma nemaipomenita - IMUNITATEA.
Sistemul imunitar este cel care tine sub control permanent organismul uman. Ordinea pe care o impune sistemul imunitar în sistemul fizic este asemanatoare ordinii eterne, care guverneaza întreg universul pentru a-i sluji omului, ca acesta, la rândul lui, sa lucreze în vederea îndeplinirii scopului sau ultim - mântuirea.
Imunitatea este vistieria sanatatii noastre, pe care o primim în dar înca din momentul zamislirii. Ea poate fi mai bogata la unele persoane si mai saraca la altele, în functie de cum parintii si înaintasii nostri, pâna la a patra generatie, au stiut sa respecte legile armoniei universale.
În acest sens, citim la Iesire: "... Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce ma urasc pe Mine, pâna la al treilea si al patrulea neam,
Si Ma milostivesc pâna la al miilea neam, catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele". (IESIREA 20, 5, 6; 34, 7; Deuteronom 5, 9; Psalmi 36, 28; 108, 13; Isaia 14, 21; 13, 16; Ieremia 32, 18; Numerii 14, 18; Iov 5, 4; 21, 19)
Asadar, din aceste marturii ale Sfintei Scripturi, putem întelege de ce copiii se nasc cu deficite imunitare si din ce pricina sufera, nevinovati, ispasind pacatele parintilor.
Datele cercetatorilor din ultimii ani ne aduc la cunostinta ca omenirea are 30 - 34% indivizi subminati mintal; bolile ating 80% din oameni, iar restul de 20% îi cara în spate, muncind si pentru ei. Concluzia este surprinzatoare: atât timp cât 80% din oameni sunt bolnavi, societatea însasi este bolnava.
Pe tot parcursul vietii pamântesti, în functie de legalitatea activitatilor sale în fata proniei ceresti, omul poate influenta în sens pozitiv sau negativ activitatea sistemului imunitar. De aceea, imunologia este o specialitate controversata unde 2+2=4 de obicei, dar nu de putine ori 3 sau 5, în functie de cum individul uman reuseste sa tina în inima sa energiile harice necreate ale Duhului Sfânt, ce izvorasc din Sfânta Treime, sustinând tainic atât sistemul imunitar, cât si viata sufleteasca a omului (revedeti anexa 1).
"De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o pazeste.
În zadar va sculati dis-de-dimineata, în zadar va culcati târziu voi care mâncati pâinea durerii, daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai". (Ps.126, 1, 2); casa si cetatea, dupa tâlcuirea data de Sfintii Parinti, reprezinta omul, ca zidire dumnezeiasca.
Ca urmare a acestui fapt, vom aborda problematica terapiei imunitare pe cele doua directii mentionate chiar în titlul acestui capitol.
B. IMUNOTERAPIA TRUPEASCA Evaluarile oamenilor de stiinta sustin ca omul ar trebui sa traiasca aproximativ 150 de ani, daca s-ar naste cu un sistem imuno-formator puternic si într-un mediu lipsit de agresori, lucru ce a fost practic posibil la primele generatii de oameni. Agresorii care nu mai fac posibila aceasta longevitate se împart în patru categorii: 1. Fizici : traumatismele, iradiatiile, frigul, caldura, particulele de praf din mine, lenea sau munca istovitoare, foamea sau supraalimentatia etc. 2. Chimici : substantele toxice din mediul înconjurator poluat, alcoolul, tutunul, drogurile, alimentele alterate etc. 3. Microbiologici : bacterii, virusuri, paraziti etc. Acesti microbi sunt invizibili pentru ochiul liber si se vad numai cu microscopul. Ei ne înconjoara din toate partile si patrund în organism pe nestiute. 4. Psihici : stress-ul etc. În continuare, ne vom canaliza atentia catre agresorii microbiologici, pentru ca lupta împotriva lor s-a putut face târziu, dupa anul 1880, de catre Pasteur si urmasii lui, când s-au inventat vaccinurile, substantele antiseptice, sterilizarea prin fierbere si sub presiune. Agresorii microbiologici formeaza 4 grupe, care se instaleaza în organismul uman la 4 ore de la nastere: a) Agresori nepatologi: acesti microbi nepatogeni se mai numesc si "comensabili", caci traiesc în simbioza cu organismul, ajutând la formarea vitaminelor si la digestia normala, fiziologica, prelungind viata catre 100 de ani. b) Agresori cu patogenitate slaba-latenta: virusuri, bacterii: herpes, stafilococ alb, candida etc. c) Agresori cu patogenitate medie: grupul asa numitilor "microbi oportunisti" cu virulenta (înmultire) si toxicitate medie, cantonati în organism de la nastere si tinuti "în sah" de un sistem imunoformator destul de puternic, dar care devin activi si periculosi când acesta este blocat de agresorii fizici, chimici si psihici, ducând de foarte multe ori la moarte prin septicemie (generalizare). Ei sunt: streptococul, piocianicul, virusul poliomielitic etc. d) Agresorii foarte patogenici: virusul variolic, bacilii tifici, difterici, holerici etc., care au produs epidemii nimicitoare de populatii din localitati si regiuni întinse. Lumea invizibila a microbilor este împartita si grupata în genuri, familii, specii etc. dupa anumite caracteristici care le apropie.Prin restrângerea caracterelor populatiei din lumea invizibila, s-a ajuns la notiunea de specie, dealtfel ca si în lumea plantelor si animalelor. Restrângerea a continuat, ducând astfel la notiunea de "tulpina" sau "suse" dupa francezi. Pe scurt, stafilococul de la Popescu nu este identic cu cel de la Ionescu.Pentru a avea clara notiunea de imunitate, sa ne închipuim fiinta ca o cetate. Zidul cetatii îl reprezinta pielea, mucoasele. Soldatii sunt reprezentati de leucocite, macrofage, imunoglobuline etc.Soldatii alearga sa astupe sparturile din zid facute de agresori. Cu cât soldatii sunt mai numerosi, mai puternici, mai ageri si mai bine dotati cu arme specifice contra agresorilor, cu atât astupa mai repede gaurile facute de acestia.De obicei, atacurile agresorilor microbiologici sunt precedate de "salve de artilerie, bombardamente aeriene" ale agresorilor fizici si chimici.E bine sa retinem, în acest sens, exemplul ca alcoolul, îmbatând omul, blocheaza reflexele, dar, în acelasi timp, îmbata si leucocitele care devin lenese, iar miscarile browniene si emiterea de pseudopode pentru fagogitarea microbilor sunt aproape paralizate.Organismul, în care patrunde un microb patogen, se apara producând substante biologice organice corespunzatoare "ca o stanta" la substantele biologice ale microbului pentru neutralizarea si distrugerea lui. Astfel, substantele biologice organice de aparare au fost numite "ANTICORPI", iar microbii care le dau nastere "ANTIGENE".Deci, simplist, pentru întelegerea de catre omul de rând, imunitatea este puterea de a nu-i lasa pe agresorii patogeni sa invadeze organismul si, atunci când totusi au patruns, sa-i blocheze, sa-i neutralizeze si, în final, sa-i distruga. Aceasta aparare prin imunitate este naturala, mostenita de la parinti, actioneaza "non stop" de la nastere pâna la moarte si cu cât parintii au fost mai sanatosi, cu atât ea este mai puternica. Odata cu uzura si îmbatrânirea, puterea imunitara slabeste, se epuizeaza, iar organismul este omorât de agresori.Pentru o mai buna întelegere, sa ne închipuim ca sistemul imunoformator care produce soldatii reprezinta zestrea parintilor lasata copilului, sa zicem de 10.000 lei, din care sa cheltuiasca zilnic 1 leu pentru întretinere (cheltuieli de aparare), zestre care-i va ajunge pâna la adânci batrânete.Cu cât zestrea este mai mica, agresorii mai multi si rai, cheltuielile de aparare mai mari, cu atât mai repede depozitul de bani din banca scade, în final dispare si, odata cu el, si omul.Asa se explica de ce foarte multi oameni mor pâna la 40 de ani, când peste masura, beau, fumeaza, manânca dulciuri si grasimi prajite, duc o viata destrabalata. Agresorii fizici si chimici favorizeaza dezvoltarea agresorilor microbieni, producând boli cronice infectioase, autoimune si tumorale.Oamenii învatati si dotati cu spirit de observatie au reusit sa învete lumea cum sa se apere de agresorii fizici si chimici care, în majoritatea lor, sunt vizibili. Acestia au obtinut la bolnavi o vindecare prin metode fizice sau chimice, deblocând sistemul imunoformator, obtinând o imunitate paraimunologica.Problema foarte grea si de lunga durata a fost cercetarea lumii invizibile, care produce epidemiile devastatoare. De-a lungul vremurilor, prin înaintarea în cunoastere, descoperiri si tehnologii noi, omul a reusit sa produca în mod artificial imunitate prin vaccinare, eradicând epidemiile nimicitoare. Imunitatea este obtinuta prin întrebuintarea corpilor microbieni-antigene, care dau nastere în organism la anticorpi, proces biologic asemanator celui natural, conducând la o imunizare imunologica, spre deosebire de imunizarea paraimunologica, mai mult fizico-chimica. 1. Imunitatea artificiala este activa când se introduc în organism corpi sau toxine microbiene (antigene), care dau nastere la anticorpi. Aceasta imunizare este activa, pentru ca organismul este solicitat sa se apere fabricând el însusi anticorpi. 2. Imunitatea artificiala este pasiva când se introduce ser de la un bolnav care a trecut prin boala respectiva (este imunizat - are anticorpi în exces), unui om la care agresorul a patruns în organism: vaccinarea artificiala contra tifosului exantematic sau seroterapia antidifterica, tetanica etc, anticorpi straini. Timpul scurs de la patrunderea agresorului în organism si pâna la declansarea simptomelor de boala este mai scurt decât cel al anticorpilor aparuti dupa vaccinarea activa. Acest inconvenient, care aduce multa suferinta si scaderea temporara a capacitatii de munca a omului, a început sa fie înlaturat acum 30 de ani, când a avut loc prima administrare a autovaccinului celulomicrobian total în bolile infectioase cronice si autoimune, inclusiv în boala canceroasa, de doctorul român Constantin Gh. Bacanu, microbiolog, imunolog si medic de laborator la Institutul de seruri si vaccinuri "I. Cantacuzino".Dorim, în continuare, sa aducem la cunostinta semenilor datele cercetarilor din acesti ani, astfel ca oamenii sa se lamureasca mai cu seama asupra acestei crunte boli (cancerul), care a luat o amploare de epidemie, sa înteleaga imunitatea preventiva si cea curativa, care capata din ce în ce mai mare greutate si importanta, si sa-si însuseasca metodele pentru pastrarea sanatatii mostenite de la parinti.Astfel, oamenii trebuie sa învete cum se prepara autovaccinul, cum se administreaza, trecând prin etapele vindecarii clinice, paraclinice, microbiologice, imunologice si, corolarul acestora, vindecarea psihica.În anul 1998, la Ioanina, în Grecia, în cadrul celui de-al XXV-lea Simpozion al Saptamânii Medicale Balcanice, a fost prezentata lucrarea ce a purtat titlul: Aspecte imunologice, profilactice si terapeutice ale autovaccinului celulomicrobian total complex ca factor principal si prioritar în tratamentul afectiunilor tumorale, la 30 de ani de la administrare.Metoda a fost folosita atât în tratamentul tumorilor, cât si în alte afectiuni virale sau microbiene.Plecând de la redescoperirea si confirmarea superioritatii principiului terapeutic dacic de acum 3000 de ani, prin tratarea întregului organism, imunologul român s-a adresat întregului amintit de Platon în scrierile sale, realizând autovaccinul celulomicrobian total complex (A.V.C.M.T.C.).În cei 30 de ani de cercetare privind administrarea AVCMTC în patologia majoritatii specialitatilor medicale, a reusit sa redescopere limbajul sacru al trupului, cu care viata s-a aparat de la aparitia ei pe pamânt si care, împreuna cu o conduita spirituala bazata pe poruncile lui Hristos, vor duce societatea româna la stadiul sanatatii depline.Pentru a întelege mai bine rezultatele terapiei, vom pleca de la unul din numeroasele exemple privind vindecarea, din istoria biblica a Vechiului Testament: atunci când poporul Israelit a grait împotriva lui Dumnezeu si a lui Moise. La acel timp, Domnul a trimis asupra poporului serpi veninosi, care îi muscau, murind multime de popor din fiii lui Israel. Îndurerat, poporul a venit la Moise si i-a zis: "Am gresit graind împotriva Domnului si împotriva ta; roaga-te Domnului, ca sa departeze serpii de la noi". Si s-a rugat Moise Domnului pentru popor.Iar Domnul a zis catre Moise: "Fa-ti un sarpe de arama si-l pune pe un stâlp; si de va musca sarpele pe vreun om, tot cel muscat care se va uita la el, va trai". Si a facut Moise un sarpe de arama si l-a pus pe un stâlp, si când un sarpe musca pe vreun om, acesta privea la sarpele de arama si traia. Vindecarea minunata, dupa tâlcuirea data de Sfintii Parinti, survine: Ø în urma ascultarii poporului Israelit de proorocul Moise; Ø prin pocainta facuta de popor fata de Dumnezeu; Ø cu puterea sarpelui de arama atârnat pe stâlp de catre Moise, ce era o închipuire a lemnului Sfintei Cruci, prin care a fost biruit diavolul prin jertfa Mântuitorului. Pentru medicina, acest episod biblic da o rezolvare controversei din imunologie când 2 + 2 poate da 3 sau 5. Exemplul amintit este relevant pentru ca, în prima etapa a neascultarii poporului de legea Dumnezeiasca, 2 + 2 = 3, ceea ce ne face sa întelegem ca sistemul imunoformator al celor muscati nu putea face fata agresiunii veninului, iar când poporul a intrat din nou sub ascultarea poruncilor divine, 2 + 2 = 5. În acest caz fericit, se observa clar ca sistemul imunitar a fost întarit miraculos de energiile harice necreate ale Duhului Sfânt ce izvorasc din Sfânta Treime. De asemenea, invazia serpilor, aparuta ca din senin, este asemanatoare epidemiilor devastatoare care au venit asupra popoarelor, toate fiind scoase din visteriile lui Dumnezeu pentru necredinta zidirii sale.Revenind la problema autoimunizarii, taina vindecarii de atunci se repeta parca si acum în cazurile celor care au reusit sa-si regaseasca sanatatea prin autovaccinul celulomicrobian total complex (AVCMTC).Serpii amintiti în episodul biblic sunt acum microbii bolnavului reprezentati de virusuri, bacterii, micete, protozoare, paraziti, toxine, antigene, celule patologice.În esenta, ei sunt colectati din toate cavitatile organismului, înglobati într-o suspensie de 5 gr.% inactiva 4 zile la rând, la 100°C, dupa metoda Tindall modificata sau/si ultrasonare si administrata pe gura 0,15 cc/Kg. corp fractionata, dupa procedeul Besredka sau/si prin grataj pe piele.Sistemul imunitar al bolnavului are acum posibilitatea ca pe acesti microbi înglobati în AVCMTC sa-i decodifice, sa-i studieze mai usor si sa-si creeze arma specifica, cu care sa fie în masura sa-i neutralizeze si sa-i distruga. AVCMTC are 2 indicatii: 1. Profilactica: Ø Prin îndepartarea agresorilor microbiologici latenti slab patogeni, organismul devenind mai rezistent la îmbolnaviri; Ø Ridica stacheta imunitatii prenatale la femeile însarcinate, rezultând copii normali si foarte sanatosi. 2. Terapeutica, prin care se obtin: Ø vindecarea clinica - disparitia simptomelor de boala; Ø vindecarea paraclinica - analizele de laborator revin la parametri normali; Ø vindecarea microbiologica - se înlatura agresorii microbieni; Ø vindecarea imunologica - se înlatura recidivele, imunitatea se instaleaza în ani de zile; Ø vindecarea psihica - corolarul celor 4 vindecari anterioare, psihicul revenind la normal (înlaturarea starilor agresive si a starilor de indolenta). Aceste vaccinari, active sau artificiale, amplifica imunitatea organismului prin producerea de anticorpi; este strict imunologica specifica, spre deosebire de imunitatea paraimunologica, obtinuta dupa administrarea de medicamente sau procedee fizico-chimice, când nu se produc anticorpi, ci numai debarasarea de agresori, imunitatea revenind la potenta normala anterioara, neamplificata, sau în cel mai bun caz la o imunitate nespecifica.În decursul celor 30 de ani de la administrarea AVCMTC, rezultatele au fost excelente, atunci când sistemul imunoformator nu era epuizat, iar agresorii fizico-chimici au fost îndepartati.Rapiditatea cu care vindecarea se produce în cele 5 cazuri descrise, de la câteva saptamâni la câtiva ani, a depins de vârsta (copiii s-au vindecat repede), de vechimea bolii (din cauza sclerozei, tesuturile infectate sunt prost irigate).Daca agresorii fizico-chimici nu sunt îndepartati, vindecarea este precara, chiar nula, caci AVCMTC nu este un scut care sa apere organismul de patimi.Este obligatoriu ca tratamentul cu AVCMTC sa fie însotit de vitamine (A+D2, A forte si E forte), regim alimentar (fara alcool, tutun, exces de zahar si grasimi), viata igienica.Regulile de igiena alimentara si comportamentala, pe care le impune aceasta metoda de tratament, se conjuga foarte bine cu regulile pe care le-a instituit Sfânta Biserica pentru restabilirea sanatatii sufletesti si trupesti.Mentionam, de asemenea, ca este lipsit de nocivitate si va putea fi la îndemâna oricarui bolnav care va pasi pragul lacaselor de sanatate manastiresti (bolnite), spitalicesti si satesti din cadrul Episcopiei Argesului.Începutul acestei colaborari a imunoterapiei cu terapiile spirituale savârsite în cadrul asezarilor monahale, a fost initiata, urmând sa fie materializata în cadrul bolnitelor manastiresti Brazi-Panciu (Vrancea) si Valeni-Arges (comuna Suici), din initiativa Prea Sfintitului CALINIC - Episcop de Arges si Muscel.Acest efort conjugat al Sfintei Biserici cu stiinta medicala va duce la întarirea constiintei omului, venind în sprijinul atât al vietii spirituale, cât si al medicinei în general.Cunoscând acum clar legatura tainica a sistemului imunitar cu trupul si sufletul uman, putem considera metoda de tratament a autoimunizarii ca o binecuvântare dumnezeiasca, care se adauga si ea mijloacelor prin care Dumnezeu, alaturi de celelalte tehnici ale medicinei, poate sa aduca în lume vindecarea trupului de foarte multe boli. Din punct de vedere financiar, poate sa fie la îndemâna populatiei nevoiase.Cert este ca oamenii, învatând sa-i asculte pe medici, învata sa-L asculte si pe Dumnezeu, capatând deprinderea ascultarii, iar medicii, la rândul lor, trebuie sa asculte si sa afle ca daca nu toate bolile pot fi vindecate de medicina, stiinta, cunoastere, întelepciune sau tehnica, le vindeca credinta fierbinte si desavârsita în Dumnezeu. Sa asculte si sa creada ca : "cele ce la oameni sunt cu neputinta, la Dumnezeu sunt cu putinta" si, unde voieste Dumnezeu, se biruieste rânduiala firii. Prot Victor Mihalachi
|
|
Category:
articole
DOUĂ PISCURI DUHOVNICEŞTI: DE LA PĂRINTELE ARSENIE LA PĂRINTELE TEOFIL  Viaţa mănăstirească de la Sîmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între maiestatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian, care a împlinit în 2003 o jumătate de veac de ostenitoare şi rodnică vieţuire în Sfînta Mănăstire Brâncoveanu. Nu este deloc întîmplător că, în anii din urmă, gîndirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai adîncă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră. Prestanţa exemplului personal, forţa discursului altoit pe trăire, buna întîlnire dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiţiei cu actualitatea – iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari înduhovniciţi le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească simte o primenitoare nevoie, atît în mediile monahale, cît şi în cele mireneşti. Întruchipînd realismul duhovnicesc al Ortodoxiei autentice, în duhul Sfinţilor Părinţi şi sub puterea perpetuu înnoitoare a harului, ei au înfruntat fără preget şi fără complexe urgiile şi provocările veacului, răscumpărînd vremurile în Hristos şi punînd temei renaşterii noastre creştine, în răspărul bezbojniciei comuniste şi neocomuniste, al tuturor maladiilor existenţiale ale "omului recent". Cu toate acestea, ei sînt încă departe de a fi cunoscuţi şi urmaţi pe cît s-ar cuveni, iar de aceea fiecare prilej de rememorare a vieţii şi personalităţii lor este oportun şi binevenit, amendînd uitarea şi nepăsarea unei lumi româneşti despre care îţi vine să te întrebi uneori dacă îşi merită cu adevărat apostolii şi profeţii...
La 10 mai 1929, în curtea Liceului "Avram Iancu" din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, "Gorunul lui Zian". Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Jos, aproape de Ţebea, unde veghează "Gorunul lui Horea", săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: "cel plin de bărbăţie"), marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui "secol nebun". După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut 3 luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: "Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!", la care tînărul şi-a spus în sinea lui: "Aici e de mine, la ăsta stau!". Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: "Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc... Unii dintre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!". Este închinoviat la mănăstirea Sîmbetei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit "mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta", acea "bulboană spirituală uriaşă" în faţa căreia un Nichifor Crainic exclama: "Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir sConstantin Brâncoveanut!". În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sf. Munte Athos şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: "M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi". Vremurile se precipitau, iar comunismul ateu îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele Arsenie intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat forţat de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, pînă în 1959, cînd comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii. În ultima parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată – şi unică în felul ei – "predică în imagini") şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochi, în pragul iernii lui 1989, în vîrstă de 79 de ani). Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat "pe sub mînă", în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Cărarea Împărăţiei şi pînă la recentul volum de referinţă Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian. Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că "Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!". Din păcate, în 2004, la împlinirea a 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a omului care a schimbat, în inima secolului XX, faţa monahismului nostru ortodox, s-a făcut prea puţin pentru cinstirea memoriei sale. Însă cu sau fără girul pietăţii noastre curente, Părintele Arsenie Boca, duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, rămîne "un fenomen unic în istoria monahismului românesc" (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea vechiului regim comunist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă românească, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. "Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea tuturor vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră". Şi cine altul l-ar fi putut defini pe Părintele Arsenie într-un stil mai succint şi mai inconfundabil decît acelaşi Părinte Teofil: "Cîndva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la Bucureşti, pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului... Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: «Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu». Şi respectivul spune: «Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva». Şi zic eu: «Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sînt sigur că are încă ceva». Ăsta a fost Părintele Arsenie..." Spre sfîrşitul lui august 1942, pe vremea cînd Părintele Arsenie, deşi încă destul de tînăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sîmbăta şi începea să-şi dobîndească faima devenită legendară, un băieţandru de numai 13 ani, pe nume Ioan, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu rîvnitoare candoare la poarta mănăstirii brîncoveneşti, ca să ceară cuvînt de îndrumare, cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie nu-l tratează ca pe un ţînc, ci pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul, care avea să-i şi fie cel mai de seamă ucenic şi urmaş. Călugăria rămînea s-o capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina "rugăciunii cu care se mîntuiesc călugării", marele rugător învăţîndu-l cum s-o spună "cu gîndul şi lipită de respiraţie": "între respiraţii să zic: «Doamne»; trăgînd aerul în piept să zic: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; şi apoi, dînd aerul afară din piept, să zic: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»". Tînărul ascultă sfatul şi îşi însuşeşte metoda, trăieşte străluminarea şi bucuria rugăciunii, pune temei mistic nezdruncinat desăvîrşirii sale viitoare. După ce urmează calea firească a formării intelectuale (luîndu-şi bacalaureatul în 1948, la Timişoara, şi licenţa în Teologie în 1952, la Sibiu), tînărul dă curs chemării pe care o simţise încă din pruncie şi, la 1 aprilie 1953, intră în obştea călugărească a Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, devenind monah în 15 august 1953, cu numele de Teofil (în gr.: "iubitorul de Dumnezeu") şi ierodiacon în 15 august 1960. 23 de ani mai tîrziu, în 13 mai 1983, de praznicul "Izvorului Tămăduirii", va fi hirotonit preot şi hirotesit duhovnic, iar în 8 septembrie 1988, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, va primi şi rangul de arhimandrit, cu care străluceşte pînă în ziua de azi. Părintele Arsenie îşi ducea de-acum crucea prigoanelor şi bejeniilor, dar duhul lui continua să străjuiască sfinţitor lavra Sîmbetei făgărăşene, iar Părintele Teofil a avut şansa unei alte călăuze încercate, vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Serafim Popescu, neasemuitul "odihnitor de oameni". Dacă înainte de 1989, personalitatea şi lucrarea Părintelui Teofil a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sîmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţîşnit ca un far lumină, străluminînd de-a lungul şi de-a latul întregii ţări cu "tinereţea fără bătrîneţe" a cuvîntului mărturisitor şi ajungînd, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor ’90 cărţile sale au început să apară una după alta, statornicindu-i definitiv învăţătura în conştiinţa creştină a României contemporane, ba faima sa mergînd şi dincolo de hotarele ei (cf., de pildă, "Cuvîntul de preţuire" al Î. P. S. Nicolae din fruntea acestui nou volum). Prea Cuvioşia sa a avut şi are iscusinţa de a se aşeza mereu harismatic în punctul de convergenţă ziditoare al Credinţei cu Cultura, ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor, găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă, ca un ales al Logosului (într-o vreme tot mai pîndită de primejdia logoreei lumeşti), redînd cuvîntului forţa lui originară şi ideii tensiunea sacră a dinamismului sofianic. Cer îngăduinţa de a-mi exprima aici, într-o notă mai personală, nemîngîierea (care este şi a multor altora din generaţia mea) de a nu fi ajuns să-l cunosc pe Părintele Arsenie Boca în carne şi oase. (M-am dus o dată, plin de bune nădejdi, la Drăgănescu-Mihăileşti, unde încă lucra la pictura bisericii, dar sfinţia sa tocmai plecase la Sinaia... iar apoi... "timpul n-a mai avut răbdare"...) Citind însă cărţile sau luînd parte cu semerită discreţie la conferinţele recente ale vrednicului său urmaş sîmbetean, am retrăit ca şi aievea, în mai multe rînduri, adânca înfiorare pe care am simţit-o pe la începutul anilor ’80, când, călăuzit de nepreţuitul meu prieten Grigore Moga, am păşit cu sfială în vatra monahală de la Sâmbăta de Sus, unde am avut şansa şi bucuria de a-l cunoaşte pe Părintele Teofil. Nu mai văzusem niciodată pe cineva cu atîta forţă duhovnicească şi îmi amintesc, pe de altă parte, cît de impresionat am rămas, printre altele, de faptul că Prea Cuvioşia sa era perfect avizat asupra misticilor spanioli (Sfîntul Ioan al Crucii şi Sfînta Teresa de Ávila), pe care eu abia îi descoperisem pe atunci cu tinerească încîntare şi pe care îmi propusesem deja să-i traduc (ceea ce n-am reuşit decît în parte şi abia mult mai tîrziu). Iar cîţiva ani după aceea, nu mică mi-a fost mirarea că, revenind la Sîmbăta, bunul părinte, care m-a recunoscut îndată după voce, nu numai că reţinuse numele unui nevrednic ca mine, dar îşi amintea şi aproape fiecare detaliu al discuţiei pe care o purtasem! Deşi simplă, discretă şi – pentru păcatele mele – nemaireînnoită ca atare de atunci, întîlnirea faţă către faţă cu Părintele Teofil a rămas pentru mine una dintre acele întîlniri esenţiale de care Dumnezeu ne face parte pe traseul unei vieţi. Tinerilor de azi mă simt dator să le spun: Fiţi mai puţin sfioşi şi mai smeriţi decît mine, bucuraţi-vă că sînteţi trăitori în aceeaşi vreme cu Părintele Teofil şi nu pregetaţi să vă împărtăşiţi din cuvîntul preaputernic al Prea Cuvioşiei sale, care face pîrtie în cer neamului nostru românesc! Cînd Dumnezeu a dăruit unui neam părinţi îmbunătăţiţi de talia unui Arsenie Boca sau a unui Teofil Părăian, un asemenea dar cinsteşte, însă şi obligă, chemînd la răscumpărarea vremurilor prin credinţă. Cuvîntul lor ziditor constituie mărturia îmbucurător-odihnitoare a chemării şi a putinţei de a ne înălţa, ca inşi şi ca neamuri, din veacul de întuneric al Răsăritului de jos spre vecii de lumină ai Răsăritului de Sus. Răzvan CODRESCU
|
|
Category:
articole
CAMPANIE: Salvati casa lui Eminescu de la Varatec!Publicat de Florentina Tonita la 23:25:00 "De când m-am întors de la Văratec, imaginea casei în care Eminescu şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor 15 ani de viaţă imi revine obsesiv în minte: o casă bătrânească din lemn, vitregită de uşi şi ferestre, cu pridvorul sprijinit pe piloni improvizaţi, gata să s  e prăbuşească din clipă în clipă", scria o inimoasa iubitoare a lui Eminescu in toamna trecuta, autoarea fotografiilor de aici. Intre timp, casa a iesit din iarna grea si mai afectata. Dar starea deplorabila a casutei lui Eminescu de la Varatec este lasata sa se inrautateasca, an de an, de mai bine de un deceniu. Paradoxal, in urma cu 8 (opt) ani (!), un demers similar pentru salvarea acestei case era intreprins impreuna cu o Fundatie de Zoe Dumitrescu Busulenga, Maica Benedicta de la Varatec, care acum se odihneste intru Hristos la Manastirea Putna. "Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu" era lansat atunci chiar cu binecuvantarea lui Daniel al Moldovei, acum Patriarh. "Timp de 15 ani, pana la savasirea sa din lumea noastra, Mihai Eminescu s-a refugiat adesea in linistea Sfintelor Manastiri Varatec, atmosfera din si din jurul acestui lacas fiindu-i benefica poetului pentru creatie si, multa vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc", se arata in Apelul din 2002. Pentru a sta cat mai mult la Varatec, poetul a inchiriat, incepand din 1874, asa cum arata documentele, o casa anume, de la proprietara sa, Maica Asinefta Ermoghin. Aceasta casa, in care au inflorit atatea ganduri si versuri nemuritoare ale poetului nostru  national, se afla azi intr-o deplorabila stare de ruina. Sesizand pericolul disparitiei unei pretioase marturii – Mitropolia Moldovei si Bucovinei si Fundatia Culturala Lucretius, prin binecuvantarea I. P. S. Dr. Daniel Ciobotea, lanseaza "Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu" din incinta Sfintei Manastiri Varatec. La initiativa de restaurare lansata atunci pentru restaurarea casei lui Eminescu s-au alaturat marii duhovnici ai Ortodoxiei romane Arhim. Teofil Paraian, Arhim. Mina Dobzeu, Arhim. Ioan Iovan, Arhim. Arsenie Papacioc, Arhim. Justin Parvu, Pr. Constantin Galeriu si altii, scriitori si jurnalisti. Din pacate, trecerea la cele sfinte a Maicii Benedictina a lasat proiectul, dar si casa, intr-o paragina care se accentueaza fatal cu trecerea timpului. Alte suflete iubitoare de Eminescu au reluat acest proiect, pe care il sustin si importanti eminescologi al caror cuvant il voi prezenta zilele acestea. Pana atunci pot sa va informez ca deja exista toate mijloacele si materialele necesare restaurarii acestei frumuseti eminesciene din coltul de rai de la Varatec. Tot ce mai trebuie este o simpla aprobare, in principal din partea Maicii Starete si a ierarhului locului, in acest caz IPS Teofan al Moldovei dar, pentru ca deja exista binecuvantarea fostului Mitropolit Daniel, actualul Patriarh al BOR, in mod normal ar trebui doar sa li se reaminteasca acestora, pentru a se incepe lucrarile si a se introduce pe harta traseelor manastiresti si aceasta mica minune. Obiect de patrimoniu naţional, casa lui Eminescu de la Văratec, aflată în proprietatea mânăstirii, este "singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială", se transcrie in Apel. Situată la marginea de sus a satului, pe o coastă de deal, în spatele cimitirului monahiilor, casa nu iese în evidenţă decât prin starea avansată de degradare în care se găseşte. Despre faptul că în perioada 1874-1889 a fost locuită de Eminescu, nici un indiciu. Despre statutul de casă memorială, pe care demult ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală, scrie pe blogul sau Mili Casapu, autoarea semnalului si a fotografiilor, care continua: In ciuda interiorului vandalizat, la exterior sunt vizibile încercări timide de cosmetizare a semnelor fireşti pe care trecerea timpului le-a lăsat asupra construcţiei. Chiar şi în aceste condiţii, procesul de restaurare a clădirii nu mai poate fi multă vreme amânat. Asta daca nu cumva se doreste chiar naruirea si, apoi, demolarea casei… Apelul privind salvarea casei lui Eminescu de la Văratec, formulat cu opt ani în urmă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, căreia i s-au alăturat cunoscute instituţii mass-media, s-ar părea că nu a reuşit să convingă îndeajuns opinia publica sau staretia de la Varatec de importanţa proiectului de reabilitare. Relansarea acestuia, la 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, ar putea avea însă sorţi de izbândă. Cei care vor să sprijine refacerea casei lui Eminescu de la Văratec îşi pot face cunoscută intenţia, transmiţând prietenilor, rudelor, cunoscuţilor, persoanelor publice, posturilor de televiziune, publicaţiilor, instituţiilor etc link-ul articolului de faţă, însoţit de mesajul "Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec". Exista si banii, exista si dorinta. Mai lipseste vointa celor care trebuie sa aprobe restaurarea casei. Tocmai de aceea reinnom Apelul Salvati casa lui Eminescu de la Varatec! si va rugam sa il retransmiteti urmatorilor: Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, PF Daniel – cancelaria@patriarhia.ro Mitropolitului Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan – http://www.mmb.ro/ro/contact.html Ministrului Culturii si Patrimoniului National, Kelemen Hunor – cabinet.ministru@cultura.ro Institutul National al Monumentelor Istorice – contact@monumente-istorice.ro Academia Romana – Presedinte Ionel Haiduc – ihaiduc@acad.ro Sectia de Filologie si Literatura – Acad Eugen Simion, Secretar stiintific: nic@acad.ro Sectia de Filosofie, Teologie, Psihologie si Pedagogie – Acad Alexandru Surdu, Secretar stiintific – aiftinca@acad.ro Fundatia "Credinta si Creatie. Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga – Maica Benedicta" – manastirea@putna.ro Sursa: roncea.ro Florentina Tonita Muzeograf, poet, jurnalist, Presedinte al Asociaţiei Culturale CLUBART, Cărţi publicate: "Lacrimi de nisip", Editura Parnas, Iaşi, 2003 - Premiul Uniunii Scriitorilor din România (Bacău), pentru Cea mai bună carte de poezie (debut) a anului 2003, "La drum cu îngerii", Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2007, În pregătire: "Maria", roman, Activitate jurnalistică: Evenimentul de Botoşani, Revista Agero-Stuttgart, Revista Noi, nu!, Stiri Botosani. Colaborari la reviste: Hyperion, Poezia, Cronica, Miscarea Literara, Convorbiri Literare etc.
|
|
Category:
articole
inică, 25 iulie 2010 CASA LUI EMINESCU DE LA VARATEC - Tristetea Maicii BenedictaPublicat de Florentina Tonita la 23:46:00 In primavara anului 2002, cand s-a intors Maica Benedicta de la Bucuresti, mi-a zis ca este foarte bucuroasa pentru ca a venit la ea, la Bucuresti, un grup de tineri impreuna cu  Domnul Fabian Anton si au rugat-o sa fie de acord - si alaturi de ei, la renovarea casei Mihai Eminescu din Manastirea Varatec. I-au adus si acte doveditoare precum ca Maica Stareta Iosefina Giosanu si IPS Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, au acceptat renovarea casei Mihai Eminescu. Maica Benedicta s-a oferit sa-i ajute si a mai spus ca a mai rugat-o in anii din urma si pe Maica Nazaria, iar ea a spus ca "nu sunt de acord autoritatile sa se reconstruiasca aceasta casa". A mai rugat-o si pe Maica Onufria si a spus ca este "de acord, dar mai tarziu". Iar cand a auzit ca Maica Stareta este de acord si IPS Daniel de asemenea, nu mai putea de bucurie. I-a spus lui Fabian ca poate sa ajute si ea, dotand casa cu toata opera lui Mihai Eminescu si mobiland-o cu tot ce e necesar pentru aceasta. I-a rugat pe baieti sa se grabeasca, pentru ca este prea batrana si ca vrea sa vada cu ochii acest vis implinit. Maica Benedicta mi-a zis ca vrea sa nu fie nicio manastire din preajma ca Manastirea Varatec. A rostit aceste cuvinte cu o netarmurita putere, dorinta si cu o mare multumire sufleteasca. Astfel, a inceput sa organizeze un simpozion, unde au participat preotii slujitori din manastire, toate maicile si surorile, precum si invitati ca Parintele Mina Dobzeu, Parintele Teofil Paraianu, Domnul Codreanu si altii. Maica Stareta Iosefina n-a participat, pentru ca a trebuit sa plece de urgenta la spital si le-a lasat pe maicile Olimpiada si Elefteria sa coordoneze simpozionul. Oamenii incepura sa trimita deja fonduri pentru Casa Eminescu la cancelaria manastirii. Urma sa se tina si al doilea simpozion, dar n-a mai avut loc... La intoarcerea acasa, Maica Benedicta a stat cam o saptamana pe ganduri; era ingrijorata si se intreba mereu de ce s-a intamplat astfel, de ce au luat lucrurile o asa intorsatura, ce si cine este la mijloc?... Intr-o dimineata, pe cand statea pe fotoliu in fata biroului, cu privirea in pamant, mi-a zis; "- Maicuta, eu am terminat-o cu Varatecul"! Atunci am simtit ca mi-a fugit pamantul de sub picioare si ca am pierdut-o. Am incercat s-o mangai, sa-i spun ca noi o iubim si ca vrem sa fie ingropata in aceasta manastire, dar ea mi-a spus pe un ton linistit: "-Maicuta, mata esti draguta ca de obicei, dar aceste cuvinte trebuie sa le spuna Maica Stareta; si sa mai stii ca, daca ar fi avut cineva asa ceva ce are Manastirea Varatec (casa Eminescu), iti dai seama, intelegi matale, ce-ar fi fost aici daca s-ar fi facut casa Eminescu? In strainatate, pe unde a trecut Eminescu s-a pus si inscrisptie". N-a trecut mult timp si a venit si vestea despre calugarirea Doamnei Zoe. Eu am intrebat-o daca este adevarat, iar ea a raspuns ca "da, din toata inima" si ca a luat blagoslovenie de la Preafericitul Teoctist. "- Fiind din dioceza lui (Arhiepiscopia Bucurestilor), mi-a dat blagoslovenie sa ma duc sa ma calugaresc la Manastirea Petru Voda, la Parintele Iustin Parvu. Am dorit foarte mult sa nu se stie despre calugarirea mea, decat numai atunci cand voi fi in sicriu. Aceasta a fost dorinta vietii mele". N-a vrut sa fie calugarita in fata televiziunii, in preajma multor oameni, ci a vrut sa fie cu mare taina. Cand au auzit toate maicile din manastire ca Doamna Academician Zoe Dumitrescu Busulenga seste calugarita, s-au bucurat enorm, au fost insa si persoane care s-au tulburat. Atunci Maica Stareta Iosefina a venit personal la Maica Benedicta si i-a cerut "sa nu mai coboare la biserica, sa n-o vada cineva", calugarirea ei fiind pricina de tulburare pentru unii. Maica Benedicta a spus ca nu este "nici criminala, nici terorista"; ca sa-i interzica cineva sa mearga la biserica. "-Nici criminalilor nu le interzice nimeni sa mearga la biserica". (Marturiile Maicii Eufrosina Jescu despre Doamna Academician Zoe Dumitrescu Busulenga - Maica Benedicta) <object width="480" height="385"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/tiOSa2T4mks&hl=en_US&fs=1"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/tiOSa2T4mks&hl=en_US&fs=1" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="480" height="385"></embed></object> Obiect de patrimoniu naţional, casa de la Varatec în care Eminescu şi-a petrecut ultimii 15 ani de viaţă, este singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială. În mod paradoxal, la Văratec nu există nici un indiciu pentru vizitatori despre faptul că în perioada 1874-1889 Eminescu a locuit aici. Despre statutul de casă memorială, pe care imobilul ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală. Casa din spatele cimitirului monahiilor, iese în evidenţă doar prin starea avansată de degradare în care se găseşte. Reabilitarea clădirii nu este condiţionată, cum s-ar putea crede, de lipsa fondurilor necesare restaurării, ci de neacordarea acceptului de demarare a proiectului de către proprietarul actual al acesteia, Mânăstirea Văratec. În aceste condiţii, cei care doresc refacerea casei lui Eminescu de la Văratec îşi pot face cunoscută intenţia, transmiţând acest film, însoţit de mesajul "Interveniţi de urgenţă pentru restaurarea casei lui Eminescu de la Văratec!", urmatorilor:
Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, PF Daniel -- cancelaria@patriarhia.ro
Mitropolitului Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan -- http://www.mmb.ro/ro/contact.html
Ministrului Culturii si Patrimoniului National, Kelemen Hunor -- cabinet.ministru@cultura.ro
Institutul National al Monumentelor Istorice -- inmi@inmi.ro
Academia Romana -- Presedinte Ionel Haiduc -- ihaiduc@acad.ro
Sectia de Filologie si Literatura -- Acad Eugen Simion, Secretar stiintific: nic@acad.ro
Sectia de Filosofie, Teologie, Psihologie si Pedagogie -- Acad Alexandru Surdu, Secretar stiintific -- aiftinca@acad.ro
Fundatia "Credinta si Creatie. Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga -- Maica Benedicta" -- manastirea@putna.ro
|
|
Category:
carti
Sfinţii Închisorilor "Alta este viaţa decât aceea pe care şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi, decât aceea ce se închipuie el a fi. Altul este Adevărul decât acela pe care-l imaginează mintea omenească....." - Valeriu Gafencu -
Articole recente - Despre canonizarea sfinţilor închisorilor – Deva 2007 – AUDIO
- Strângere de mărturii despre minunile săvârşite prin intermediul sfinţilor de la Aiud
- Piteşti: Genocidul sufletelor
- Pr. Sofian BOGHIU – Rugăciunile celor din închisori
- Semn dumnezeiesc în favoarea canonizării dreptslăvitorilor mărturisitori din prigoana comunistă
-
Categorii - Articole
- Conferinţe
- Documente
- Minuni
- Multimedia
- Slujbe
- Ştiri
-
Căutare Din Temniţe spre Sinaxare NOU: acum puteti descarca ultima varianta a cartii, care contine si capitolul 20 care nu era inclus in arhiva cu capitolele [ DESCARCA CARTEA in format DOC ] Cuprins: Nota editorului 1. Dan Puric: Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii 2. Părintele Justin Pârvu:Aiudul, jertfă şi sfinţenie 3. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Ei toţi erau pentru noi sfinţi 4. Ieromonahul Augustin de la Mănăstirea Aiud: Când oasele vorbesc. Minuni ale sfinţilor martiri din Aiud 5. Părintele Ioan Negruţiu – răstignit lângă Hristos 6. Răzvan Codrescu : Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului Prejudecăţi şi mistificări curente Adevărul probat documentar Memorialistica mărturisitoare 7. Danion Vasile: Criteriile canonizării Sfinţilor închisorilor 8. Părintele Moise de la Oaşa: Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori 9. Danion Vasile: Despre curajul mărturisitorilor 10. Teolog Vasilică Militaru: Biserica din temniţă Temniţa ca loc de purificare şi întâlnire cu Hristos 1.Trăiri creştine în temniţe 2.Postul şi rugăciunea 3.Ajutorul şi milostenia în temniţă 4.Minuni petrecute în închisori 5.Învierea în temniţe Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe 1.Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe 2.Martiraje în temniţe 3.Chipuri de sfinţi în temniţele comuniste Bibliografie 11. Anexe: Programul campaniei „Din temniţe spre Sinaxare” 12.Părintele Augustin de la Aiud: Pelerinaj la temniţa prigoniţilor 13. Sfinţi din închisori – Părintele Ilie Lăcătuşu Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău Mărturia Părintelui Justin Pârvu 14. Părintele Mihai Andrei Aldea: O arătare minunată a părintelui Sofian de la Antim 15. Părintele Mihail Pomazanski: Proslăvirea Sfinţilor 16. Silviu Aroneţ: Stareţul Daniil Tudor – Floarea de foc a Ortodoxiei 17. Părintele Tudor Demian: Viaţa părintelui Ilarion Felea Mărturisitorul Preot Ioan Bărdaş: O înmormântare la Aiud 18. Părintele Gheorghe Drăgulin: Viaţa lui Valeriu Gafencu 19. Părintele Gheorghe Drăgulin: Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan 20. Ne vorbeşte Valeriu Gafencu… 21. Din poezia închisorilor… 22. Danion Vasile: In memoriam 23. De ce nu canonizăm martirii anticomunişti? 24. Acatistul noului mucenic Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor
|
 <!--// a slick javascript addition!if (parseInt(navigator.appVersion.substring(0,1))>=3) { // 3.0 or greater.home_on = new Image(); home_off = new Image();memoriam_on = new Image(); memoriam_off = new Image();documente_on = new Image(); documente_off = new Image();galerie_on = new Image(); galerie_off = new Image();dorim_on = new Image(); dorim_off = new Image();craisorii_on = new Image(); craisorii_off = new Image();home_on.src = 'home-on.gif';home_off.src = 'home-off.gif';memoriam_on.src = 'memoriam-on.gif';memoriam_off.src = 'memoriam-off.gif';documente_on.src = 'documente-on.gif';documente_off.src = 'documente-off.gif';galerie_on.src = 'galerie-on.gif';galerie_off.src = 'galerie-off.gif';dorim_on.src = 'dorim-on.gif';dorim_off.src = 'dorim-off.gif';craisorii_on.src = 'craisorii-on.gif';craisorii_off.src = 'craisorii-off.gif';}function activate(image) { if (parseInt(navigator.appVersion.substring(0,1))>=3) { // 3.0 or greater. imagesrc = eval(image + '_on.src'); document[image].src = imagesrc; }}function deactivate(image) { if (parseInt(navigator.appVersion.substring(0,1))>=3) { // 3.0 or greater. imagesrc = eval(image + "_off.src"); document[image].src = imagesrc; }}// end of script -->
       
 CONSTITUTIA ROMANIEI: Art. 74 (1) Initiativa legislativa apartine dupa caz, Guvernului, deputatilor, senatorilor sau unui numar de cel putin 100.000 de cetateni cu drept de vot..... (pentru descarcarea formularului in format .doc apasa aici)
 (pentru descarcarea formularului in format .doc apasa aici)
OPINII DESPRE MAUSOLEUL DE LA TEBEA „… Ideea realizarii unui Mausoleu la Tebea, in semn de profund omagiu adus jertfelor inaintasilor nostri, are toata incurajarea Majestatii Sale. Regele va felicita pentru activitatile desfasurate in numele Asociatiei..."  Consiliul Judetean Cluj – presedinte Alin Tise – 12.01.2010 "...Consiliul Judetean Cluj apreciaza in mod deosebit initiativa dumneavoastra de construire a unui monument inchinat cinstirii miilor de luptatori, martiri si eroi, cazuti pentru libertatea romanilor transilvaneni in timpul revolutiei pasoptiste sau a celor doua razboaie mondiale si considera ca, intr-adevar, acest demers reprezinta un gest de o deosebita importanta morala si spirituala pentru cinstirea jertfei acestor martiri ai neamului..." Consiliul Judetean Bihor – Presedinte Radu Tirle – 19.01.2010 „In primul rand dorim sa va asiguram de intreaga noastra apreciere adresandu-va totodata sincere felicitari pentru implicarea dumneavoastra si eforturile pe care le depuneti pentru realizarea unor astfel de proiecte menite sa eternizeze memoria inaintasilor nostri, sa cultive atasamentul si respectul fata de simbolurile nationale..." Institutia prefectului judetului Arad – p. prefect subprefect Nicolae Radu Stoian – 27.01.2010 Institutia prefectului judetului Alba – prefect CORNEL STEFAN BARDAN- 28.01.2010 „ Am primit adresa dumneavoastra si ne bucura preocuparea asociatiei pe care o reprezentati de cinstire a memoriei inaintasilor..."
"Dragi prieteni,
Asociatia Cultural-Patriotica "Tara Iancului" (www.taraiancului.ro) din Deva, cu al carui presedinte, domnul Paul Marginean, am colaborat exceptional in ultimii doi ani, eu fiind membru fondator al Asociatiei pastratoare de traditii Datina Strabuna din Oradea, a initiat un program prin care se doreste realizarea la Tebea a unui Mausoleu inchinat tuturor romanilor care au cazut pentru libertatea Transilvaniei in timpul evenimentelor din anii 1784, 1848-1849, primul si al doilea razboi mondial.
Gestul se doreste a fi un semn de recunostinta pentru cei multi care au facut sacrificiul suprem pentru libertatea noastra de azi.
Alte natiuni au de multa vreme, de peste 150 ani, monumente similare dedicate eroilor lor nationali, ca gesturi de recunoastere si pastrare a memoriei inaintasilor lor.
Noua ne lipseste un astfel de monument, le avem doar pe cele dedicate eroilor din primul razboi mondial, dintre care cel mai cunoscut este, poate, cel de la Marasesti...
Vom fi si in cazul acestui proiect turma de romani ignoranti si indiferenti la ce se intampla in jurul nostru, cu care ne-am obisnuit atat de mult, sau vom contribui fiecare dupa putinele noastre puteri si priceperi, aratand generatiilor viitoare ca nu suntem mai prejos decat stramosii si ca faptele taranilor lui Horea de la 1784, ale motilor lui Iancu de la 1848, ale tuturor romanilor din cele doua razboiae mondiale nu vor fi uitate prin grija si respectul nostru fata de inaintasii nostri?
Raspunsul zace in sufletul fiecaruia dintre noi."
„… va comunicam ca Institutia prefectului sprijina moral si juridic initiativa dumneavoastra de a realiza un mausoleu la Tebea in cinstea eroilor cazuti pentru libertatea Ardealului..."Asociatia „Datina Strabuna” – Oradea – director Bogdan Briscu – 10.01.2010
|
|
Category:
articole
Părintele Iustin Pârvu - isvor al demnităţii româneşti - Camelia Corban “Dar dacă adevărul nu ni se descoperă prin iubire el este mincinos” (Ilarion Felea - Religia şi cultura)Cuvintele alese în motto nu sunt întâmplătoare, deoarece tema noastră încearcă să se construiască pe temelia adevărului şi cu toată iubirea pe care un român o poate avea pentru neamul său, pentru eroii din trecut şi de astăzi, pentru toţi românii, mai buni sau mai puţin buni, mai curajoşi sau mai laşi, mai demni sau mai puţin demni, În peregrinările prin Munţii Neamţului am avut prilejul să cunosc un român - Stareţul mânăstirii Petru Vodă, Părintele Iustin Pârvu. A-l întâlni pe acest om înseamnă a ne reconsidera destinul. Se nasc noi întrebări despre existenţa noastră în spaţiul carpatic. Avem nevoie de o cunoaştere corectă, în duhul adevărulu Nu putem să începem a creiona un portret atât de curat fără, mai întâi, a face curat în sufletul nostru. Acum la ceasul de taină al coborârii printre noi a darului divin când totul se îmbracă în sărbătoare şi noi, prin graţie şi iubire, să încercăm să fim mai buni pentru a ne învrednici a primi darul luminii. Lumina sufletului său este o oglindă magică în care ar trebui să ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta priveliştile desfigurate ale interiorului nostru cu bunătate şi înţelegere izvorâte dintr-o mare dragoste de oameni limpede şi simplă ca adevărul însuşi. Părintele Iustin Pârvu este o Eminenţă a Neamului Românesc şi a credinţei în Dumnezeu. Lumina sa străjuieşte ocrot Nu scriu aceste rânduri pentru a lăuda acest mare trăitor în Duhul lui Dumnezeu, deşi este un adevăr care ne onorează să-l spunem, ci cum exemplul acestui mare Patriarh al neamului insuflă în noi esenţa a ceea ce este dragoste de Neam şi de Dumnezeu, demnitatea, nobleţea şi nemărginita dăruire pentru oameni. Părintele Iustin înlătură vălul de prefăcătorie şi emfatică "vitejie" în faţa propriei noastre conştiinţe. În această lumină nu ne putem uita unii la alţii. Apare în noi o smerenie binefăcătoare şi nu mai putem continua să hrănim conştiinţa noastră cu minciunile prefabricate de ignor mai cinstiţi sau mai puţin drepţi în judecata lor "Căci ale noastre-s toate şi umbrele şi hoţii/ Şi-n soarele dreptăţii/ Să ne iubim cu toţii", aşa cum spune poetul basarabean Dumitru Matcovschi.i, a ceea ce am fost şi a ceea ce suntem noi, românii. itor peste oameni şi locuri. Mărturia harică se revarsă peste noi dincolo de cuvânt. Lumina lui materializează gândurile, curăţă inimile şi corectează aspiraţiile. Adevărul curge lin, se separă în noi de părelniciile cu care ne înşelăm noi înşine. În faţa Părintelui nu ne mai putem minţi. Toată murdăria noastră iese la suprafaţă şi, mai mult, Sfinţia Sa o curăţă cu marea-i bunătate şi cu puterea harului ce sălăşluieşte în el.anţa decretată ca "titlu de onoare" de un sistem de valori bolnav (care nu a fost niciodată al nostru ci al celor care au vrut să ne fure bogăţia, lumina şi demnitatea). De ce existenţa Părintelui Iustin Pârvu ne pune în faţa unui proces de conştiinţă?  Pen
Pentru Părintele Iustin viaţa înseamnă sacrificiul părţii faţă de întreg, a singularului faţă de social şi ne duce cu gândul la rugăciunea: "Îţi mulţumesc Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu" aşa cum spunea Petre Ţuţea (cu care a stat în închisorile politice). "Viaţa este un mijloc, un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi absolutizat, în clipa în care viaţa ar deveni totul, ea ar sărăci până la desfiinţarea spirituală a subiectului trupes Generaţiile actuale au crescut cu spectrul fricii - nu am avut MODELE. S-au cultivat în noi toate acele trăsături care compromit sentimentul de demnitate. Cinstea e do-vadă de slăbiciune. Adevărul este semn "al slabei minţi". Holocaustul asupra românilor a ucis mai mult decât oam Şi totuşi mai există în România oameni. Îi găsim în locuri modeste, nesemnificative, sătui să meargă împotriva curentului, cuminţiţi în entuziasmul lor de nenumăratele lovituri ale prostiei şi platitudinii mediocrităţii, sau ieşind din subsolurile închisorilor ca nişte spectre ale dreptăţii şi sfinţeniei. Care este modelul de român pe care am vrea să-l venerăm, să fim mândri că există, acel om la care să ne întoarcem mereu pentru a găsi izvoarele binelui şi adevărului sublim, pentru a ne curăţi, lumina şi desăvârşi? Există. Trebuie doar să-i căutăm, să-i descoperim şi să primim marea bogăţie de spirit şi lumină pe care ei o revarsă spre noi - IATĂ OMUL! tru că destinul său se identifică cu cel al neamului nostru. Prigoana, năpasta, loviturile, foamea, frigul, arşiţa, obida i-au transfigurat în fiinţă Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oameni, înţelegerea, iertarea şi nu au dat loc răzbunării, blestemului sau urii.c şi moral pe care-l veşniceşte" (Max Scheller). Părintele Iustin revarsă peste noi înveşnicirea. "Sunt înfrângeri şi sunt sacrificii care trezesc un neam la viaţă după cum sunt biruinţe dintre acelea care-l adorm" (Nicolae Iorga).eni - a ucis dorinţa de a trăi frumos, a ucis lumina adevărului. Conştiinţa românească a suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematică a logicii evolutive a valorii interioare omeneşti - a spune adevărul înseamnă o vină pentru care poţi plăti cu o pedeapsă aspră. Ameninţarea există şi persistă. Sintagma: "Ce foloseşti dacă spui adevărul?" îşi are şi acum o aplicabilitate dureroasă. Pentru că nu se poate conştientiza că ascunderea adevărului duce la involuţie, amplifică răul. Ne-am obturat încrederea în utilitatea angajării într-un concurs al valorilor. Cine este Părintele Iustin PÂRVU?  "Sunt un
Părintele Iustin, Stareţul Mânăstirii Petru Vodă, s-a născut în satul Petru Vodă la 10 februarie 1919 într-o familie de ţărani munteni şi a crescut împreună cu cinci fraţi şi două surori. La 17 ani a intrat în viaţa monahală la Schitul Durău mânat de o chemare sublimă spre cele sfinte. Plaiurile nemţene, încărcate de rugăciune şi fapte de vitejie ale strămoşilor noştri, au sculptat în sufletul său matricea valorilor fundament Un chip de o seninătate siderală te întâmpină cu o privire caldă şi în acelaşi timp pătrunzătoare. Trăsăturile fine, delicate, ţinuta sprintenă şi elegantă, fac din Părintele Iustin o prezenţă care încântă şi bucură de la prima vedere. Dar ce ne farmecă este imensa lumină cu care ne învăluie prezenţa sa. Este greu de tradus în cuvânt această trăire de bucurie şi teamă, d Viaţa Părintelui se prefigurează între realitate şi transcendent, între momente limpezi a căror asprime te cutremură neîndrăznind să te compari a fi într-o situaţie asemănătoare datorită grozăviei suferinţelor trăite, şi momente de sublim înălţător când însuşi Dumnezeu a pus mâna Sa Atotputernică peste cel aflat în grea cumpănă, ocrotindu-l împreună cu fraţii săi întru suferinţă şi martiriu. Oamenii din Munţii Neamţului ştiu multe despre Părint om liber şi fac ce vreau. Nu mă tem de oameni." Această sintagmă rostită de Părintele Iustin în faţa anchetatorilor comunişti l-a costat 5 ani de puşcărie grea pe lângă cei 12 pe care îi făcuse deja. În acest context libertatea îşi contura definiţia ca "starea de libertate de păcat" cum spunea un alt mare stâlp al spiritualităţii şi demnităţii româneşti - Părintele Arsenie Boca şi singura teamă era cea de Dumnezeu pentru că este singura născută din iubire care nu perverteşte sufletul, cealaltă frică, (de oameni) este expresia deformării interioare a conştiinţei cu urmări distrugătoare.ale ale neamului neîngăduind, peste timp, a face vreo concesie sau a cădea din această formă pecetluită de Dumnezeu în sufletul său curat.e fericire şi rigoare severă, de putere autoritară şi duioşie tandră, de sobrietate pioasă şi zâmbet şugubăţ, împăciuitor, de simplitate şi imensă generozitate. Toate te cuprind şi rămâi cu o comoară în suflet pe care vei încerca mereu să o meriţi pentru că ţi-a fost dăruită fără vreo condiţie, fără preţ, nemărginită.ele Iustin. Este atât de iubit şi respectat încât la rostirea numelui său eşti imediat ajutat şi îndrumat. Se po-vesteşte că în anul cumplit al foametei - 1946, Părintele, care era diacon atunci, împreună cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct, au pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pământurile arse de seceta prelungită. Slujbele lor întâmpinau disperarea şi jalea şi lăsau în urma lor ploaia şi bucuria. S-au strâns, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat într-o pioasă şi curată recunoştinţă. Acel convoi al speranţei şi credinţei a supărat autorităţile comuniste care l-au luat în vizor suspectându-l şi chiar acuzându-l pe Părintele Iustin de "agitaţie mistică". Dar calvarul abia de acum începea. În târgul Roma Înainte de toate trebuie clarificat, "sine ira et studio" (fără ură şi părtinire), ceea ce a însemnat, pentru tineretul de atunci, gruparea politică care nu a fost un partid, dar care a avut o doctrină şi a cucerit sufletele români-lor dornici de a-şi păstra ţara lor neîntinată de cancerul comunist. A defini această mişcare este o îndrăzneală. De ce? Pentru că ea a adus subl nu-lui unde urma cursurile seminarului, Părintele a fost arestat în anul 1948 pentru vina de a fi făcut parte din Mişcarea Legionară.imul ceresc în inimile româneşti umplându-le de speranţă şi încredere în "Forma cea mai înaltă a geniului românesc." "Profunzimea ei este atât de mare încât ni-meni nu o poate pătrunde, raţional nu o încape" (Sunt cuvinte rostite cu evlavie şi har, cu lacrima sufletului ofrandă adevărului de Părintele Iustin Pârvu în 15 August 2000 la Mânăstirea Petru Vodă.). Este nevoie şi de suflet pentru a întregi cunoaşterea - şi acest suflet era sufletul românesc umilit, lovit, scuipat, schingiuit şi răstignit pentru adevăr. Câţi dintre noi pu-tem duce această cruce aşa cum au dus-o cei ce au crezut cu adevărat în acest ideal? Iată de ce este o îndrăzneală să rosteşti măcar aşa un crez! Mai întâi este necesar a o scoate din bălăcăreala în care a fost târâtă de o duşmănie diabolică străină fiinţei româneşti. Noi românii nu avem voie să ne trădăm trecutul ci, pentru a continua să existăm, trebuie să ni-l asumăm. "Dar nu trebuie să deznădăjduim, dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Răul este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptăţeşti pe Dumnezeu şi-L socoteşti neputincios din neştiinţă?" ( FilocaliaÎnvăţături Duhovniceşti, pag. 132.)Părintele Iustin a început Golgota lui la închisoarea din Roman unde a fost anchetat împreună cu alţi 68 de oameni, timp de o lună, în podul securităţii cu "dulăii la gâtul nostru, întinşi cu faţa în jos". Iată ce spune părintele despre acele momente terifiante: "Prima parte a temniţei a fost cu mult zăduf, nu-ţi dădeai seama de ce eşti acolo; dar să-ţi dai seama că A urmat momentul procesului la Suceava. Acesta s-a ţinut în interiorul închisorii numai în timpul nopţii. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovăţii care erau de fapt cea mai legitimă şi firească atitudine de om şi de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Poate era "ruşinea" judecătorilor, care în zelul lor Privirea Părintelui Iustin se îndreaptă cu o uşoară nostalgie spre acele vremuri. O pace gravă se lasă peste chili-a modestă în care pădurea de brazi trimite o boare răcoroasă şi soarele care apune lasă să cadă peste noi o lacrimă de sânge care ne înfioară. Parcă am vrea ca părintele să nu îşi mai amintească din suferinţele trăite. Inimile noastre sunt cutremurate de imaginile groteşti ale închisorilor, ale celulelor Ce noroc că începe slujba de seară. Rugăciunea călugărilor se revarsă peste poiana în care se ridica mândră Mânăstirea Sfinţilor Arhangheli şi o mângâiere nevăzută ne aduce din nou liniştea în suflete. A doua zi păşim cu sfială, după o îndelungată aştepta-re, în chilia Stareţului. Părintele este "îngropat în popor", după spusele unui prieten apropiat, adică din zori şi până seara dar şi o bună bucată din noapte, Părintele ascultă necazurile oamenilor. Le alină durerile, le dăruieşte har şi sprijin; sfatul înţelept le arată calea dreaptă. Păsurile lor sunt înfăţişate în faţa lui Dumnezeu prin pomenire zilnică cu multă credinţă, în biserică, la Sfintele Slujbe. Dar nu numai atât, ci ei primesc şi un pat pentru a se odihni şi mâncare pe gratis. Niciodată părintele nu osteneşte să asculte păsul omului, vin cu miile la el, nu mai are timp nici pentru a gusta ceva din bucatele pregătite. Mai întâi de toate sunt oamenii şi necazurile lor. Şi mângâierea lui nu e puţin lucru. Ne-am strecurat în chilia mică, îngenunchem cu smerenie în faţa Părintelui şi îl rugăm să ne mai povestească din odiseea infernului pe care a trăit-o. Ne pomenim la închisoarea Aiud împreună cu un fost ministru al transporturilor şi un general, fost ataşat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stăteau de 2 ani acolo şi deja urmele dezumanizării prin tratamentul aplicat acestor oameni îşi arătau spectrul: pielea căzută, feţele trase, foamea atroce făcea ca un cartof furat să fie o mare victorie. Toate acestea erau argumente grăitoare pentru regimul ce avea să-l înfrunt Mare noroc a fost pentru Părintele că, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scăpat de o iminentă trimitere la Piteşti, căruia i se dusese vestea şi în străinătate. Cercurile democratice ale lumii s-au sesizat făcând presiuni asupra autorităţilor comuniste să oprească nelegiuirile asupra deţinuţilor politici. Şi aşa a ajuns Părintele Iustin la minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficia A învăţat repede meseria de miner. Fostul ministru al minelor era şi el deţinut şi s-a putut organiza o muncă eficientă în ciuda tuturor încercărilor de a se face imposibilă supravieţuirea în acel loc. La început, civilii care lucrau la abataje îi priveau ca pe nişte criminali odioşi, instruiţi fiind să nu vorbească niciodată cu ei şi miliţienii aveau aceeaşi atitudine. Informatorii, di Cu timpul au început să-şi mai schimbe atitudinea. Într-o dimineaţă deţinuţii au găsit un miliţian căzut între abataje lovit fiind de o roabă în faţa puţului. Era aproape mort. Deţinuţii i-au dat un prim ajutor salutar (ar fi putut să-l lase acolo şi ar fi murit imediat). Au anunţat paza şi a fost transportat la spital. În urmă au fost imediat acuzaţi că ei ar fi încercat să-l sup După această întâmplare civilii au început să aducă, pe ascuns, cărţi şi ziare, vin şi câte o bucăţică de pâine (acestea au fost strânse cu mare grijă de preoţi (dintre deţinuţi) pentru sfânta împărtăşanie). Un informator a pârât şi civilii milostivi au dispărut La începutul şutului, noaptea, se făceau rugăciuni. Din cei 5-6 deţinuţi unul rămânea la intrare şi se ruga, fiecare lăsa câte o rugă pentru cei dragi de acasă, pentru copii, pentru părinţi, pentru soţii şi pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. Părintele ne spune: "Rugăciunile în adâncuri erau cele mai puternice şi…trăitoare rugăciuni". Într-un an, de Sfintele Sărbători ale Paştilor s-a organizat de către deţinuţi Slujba de Înviere. Era o mare îndrăzneală. Nimic nu supăra mai tare pe aceste personaje apocaliptice care întruchipau gardienii şi oficialii închisorii decât pomenirea lui Dumnezeu şi rugăciunile. Părintele ne povesteşte cum au improvizat din 30 de sfredele - 30 de clopote şi, la semnal, s-au adunat vreo 30-40 de deţinuţi. S-a început Sfânta Slujbă de Înviere. În noaptea adâncurilor (la 40 de metri sub pământ) s-a înălţat mai sus ca oricând ruga de mare taină…"În zeghe, în şanţuri cu apă acidă, cu târnăcoapele în În faţa duşmăniei şi urii românii au răspuns cu iubire. S-au rugat şi se roagă şi acum pentru călăii lor. Bine că neamul nostru mai are oameni. Ei sunt. Mai sunt izvoare prin care sfinţenia aduce mântuire pentru noi. Ei sunt de veghe şi ne ajută aici sau în ceruri. Harul lor ne dă putere şi demnitatea de Sunt fapte care ne obligă - atât cele din 1989, cât şi cele care se adună mergând mai înapoi în timp… Riscăm să ne risipim în neant. Merităm să fim aruncaţi la groapa de gu-noi a omenirii dacă vom continua să scuipăm în icoanele care ne veghează. Este important să învăţăm din lecţia istoriei - atât cea anterioară dictaturii comuniste, cât mai ales din " În fiecare din noi există şi bine şi rău depinde pe ce poziţie te aşezi - iată pilda fiului risipitor - părintele s-a bucurat că s-a reîntors şi nu a mai luat seama la ceea ce făcuse bine sau rău (dar pe care nu-l mai avea). Este de ajuns să ne recunoaştem în noi răul şi el nu mai există - aşa ne învaţă marii înţelepţi. Dar nu putem fi mai buni dacă nu ne şi silim de a ne face mai buni - "bunătatea nu vine aşteptând-o ci vine realizând-o", spunea un mare duhovnic al nostru. Există în fiecare român un dor de lumină, de libertate, de adevăr. Când omul este liber devine creativ. El transformă lumea prin idei noi care revoluţionează gândirea şi viaţa dând consistenţă timpului. "Veniţi copii să vă binecuvântez!" Ne despărţim de Părintele Iustin cu o mare tristeţe care este în acelaşi timp o mare fericire, fericirea de a fi stat în preajma sa, de a fi primit lumina sa dumnezeiască. Să ne trăiţi Părinte Iustin mulţi ani înainte! Să ne ajutaţi să ne regăsim pe noi înşine români şi nu mai eşti nimic şi să te gândeşti ce vei face - ce ai de apărat!…" Părintele avea de apărat chiar fiinţa neamului nostru asemeni miilor de români care nu au cedat supliciului care desfiinţează substanţa primă a fiinţei - sufletul. Ei nu ne-au vândut sufletul, ci ni l-au ocrotit cu preţul vieţii. Ştim noi, oare, să ne păstrăm sufletul? Ajută-ne, Doamne, să nu ne vindem sufletul, asemeni lui Iuda, pe o pungă de galbeni!, au dat condamnări atât de mari încât s-a sesizat şi Gheorghiu Dej. Erau aceiaşi care-i condamnaseră pe comunişti în anii 1941-1945 şi sperau, în van, că aceştia vor uita comportamentul lor. În final, părintele a primit 12 ani şi a plecat într-un trist convoi care avea în ultimul vagon, ca deţinuţi, tocmai pe zeloşii judecători. Se îndreptau spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mică, se zărea un apus de soare pe care cei 80 de deţinuţi înghesuiţi în fie-care vagon, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urmă de consolare în atmosfera înăbuşitoare din acele vagoane ale calvarului. îngheţate, ale schingiuirilor de neînchipuit care măcinau ca nişte mori ale iadului tinereţea, elanurile, iubirile, vieţile unei generaţii de români vinovaţi de a fi fost fii ai acestor pământuri ale Grădinii Maicii Domnului.e şi părintele timp de doi ani şi jumătate aici şi mulţi alţi ani în alte locuri la fel de terifiante. l care prevedea trimiterea acestor deţinuţi la munci (acele munci care să asigure totuşi acelaşi scop ca la Piteşti, exterminarea, desfiinţarea acelor români care, prin modul lor de a fi, prin credinţa în Dumnezeu şi în valorile fundamentale ale vieţii, prin exemplul lor deranjau procesul de dezumanizare şi mancurtizare a neamului românesc, adică anihilarea noastră ca popor).ntre civili dar şi dintre deţinuţi (unul fusese "jandarm vechi al lui Antonescu"), creau o atmosferă de neîncredere şi mai mare.rime. Mare a fost mirarea tuturor când, miliţianul revenindu-şi, a povestit că dacă nu ar fi fost scos de unde căzuse singur lovit de un bolovan, la prima mişcare a abatajului ar fi murit. De atunci atitudinea faţă de deţinuţi s-a schimbat simţitor. - au fost şi ei condamnaţi. mâini au trăit cea mai frumoasă Înviere bine primită la Dumnezeu", şi… Lumina a venit. Ca o minune, până la terminarea Slujbei, nimeni nu a sunat pe securiştii de sus şi nimic nu a tulburat acel moment de graţie de la Dumnezeu. "Hristos a înviat!" a răsunat de la unii la alţii, pentru câteva clipe deţinuţi şi gardieni erau toţi unul, fără deosebire s-au salutat creştineşte. Uitând parcă de groteasca misiune de călăi, gardienii nu au putut opri harul să vină peste ei toţi - fraţi învrăjbiţi de forţele întunecate ale răului. Pentru o clipă acesta fusese îngenunchiat şi lumina iubirii le-a încălzit inimile tuturor… Afară au fost întâmpinaţi cu mitraliere şi paradoxal, au fost ţinuţi doar două zile "sub cheie".a înfrunta răul din noi şi cel din afara noastră. Pe aceşti oameni îi putem numi: Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloaie, Constantin Galeriu, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu şi mulţi alţii pe care îi putem întâlni la Petru Vodă, la Pângăraţi, la Sâmbăta de Sus, la Techirghiol sau oriunde în "Ţara de tămâie şi cer". "Dar noi nu suntem visători ci lucrători ai lui Dumnezeu. Ţara trebuie simţită şi sfinţită - prin noi oamenii care să fim mai buni, mai smeriţi, mai credincioşi, mai harnici şi să făurim Ţara visurilor noastre" (Părintele Teofil Părăian - fragment dintr-un discurs ţinut la TVR alături de o serie de politicieni, 22 August 2000).istoria noastră recentă."creştini deopotrivă uniţi şi demni., vol. V - Petru Damaschin,
|
TINE CANDELA INIMII APRINSA! – Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciuniiPostat de admin pe 25 Jul 2009 la 12:00 am | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Jean-Claude Larchet, Nevoia de discernamant, Parintele Serghie Şevici, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?) Print 25 iulie – 22 de ani de la adormirea intru Domnului a Cuviosului Serghie Sevici - Cuviosul Serghie Şevici (+25 iulie 1987) despre iubire: “Ia seama mai intai la suferinta sufletelor!”
ŢINE CANDELA INIMII APRINSĂ. Învăţătura PĂRINTELUI SERGHIE
de Jean-Claude Larchet (fragmente din Partea a treia – “CUVINTE DE MÂNTUIRE”) - Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, măcar cât picătura de puţin. Veghează ca fecioarele înţelepte, nu dormi ca cele nebune, ca să nu te afle clipa morţii negătit.
- Ţine candela inimii pururi aprinsă. De se stinge, iute s-o aprindem din nou. Şi se stinge de păcătuim. Dar căindu-ne, să ne luminăm iarăşi cu ea. Iar candela nu-i alta decît rugăciunea.
- Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebuneşte: N-am nici un chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, şi adevărată hulă. Rugăciunea să-ţi fie ţie lege necălcată. E vorba aici de viaţă şi de moarte. Că nu respiri după cum ţi-e voia, nu cauţi pricini şi prilej ca să respiri. Nu întrebi: La ce bun să respir, de ce respir eu, oare? Atâta ştii: mor de nu respir. Aşa-i şi rugăciunea; nu sta să te tocmeşti. Spune: Asta-i porunca, şi cu asta basta. Pune-ţi canon de rugăciune şi ţine-te neabătut de el.
- La deşteptare, sari la rugăciune cum sare călăreţul în şa, neprivind înapoi şi negândind la ce-o să fie mâine, şi aţine-te aşa măcar o clipă. Iar seara, tot aşa, măcar o clipă, fă-ţi socoteala zilei ce-a trecut şi plânge-ţi greşelile, cerând iertare de la Dumnezeu.
- Nu socoti nebuneşte că rugăciunea cere anume timp şi loc. Roagă-te în toată vremea şi în tot locul. Şi ce nu poţi face cu plecarea genunchilor, fă cu plecarea duhului, stând ca în faţa lui Dumnezeu.
- Nu-i de ajuns să te rogi dimineaţa şi seara. Că nici plămânii nu ţi-i umpli cu aer numai de două ori pe zi.
- De nu poţi să te rogi lucrând, lucrează măcar cu duhul rugăciunii.
- De nu poţi însoţi necontenit lucrul tău cu rugăciunea, fă rugăciune măcar la început şi la sfârşit. Şi strecoar-o în toată clipa de răgaz.
- De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
- Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.
- Nu trecem dincolo de chipul văzut al lucrurilor şi al făpturilor, şi nici pe noi nu ne cunoaştem cu adevărat, pentru că nu ne rugăm pe cât s-ar cuveni. Numai rugăciunea descuie taina fiinţei noastre. În rugăciune prinde-le pe toate, nimic să nu rămână în afara ei. Nu pune rugăciunea într-o parte, şi toate celelalte ale vieţii tale într-altă parte. Sădeşte rugăciunea în tot ce faci şi pe toate fă-le rugăciune.
- Sileşte-te la rugăciune şi la citirea Scripturii, şi nu după pofta ta, ci după nesmintită rânduială fă-le sfânt şi bun obicei. Că trupul boleşte şi moare pentru lipsa hranei, iar sufletul, pentru lipsa rugăciunii. Că asta-i hrana lui.
- Sufletul tău, când ţi se arată curat şi paşnic, să ştii că e asemeni unui luciu înşelător de apă, clară la vedere, dar plină de mâl şi murdărie în străfundul ei. Aşează-te la rugăciune, şi-ai să vezi îndată cum, ca dintr-o apă răscolită, îi iese la iveală toată necurăţia. Să nu te tulburi, şi mai mult să te rogi, şi ai să te speli de toată întinăciunea.
- De se abat asupra ta cugetele rele ca un roi de muşte, nu te tulbura, ci vezi-ţi cu tărie de rugăciunea ta.
- Pentru tot gândul rău pe care-l ai, căieşte-te pe dată şi roagă-L pe Domnul să te ierte.
- Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neânţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.
- Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus.
- Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu.
- Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească. Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară.
- Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.
- Nu căuta dulceaţa şi bucuria rugăciunii. De n-ai parte de ele, nu te întrista; vezi-ţi de rugăciune, şi n-aştepta mângâieri. Pe Dumnezeu să-L cauţi, nu desfătarea ta.
- Lucrarea rugăciunii cere îndelungă-răbdare. Mângâierea harului e darul lui Dumnezeu, nu rodul ostenelii noastre, şi toată bogăţia de la Domnul, s-o adunăm în Domnul şi pentru Domnul, iar nu pentru noi. Iar dacă harul nu vine, să nu deznădăjduim, ci cu răbdarea să trecem pustia părăsirii.
- În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâtea ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracul nu-i prea mintos, si-i sărac în momeli!
- Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi. De unde vin aceste ispite? De la draci. Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” (Ps. 63, 6-7).
- Nu fi de cremene la rugăciune. Că cere cucernicie, nu voinţă tare, cum socotesc yoghinii, de pildă. Nu-i nicidecum o faptă a voii tale.
- Ziarele ne pun în faţa ochilor o lume bântuită de chin şi suferinţă. Cum să nu-ţi fie milă şi să nu te rogi pentru întreaga lume?
- Nu poate fi obştească rugăciunea lui Iisus. Că nu-s două inimi să bată la fel. Iar rugăciunea e lucrare slobodă a omului slobod să se roage după cum voieşte, şi mai ales să tacă când simţirea sufletului îi vesteşte venirea harului. Cum spune unul dintre sfinţi [Serafim de Sarov, n.n.]: „Pentru ce să mai strigi după Domnul, când El a şi venit?”.
- Fără smerenie, rugăciunea lui Iisus e pierzare curată.
- Ia seama cu ce inimă te rogi. Rugăciunea cere o inimă căită. N-a venit Domnul să te înveţe meşteşugul rugăciunii, ci să te cheme la căinţă.
- Lucrarea rugăciunii lui Iisus e întodeauna însoţită la început de tulburare? De tulburare ne scapă smerenia adâncă şi aşteptarea cu răbdare a vremii roadelor, care nu cere minuni pe dată… Un pic de mândrie să fie, şi îndată e mare tulburare. Lucrarea rugăciunii cere viaţă curată şi nevoinţă duhovnicească. Nu poate sta împreună cu patimile. Cel ce vine la această lucrare, dar de păcat nu se desparte, şi mai vârtos e ţinut de mândrie şi desfrânare, merge la pieire. Unul ca acesta iute îşi poate pierde minţile.
- Cel mult rugător are de înfruntat ispita înşelării duhovniceşti.
|
File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (V): PARINTELE ILARION FELEA – DE LA TABORUL RUGACIUNII LA MARTURISIREA DESPRE ANTIHRISTPostat de admin pe 10 Jun 2010 la 12:00 am | Categorii: Biserica rastignita, Despre preotie, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Portile Iadului, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?) Print 
Preotul Ilarion Felea, teologul marturisitorAbsolvent al Academiei Teologice din Sibiu si al Facultatii de Teologie a Universitatii Bucuresti, unde isi sustine doctoratul cu teza: “Pocainta. Studiu de documentare teologica si psihologica”, profesor si rector al Academiei Teologice din Arad, misionar neintrecut prin cuvantul rostit de la amvon, Parintele Ilarion Felea este un alt mare necunoscut marturisitor al Bisericii noastre, pe care a slujit-o cu ravna prin cuvant si mai apoi cu insasi viata sa, fiind unul din cei care si-au lasat trupul de mucenic in “antimisul neamului romanesc”, Aiudul. Vina pentru care Parintele Felea a fost condamnat la 20 de ani de temnita rea o aflam de la parintele Tudor Demian, care ne relateaza principala acuza adusa in proces: “Ai stiut ca in 1948 Biserica a fost desprinsa de Stat, si totusi ai continuat sa faci religie cu tineretul in biserica”… In inchisoare Parintele Felea a fost, alaturi de Parintele Dumitru Staniloae, o flacara arzanda a rugaciunii, hranind pe multi patimitori cu cuvantul lui Dumnezeu cel datator de viata, slujind ori de cate ori se putea Sfanta Liturghie pentru cei aflati in intuneric si in umbra mortii. Parintele Ioan Sabau ne-a lasat marturia plina de smerenie a Parintelui Staniloae care, cucerindu-se de evlavia si trairea Parintelui Felea, i-a spus: “Parintele Ilarion Felea m-a depasit”. Si Insusi Domnul l-a iubit si l-a chemat la El, imbracat in slava si mantie de micenic, caci pe 18 septembrie 1961, in urma chinurilor indurate, Parintele Ilarion a urcat din Biserica luptatoare din Aiud in cea triumfatoare din ceruri. A lasat ca mostenire spirituala o adanca opera teoogica, care, in mare parte s-a publicat in ultimii ani in volumele “Spre Tabor”.  “Lacrimile spun in graiul lor tainic cat de mult iubim virtutea si cat de mult uram pacatul. Pamantul isi are izvoarele, omul lacrimile. Pentru pamant, izvoarele sunt puteri de viata si de rodire; pentru om lacrimile sunt izvoare de inviorare si inviere duhovniceasca, de ispasire si sfintire, de mangaiere si fericire cereasca.
Pacatul ne desparte de Dumnezeu si ne spurca; rugaciunea ne spala, ne sfinteste, ne deschide din nou calea spre lumina si iubirea lui Dumnezeu. Cine inainteaza in rugaciune, se apropie de Dumnezeu. In rugaciune ne apropiem de Dumnezeu si Dumnezeu de noi. Rugaciunea e scara spre cer si cheia minunata prin care se deschide raiul. Omul care sta mult timp in mijlocul florilor, se parfumeaza de mirosul lor. Asa si omul care petrece mult timp in rugaciune, isi parfumeaza sufletul cu insusirile vietii divine. Rugaciunea umple inima de frumusete si de iubire, de pace si de bucurie, de sfintenie si de toate virtutile dumnezeiesti. De aceea, pe buna dreptate, a fost numita sarbatoarea bucuriei. Cine traieste o viata de rugaciune neincetata, de trezvie si de smerenie, poate praznui in fiecare zi si in fiecare ceas, in inima, in chip tainic, o sarbatoare de bucurie”. (Pr. Ilarion Felea, Spre Tabor) * 
Istoricul dr. GEORGE ENACHE: Moarte cumplită, mormânt fără cruce“Pentru că părintelui Felea nu i s-a găsit nimic, a fost acuzat că în perioada cât a fost redactorul revistei “Biserica şi şcoala” a publicat mai multe articole cu conţinut “legionar”, anticomunist şi antisovietic. În cele din urmă, prin sentinţa nr. 347/14.03.1959 a Tribunalului Militar Cluj, Ilarion Felea a fost găsit vinovat de “crimă de uneltire contra ordinii sociale” şi “crimă de activitate intensă împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”, fiind condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru prima acuzaţie şi 20 de ani detenţie grea pentru a doua acuzaţie. Închis iniţial la Gherla, în februarie 1960 a fost transferat la Aiud. Aici părintele Felea moare la 18 septembrie 1961, din cauza unui cancer galopant la colon, combinat cu insuficienţă cardio-respiratorie. Documentele medicale arată că se ştia foarte bine starea gravă de sănătate a părintelui, însă nu s-a făcut nimic. În certificatul de deces se pretinde că, în ziua morţii, când pacientul era în ultima fază, Ilarion Felea a fost supus unei operaţii de urgenţă, sucombând în timpul acesteia. Din păcate, există numeroase mărturii care arată că adesea aceste certificate erau contrafăcute, deci e foarte posibil ca operaţia să nu fi existat. Părintele Felea a fost îngropat în cimitirul deţinuţilor din Aiud, încă o victimă alături de multele care au pierit în lagărele comuniste”. * Preotul Ioan Bărdaş: O INMORMANTARE LA AIUD “(…) În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea părintelui Staniloae, a ieromonahului Anania şi a părintelui Ilarion Felea, toţi fiind în Aiud la ora aceea.
Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştineasca. Pe părintele Felea l-am petrecut cu sufletele, noi, „fraţii şi rudeniile lui” de idealuri şi suferinţă. N-a fost bătrân, dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală, aşa „se planifica” în puşcăriile comuniste. Oamenii, respectiv noi deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul: «Acum îl duce la groapă pe părintele Felea!». Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: «Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit». Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, şi ea se petrecea în Evul Modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»”. (“O înmormântare la Aiud”, din volumul “Din temniţe spre sinaxare”, Ed. Egumeniţa 2008). (surse: “Fericiti cei prigoniti – martiri ai temnitelor romanesti”, Editura Bonifaciu, 2008 Dr. George Enache in Ziarul Lumina: De la Arad, prin Aiud, spre veşnicie Daniela Cirlea-Sontica in “Jurnalul national“: Petrecut cu Morse si rugaciuni sub patura) ***  Parintele Ilarion Felea: CINE ESTE ANTIHRIST?
“Cine sunt antihristii, cine este Antihrist si ce este lucrarea antihristica, taina faradelegii care se lucreaza in lume inainte de aratarea lui Antihrist? Antihristii, despre care aminteste mai intai Sfantul Evanghelist Ioan, sunt fortele anticrestine si uneltele raului; sunt contrarii lui Dumnezeu, potrivnicii Tatalui, Fiului si Duhului Sfant; sunt prigonitorii crestinilor, ateii – oamenii lui Antihrist si dusmanii lui Hristos, vrajmasii neimpacati ai Crucii, ai Evangheliei si ai Bisericii. De aceea, in istoria Bisericii toti prigonitorii crestinilor si toti marii vrajmasi ai Bisericii au fost numiti antihristi. Asa au fost numiti Irod si Nero, Diocletian, Iulian Apostatul si Mahomed, toti imparatii, sultanii, regii si tiranii sangerosi care au prigonit pe crestini. Tot in grupul antihristilor, Sfantul Ioan Evanghelistul numara si ereticii, „care dintre noi au iesit” (1 In. 2:19), „duhurile inselatoare” (1 Tim.4:1), razvratitii care ataca unitatea de credinta a Bisericii, proorocii si apostolii mincinosi, pseudo-hristosii, pseudo-proorocii si pseudo-apostolii. Asa au fost numiti Simon Magul, Cerint si Nicolae din vremea apostolilor, din Asia si Macedonia, Nestorie si altii pana in ziua de astazi. Acestia sunt antihristii: toate acele persoane razvratite, potrivnice, dusmane lui Hristos, fie ca sunt stapanitori care prigonesc pe crestini, fie ca sunt eretici care ataca invatatura cea dreapta a crestinilor. Si mii si altii pun piedici crestinismului, si unii si altii sustin lupta impotriva fiilor lui Dumnezeu; si unii si altii reprezinta duhul lui antihrist, puterea intunericului si a raului care se razvrateste impotriva luminii, a binelui si adevarului. Toti acestia sunt slugile si premergatorii lui Antihrist. Dupa invatatura crestina, Antihrist este o persoana istorica, o unealta a Satanei, o fiinta demonica, un Mesia fals, un tiran care se va socoti si numi pe sine Dumnezeu. Unii spun ca Antihrist ar fi mesia iudeilor (el insusi iudeu). De aceea, el va aparea «in templul din Ierusalim si de acolo va determina lepadarea de credinta, apostazia, celor ce nu au primit iubirea adevarului, ca sa se mantuiasca»(2 Tes. 2:10). Iisus Hristos numeste pe Antihrist «uraciunea pustiirii»(Mt. 24:15, cf Dan. 9: 27). Apostolul Pavel il numeste pe Antihrist «omul faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul care se inalta mai presus de tot ce este Dumnezeu sau e facut pentru inchinare, asa incat sa se aseze el in Biserica lui Dumnezeu si pe sine sa se dea drept Dumnezeu»(2 Tes. 2:3-4). «In zilele cele de apoi – spune „Invatatura celor 12 apostoli” (cap. 16) – se vor inmulti apostolii mincinosi si amagitorii si se vor preface oile in lupi, si dragostea in ura. Caci sporind nelegiuirea se vor uri unii pe altii si se vor prigoni si se vor trada si atunci se va arata amagitorul lumii (Antihrist) ca si cum ar fi Fiul lui Dumnezeu». Dupa Sfintii Parinti, Ioan Gura de Aur, Efrem Sirul, Ippolit, Ioan Damaschin si altii, Antihrist se va naste dintr-o femeie desfranata, spurcata, va creste in ascuns, va lua stapanirea cu puterea satanei prin inselare, prin minciuni si minuni false si va prigoni Biserica trei ani si jumatate, cat a tinut si lucrarea Mantuitorului. In cifre biblice lucrarea lui Antihrist va tine 42 de luni sau 1260 de zile, care ne dau acelasi timp: trei ani si jumatate (cf. Dan. 7:25; Apoc. 11:2; 12:14; 13:5). In Apocalipsa, Antihrist este numit cand fiara, cand balaur, cand Babilon (cap. 11-20). Numarul lui, numar de om, este 666 (Apoc. 13:18). Ce insemneaza acest numar, nimeni nu poate preciza. Incercari de lamurire s-au facut nenumarate dar asupra lui nu s-a putut spune ultimul cuvant. Avand in vedere ca textele Apocalipsei sunt cele mai greu de talcuit, Biserica nu stie si nu spune mai mult decat stiu si spun apostolii Ioan si Pavel si de aceea nu a dat in lamurirea lor nicio hotarare. Le lasa si le pastreaza pe toate sub un acoperamant de taina. Opera lui Antihrist va fi persecutia, inselarea si apostazia cea mai mare. Mana lui va semana neghina in grau, va picura venin in miere. Stiinta lui va fi minciuna, forta lui va fi tirania; in loc de prieteni va avea robi; in loc sa fie pastor va fi un stapan crud care va slavi diavolii, va persecuta sfintii si va profana Biserica. Cei ce vor crede in minciunile lui si se vor inchina fiarei, deci lui Antihrist, vor primi semnul ei pe frunte sau pe mana (Apoc. 14: 9). Pentru crestini exista pecetea lui Hristos, sigiliul darului Duhului Sfant in semnul crucii; pentru inchinatorii lui Antihrist inca va fi un semn care numai atunci se va cunoaste. Ceea ce putem sti este ca in lupta cu Antihrist, Mielul va iesi biruitor. Iisus Hristos Domnul va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Sale si il va pierde cu aratarea venirii Sale (2 Tes. 2: 8). Aratarea lui Antihrist si lucrarea lui va premerge venirii a doua a Mantuitorului. „Vine Antihrist, vine si Hristos dupa el” (Sf. Ciprian). Aratarea lui Hristos va fi caderea si moartea lui Antihrist, ultima moarte, dupa care va urma invierea mortilor. Biruinta va fi a lui Hristos. Binele si Adevarul vor infrunta si vor invinge puterea raului si a intunericului. Acestea sunt pe scurt raspunsurile invataturii crestine, ale Dogmaticei Ortodoxe despre Antihrist, despre antihristi si despre lucrarea antihristica, iubiti si binecuvantati crestini. Istoria intreaga nu este altceva decat o infruntare si o lupta a binelui cu raul, a pacatului pustiitor cu virtutea mantuitoare, a luminii cu intunericul, a adevarului cu minciuna, a vietii cu moartea, a lui Hristos cu slugile lui Antihrist. Exista in lume un spirit care neaga, un duh rau care se impotriveste lui Dumnezeu, „o uraciune a pustiirii” (Mt. 24:15), „o taina a faradelegii” (2 Tes. 2:7) care lucreaza intre oameni cu puterea satanei. Aceasta e lucrarea antihristica, amagitoare, inselatoare, mincinoasa; e lucrarea antihristilor, satanica, distrugatoare, infernala. Ea tine pana la sfarsitul veacurilor, pana la venirea a doua. Acum, puterea si lucrarea aceasta e legata, e „oprita” de puterea si lucrarea Bisericii lui Hristos, de puterea si de lucrarea harului Duhului Sfant. La sfarsitul veacurilor puterea antihristica se va dezlantui cu toata salbaticia ei prin aratarea lui Antihrist, pentru a fi nimicita cu totul. In ciocnirea cea din urma, binele va infrange raul, Hristos va nimici pe Antihrist, – cel din urma prigonitor al crestinilor si cel mai mare dusman al lui Iisus Hristos, – si astfel se va implini voia lui Dumnezeu care este mantuirea si fericirea vesnica a lumii intregi, in si prin Iisus Hristos Domnul si Mantuitorul nostru. Acestea stiindu-le despre antihristi si despre Antihrist, despre aratarea si lucrarea lor potrivnica Evangheliei si Bisericii lui Hristos, dusmana crestinilor si sfintilor, sa ne intarim si mai mult credinta in Dumnezeu, viata in Hristos, dragostea fata de Evanghelia si Biserica Lui, precum si privegherea in rugaciune si rabdarea in suferinte. Antihristii sunt mai slabi, crestinii sunt mai tari. Dupa cum Hristos va birui pe Antihrist, asa si crestinii vor birui pe antihristi. Puterea adevarului crestin este neinvinsa. Biruitorii fiarei si invataceii Mielului vor primi nume noi inscrise in cartea vietii si haine albe in templul cerului (cf. Apoc. 2-3). Si se vor bucura cu Dumnezeu, in vecii vecilor. Amin”. (Preot Ilarion V. Felea, Spre Tabor, Vol. IV: Desavarsirea, Editura Crigarux) 
Alte referinte: - Cartea parintelui Ilarion Felea: Ereticii si ratacirile lor doctrinare
- Ilarion Felea: Binecuvantarea casatoriei
- Ilarion Felea: Religia e oxigenul familiei. Fără religie, familia tânjeşte şi moare
- Ilarion Felea: Minunea Invierii
- PROFIL DE SFÂNT CONTEMPORAN- ILARION FELEA (1903-1961)
Legaturi: - DUMINICA SFINTILOR ROMANI. File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (I): ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu
- DUMINICA SFINTILOR ROMANI. File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (II): DUMITRU UŢĂ, MARIN NAIDIM, TRAIAN TRIFAN
- File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (III): PARINTELE DIMITRIE BEJAN – IZVOR DE LUMINA PENTRU NOI, CEI CE ZACEM IN INTUNERIC (Video)
- File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (IV): PARINTELE MARTIR STEFAN MARCU
*** - FERICITUL CUVIOS SI MARTIR DANIIL (SANDU TUDOR) – biruinta slabiciunii si tragismul indumnezeirii
- Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
- POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA
- Parintele Gherasim Iscu - Sfantul inchisorilor care a murit in noaptea de Craciun, impreuna cu tortionarul sau pocait
- Parintele Marcu de la Sihastria – 11 ani de la trecerea la viata cea vesnica (28 februarie)
- Pomenirea unui preot martir, icoana de slujire desavarsita: PR. CONSTANTIN SARBU
- Pomenirea Fericitului marturisitor Ilie Lacatusu: “Cu adevarat avea darul smereniei”
- NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
- Pilda de pateric din inchisoarea de la Targsor: SE POATE SA DANTUIESTI PE SUFERINTA TA?
*** Alte cuvinte de invatatura si profetii despre Antihrist: - PARINTELE DIONISIE IGNAT DESPRE VREMURILE DIN URMA SI ANTIHRIST (III): “Sa facem rabdare si sa ne pregatim, mai cu seama noi, poporul român!”
- Cuvinte de mare gravitate pentru vremurile de acum de la PARINTELE IUSTIN PARVU
- Ioan Ianolide – DETINUTUL-PROFET
- Parintele Sofian Boghiu despre sfarsitul lumii, Antihrist si masonerie
- DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST SI REVENIREA PROROCULUI ILIE, CA „AL DOILEA INAINTEMERGATOR AL VENIRII LUI HRISTOS”
- “Mi-e frica, Parinte, tare n-as vrea sa ajung vremurile acelea! Ce sa fac?”
- Sf. Lavrentie de Cernigov: “Vor fi multi surzi si multi orbi…” (proorocii despre vremurile din urma)
- “Sa nu ne ingaduim naivitatea, sa nu dormim in opinci”. CLARIFICARI SI AVERTISMENTE NECESARE PRIVIND PROFETIILE SI FALSELE PROFETII APOCALIPTICE
- APUSUL LIBERTATII pe viu. De ce nu credem, de ce nu vrem sa stim?
- Ce vremuri traim si cum sa le infruntam? – Parintele Rafail ne raspunde
- Cuv. Paisie Aghioritul despre semnele timpului, Antihrist si pecetea 666
- Parintele Cleopa: DA, NOI SUNTEM CEI DE PE URMA!
- Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata sa deosebim semnele si minunile lui Hristos de cele ale Antihristului
- CUVANT DESPRE ANTIHRIST al Sfantului Ioan Damaschin
- Sfantul Efrem Sirul despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre durerile cele din urma
- SF. IOAN MAXIMOVICI: “Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta”
- Sf. Chiril al Ierusalimului: “Daca între apostoli a fost vânzare, te mai miri daca între episcopi este ura de frati?”
- IPS Averchie, mentorul Cuviosului Seraphim Rose despre MAREA APOSTAZIE
- “Cand oceanul raului va inunda intreaga lume, atunci va veni sfarsitul lumii”
- Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist - Profetiile Sf. Nil Athonitul
- UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: “Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!”
- Nasterea unui sfant in imparatia vesnica: Fericitul Batran Selafiil din Siberia. “SUNT VREMURI DE MARTURISIRE. SA NU PRIMITI SA FITI AI ALTCUIVA!”
- Epistola unui sfant contemporan: “PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA…”
- Din scrisorile Staretului Selafiil din Tomsk (Siberia): “CUM NE VOM MANTUI NOI?”
- SCRISORI INEDITE SI PROOROCESTI (catre Parintele Selafiil!) ALE SFANTULUI IERARH LUCA AL CRIMEEI:“Cand Biserica nu va mai fi prigonita se vor pregati toate pentru imparatia antihristului”
- “VEDEŢI SĂ NU FIŢI AMĂGIŢI!” – Parintele Seraphim Rose ne arata de ce e nevoie sa cercetam semnele vremurilor
- Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?
- “DOMNUL NU-I LASA PE AI SAI” – Viata si harismele unui proroc al veacului XX: SFANTUL CUVIOS KUKSA DE ODESSA
- Din profetiile mai putin cunoscute ale sfintilor (I) – “Vor veni vremuri cand ortodocsii vor fi invrajbiti intre ei…”
- Din profetiile mai putin cunoscute ale sfintilor (II): “Noi alegem crucea!”
- Sf. Nectarie de la Optina despre chipul Bisericii de la sfarsitul veacurilor
- Sf. Varsanufie de la Optina: “Azi este foarte usor sa cazi de la Hristos…”
- Fericit cel ce citeste cuvintele cartii acesteia…
- Sfantul Serafim de Viriţa: “Banii si inselaciunile lumii vor pierde mai multe suflete decat prigoana ateista!” (proorocii despre sfarsitul lumii)
- Viziunile Staretului rus Antonie (I)
- A doua viziune a Staretului Antonie. Invataturi
- Parintele Proclu: “Anii durerilor au inceput”
- CUVIOSUL SELAFIIL CEL ORB: “O să înceapă mare învălmăşeală în Biserică”
- PREOTUL MARTURISITOR CONSTANTIN SARBU: “Cat mai aveti preoti, cercetati-i si impartasiti-va!”
- Proorociile schimonahiei Nila: “Mai intai de toate, rugaciunea!”
5 Comentarii » <!----> <!-- You can start editing here. --> 5 Raspunsuri to “File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (V): PARINTELE ILARION FELEA – DE LA TABORUL RUGACIUNII LA MARTURISIREA DESPRE ANTIHRIST” -
pe 10 Jun 2010 la 12:05 # Nicolae Mirean
Aiudul iar ne’arată
Şi’acum şi totdeauna
Cum Adevărul sacru
A biruit minciuna, Cum viaţa ortodoxă
A fost nevinovată,
Cum dragostea ei sfântă
Nu cade niciodată, Cum forţele minciunii
Ucid fără folos,
Luptându-se cu cerul
-Din inimi- cu Hristos, Cum nu pot stinge duhul
Cu moarte’nfricoşată,
Cum Adevărul vieţii
Nu cade niciodată. Minciuna comunistă,
-Slăvită- a apus,
Zdrobită de’Adevărul
Martiric în Iisus. Că’n El dau mărturie
Martirii totdeauna
Şi-n El ortodoxia
Va nimici minciuna. În El şi noi, – urmându-i -
Vom dovedi credinţă,
Zidindu-ne lăuntru
În sfânta pocăinţă. Vom dobândi lumina
Şi toată vrednicia
Ce ne-o oferă Domnul,
TRĂIND otrtodoxia, Spre-a ne întoarce iarăşi
La cinste şi dreptate,
Spre’a ne spăla lăuntru
De grelele păcate. Să ne cinstim martirii
Trăind ortodoxia
Ce poate să salveze
Printrânsa ROMÂNIA. Să ne’asumăm calvarul
Ce ispăşeşte vina,
Prin lipsuri şi’umilinţe
Ce ne re’aduc lumina. Să ne cinstim martirii
Că-n preţul jertfei lor
Primit-am libertate
Şi har mântuitor. -
pe 10 Jun 2010 la 16:19 # Loriana
Cuv. Paisie spune a: “Respectul este parfumul , iar EVLAVIA este tamaia.Pentru mine EVLAVIA este cea mai mare virtute, pentru ca cel evlavios atrage harul lui Dumnezeu,se face primitor al harului si ,fireste, harul lui Dumnezeu ramane cu el.”
Asadar, sa avem EVLAVIE la toti Sfintii Marturisitori ce ii avem!!! -
pe 10 Jun 2010 la 21:57 # Vasilica
Chiar daca nu a fost canonizat pr.Felea este un sfant.Am discutat cu oameni care l-au cunoscut din Arad si ne-au relatat sfintenia acestui preot.Ajuta vaduvele,oamenii nevoiasi,tinea predici minunate la catedrala din Arad si toata intelectualitatea era prezenta.Cand a ctitorit o biserica s-a dus la un baron sa-i ceara loc dar acela a zis ca ai da loc dar sa scrie numele lui pe biserica,atunci pr.Felea a spus ca,capul bisericii este Hristos si ca nu scrie numele nimanui pe ea.Avea demnitate si credinta vie.In fiecare duminica seara tinea cu oamenii scoala duminicala unde talcuia evanghelia . -
pe 12 Jun 2010 la 11:15 # azucena
Stau si ma gandesc cat de multi sfinti romani necunoscuti au existat in toate timpurile, cat de multi sfinti romani sunt cunoscuti dar au fost dati uitarii, si cati sfinti romani sunt cunoscuti, dar pe care nu-i pretuim cat se cuvine. Este foarte bine ca ne faceti cunoscute viata si nevointele lor, si ca ne reamintiti de faptul ca au existat, si au facut atat de multe lucruri minunate. -
pe 19 Jun 2010 la 16:51 # emma
FRATILOR INTRU HRISTOS! Inca stam si ne intrebam daca sfintii patimitori in temnitele comuniste merita atentie si cinstire din partea noastra? Nu suntem siguri? Sau ni se pare facultativ? Va intreb,daca sfintii de dinaintea lor,care ar fi luat tot asa lucrurile,in usor,ce s-ar fi ales de noi ca popor,ca neam?Si ma refer la sfinti precum-SF.AP.ANDREI-OCROTITORUL ROMANIEI,SIHASTRII SI PUSTNICII,MARTIRII SI MUCENICII(ZOTIC,ATAL SI FILIP DE LA NICULITEL;MONTANUS SI MAXIMA;IRINEU DE SIRMIUM.NICETA DE REMESIANA,EPICTET SI ASTION)CUVIOSII-(NICODIM CEL SFINTIT DE LA TISMANA,SAVA DE LA BUZAU,PAHOMIE DE LA GLEDIN,TEODORA DE LA SIHLA,IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA,IOSIF CEL NOU DE LA PARTOS,VARLAAM SI DOSOFTEI AL MOLDOVEI,STEFAN CEL MARE SI SFANT,NEAGOE BASARAB,SF MARTIRI BRANCOVENI,VOIEVOZII SI IERARHII,MARTURISITORII,cei ce s-au luptat pana la sange pentru biserica lui HRISTOS…si iata,acesti noi marturisitori-ARSENIE BOCA,DUMITRU STANILOAE,ILARION FELEA,VALERIU GAFENCU,SOFIAN BOGHIU,ARSENIE PAPACIOC,IUSTIN PARVU,CUVIOSII SI IERARHII-OARE NU MERITA O SFANTA BISERICA INCHINATA LOR? UN VESMANT FRUMOS CU CARE SA IMBRACAM SFINTELE LOR MOASTE? UN ACATIST DE MULTUMIRE PENTRU TOT CE AU FACUT PENTRU NOI? SAU CONSIDERAM CA NU AU FACUT DESTUL? AR TREBUI SA NE FIE RUSINE CA II TINEM ASA,CUM SE VEDE IN POZA DE MAI SUS,EXPUSI CA INTR-UN MUZEU! SUNTEM DATORI SA II CINSTIM CU EVLAVIA NOASTRA SI SA LUPTAM PENTRU EI SI CU EI CA DREAPTA NOASTRA CREDINTA ORTODOXA SA NU SE PIARDA CI SA DAINUIE IN VECII VECILOR.AMIN.
|
|
Category:
articole
  Sfintele Cruci [ Data Publicării: 2008-04-12 15:44:10 ] "Sfânta Cruce nu este pusă de mână omenească ci creşte natural din pământ. La ea se vindecă numai oamenii bolnavi. Aceşti oameni, când se aduc aici, îi aşez în interiorul paraclisului. Se închină Sfintei Cruci, le citesc câteva rugăciuni şi-i ung cu untdelemn din candelele neadormite. După aceea îi las lângă Cruce câteva zile şi nopţi căci dormind, prin vis, majoritatea se tămăduiesc după cum am multe exemple. Iar la Crucea de afară se vindecă numai animalele bolnave. Se aduc şi se priponesc lângă ea şi după o noapte se vindecă". Aşa povestea, cu câteva zeci de ani in urmă, Protosinghelul Anastasie Negară, unui doritor de adevăr. Domnul Arheolog Petre Diaconu, cel ce şi-a legat viaţa şi o parte din inima sa de istoria acestor locuri, spune infirmând zvonul că Sfânta Cruce ( din paraclis) ar creşte "nu pot să spun că ea creşte, este aşa de când o ştiu" însă "acolo se fac minuni: nu vindecări în masă, dar am văzut oameni vindecându-se acolo". Crucile în jurul cărora, de două mii de ani, se adeveresc lucrările Domnului sunt din piatră masivă şi au mărimi diferite. Cea mare, din paraclisul din stânga al bisericii, despre care se spune că se înalţă singură din pământ, are dimensiunile de 0,92 m/0,50 m. Pe creştetul crucii, până nu demult ardea o candelă din a cărei ulei revărsat peste ea o îmbrăca într-o mantie alunecoasă, plăcută la atingere. Aici, zilnic, oameni în suferinţă spun rugăciuni, sau pur şi simplu, numai se ating de ea, şi mulţi pleacă vindecaţi de boli vechi şi grele. În dreptul altarului, în afara bisericii, se află crucea cu braţele tăiate cu dimensiunea de 0,79m/0,45m. În jurul ei, pungi cu grăunţe pentru animale, care vor fi sfinţite, prin simpla prezenţă lângă cruce. În decursul anilor, ele au suferit transformări, au fost ciobite, căci în elanul lor, mulţi au vrut să posede fragmente din ele. Din acest motiv, în prezent crucea din paraclis, cea mare, este acoperită cu un acoperământ de tablă nichelată frumos ornamentată şi încadrată de două candele. Aceste cruci de la Dervent, în jurul cărora atâţi şi atâţi nevolnici şi-au găsit sănătatea reprezintă un dar dumnezeiesc căci ea a existat din începuturi. În rai, pomul vieţii reprezintă crucea de mai târziu. Evreii, după ieşirea din Egipt, din porunca lui Dumnezeu, şi-au însemnat pragurile caselor cu sânge, tot în semnul crucii. Moise a despărţit marea făcând tot semnul crucii. Evreii biruiau pe amaleciţi când acelaşi Moise se ruga cu mâinile în sus, tot în formă de cruce. Şi tot crucea, în a doua venire a Fiului Omului, se va arăta, mai întâi, pe cer. Până şi elinii dinainte de Hristos, credeau în semnul Crucii, necunoscându-i însă însemnătatea. Când îşi zideau casele săpau pe temelia lor o inscripţie hieroglifică în forma crucii, ca să aibă o durată mai mare şi să fie ferită de rele. Puterea lui Dumnezeu este cuvântul Crucii, biruinţă asupra morţii şi mântuirea neamului omenesc. Din toate acestea înţelegem că semnul pe care s-a răstignit Iisus s-a sfinţit şi e un mare dar pentru cei ce i se vor închina. Orice cruce are sfinţenie asemenea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, cu atât mai mult crucile care sunt la mormintele sfinţilor aşa cum sunt cele de la Dervent. Iată de ce au ele o atât de mare putere de tămăduire. Despre sfinţii martirizaţi aici s-a vorbit într-un capitol anterior, iar acum vom aborda realitatea vindecărilor care s-au petrecut şi se petrec aici. Dacă ne gândim că până în 1959 când călugării au fost daţi afară din mănăstire iar lăcaşul a fost transformat în I.A.S., în paraclisul şi cafasul bisericii puteau fi văzute mulţimea cârjelor şi a bastoanelor abandonate de cei vindecaţi la Sfânta Cruce, ne vom putea face o idee vagă despre sfinţenia şi puterea pe care aceste sfinte relicve o au, cât şi despre ceea ce au lăsat ele în conştiinţa oamenilor de aici. Am lăsat în urmă acest aspect - deloc de neglijat - întrucât era necesar a arăta mai întâi importanţa lor pentru istoria creştinismului şi apoi puterea pe care o au. Riscul de a nu fi crezute faptele minunate petrecute aici, au determinat călugării mănăstirii în timpul stareţului Negară să ceară oamenilor vindecaţi să depună mărturie scrisă despre cele întâmplate. Această evidenţă ţinută la mănăstire ani de zile, a fost probabil distrusă de comunişti, ea fiind iniţial (când se păstra) o altă mărturie credibilă a tămăduirilor ce aveau loc aici. Zeci de ani nu s-a mai ştiut nimic despre aceste documente. Totuşi, o mică parte din certificate se mai găsesc astăzi în mănăstire, unele din ele fiind chiar autentificate de autorităţi. Dar nu aspectul cantitativ este vizat, ci fenomenul ca atare. Iată cum sună una din declaraţiile bolnavilor care, venind aici, s-au vindecat: Certificat
"Noi, Anghel M. Andrei Primarul Comunei Lipniţa din plasa Silistra, jud. Durostor, conform Cererii înregistrate la No 396 / 1931 Certificăm
Că Doamna Alexandrina Hristu Păruş din această comună, miercuri seara spre joi săptămâna trecută pe la aprinsul lămpilor s-a pomenit cu piciorul drept înţepenit neputându-l mişca sau a-l pune pe pământ. Având credinţă, a plecat cu soţul său cu căruţa spre Cruce - schitul Dervent. Văzând că-i vine bine a urmat la rugăciune de trei ori. Toate îngrijirile, rugăciunile şi sfaturile le-a primit de la superiorul schitului - Ieromonahul Anastasie Negară.
Mai certificăm că femeia mai sus arătată, astăzi s-a prezentat singură venind pe picioarele sale sănătoasă în faţa noastră pentru eliberarea acestui certificat şi lăudând pe Domnul.
Drept care i-am eliberat prezentul certificat." Alte mărturii despre minunile care s-au petrecut în acest loc sfânt sunt prezentate în broşura "Crucea făcătoare de minuni", apărută în anul 1930: "Copilul domnului Tudor Hristu Miula din comuna Frăsan, jud. Durostor, s-a vindecat de epilepsie după câteva rugăciuni lângă Sfânta Cruce. Ca recunoştinţă către Dumnezeu, tatăl copilului a dăruit schitului o cruce scumpă". (Declaraţia omului şi a stareţului - 1930). "Dl Marin Tudor Vasile din satul Alexandria, comuna Hardalia, jud. Caliacra, avea un copil bântuit de epilepsie. A cheltuit cu el o avere întreagă pe la toţi doctorii şi vrăjitorii şi tot nimic n-a reuşit, din contră, mai rău i se agrava boala. Auzind de Sfânta Cruce se duce acolo şi după câteva zile şi nopţi petrecute în rugăciuni, fiul său scapă de epilepsie. Ca mulţumire lui Dumnezeu, dăruieşte schitului un evhologiu şi un liturghier legate scump, în amintirea acestei vindecări" (Declaraţia omului şi a stareţului). "O femeie şchioapă s-a rezemat cu spatele de Cruce şi pe la miezul nopţii, în vis, i s-a arătat un călugăr care o ceartă că necinsteşte acest loc şi o putere nevăzută o aruncă peste Cruce, tocmai în tinda paraclisului în văzul tuturor bolnavilor de acolo". (Declaraţia stareţului). "Un oarecare călugăr, de departe, teolog mândru, venise şi el ca să vadă ce cruce o fi de se aude atâta zvon. Când s-a apropiat, s-a îndoit zicând: "Cum poate o bucată de piatră să facă astfel de minuni?" Cugetând aşa, un puternic cutremur a început pe acel loc şi n-a încetat până când monahul n-a plecat de acolo". (Declaraţia stareţului). La Sfânta Cruce de la Dervent şi-au aflat vindecarea nu doar credincioşi români, ci chiar turci, bulgari şi greci, aşa cum se vede şi din următoarele două cazuri: "Cu ani în urmă, o bulgăroaică rămăsese mută şi înnebunise. În vis, i s-a spus că trebuie să o ducă soţul la Sfânta Cruce făcătoare de minuni pentru a se tămădui. Şi aşa a şi făcut. În drum spre Cruce, pe la jumătatea drumului, femeii i s-a deschis gura. Adusă lângă sfintele relicve, striga cât putea: "Deadu Gospodi, Boje Milinschi, Sfeati Arhanghele". . "La crucea de afară, un mahomedan îşi priponise calul bolnav pentru a se tămădui. Pe la miezul nopţii, calul însănătoşit a rupt priponul şi s-a oprit din fugă tocmai la Adamclisi unde locuia stăpânul său" Istoricul Mănăstirii Dervent realizat de Ciupitu N. Teodor consemnează o serie de alte vindecări miraculoase. La fila 8 a dosarului nr. 1 pe anii 1928-1939, se găseşte o notă a lui Neculaie Bragadireanul, din Garvănul Mare, prin care arată că "atât soţia sa, Paraschiva, cât şi fiica sa, Ecaterina, bolnave de picioare, s-au făcut bine venind la Sfânta Cruce". Certificatul nr. 292 / 17 mai 1934 atestă faptul că Tania, o văduvă mută din comuna Feţioneşti, judeţul Putna, şi-a recăpătat graiul la Dervent în ziua Înălţării Domnului din anul 1934. Este consemnat de asemenea faptul că în anul 1936, Sterea Nucea din satul Zarnici, comuna Cainargeaua Mică, judeţul Durostor, a donat un bou de 4 ani mănăstirii, fiindcă suferind de o paralizie a membrelor inferioare, pe care doctorii n-au reuşit nici măcar s-o amelioreze, s-a făcut bine numai având gândul de a pleca la Sfânta Cruce, fără a ajunge efectiv acolo. Raportul nr. 18 din 25 iunie 1937 vorbeşte despre vindecarea de paralizie a celor două fiice ale lui Neculai Ionescu din Sefdeli, judeţul Caliacra. Tulburătoare este şi povestea lui Ioan Mihai Arsene din Chirnogi, regiunea Bucureşti, raionul Olteniţa care, în două scrisori adresate fratelui Taşcu N. Mişchia de la Mănăstirea Dervent, în decembrie 1956, îşi exprimă regretul că nu şi-a mai găsit cârja cu care venise cândva aici şi pe care o înfipsese lângă Sfânta Cruce ca mărturie a vindecării sale. Povesteşte de asemenea că a venit prima dată la Sfânta Cruce de la Dervent în anul 1904 de Izvorul Tămăduirii, fiindcă auzise despre minunea ciobanului surdo-mut care se vindecase aici. Avea pe atunci vârsta de 21 de ani şi era paralizat de trei ani atât de mâini, cât şi de picioare. Stând aici cinci zile, a avut un vis în urma căruia s-a vindecat complet. Momentul primilor paşi este descris cu emoţie: "am înfipt cârja lîngă Cruce şi am ocolit-o de jur împrejur fără cârjă, iar tata pe la spatele meu stătea cu mâinele întinse pe lângă mine ca să nu cad; fără să mă ţină am ocolit Crucea de jur împrejur de trei ori, iar a patra oară am ocolit-o singur". La plecarea spre casă a mers pe jos până la Ostrov - o distanţă de 10 km. În anul 1914, tot de Izvorul Tămăduirii, a revenit în acest loc sfânt cu fata lui pe care o dureau ochii şi cu un om semiparalizat şi amândoi s-au vindecat. Comuna Chirnogi XII-28-1956
Iubite frate Taşcu N. Mişchia
Află de noi că de când am plecat de la Mînăstire Dervenţi după sfîrştul slujbei din ziua de Isvorul Tămăduiri după Paşte anului 1956 am ajuns acasă a doua zii, a noaptea am dormit in Călăraşi; a venit vecini la mine şi mă a întrebat dacă Cârja mea care am lăsato eu la această cruce din anul 1904; din acesta plecarea, le am mai spus că în anul 1913. am venit a dua oară la această Cruce cu un bonlav şi am găsit cârja în fiptă în pământ lîngă cruce, dar acum în anul acesta 1956 Am găsit o Mânăstire mare, dar Cârja nu am mai găsita cum oştiem eu; dar Crucea este întro odaie alături lângă peretete bisericii care o dăsparte. Sau mirat toţi de acest loc sfînt care eu am fost bonlavul care mam vindecat de acolo Frate Taşcu
Află că când le am spus la aceşti oameni şi femei că dumneavoastră când mieaţ luat în trebarea în scris. asupra situaţi mele fiind eu bonlavu, care am plecat în şi în cinci zile fără cârji de la această cruce loc sfint; de la această distantă, pe jos până la Ostov fără Cârjii; Meaţi spus că aici la această Mânăstire pe acest loc am să mor eu) ea prins mirarea; sunt oameni astăzi în vieaţă la etate 96 ani 80;a85. 70. 66,ani; care ştie soarta mea cum am fost în copilariea mea pân la etatea de 18 ani care mam bonlăvit
Dacă Dumnezeu mi o avea de grijă pe anul viitor 1957 am să viu ear de Isvorul Tămăduiri; Regret că ma luat tovarăşi repede acasă; că eu mă interesam în Com. Galiţa cum sa distru acest semn al meu (de la această Cruce) doresc aceste rânduri scrise de mine să vă găsească sănătoş pe toţii; La mulţi ani
adresa Ion Mihai Arsene Com Chirnogi Reg. Bucureşti Raio Olteniţa; Aştept răspuns Vă salut
Ion Mihai Arsene Com. Chirnogi 22 Martie A 1957
dacă aş putea să vin m-ai vede cum sunt
cu Respct Reg Bucrest Click aici pentru a deschide copia dupa scrisoare Rai Oltenita Prietene necunoscut Am primit cp. pe ziua 8 Ianuarie 1957; am citit cele coprinse din ea şi ma prins o mirare mare, că îmi scrii că dta eşti secretarul Al Sft Mânăstiri Dervenţi Com Gârliţa sau Galiţa) şi locueşti în această comună Eu am venit la acest loc sfînt în tiea dată în anul 1904 tot de Isvorul Tămăduirei în acest an; şi eram în etate 21 ani ne căsătorit flăcău; când ma scris la sorţi de Militărie ma dus Tata al meu; că nu puteam merge pe jos , eream ca un mort în coşciug; nu puteam să mă servesc nici cu mâinile nici cu picioarele; după acest timp mea venit orden să mă duc la recrutare, a dat bunul Dumnezeu putere să mă scol şi eu în sus, acum lam rugat pe Tata al meu să în facă o cârja; că am să merg şi eu în faţa la acei care mă chiama, când ma văzut toţi ea prins mirarea; plin de răni ma reformat din toate ordinele Eu am f ost un singur fiu la tata, nu avut copii; morţi avut dar vii numa pe mine; la etatea asta de 21 ani Amărâţi; eram plin de răni ca Iov) = Eu sunt născut în anul 1883 August 28; şi în anul 1904 am plecat de la acest loc sfânt f ară cârji; la etatea de 21 ani care ea veam eu atunci; acum sunt mulsumit la etatea care sunt acum la bătrâneţe; am eu etatea de 74 ani) = Aşa că tata al meu a auzit de acest foc sfînt prin lume că a fost un băeat din Gârlita sau Găliţa Muto surd păscând oile pe acest teren, a văzut o piatră mai mare şi isa făcut somn, a dormit până a dua zi; şi când sa dus acasă a vorbit şi auzit, Atunci am plecat şi noi la acest locu sfănt am ajuns; ce să vedem pe acest loc, făcută o giretă de scanduri; în nauntru o cruce ruptă vârfu, şi pus lingă tulpina eii, în dosul ei o icoană mare cu maica domnului, desemnată cu fiul ei Isus Hristos aşăzată pe patru ţăruşi şi în parti icoani despre miează noapte un feşnic. Mam închinat mam rugat să mă fac bine; Vă rog fiţi buni atenţi şi credeţimă pe mine că nu fac propagandă şi mam făcut bine Ascultaţi, la plecarea noastră, am fipt cârja lângă cruce şi am plecat de acolo pe jos, până la Os trov Să va spui am ajuns pe acet loc sfant, joi, vineri, Ivorul Tămăduiri Sâmbată noapte spre Duminiă; am visat în vis că unde era Icoana; aşăzată o masă şi la această măsă fiind în dosul crucii sta doii oameni jos pe scaune cu faţa la sfinţit, şi o căpăţină de femei era la uşă acestei bărăci; şi ea ma chemat în năuntru, şi am intrat; văzundumă aceşti oamenii în faţa lor în cârji, unu din ei mea zis că să mai în dea o palmă; acel lant a zis nu, losă cârja în fiptâ lîngă cruce; şi pleacă acasă tămăduit, când am eşt afară fără cârjă, a în ceput o ploie, mam dăsteptat = duminică nu mai erea nimeni; a venit o femeie cu bărbatul ei de la Cantonul de pe Şosea, viza vii de acest loc sfânt; ne am închinat şi noi; Duminică; şi luni am în fipt Cârja lîngă cruce, şi am ocolito de jur în prejur fără cârjă, Tata pe la spatele meu cu mâinele în tinse pe lângă mine ca să nu caz; fără să mă ţie am ocolit crucea de jur în prejur de 3 ori al 4 ori am ocolit crucea sîngur; Ascultaţi după luarea Cadre laterulu am mai venit al doilea în anul 1914 la ast loc sfânt cu o fetiţă a mea o durea ochii; şi sa făcut bine, dar tot de Isvoru tămădueri; odată cu fata;= am luat şi un om damblagiu de o mână şi un picior, sa făcut bine de se putea duce în cet unde vrea; am găsit al doilea o casă făcută cu tindă şi sobă în năuntru şi crucea erea în casă;La venire mea al treilea în anul1956 tot de isvond 'Tămăduiri am găsit o Mănăstire; namai găsit nici cârjă; am sosit în anul trecut 1956 în ziua 2 Maiu; mea dat Călugări să mananc mea dat un călugăr o plapămă de mam culcat, în casa unde este Crucea; şi noptea discut de mine cu Tascu N Mischea acolo unde scriea el = şi tot aşa mea luat în scris un docoment cum ceri şi dta Teodor N. Aş veni de anul acesta de Isvorul Tămăduiri dar nu am bani; cel puţin să am 60 lei; ea cautămă în docomentul acela Acum dacă aş mai putea veni maş interesa în sat dacă mai trăeşte vre un om de când am lăsat eu Cârja Va rog Răspundeţim dacă ai buna voinţă scrie dacă ai găsit docomentul meu Click aici pentru a deschide copia dupa scrisoare Lista mărturiilor poate continua, căci astfel de fapte minunate se petrec şi în prezent într-o înlănţuire perpetuă, întregind şirul miracolelor petrecute în decursul timpului pe aceste locuri. Astfel, o declaraţie din data de 27 septembrie 1991, semnată de Maria Ţăran din judeţul Alba, care era diagnosticată cu cancer pulmonar, atestă vindecarea acesteia la Sfânta Cruce de la Dervent, după rugăciuni îndelungate la Dumnezeu, la Maica Domnului şi la Sfântul Apostol Andrei. Întorcându-se la Sanatoriu, radiografia pulmonară a confirmat minunata vindecare, căreia doctorii nu i-au putut găsi nici o explicaţie. Un caz minunat a fost şi cel al Marianei care era foarte agresivă şi şi-a găsit liniştea venind la Sfintele Cruci. De asemenea, în anul 1994, un inginer din Bran aflat într-o stare disperată din cauza unei boli psihice a venit la Sfintele Cruci împreună cu mama sa şi cu bunica, iar după trei săptămâni de post şi rugăciune a plecat de la Mănăstirea Dervent sănătos şi echilibrat, cu lacrimi de fericire în ochi. Părintele Gheorghe Avram, fost stareţ al mănăstirii, mărturiseşte că a văzut foarte multe minuni care au avut loc aici şi spre exemplificare se opreşte asupra uneia: "O femeie din Ostrov a venit cu o nepoată, amândouă sprijinind o altă femeie ce nu se putea ţine pe picioare. A stat aici câtva timp. Într-o zi, în timp ce mă îndreptam spre chilie, am auzit-o pe nepoată întrebând: " Unde e? Unde e? ", spunându-i pe nume femeii bolnave. Aceasta se afla în biserică. Se dusese singură, pentru prima dată. Acum câteva zile a venit singură la miruit - era o femeie normală". Felicia din Călăraşi este un alt caz care s-a vindecat la Dervent. Această femeie nu se putea mişca, fiind rigidă ca un robot. A fost adusă pentru rugăciune la Sfintele Cruci de la Dervent şi după mai multe zile de post şi slujbe s-a făcut sănătoasă. Astăzi este un om normal care vorbeşte şi se mişcă la fel de bine ca oricare altul. Despre sfinţenia şi puterea pe care aceste sfinte relicve o au, cât şi despre ceea ce au lăsat ele în conştiinţa oamenilor de aici se poate vorbi la infinit, dar totul converge spre confirmarea deplină a realităţii că semnul pe care s-a răstignit Mântuitorul Iisus Hristos a fost sfinţit prin Sângele Său şi este un mare dar pentru toţi cei care i se închină. Cu atât mai mult Crucile de la Dervent, care se află pe mormintele unor sfinţi martiri, au această putere de tămăduire, fiind vasele prin care se pogoară peste cei credincioşi darurile lui Dumnezeu. Aceste vindecări nu se fac însă nici în masă, nici spontan, ci pe parcursul şederii bolnavilor la Mănăstire şi sunt în strânsă legătură cu credinţa omului în puterea Sfintei Cruci şi în ajutorul lui Dumnezeu. În timpul cât stă la Dervent, cel bolnav se închină Sfintei Cruci, se unge cu untdelemn din candelele care o străjuiesc, ia parte la Sf. Maslu şi la celelalte slujbe, bea apă de la Izvorul Tămăduitor, se roagă Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni, posteşte, se spovedeşte, se împărtăşeşte, încât e greu de precizat când şi unde are loc vindecarea, ea nefiind unilaterală, ci rodul tuturor celor menţionate.
|
|
Category:
Sfaturi duhovnicesti
Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scapeAl doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune: „Cine voieşte să-şi scape sau să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va mântui.“ Dacă dorim să ne mântuim pe noi înşine, cu forţele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos şi ne unim cu El prin Sfintele Taine şi împlinim poruncile Lui în viaţa noastră, atunci ne mântuim, deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu.. De ce? Pentru că numai Dumnezeu are viaţă veşnică în Sine şi numai întrucât ne unim cu El, Izvorul vieţii veşnice, sufletul nostru se poate mântui şi trăi în comuniunea eternă de viaţă şi iubire cu Hristos şi cu Sfânta Treime. De aceea, Botezul creştin sau Botezul în Hristos se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar viaţa creştină este viaţă în comuniune de har cu Preasfânta Treime. Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul egoism şi narcisism, o ieşire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupaţi numai de noi înşine, de propria persoană, de imaginea noastră în faţa lumii, încât nu mai avem timp să vedem icoana lui Hristos din Evanghelie şi din Biserică şi nici chipul lui Hristos din semenii noştri. Foarte adesea viaţa noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri care aşteaptă iubirea noastră. Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul este o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existenţă păcătos şi pătimaş, ca autosuficienţă sau mulţumire de sine, şi deschiderea noastră spre alt fel de viaţă, şi anume viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos voieşte să ne spună că iubirea de Dumnezeu este temelia adevăratei iubiri faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Urmând lui Hristos, sfinţii constată că iubirea curată se naşte din rugăciune, din relaţia noastră cu Dumnezeu (Sfântul Isaac Sirul). De fapt, trăim cu adevărat şi ne împlinim pe noi înşine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Şi numai atât suntem cu adevărat liberi, cât putem iubi pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în faptele bune săvârşite pentru ei.
|
|
Category:
Ajutor crestinesc
PROFEŢII DESPRE VREMURILE CELE MAI DE PE URMĂ[ Clasat în: Array ] [ Data Publicării: 2010-03-18 16:40:00 ] articol primit pe mail-ul mănăstirii Profeţia Sfântului Nifon (din vol. „Hrană Duhovnicească” de – Sf. Ioan Iacob Hozevitul)
Până la sfârşitul lumii, nu vor lipsi profeţii lui Dumnezeu, după cum nici slujitorii diavolului nu vor lipsi niciodată. Însă în zilele din urmă câţi vor sluji cu adevărat, cu credinţă lui Dumnezeu, cu multă înţelepciune se vor ascunde de oameni. Şi cu toate că nu vor face semne şi minuni ca Sfinţii cei de demult, vor merge însă pe calea cea anevoioasă cu multă smerenie. Acestia se vor afla în Împărăţia Cerurilor mai mari decât părinţii care au făcut minuni, pentru că în vremea lor, adică în aceste zile în care trăim noi astăzi, ale lui antihrist, nu se află nimeni ca să facă semne şi minuni, ca să înfierbânte râvna lor spre nevoinţele cele duhovniceşti. Pentru că în toată lumea, câţi vor ocupa tronurile arhiereşti vor fi cu totul nevrednici şi nu vor avea nici o idee de fapte bune. Dar şi stareţii, conducătorii monahilor, vor fi la fel. Vor fi biruiţi de lăcomia pântecelui şi slava deşartă, şi vor fi pricină de sminteli oamenilor, mai mult decât pildă de fapte bune. Şi de aceea nici nu se vor mai gândi la lucrarea faptelor bune. Peste tot va stăpâni iubirea de arginţi. Dar vai de monahii care se străduiesc să adune bani, că unii ca aceştia nu vor vedea faţa lui Dumnezeu. Căci iubirea de arginţi este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Monahii şi mirenii vor da bani cu dobândă. Ei nu vor voi să-i dea la săraci ca să le răsplătească Dumnezeu cu mult mai mult în Împărăţia Cerurilor. Dacă nu se vor părăsi de această lăcomie, se vor cufunda în tartarul cel întunecos al iadului. Din neştiinţă se vor înşela cei mai mulţi şi vor merge pe calea cea largă şi netedă, care duce la pierzanie. Ispita creştinilor din veacul de acum (din vol. „Hrană Duhovnicească”)
În cartea care se numeşte „Pateric” sunt scrise următoarele: Sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: „Ce lucrăm noi?”, şi răspunzând unul dintre dânşii, marele Avva Ishirion a zis: „Noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu”. Iarăşi întrebând a zis: „Cei de după noi ce vor face oare?”, şi a zis: „Vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi”. „Dar cei de după dânşii ce vor face?”, şi a zis: „Neamul acela nu va putea face nimic, ci le vor veni ispite mari şi cei care vor fi încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri”. Care să fie oare acele ispite mai mari care să arate mai lămuriţi pe creştinii din veacul de pe urmă, încât să-i arate mai mari decât vechii părinţi? Ispita neamului creştinesc din vremile de pe urmă este ivirea proorocilor mincinoşi (catolici, protestanţi, sectari, Yoga creştină, bahai, teosofie, New Age, ecumenism – erezia ereziilor), care caută să piardă şi pe cei aleşi. Despre aceştia a profeţit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi: „Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela” (Matei 5, 11)
Vorbesc şi ei despre dragoste, de curăţire, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât este de greu pentru creştinii ortodocşi să înţeleagă pe cine au înaintea lor? Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele „filozofice” şi să-i creadă. De multe ori răutatea înşeală, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus şi Sf. Dorotei: „nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune”. După cum şi Sf. Apostol zice: „Că însuşi diavolul se preface în înger de lumină”.
„Neghina” numeste Sf. Vasile cel Mare pe toţi cei care strică învăţăturile Domnului şi amestecându-se ei cu trupul Sfânt al Bisericii, ca să fie neobservaţi şi să facă vătămare. (din Catehismul Sf. Chiril, patriarhul Ierusalimului pag. 121) Profetia Sfântului Moise Arapul despre călugării din neamul cel de pe urmă (din vol. „Hrană Duhovnicească”)
Sf. Moise Arapul a profeţit zicând: „În zilele cele de pe urmă ale veacului al şaptelea şi jumătate, viaţa monahicească se va defăima cu totul şi monahii nu vor mai ţine socoteală de mântuirea sufletului. Ei vor umbla prin mijlocul tulburărilor şi gâlcevilor, întunecaţi, fără nici un folos şi leneşi, neîngrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiţi de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe satana nevoitorii cei dintâi, tot de acolo şi el are să ardă şi să pârjolească. Şi de unde s-a biruit, va birui şi el pe monahii cei leneşi şi defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo va prisosi mai mult păcatul şi fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora şi monahii vor petrece prin mijlocul lumii şi a mirenilor, fără frică, cu mâncări şi băuturi amăgindu-se de poftele trupului, prin deşertăciuni, în necurăţii şi fapte ruşinoase. În acele zile va fi urâciune, zavistie, sfezi şi bătăi în mănăsirile de obşte până la sânge, tot aşa şi în lavre, unde nu e viaţă de obşte, din răutatea unuia asupra celuilalt şi pentru că s-au defăimat sfintele canoane şi nevoinţa cea duhovnicească, se vor pune egumeni şi stareţi oameni neîncercaţi în fapta bună, fără credinţă, nepricepuţi, de nici un folos şi simpli, nedeosebind binele de rău, leneşi, fără fapte bune, îngrijindu-se numai de cele pământeşti, purtându-se cu neruşinare în slujbe. Răpind cu sila egumeniile, cu daruri, şi neştiind să înveţe şi să povăţuiască turma şi frăţimea, neştiind că ei sunt chip şi pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună şi neînţelengând că ei au să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecăţii pentru turma lor. Şi din pricina nepăsării egumenilor ce nu poartă grijă de turmă, se vor pirde, se vor osândi nu numai cei leneşi şi trândavi, ci şi fraţii cei cu viaţă bună şi înfrânaţi. ” După aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a văzut că nori şi vârtej, negură întunecoasă şi ispite foarte înfricoşate au venit asupra monahilor din partea de la Miazănoapte, căci îi alerga pe monahi şi cinul cel monahicesc se împrăştia de blestematele eresuri şi sileau pe mulţi să lepede hainele monahiceşti şi să se însoare. Atunci, puţini nevoitori care vor fi încercaţi ca aurul şi ca argintul în cuptor în necazuri multe, în prigoană şi în strâmtorare, se vor lămuri. Şi câţi se vor afla încercaţi şi vor birui atâtea ispite înfricoşate, se vor preamări, se vor preaslăvi şi se vor cinsti de Dumenzeu mai mult decât acei care au răbdat căldura şi zăduful zilei şi gerul nopţii. După aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a văzut că a trecut iarna aceea a necazurilor şi ispitelor şi prigoana acelor înfricoşate eresuri şi s-a facut linişte şi după ce vor trece câţiva ani iarăşi se va dispreţui ceata monahilor cea îngerească şi vor veni iarăşi ispite asupra lor mai multe şi mai silnice. A văzut că monahii vor petrece împreună cu călugăriţele şi împreună cu pofta cea rea va veni şi tirania, căci şi cei ce nu vor voi, se vor batjocori cu sila.Preoţii se vor spurca prin păcatul desfrâului şi preotesele lor vor preacurvi, asemenea şi ei vor preacurvi cu altele. Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu şi va distruge tot neamul acela viclean şi-l va trimite în focul cel veşnic. Deci, fericiţi vor fi câţi nu se vor pleca la cea mai mare fărădelege a necurăţiei, care este mai silnică şi mai grea decât uciderea, şi se vor împotrivi şi vor mustra fărădelegea ca Sf. Ioan Botezătorul şi vor stărui mustrând amestecare de sânge şi vor fi ucişi de cei prea fărădelege spurcaţi şi prea necuraţi oameni din vremea aceea şi apoi se vor odihni în sânul lui Avraam, Isaac şi Iacob preslaviţilor Patriarhi şi vor locui în Împărăţia Cerurilor cu toţi Sfinţii, bucurându-se şi veselindu-se, de care bucurie să ne învrednicească Dumnezeu şi pe noi cu darul Lui cel sfânt. Amin Profeţia unui cuvios din anul 1503 (din vol. „Hrană Duhovnicescă”)
Mare război european. Înfrângerea Germaniei şi ruinarea Rusiei şi a Austriei. Înfrângerea turcilor de către greci. Întărirea lui Agar (a turcilor) de către popoarele europene şi îfrângerea grecilor de către turci. Măcel în popoarele ortodoxe şi mare tulburare la popoarele ortodoxe... intrarea armatelor străine la marea Adriatică. Vai de cei ce locuiesc pe pământ. Iadul este gata. Într-o clipă moare Agar. Un nou război european. Unirea popoarelor ortodoxe cu Germania. Înfrângerea francezilor de către germani. Răscoala Indiilor şi depărtarea lor de Anglia. Anglia numai la saxoni. Biruinţa ortodocşilor. Înfrângerea lui Agar şi tăiere de obşte. Agar (iar) contra popoarelor ortodoxe. Nelinişte în lume şi deznădejde de obşte pe pământ. Lupta celor şapte puteri la Constantinopol, trei zile şi trei nopţi măcel şi biruinţa celei mai mari puteri. Oprirea războiului de către Îngerul Domnului Dumnezeului Hristos şi predarea oraşului (Constantinopol) grecilor. Întoarcerea latinilor (catolicilor) la credinţa neştirbită ortodoxă. Întinderea credinţei ortodoxe de la Apus până la Răsărit. Frică şi cutremurul barbarilor faţă de Ortodoxie. Sfârşitul papei şi proclamarea unui patriarh pentru toată Europa. În 55 de ani sfârşitul nevoilor. În cel de-al 70-lea an nu este necaz nu este surghiunit, venit în braţele mamei voioase. Aşa este şi aşa să fie Amin Amin Amin. „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel din urmă”. Sfârşitul, o turmă şi un păstor ce este din credinţa adevărată a ortodocşilor. Aşa să fie! Amin! Amin! Amin! Robul lui Hristos, adevaratului Dumnezeu. Proorocia Sfântului Ioan de Krnostadt
„Care dintre ortodocşi nu ar dori unirea cu toţi catolicii sau luteranii şi să fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică, o singură obşte a celor credincioşi! Care însă, dintre aceste zise biserici, mai ales dintre întâi-stătătorii numiţi papi, patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi sau xiondzi, pateri, se va învoi să se lepede de rătăcirile sale? Nici unul. Iar noi nu ne putem să ne învoim la învăţătura lor eretică fără să aducem vătămare mântuirii sufletului nostru. [...] Oare se pot uni cele de neunit – minciuna cu adevărul? Iezuiţii catolici în folosul papei şi a propriei lor vederi şi scopuri egoiste şi meschine, au pervertit legea conştiinţei şi legea Evangheliei afirmând că pentru atingerea scopurilor proprii sau a scopurilor religioase, catolicii pot întrebuinţa şi toate mijloacele nelegiuite: adică şi să omoare şi să viclenească în tot felul şi să prigonească credinţa ortodoxă, să o numească schismatică şi o credinţă de cîini, şi să-i ardă pe ruguri pe ortodocşi, ca pe Hus şi pe alţii. Neîndoielnice sunt cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea (Matei 12, 30).
Catolicii, luteranii şi reformaţii au apostaziat de la Biserica lui Hristos – ei nu sunt de un cuget cu noi, nutresc vrăjmăşie împotriva noastră, caută din răsputeri să ne omoare, ne strâmtorează în tot chipul pentru credinţa noastră, ne batjocoresc şi ne fac toate felurile de neplăceri mai ales în aşezările lor cele mai însemnate, ei merg în chip vădit împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, nu cinstesc de viaţă făcătoarea Cruce, sfintele icoane, sfintele moaşte, nu respectă posturile, strâmbă dognmele credinţei celei mântuitoare. Ei nu sunt cu noi, sunt împotriva noastră şi împotriva lui Hristos. Întoarce-i Doamne la adevărata Ta Biserică şi mântuieşte-i! De greşita înţelegere de către catolici a cuvintelor Mântuitorului: Tu eşti Petru şi pe această piatră (pe Hristos, pe Care Petru L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18) depind toate rătăcirile catolicilor şi papilor şi mai ales părelnicul primat papal în Biserică şi părelnicul rang al papilor de locţiitori ai lui Hristos. [...]
Ci uitaţi-vă câte rătăciri sunt îngăduite în credinţa papei (iar nu a lui Hristos) rătăciri ciudate, hulitoare de Dumnezeu – şi-i veţi întoarce spatele cu nemulţumire şi groază! O trufie omeneacă! o trufie satanicească! Auzi, papă infailibil! O, iezuitism! [...] Catolicii recunoscându-l drept cap al bisericii pe papa, pe adevăratul Cap al Bisericii – Hristos, L-au pierdut şi au rămas lipsiţi de Cap. Întreaga istorie a papismului dă mărturie că la catolici nu este Cap fiindcă ei fac lucruri necuvioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe, [...] Iar în învăţătura lor dogmatică – vai, câte erezii, inovaţii, abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist! Singurul Cap al Bisericii cereşti, pământeşti şi din cele mai dedesupt este Hristos Dumnezeu!” Avva Pamvo(„Patericul Egiptean”, pag. 209 cuv. 15)
„Avva Pamvo l-a trimis pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Şi făcind 16 zile (după cum ne spunea nouă) noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu, şi văzând slujba bisericii s-a întors la bătrânul. A învăţat încă şi câteva tropare. Deci i-a zis lui bătrânul: Te văd fiule tulburat. Nu cumva vre-o ispită ţi s-a întâmplat în cetate? Răspuns-a fratele: Cu adevărat Avvo, întru lenevire cheltuim zilele noastre, în pustia aceasta şi nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând la Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă şi m-am întristat că nu cântăm şi noi canoanele şi troparele. I-a zis lui bătrânul: Amar nouă fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh şi vor urma cântărilor şi glasurilor, căci ce umilinţă şi ce lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie şi îşi înalţă glasul său ca neputincioşii. Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu răspândire, că n-au ieşit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândescă şi să cânte cântări cu viers şi să pună glasurile la rânduaială cu meşteşug, să-şi clatine mâinile, să-şi târască picioarele, ci suntem datori cu frică lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspinuri, cu glas evlavios, umilit, măsurat şi smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune.
Că iată îţi zic ţie fiule, vor veni zile când vor strica creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale Sfinţilor Apostoli şi ale dumnezeeştilor Prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta Părinţii noştri au zis: Cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe pergament, ci pe hârtii, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină. Şi i-a zis lui fratele: Aşadar se vor schimba obiceiuruile şi aşezămintele creştinilor şi nu vor fi preoţi în biserică să facă acestea? Şi a zis bătrâmul: În astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor şi pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând seama de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: De-am fi fost şi noi în zilele lor ne-am fi nevoit şi noi. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă şi în norod necredinţă, curvie, urâciune, vrajbă, zavestie, întărâtări, furtişaguri şi beţie. Şi a zis fratele: Ce va face cineva în vremile şi anii aceia? Şi a zis bătrânul: Fiule în acele zile cel ce îşi mântuieşte sufletul său mare se va chema în împărăţia cerurilor. Vedenia stareţului Ioasaf din mănăstirea „Sf. Sava” – anul 1854 – (din vol. „Hrană Duhovnicească”)
[...] mai mergând noi puţin, am văzut de departe şi alţi oameni, şi aceştia tot cu haine călugăreşti îmbrăcaţi ca şi ceilalţi. Însă îmbrăcămintea şi feţele lor străluceau mai mult decât soarele şi aveau mai multă şi mai mare slavă decât ceilalţi, dar erau puţini la număr. Atunci am întrebat pe povăţuitorul meu zicând: „Sf. Gheorghe, cine sunt aceştia? ce sunt de au atâta slavă, strălucire şi frumuseţe şi ce au săvârşit în viaţa lor”. Atunci el mi-a răspuns zicând: „Aceştia sunt călugării cei de acum, care fără povăţuitori şi fără pilda faptelor bune ale altora, ci numai din singura lor bunăvoinţă au râvnit faptele bune ale călugărilor celor de demult, săvârşind faptele cele bune ale lor, bineplăcând lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta i-a proslavit pe ei Dumnezeu” [...]
În zilele acestea, se potriveşte cuvântul: „Cel ce mântuieşte, mântuiască-şi sufletul său!” Nimeni să nu aştepte ajutor de la altul, ci numai de la Maica Domnului. Cel ce va cădea la Dânsa cu tot sufletul, îl va povăţui şi cu adevărat se va mântui, pentru că toate câte le voieşte le poate, căci : „Mult pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”. Proorocia Sfântului Nil Atonitul despre al optulea sobor (din „Minunile şi vededniile Sf. Părintelui nostru Nil, izvorâtorul de mir, cel din Sfântul munte Athos”)
Pentru aceasta zic: Când va trece de patru ori câte 25, care fac o sută de ani (adică de la 1776 până la 1875) atunci care în ce stare o să ajungă viaţa monahicescă, şi după acesta când vor mai trece de trei ori câte 25 (adică de la 1875 până la 1950 care este în mijlocul milenilui al 8-lea de la zidirea lumii, adica 7500 de ani) oare câtă tulburare o să se facă? Amestecare de sânge, stricare de copii, sodomii, curvii, preacurvii şi toate alte fărădelegi pierzătoare. Şi o să se păcătuiască neâncetat şi nu o să se găsească nici începutul şi nici sfârşitul. După aceea va fi soborul al 8-lea; acesta va alege: binele de rău, pravoslavia din eresuri. Precum la arie alege grâul din paie, grâul pentru oameni, iar paiele pentru foc. Şi o să se facă pace puţină vreme şi apoi iar o să se întoarcă la vicleşuguri şi spre pieire. Şi nu o să se cunoască ce este frate sau soră, tată sau mamă, fiul se va împreuna cu mama lui, şi nu vor cunoaşte cununie, numai vor avea o volnicie spre curvire. Ca la Sodoma şi Gomora şi la cele mai rele. Că fratele va avea pe sora lui în loc de muiere şi fiul pe mama lui de muiere, şi va omorî fiul pe tatăl său ca să curvească în slobozenie cu mama sa. Şi alte mii de răutăţi vor face şi cât vor spori răutăţile, atâta nenorocire se va face. Iubirea de avuţii sfătuieşte spre pierzare iar neagoniseala spre mântuire. Pentru că mântuirea omului o primejduieşte să se prăpădească, iubirea de averi. Şi a încăput între monahi în ziua de azi în schituri şi la pustnici şi mai vârtos în toată lumea. Iubirea de avuţii e scaun a lui antihrist. Pecum proorocii au proorocit venirea Domnului Hristos, asa şi această iubire a adus minciuna în lume, şi pentru multa îngrijire a pierzării şi a fărădelegii şi momindu-se cu minciuna oamenii fac fărădelegi, nedreptăţesc, fură, răpesc, fiindcă au pierdut adevărul iar minciuna îi împărtăşeşte. Adevărul este întruparea Mântuitorului Hristos şi propovăduirea Evangheliei. Iar minciuna este arătarea lui antihrist şi împărăţia lui, care va aduce lipsa în lume şi pierzarea, fiindcă multa grijă îl întunecă pe om şi-l face nesimţitor şi îşi face gătire spre pierzare la antihrist. Mântuirea atârnă la cei ce nu se supun lui antihrist, iar lucrarea acestuia este: grija celor deşarte şi materia lucrurilor lumii, câştigarea metalurilor pământului. Acesta este capul răutăţilor şi propovăduirea pierzării şi stricarea mântuirii.... Gânditor, antihrist se află în lume şi de la început, de când a căzut din starea lui, lucrează. Şi a amagit pe oameni în deşertăciune şi i-a făcut nesimţitori: curvesc, preacurvesc, fac păcatul sodomiei şi săvârşesc neguţătorii trupeşti mâncând şi bând, uitând de Dumnezeu. Şi Dumnezeu s-a milostivit cu facerea Chivotului, ca să se pocăiască, iar ei s-au dat spre cele trupeşti şi aşa nesimţirea lor a adus Potopul. Precum şi astăzi s-au dat la multă câştigare şi grija vieţii, a răpirii, a vânzării, a minciunii, a curviei, a sodomei, a lăcomiei, a mândriei, a nedreptăţii, a deznădăjduirii, a leneviei de cele bune, a mândriei inimii, a pomenirii de rău, a vrajbei, a iubirii de averi, a iubirii de argint, iubitori de avuţii în vasul sau, la venirea lui antihrist. Fiindcă mai înainte or să se-ntunece simţurile oamenilor cu nesimţirea întunericului şi oamenii or să se-ntunece de patimi precum zice Sf. Apostol Pavel: „Precum n-au ţinut adevărul Evangheliei, dând cinste şi întinăciune patimilor, i-a dat pe dânşii Dumnezeu duhului înşelăciunii, ca să se împlinească întru dânşii fărădelegea...” Sf. Nil Atonitul despre „înmulţirea fărădelegii”
Când se va înmulţi fărădelegea o să se adune toate prihănirile şi necurăţiile lumii, şi o să se învisteriască necurata fică a curviei care să fie lăcaş al preacurviei. Că precum Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare a fost Preacurată mai înainte de Naştere şi în Naştere şi după Naştere, Preasfânta Fecioară, şi a Născut pe Iisus care nu a ştiut păcat; aşa din contră necurata aceea fică, muma fărădelegilor, va fi şi mai înainte de naştere şi în naştere şi după naşterea spurcatului antihrist, o să fie curvă necurată şi preacurvă în toată viaţa ei. La această necurată o să se adune toate fărădelegile şi o să nască pe fiul pierzării. Şi din pricina lipsirii Darului Sfântului Duh la oameni, pentru păcatele şi fărădelegile lor, o să se adune şi o să învie toate fărădelegile oamenilor în pântecele ei. Şi după naşterea filului păcatului, o să vină toată lipsa la oameni. Întâi o să se lipsească de dragoste, de unire, de curăţenie. Al doilea, tot locul şi oraşul de păstori temători de Dumnezeu şi proistoşi credincioşi. Al treilea, Bisericile lui Dumnezeu de arhierei şi de duhovnici şi preoţi evlavioşi, precum de acum au început a se lipsi. După aceea o să se arate şi acest necurat după creşterea vârstei lui şi o să se umple de satanicească putere ca să facă semne şi minuni înaintea ochilor oamenilor pătimaşi, precum a facut Chinopsos mincinoasa înviere, fiindcă la sfinţi nu are lucrare în slăbiciune ci numai la cei întunecaţi de patimi. Precum marele Macarie vedea pe muiere în firea ei, pe care o vedeau oamenii ca pe o iapă. Şi o să se făţărnicească cu blândeţea, pentru ca să plece pe noroade la înşelăciunea lui, ca să se faca monarh. Asemenea se va arăta paşnic şi smeritm, ca să i se închine toţi. Fiindcă hrana lui o să fie tulburarea oamenilor, când se vor tulbura oamenii se va bucura. Aceasta este uitarea credinţei şi a fricii lui Dumnezeu, peacurvia, curvia, sodomia, iubirea de avuţii, iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osândirea, minciuna, clevetirea şi celelalte răutăţi. Cu acestea o să se hrănească şi o să stăpânească toate cetăţile. Fiindcă nu o să se găsească alt om vrednic să stăpânească cetăţile, pentru aceea toată lumea o va stăpâni şi o să-l aibă pe acesta atotstăpânitor. Atunci pe cât vor căpătui, vor socoti că-şi lucrează mântuirea. Atunci o să se defaime Sfânta Evanghelie şi Biserica lui Dumnezeu şi o să fie multă lipsă în lume. Semne şi arătări de la Dumnezeu în mijlocul lipsirii. Foame îndoită, simţită şi gândită. Simţită, că o să se închidă cerul ca în zilele lui Ilie, pentru fărădelegile lor şi nu o să dea ploaie şi vor flămânzi oamenii de cuvântul lui Dumnezeu, că nu o să se găsească vre-un Drept cu fapte bune ca să-i înveţe Cuvântul mântuirii. Şi o să se ridice blagoslovenia lui Dumnezeu de la mâncăruri şi băuturi. Fiindcă pe cât vor mânca mai mult vor flămânzi. Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor şi aurul şi argintul vor fi defăimaite şi o să se calce pe drumuri ca pietrele. Atunci o să se zămislească răutatea luceafărului în inimile oamenilor si atunci o să vieţuiască păgânătatea cu pântecele lui antihrist. Şi se va ridica Darul lui Dumnezeu de la oamnei, precum zice Scriptura. Nu va locui Duhul lui Dumnezeu în aceşti oameni fiindcă sunt trupuri. O să se împuţineze şi oamenii şi o să moară pe drumuri precum păsările, pecetluiţi de antihrist, vor mânca cărnuri de oameni morţi, neputând suferi foamea şi leşinarea, şi mâncând trupuri moarte vor muri şi ei. Iar înţelesul peceţii lui antihrist (666) este aşa: „Al meu eşti şi al tău sunt, de bună voie viu, nu de silă”. Vai şi amar celor pecetluiţi! Şi o să se facă tulburare mare în lume. Şi auzind oamenii în altă parte pace, o să se mute acolo. Şi o să găsească mai multă lipsă. Şi o să audă de la locuitori: O, cum aţi venit în acest blestemat loc, unde nu a rămas înţelegere omenească? Atunci, văzând Dumnezeu tulburarea oamenilor, o să Poruncească mării să-şi ia cea dintâi stare şi o să se urce focul cel de sub pământ din care se înfierbântă apele calde, şi o să fiarbă apa lumii precum fierb apele de la metale şi atunci vor înceta oamenii să se mute din loc în loc. Şi din fierberea mării o să se desfiinţeze faţa pământului şi o să se usuce pământul şi nu va răsări iarbă şi copacii nu vor da lăstare, izvoarele apelor se vor usca, dobitoacele şi păsările vor muri de aburii mării şi ai puciiasei. Şi iată vremea se apropie şi voi nu înţelegeţi, fiindcă vicleşugurile oamenilor s-au înmulţit şi s-au făcut stihiile grabnic, pentru a se apropia sfârşitul ce l-a orânduit Dumnezeu în mijlocul milemiului al 8-lea.
Deci Dumnezeu, purtând grijă de mântuirea oamneilor celor cu bunăvoinţă, o să trimită pe Enoh, pe Ilie şi pe Ioan Bogoslovul (Evanghelistul) să propăvăduiască şi să întărească mărturisirea pentru acei ce o să se mântuiască şi să înveţe că cei care nu se vor pecetlui se vor mântui în Împărăţia Cerurilor. Să se însemneze cu semnul Crucii, că insemnarea Sfintei Cruci izbăveşte pe om de osânda iadului, iar lui antihrist îi dă osânda iadului. De flămânzit să răbdaţi, că Domnul vă va trimite ajutor din înălţine, iar oamenilor le va zice: Iată câţi s-au pecetluit, s-au mulţumit. Şi le va zice: Oamenii nu s-au mulţumit la însemnarea pecetei pierzării, ci înşelăciunea i-a facut nesimţitori şi nu cunosc mântuirea lor. Oamenii cei materialnici, s-au facut draci şi nu simt foamea şi setea pentru care s-au făcut într-o unire cu dânşii, însă flămânzesc şi însetoşează mai mult decât voi, de şapte ori câte şapte. Răbdaţi puţintel şi o să vedeţi pe cei pecetluiţi murind sufleteşte şi trupeşte. Iar cei ce vor răbda din voi o să trăiţi viaţă vesnică. Opt milenii, opt mii de ani sunt. Deci venirea Domnului a fost la anul 5508, care fac cinci milenii. Iar în jumatatea mileniului al 8-lea adica la 7500 de la facerea lumii şi de la Hristos 2000, Deci 500 s-au lăsat şi de se vor mai lăsa 50, vine.
Atunci antihrist văzind pe cei trei prooroci propovăduind Adevărul şi dovedindu-i înşelăciunea lui, o să se mânie şi o să poruncească să i se aducă înaintea lui. Şi întâi o să-i momească zicând: Pentru ce voi nu vă pecetluiţi cu împărăteasca pecete? Atunci o să dojenească ei (sfinţii) în faţă pentru înşelăciunea lui, zicându-i: O, înşelătorule şi amăgitorule antihriste! Nu-ţi ajunge că ai pierdut atâtea suflete, ci ne sileşti şi pe noi să te asculătam? Blestemată este pecetea ta şi slava ta şi cu pirzarea ta a venit şi sfârşitul lumii. Iar spurcatul auzind dojana şi blestemurile ce i-au făcut sfinţii, singur o să ia sabia şi o săi taie, iar după moartea lor o să poruncescă la ai săi să facă mai cumplite răutăţi. Adică: curvii, preacurvii, sodomii, ucideri, răpiri, miciuni, furtişaguri, tiranii, vânzări de oameni şi cumpărări de copii, parte bărbătească şi femeiască, şi o să curvească în drumuri de faţă precum câinii. Iar oamenii celui spurcat, având libertate să stingă firea omenească cu multe chipuri ale răutăţii, silindu-se simţitor şi gânditor cu răutatea lor să prăpădească bunătatea oamenilor şi să-şi iasă din minţile lor, din multa neastâmpărare şi o să se facă scurţi la trupuri ca dracii. (firea dracilor e scurtă şi rotundă, şi firea oamenilor o să se unească cu a dracilor la scurtimea trupului, vor fi până la cinci palme lungime şi o să se facă mai vicleni decât dracii)
|
|
Category:
articole
SIMBOLUL DE CREDINTA 1. Ce este Simbolul credintei sau "Crezul"? Simbolul Credintei sau Crezul este infatisarea pe scurt a invataturii pe care crestinul trebuie s-o cunoasca, s-o primeasca cu credinta si s-o marturiseasca. 2. Cum se numeste acest Simbol de Credinta?
Simbolul de Credinta se numeste Niceo-Constantinopolitan, sau de la Niceea si Constantinopol. 3. Cine a alcatuit acest Simbol de Credinta, unde si de ce?
Acest Simbol de Credinta a fost alcatuit de primele doua Sinoade ecumenice: cel de la Niceea, in anul 325, si cel de la Constantinopol, in anul 381. Cel dintai, prin cei 318 Sf. Parinti cati au luat parte la el, a statornicit primele sapte articole, care se ocupa cu invatatura despre Dumnezeu-Tatal si despre Dumnezeu-Fiul intrupat pentru a noastra mantuire, adica despre Domnul nostru Iisus Hristos Mantuitorul, si erau indreptate mai ales impotriva ratacirii ereticului Arie si a partizanilor lui, care sustineau lucruri defaimatoare si umilitoare despre Fiul lui Dumnezeu. Al doilea Sinod ecumenic, prin cei 150 de Sf. Parinti, a statornicit ultimele cinci articole, care se ocupa cu invatatura despre Dumnezeu - Sf. Duh, Sf. Biserica, Sfintele Taine, invierea mortilor si viata vesnica; aceste din urma cinci articole erau indreptate mai ales impotriva ereticului Macedonie si a partizanilor lui, care sustineau lucruri batjocoritoare despre Sf. Duh. Simbolul de credinta Niceo-Constantinopolitan a fost recunoscut, intarit si recomandat ca cea mai inalta autoritate si norma de credinta in Biserica, de toate Sinoadele ecumenice urmatoare. 4. Inaintea Simbolului de Credinta Niceo-Constantinopolitan au mai fost alte simboluri de credinta?
Aproape fiecare Biserica din orasele mari isi avea Simbolul ei de Credinta, fiindca Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credintei, care era Catehismul lor, trebuitor pentru lucrarea misionara, inlauntru si in afara. Nu se puteau inchipui candidati la Botez fara sa stie pe de rost Simbolul Credintei. Se cunosc: Simbolul de Credinta Apostolic sau roman. Simbolul de Credinta al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinta al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul de Credinta al Bisericii din Alexandria si altele. Aceste Simboluri de Credinta se deosebeau putin intre ele, dupa cum aveau sa apere credinta Bisericii respective de o greseala sau alta a ereziilor; dar ele erau identice in privinta ideilor principale pe care le sustineau despre Sf. Treime, despre mantuirea noastra realizata in Hristos, despre Biserica si Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 si 381 au contopit aceste simboluri de credinta locale, le-au intregit si desavarsit, facand din toate unul singur, pe care l-au daruit Bisericii crestine, comoara pretioasa pentru totdeauna. 5. Câte articole are Simbolul de Credinta?
Are 12 articole:
1. Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
2. Si intru unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.
3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om.
4. Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.
5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
6. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
7. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Caruia imparatie nu va avea sfarsit.
8. Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci.
9. Si intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica.
10. Marturisesc un Botez, intru iertarea pacatelor.
11. Astept invierea mortilor.
12. Si viata veacului, ce va sa fie. Amin. 6. Cate parti cuprinde Simbolul Credintei?
Simbolul Credintei cuprinde patru parti:
1. Despre Sf. Treime (art. I-VIII)
2. Despre Biserica (art. IX)
3. Despre Sf. Taine (art. X)
4. Despre viata viitoare (art. XI-XII). 7. Care este art. 1 din Simbolul Credintei?
Articolul 1 este: «Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor». 8. Ce inseamna cuvantul "cred"?
Cuvantul "cred" inseamna - ca primesc si marturisesc ceea ce invata Biserica despre Dumnezeu. El are acelasi sens ca si cuvantul "credinta". Sa vedem ce inseamna "credinta"? Exista o credinta pe care se bazeaza legaturile dintre oameni si exista o credinta care intretine legatura omului cu Dumnezeu. Intre ele e o inrudire, dar si o deosebire. Credinta pe care o are un om in ceea ce-i spune alt om e o incredere, care-si poate gasi intarirea in dovedirea sau aratarea vazuta a lucrului care a fost sustinut de unul si crezut de altul. Credinta in Dumnezeu nu-si poate gasi in viata pamanteasca o astfel de intarire, prin dovedire sau aratare vazuta. Dar are si ea o intarire printr-un fel de aratare tainica, nevazuta, in fata ochilor sufletului. Deci, credinta in Dumnezeu e primirea de catre noi ca adevarate, pe baza de incredere in Dumnezeu si pe baza unei vederi sufletesti, a tuturor adevarurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, in vederea mantuirii noastre. Sf. Apostol Pavel ne spune despre credinta ca "este adeverirea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute" (Evr. 11, 1). Dupa Teodoret al Cirului, credinta crestina este invoirea libera a sufletului, vederea sufleteasca a unui lucru nevazut, statornicia in ceea ce este adevarat, intelegerea celor nevazute, potrivita firii65 (Teodoret, Despre vindecarea bolilor elinesti, 1,1, Migne, P. G., LXXXHI, col. 814). 9. Care sunt roadele credintei?
Acestea sunt:
1. Intelegerea tainelor care depasesc puterile mintii.
2. Ridicarea sufletului pana la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, sa ne putem mantui. 10. Este vreo legatura intre credinta in lucrurile descoperite si cunoasterea lor?
Sf. Chiril al Alexandriei leaga credinta de cunoasterea lucrurilor credintei prin textul din Ioan: "Si noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Ioan 6, 69). Credinta este inaintea cunoasterii, dupa cuvantul proorocului: "Daca nu credeti nu veti sta in picioare" (Isaia 7,9). Prin dreapta credinta se realizeaza cunoasterea lui Dumnezeu si a adevarului Sau si tot prin credinta ne ridicam "la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efes. 4, 13) si la starea desavarsita si duhovniceasca66 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan 4, 4, (6, 70), Migne, P.G., LXXIII, col. 628). La cunoastere se ridica omul inaintat in credinta si viata duhovniceasca inca de aici, de pe pamant, dar desavarsita cunoastere se dobandeste numai in viata viitoare.
|
|
Category:
Sfaturi duhovnicesti
CEA DINTAI DATORIE A CREDINCIOSULUI 1. Care este cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata? Cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata este grija de mantuirea sufletului sau. Nimic pe lume nu e mai de pret pentru el ca mantuirea sufletului, dupa cuvantul Mantuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau?» (Marcu 8, 36-37).
2. Dar ce este mantuirea?
Mantuirea este eliberarea din robia pacatului si a mortii si dobandirea vietii de veci, in Hristos. Ea ne-a fost facuta cu putinta de intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, si ne-o insusim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie sa conlucram prin credinta si fapte bune. De mantuire se poate impartasi orice om, caci Dumnezeu – voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului» (I Timotei 2, 4). 3. Unde se gaseste adevarul care duce la mantuire?
Adevarul care duce la mantuire se gaseste in Sfanta Biserica Ortodoxa, „stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15). 4. De la cine are Biserica Ortodoxa acest adevar?
Biserica Ortodoxa are acest adevar de la Dumnezeu insusi, vestit mai dinainte prin patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, care au avut o viata si cugetare sfanta, si apoi in mod desavarsit prin insusi Fiul Sau intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, Mantuitorul, cum spune Sfantul Apostol Pavel: «Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a toate si prin Care a facut si veacurile; Care fiind stralucirea slavei si chipul fiintei Lui si Care tine toate cu cuvantul puterii Sale...» (Evrei. 1, 1-3), 5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?
Acest adevar l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiasca.
|
<!-- / icon and title --><!-- message --> Epistolar monahal: Parintele Ilie Cleopa catre Parintele Arsenie Boca
În dosarul de urmarire informativa care i s-a întocmit parintelui Arsenie Boca în perioada 1943-1989[1], printre alte marturii documentare de mare valoare se afla doua scrisori, în original, batute la masina si semnate de parintele Ilie Cleopa. Epistolele, pe care le redam mai jos, au fost trimise parintelui Arsenie Boca, duhovnicul manastirii Prislop între 1949-1959. Prezenta lor în dosar dovedeste faptul ca acestea niciodata nu au ajuns la destinatar, ci au fost interceptate de catre Securitate, asa cum s-a întâmplat cu altele trimise de credinciosii care mergeau în pelerinaj la asezamântul nicodimian.
Continutul acestor marturii arata o comunicare care exista între cele doua oaze de spiritualitate din România supusa de comunism: în Moldova era manastirea Slatina, al carei staret era parintele Cleopa, cu o comunitate formata din traitori de înalta tinuta duhovniceasca, care de altfel vietuiau dupa rânduiala Sf. Teodor Studitul[2], si în Ardeal, manastirea construita de Cuviosul Nicodim de la Tismana si care reprezenta un etalon religios pentru neînsetatii izvorului spiritual.
Scrisorile au fost interceptate de organele de represiune în scopul ruperii legaturilor dintre cele doua centre monahale. Pelerinajele la cele doua manastiri îngrijorau politia politica din România, care a incercat prin orice mijloace sa le diminueze activitatea religioasa. De fapt, ideea centrala din aceste documente era dorinta obstei din Moldova de a se bucura în mod direct de cuvintele de învatatura ale parintelui Boca.
Prin publicarea acestor doua scrisori dorim sa redam o secventa din mult framântata istorie a monahismului ortodox românesc din timpul persecutiei comuniste.
Adrian Nicolae Petcu, cercetator la CNSAS
s1t
RPR
Sf. Mitropolie a Moldovei
???OBSTEA SF. TEODOR STUDITUL”
SFÂNTA MANASTIRE SLATINA
Comuna Draceni-Judetul Baia
1950 iulie 6
Prea Cuvioase Parinte Arsenie,
Cu cea întru Iisus Hristos frateasca dragoste si cu ajutorul Prea Curatei Sale Maici, va scriu aceste putine rânduri, care as dori sa va gaseasca în momentul cel mai fericit al mântuirii si al cugetarii spre cele Ceresti.
Parintele meu,
De multa vreme, vestea P.C. Voastre mi-a umplut sufletul de bucurie auzind ca sunteti un izvor curat din care se adapa oile lui Hristos cele însetate de apa vietii.
Mult am dorit si eu însetatul a ma adapa din acest izvor al cuvintelor pline de întelepciune ale P.C. Voastre, dar pentru lenea mea, am ramas încurcat cu grija vietii în spinii pacatelor mele care m-au tot încurcat si ma încurca de a ma duce dupa hrana cea cuviincioasa si sfatul cel spre zidire al P.C. Voastre. Iar fiindca, pentru pacatele si lenevirea mea nu am putut în timpul trecut a va vedea si a primi sfatul P.C. Voastre de care am trebuinta ca un frate mai mic si prost si care pentru lenevirea mea îmi pierd vremea cea mai scumpa decât toate cele de sub soare, în raspândire si moleseala, m-am gândit sa va scriu aceste rânduri prin care mai întâi, cer iertare de întârziere, caci stiu ca trebuie sa va scriu mai de vreme, dar gândul ca poate ma voi învrednici sa va vad m-a facut sa tac cu scrisoarea, dar acum vazând iarasi altele ma împiedica a va vedea, macar prin scris am dorit a vorbi.
Parintele meu,
Mai întâi tin sa va multumesc din tot sufletul ca totdeauna ati fost binevoitor si cu parinteasca dragoste fata de smerita noastra obste si ne-ati trimis de acolo, pe unii din ucenicii P.C. Voastre care i-ati nascut prin cuvânt, hranindu-i pâna la o vreme, pâna ce ati socotit scat pot sa se hraneasca singuri si apoi i-ati îndreptat sa vina aici la noi în maidanul nevointelor vietii de obste, precum este fratele Nicolae Naghi, fratele Vasile Târulescu si Parintele Serapion Blaga, ucenici de ai P. C. Voastre, care i-ati nascut în predicile de la Sâmbata când erati acolo. Ei totdeauna cu mare dragoste si evlavie pomenesc numele P.C. Voastre la Sfintele rugaciuni si chiar în timpul vorbirei, nu fara evlavie amintesc de numele P.C. Voastre.
Sunt oameni sinceri si merg cu Dumnezeesc dor în calea poruncilor Lui, desfatându-se întru ele ca întru toata bogatia, eu însa, sunt sarac si neiscusit si nu am cu ce sa-i folosesc întru cele spre zidire caci nu am iscusinta cea din lucrarea care sa-i foloseasca tacând, dar dragostea lor si râvna trece peste toate si nu iau în seama neputintele mele, pentru ca pamântul rodeste uneori si fara de lucrare. Mare bucurie ati face atât mie pacatosului, cât si parintilor si fratilor covietuitori, ca sa ne cercetati cu prezenta P.C. Voastre, pentru ca, cu totii va pastram evlavie si dorim a ne învrednici de mântuitoarele învataturi ale P.C. Voastre si va rugam cu totii în numele Domnului nostru Iisus Hristos si al Prea Curatei Sale Maici, daca aveti putinta sa ne cercetati ca mare mângâiere ati aduce cu aceasta sufletelor noastre.
Mila* Domnului nostru Iisus Hristos si a Prea Curatei Sale Maici sa va ajute sa veniti pe la noi si sa ne folositi pe noi cei saraci si neiscusiti.
Pâna atunci am dori sa ne bucurati macar cu o epistola spre a noastra zidire si lamurire, dar pe cât dorim a ne scrie, mai mult dorim a ne vedea de va rândui Domnul, o zi ca aceea si de este voia Lui, asa pentru noi ar fi neuitata. Mila Domnului sa va plateasca dragostea si sârguinta care ati depus si la scrierea Filocaliei, împreuna cu Parsintelet Prof. Dr. Dumitru Staniloae, ca ati dat la lumina acest tezaur mistic si ascetic al Sf. Parinti, de unde se adapa cei doritori de a merge spre urcusul desavârsirii, cred ca bunatatea si mila Domnului nu va va lasa nerasplatiti, pentru aceasta osteneala, pentru care v-ati sârguit a pune nutret ales duhovnicesc în ieslea oilor Lui Hristos.
La încheiere dorim din tot sufletul a ne cerceta pe noi pacatosii, iar daca pentru aceasta nu suntem vrednici, macar a ne mângâia prin scrisoare.
Al P.C. Voastre mai mic si neiscusit frate în Hristos Domnul, care ma plec sarutându-va mâinile.
Staret
Arhimandrit - Cleopa si soborul ss Cleopa Ilie
· ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. III, f. 248-249.
--------------------------------------------------------------------------------
s2t
RPR
Sf. Mitropolie a Moldovei
???OBSTEA SF. TEODOR STUDITUL”
SFÂNTA MANASTIE SLATINA
Comuna Draceni-Judetul Baia
1950 octombrie 29
PREA CUVIOASE PaRINTE ARSENIE,
Bine este cuvântat Dumnezeul milelor si a îndurarilor care pe noi pacatosi si smeriti, întru aceasta nemernicie si vale a plângerii, cu economia Harului Sau, ne face partasi patemilor si mângâerilor, dupa masura dragostei si a credintei cu care nadajduim întru judecatile dreptatii lui.
PARINTELE MEU,
Mai întâi, cu smerite metanii, va rog sa ma iertati pe mine pacatosul ca din cauza lenevirii mele si al nepasarii am lasat sa treaca un timp îndelungat de când nu am scris, aratând prin aceasta si oarecare lipsa de dragoste, caci orice motiv a fost nu putea trece peste fericita dragoste, caci aceasta nu stie osteneala pentru bunatati si nu cauta ale sale întru toate. stiu ca de voi vrea pot pune orice pricina, dar stiu ca pricina este o voire a pacatului si înainte mergatoare a lui este. Cred ca de aceea si fericitul David cânta în Psalmii lui ca sa nu pricinuim pricinuiri întru pacate, de aceea una dintre aceste pricini nebinecuvântate au fost ca dupa ce am scris o scrisoare catre P.C. Voastra si ne mai primind raspuns am crezut ca prin neiscusinta celor însirate acolo, pe hârtie, v-am facut cine stie ce sminteala, caci niciodata nu am avut buna chibzuinta în cuvânt si scris. Cauza este reaua mea asezare sufleteasca si întunecarea puterii de discernamânt a partii cei socotitoare a sufletului meu cel robit si încurcat de patimile cele din vointa si din simtire. Dar, P.C. Voastra, care din mila Prea Înduratului Dumnezeu, aveti oglinda întelegerii, cu duhovniceasca lucrare curatita, puteti sa nu va smintiti de mine întunecatul si pacatosul daca veti privi la mine si cuvintele mele, ca la cel ce stau jos cu cuvântul si cu lucrarea, în rânduiala pruncilor, dar nu ajungându-i pe acestia cu nerautatea, caci stiu ca aceasta ni se cere de la Mântuitorul nostru ca sa fim prunci cu nerautatea, iar nu cu întelegerea.
Alta pricina, ca si cea de mai sus, a fost ca nadajduim, ca între timp sa ne întâlnim pentru ca numai atunci v-asi fi putut cere multe lamuriri de care am nevoe atât pentru neiscusinta mea, cât si pentru cum as putea sa mai ramân a fi poreclit Staret si a ma mai bizui a conduce sufleteste si pe altii, cela ce am nevoie de a fi înca multa vreme sub conducator iscusit, caci stiu ca necuvios lucru este a paste leul de oi si cel nelamurit prin lucrare sufletele cele ce sârguesc spre Cer.
si acum, ceea ce m-a facut a tresari putin din nepurtare de grija spre cele de folosul sufletului meu si a-mi aduce aminte de duhovniceasca dragoste si iscusinta a Prea Cuviosiei Voastre, îndraznind iarasi a va scrie, a fost sosirea în smerita noastra obste a unui frate, pe care P.C. Voastra, aratându-va dragostea, l-ati trimis la noi, prin luna mai, iar el a ajuns aici abia acum, în luna octombrie, din motive, dupa cât se vede, binecuvântate. Acest frate pe lânga bucuria ca a sosit la noi, ne-a adus si Iconita cu Bunul si Marele Pastor si Mântuitorul sufletelor noastre. Pe verso poarta semnatura P. C. Voastre si a iubitului frate în Hristos si ucenicul P. C. Voastre, C. Sa, iscusitul parinte Dometie (Cucuzel). Lânga iconita si o scrisoare a P.C. Voastre, care vazând si auzind ca este scrisa chiar de P. C. Voastra m-am bucurat foarte mult, caci pâna atunci nu am avut fericirea sa va citesc vreo scrisoare, iar citind-o am vazut acolo smerita întelepciune si duhovniceasca dragoste, strâns legate si formând lantul de aur al dreptei socoteli – care m-a legat mai mult de dragostea P. C. Voastre, prin aceea ca era scris ca doriti o zi – de la Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos – ca sa ne mai vedem fata catre fata, la care si eu am zis: sa fie mila Lui si rugaciunile Prea Curatei Sale Maici si sa aduca la îndeplinire, când va fi voia Lui, spre a noastra mângâiere.
Iconita si scrisoarea le pastrez cu multa evlavie si de câte ori îmi aduc aminte de P. C. Voastra le citesc si ma mângâi cu ele. Mila Domnului nostru Iisus Hristos si cu ajutorul Prea Curatei Sale Maici sa ne ajute sa ne întâlnim si în acest veac trecator, spre mângâiere si lamurire în cel viitor spre vesnica fericire.
Daca dorinta v-ar face sa mai stiti cele de pe la noi va spunem ca pâna în prezent, cu mila Domnului si cu rugaciunile P. C. Voastre stam cum stam în cele spre zidire si în cele din afara de al Martei, spre vremelnica folosire.
Timpul a fost, din mila Domnului, prielnic spre toate cele cuvenite lui. Eu m-am întors din concediuslt medical de 30 zile, care l-am petrecut o parte la via noastra de la Cotnari si o parte la Sihastria, între vechii frati si ucenici, nu ai mei ci ai lui Hristos.
Ucenicii Prea Cuviosiei Voastre, din aceasta obste, monahul Serapion, fratele Vasile Târulescu, fratele Nicule Naghi si ultimul frate, Temelie, care ne-a adus scrisoarea si Iconita – acum de curând, toti se afla bine cu rugaciunile P. C. Voastre. Atât ei si eu, cât si tot soborul va dorim a va vedea, când va rândui Dumnezeu, în mijlocul nostru, spre a ne folosi si a ne bucura si a ne mângâia de vederea cea împreuna. De va fi mila Domnului, de care nu suntem vrednici.
Înca va rugam, cu frateasca dragoste si smerite închinaciuni, daca va mai vine vreun suflet care doreste viata monahiceasca de obste cu rânduiala ce s-a pus la noi, sa-l îndemnati catre aceasta mica turma, adunata în numele Domnului. Înca ne rugam, daca aveti bunavointa si vreme, a ne mângâia macar prin câteva rânduri, daca nu puteti cu venirea de fata la noi.
Spuneti smerite închinaciuni iubitului frate, în Domnul, Dometie, pândarul viei lui Hristos.
Spre încheiere va rugam sa primiti din partea noastra si a întregului sobor, smerite închinaciuni si duhovniceasca dorire în Domnul.
STARET
ARHIMANDRIT, ss Cleopa Ilie
Ibidem, f. 175-177.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Vezi studiul nostru ???P`rintele Arsenie Boca în percep]ia poli]iei politice din România, 1943-1989”, în curs de apari]ie.
[2] Pr. A. Gabor, A. N. Petcu, Biserica Ortodox` Român` [i puterea comunist` în timpul patriarhului Justinian, în ???Anuarul Facult`]ii de Teologie Ortodox`, Universitatea din Bucure[ti”, an II, Bucure[ti, 2003, p. 131.
* În partea stângă a paginii este scris cu cerneală albastră: ???Scrisă la maşină de mine, Vasile Târulescu, fost închinător al Sf. Mănăstiri Sâmbăta şi Prislop. Astăzi smeritul frate Vasile care vă trimit nişte metanii. P.C. părinte stareţ Cleopa are multă evlavie la C. Voastră şi mult s-ar bucura dacă ne-aţi face o vizită, chiar dacă ne-aţi scrie. Tot acelaşi smerit frate Vasile Târulescu”.
|
|
Category:
articole
Evoluţie sau Decădere ?Fiica marelui evanghelist nonagenar, Billy Graham, Anne Graham, într-un interviu în emisiunea "Early Show" (Spectacolul matinal), a fost întrebată de Jane Clayson , cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 şi i s-a pus o întrebare la care mulţi ar fi dat răspunsuri nesatisfăcătoare: "Cum a putut Bunul Dumnezeu să lase să se întâmple aşa ceva şi să privească atât de nepăsator această catastrofă de pe pământul Americii?"
Anne Graham, după ce a meditat câteva clipe, a dat un răspuns magistral, a răspuns cu nişte replici foarte logice, profunde şi inspirate, nepregătite dinainte (se poate vedea pe videoclipul înregistrat) . Dânsa a precizat foarte calm şi explicit,
precizând următoarele:
"Şi eu mi-am pus deseori această întrebare şi mi-am găsit următoarele răspunsuri.. . Cred - nu cred, dar sunt profund convinsă - că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de aceasta , la fel ca şi noi , numai că noi , de ani de zile, Îi spunem şi chiar Îi poruncim să iasă din şcolile noastre , din guvernul şi din vieţile noastre, că ne descurcăm şi singuri, fără ajutorul Lui...
Şi , fiind El un adevărat gentleman , cred că pur şi simplu S-a dat , calm , la o parte...
Cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvântarea , mila şi protecţia Sa, dacă Îi cerem să ne lase în pace? ( În lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate în şcoli etc.)
Cred că totul a început când Madeleine Murray O'Hare (doamna care a cerut ca America să devină o ţară atee şi care a fost ucisă, iar
corpul ei a fost găsit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni in şcolile noastre , iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege obligatorie în SUA...
Apoi , cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ti iubeşti aproapele ca pe tine însuţi) , iar noi am spus O.K..
Apoi , dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât , pentru că aceasta le-ar afecta mica lor personalitate şi stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus ca un expert trebuie să ştie ce vorbeşte, aşa că am spus O.K
Apoi, altcineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să îi disciplineze pe copii atunci când greşesc . Iar conducătorii de şcoli au spus ca nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când se poartă urât,
pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în niciun caz de procese. (Totuşi, există o mare diferenţa între a disciplina şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.
Apoi , cine ştie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei şcoli a spus că , baieţii fiind baieţi , vor face dragoste oricum , deci ar trebui să le dăm fiilor noştri prezervative . Aşa , ei vor putea să se distreze cât vor , iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor ca le-au primit de la şcoală. Iar noi am spus O.K.
Apoi , unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor privată atât timp cât îşi fac treaba la slujbă . De accord , a spus fiecare din
noi , mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva , inclusiv preşedintele , în viata sa privată , atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine.
Apoi , nişte libertini au cerut să tiparim cât mai multe reviste cu femei goale , în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine.. Iar noi am spus O.K.
Apoi , altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe , publicând fotografii cu copii goi , şi înca mai departe , afişindu-le pe Internet . Iar noi am spus O.K.
au dreptul la libera exprimare.
Apoi , industria show-business-ului a spus : hai să facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile , drogurile , crimele , sinuciderea şi temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât entertainment – amuzament , nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios , aşa că totul a mers înainte.
Iar acum ne întrebam speriaţi de ce copiii noştri nu au conştiinţă , de ce nu disting binele de rău , de ce nu îi deranjează să ucidă pe straini,
pe colegii de clasă sau pe ei însişi.
Probabil că , daca ne-am gândi mai mult , ne-am da seama de ce.
Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna , aceea vei şi culege.
Noi Îi spunem lui Dumnezeu: Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiţa ucisă în clasă? Iar Dumnezeu răspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, când voi mi-aţi spus să plec din şcoli?
E ciudat cum oamenii Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu , şi apoi se întreba cu naivitate de ce totul merge tot mai prost. Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce spune Biblia.
E ciudat cum de toţi oamenii vor să meargă in ceruri, deşi nu cred, nu gândesc, şi nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie în Biblie.
Este ciudat cum de unii pot spune: da , eu cred în Dumnezeu şi de fapt să
îl urmeaze pe Satana , care , se ştie că , la rândul lui , crede şi el în Dumnezeu...
E ciudat cum ne repezim să judecăm , dar nu ne place să fim judecaţi. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail sau postate pe diferite site-uri şi ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiţi mesaje privindu-L pe Dumnezeu , oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite şi altora.
E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar , crud şi obscen trece liber prin cyberspaţiu, dar orice discuţie publică despre Dumnezeu este împiedicată la şcoala şi la locul de muncă.
Este , în sfârşit, ciudat cum poate fi cineva atât de înflacarat de dragoste pentru Hristos fiind în acelaşi timp un creştin invizibil în timpul săptămânii."
(Interlocutoarea a mai venit şi cu alte argumente, dar ne oprim aici).
Râdeţi?
Ar fi , desigur , ciudat cum de, gândindu-vă dacă să trimiteţi sau nu mai departe acest site nu-l veţi trimite multor adrese din lista voastră, pentru că nu sunteţi siguri de ceea ce crede destinatarul posibil sau de ceea ce vor crede despre VOI daca îl veţi trimite.
E ciudat cum de mă îngrijorează mai mult ceea ce cred oamenii despre mine şi mai puţin ceea ce crede Dumnezeu despre mine.
Ce credeţi?
Trimiteţi site-ul mai departe dacă credeţi că este bun . Dacă nu, atunci pur şi simplu ignoraţi-l şi nimeni nu va şti că aţi făcut-o. Dar, dacă o faceti, atunci nu va mai plângeţi de starea proastă în care a ajuns lumea astazi!
Să aveti o viaţă binecuvântată !
|
|
Category:
Ajutor crestinesc
Luni, 19 Iulie 2010 13:22  Ajutoare pentru sinistraţii din Moldova
Credincioşii de pe întreg cuprinsul Patriarhiei Române continuă să fie solidari cu semenii lor din Moldova, grav afectaţi recent de furia apelor. Aproape fiecare parohie a organizat colecte pentru a trimite ajutoare sinistraţilor din judeţele Bacău şi Suceava, fiind adunaţi în primul rând bani, apoi alimente neperisabile, produse igienico-sanitare şi materiale de construcţii. Pe 15 iulie, credincioşii din protoieriile Arhiepiscopiei Dunării de Jos au răspuns apelului făcut de Înalt Preasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, şi au trimis mai multe ajutoare sinistraţilor. Slujitorii şi credincioşii din Protoieria Galaţi au colectat la sediul protoieriei şi la Parohia "Sf. Trei Ierarhi" din oraş 9,5 t alimente, paste făinoase, conserve, precum şi obiecte de uz casnic şi articole de îmbrăcăminte (pilote, plăpumi, haine noi, încălţăminte), valoarea totală a donaţiei ridicându-se la suma de 11.909 de lei. De asemenea, s-au strâns şi fonduri în bani în valoare de 50.000 de lei. Ajutoarele au fost trimise în localităţile Schineni şi Siret, judeţul Bacău. După ce săptămâna trecută a fost efectuat un transport umanitar pentru sinistraţii din localitatea Săuceşti, judeţul Bacău, şi s-au oferit alimente pentru soldaţii, jandarmii şi pompierii angrenaţi în construcţia digului de protecţie din Galaţi, preoţii şi credincioşii din Protoieria Tecuci au colectat şi au trimis pentru sinistraţii din judeţul Suceava: 20 t cereale, 655 kg alimente, paturi şi lenjerii, 2.265 kg îmbrăcăminte, 220 kg săpun, toate în valoare de 38.947 de lei. Ajutoarele în bani se ridică la suma de 58.051 lei. De asemenea, un nou convoi umanitar al acestei protoierii este planificat să plece în data de 21 iulie, în judeţul Botoşani. La Protoieria Covurlui s-au colectat 10 t cereale, o tonă alimente neperisabile, articole de îmbrăcăminte, în valoare de 30.000 de lei, precum şi suma de 55.322 de lei. Ajutoarele au fost direcţionate către cei afectaţi de inundaţii din localităţile Schineni şi Siret, jud. Bacău. Şi credincioşii din Protoieria Însurăţei au trimis 900 kg cereale, 1.211 kg alimente, îmbrăcăminte pentru copii şi adulţi, iar valoarea estimativă a acestora este de 9.500 de lei. S-a colectat, de asemenea, şi suma de 30.609 lei. Protoieria Făurei a oferit 1.975 kg cereale, 1.508 kg alimente, conserve, îmbrăcăminte, valoarea estimativă a tuturor produselor ridicându-se la 15.577 de lei, iar suma colectată a fost de 37.985 de lei. Toate celelalte parohii din arhiepiscopie vor continua colectele, constând în cereale, produse alimentare neperisabile, articole de îmbrăcăminte şi bani, prin intermediul protoieriilor, membrilor consiliilor şi comitetelor parohiale, până la jumătatea lunii august. În întreaga Patriarhie, până acum, în cadrul campaniei de colectare au fost strânse tone de alimente, cereale, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, dar şi alte obiecte care le pot fi de folos celor care, în urma inundaţiilor, au pierdut toată agoniseala. Cei care vor să fie alături de semenii lor încercaţi de greutăţi pot să o facă în continuare, Patriarhia Română având deschise conturi speciale pentru ajutarea sinistraţilor
|
Ce este Liturghia?   Ortodoxia pentru Incepatori Este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul căreia se săvârşeşte - cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc - Jertfa fără de sânge întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Iisus, luând pâinea şi binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu". Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor, zicând:" Beţi dintru acesta toţi: acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28).Scopul Sfintei Liturghii este Sfinţirea Darurilor şi Împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Sfântul Ioan din Kronştadt, menţionează: "Lucrarea pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin Liturghie întrece prin măreţia sa chiar însăşi facerea lumii. Este cu adevărat o slujire cerească a lui Dumnezeu pe pământ. Hrăneşte mintea, cheamă lacrimi de umilinţă, de evlavie; adună pe toţi într-o singură unire frăţească, împreunează cerul cu pământul, oamenii cu îngerii. Oare de ce oamenii sînt atât de nepăsători faţă de Liturghie? De ce iubesc mai mult teatrul decât biserica? Din sărăcia judecăţii, din puţină credinţă şi din necredinţă şi mai ales din pricina patimilor acestei vieţi".
Fiecare creştin ortodox e dator să pătrundă cu inima în profunzimea conţinutului Liturghiei.
Din cît părţi este alcătuită Sfânta Liturghie? În două părţi mari:
- Proscomidia, care se săvârşeşte în taină:
- Liturghia propriu-zisă, ce se săvârşeşte în auzul credincioşilor. Ea se compune din:
- Liturghia catehumenilor
- Liturghia credincioşilor
Ce este Proscomidia?
Proscomidia provine de la cuvântul grecesc "proscomizo" ce înseamnă „a aduce, a pune înainte, a oferi". Ea e rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care alcătuiesc materia Sfintei Împărtăşanii.
Cum se pomenesc vii şi morţii la Proscomidie?
Preotul scoate cît o mică părticică pentru fiecare nume ce se pomeneşte, din prescurile aduse de creştini, zicând: Pomeneşte, Doamne (citeşte numele).
Aceste părticele scoase sînt aşezate pe discos alături de părticelele scoase din cele cinci prescuri mari din care se va săvârşi Sfânta Euharistie. Cât de minunat este acest moment ne relatează Sfântul Ioan din Kronştadt: "Când aduceţi la altar prescuri pentru a se scoate din ele părticele pentru cei vii şi răposaţi, intraţi în comuniune cu Domnul, cu Maica Domnului, cu Ioan Botezătorul, cu proorocii, cu apostolii, mucenicii şi cu toţi sfinţii. Cât de mare este Jertfa lui Dumnezeu!"
Ce simbolizează Proscomidia?
Pe de o parte ea preînchipuie naşterea şi copilăria Mântuitorului , iar pe de alta , Patimile Lui.
Liturghia Catehumenilor este alcătuită din următoarele părţi:
1. Binecuvântarea preotului: "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh ,acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Credincioşii, binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei înşişi de El. Cine vine în locaşul bisericii lui Dumnezeu este ca şi cum ar veni în Împărăţia Lui şi se cuvine să-i aducă Domnului pocăinţă pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic întinat.
2. Ectenia mare. Este o rugăciune alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi trupeşti ale credincioşilor. La fiecare din aceste cereri credincioşii trebuie să răspundă: "Doamne miluieşte".
3. Antifoanele. Sânt trei imne care ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L cunoştea.
Fericirile alcătuiesc antifonul din urmă, ele fac parte din Predica de pe munte, ţinută de Iisus Hristos oamenilor (Mt. 5, 3-12), şi închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăteşti la sfârşitul Antifonului al treilea arată că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii.
4. Vohodul mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie, preînchipuie ieşirea Mântuitorului în lume spre propovăduirea Evangheliei; de aceea cântăm acum: "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos". În acest moment credincioşii îşi fac cu evlavie semnul Sfintei Cruci şi se închină.
5. Imnul Trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi". Imnul acesta a fost preluat de la îngeri şi combinat cu cuvinte din psalmi. Căci "Sfânt", strigat de trei ori este cântarea îngerilor, iar "Dumnezeu Tare şi fără de moarte" este al fericitului prooroc David. Biserica a adăugat la ele cuvântul: "Miluieşte-ne pe noi". În acest timp uşile împărăteşti continuă să rămână deschise, căci cântarea credincioşilor se uneşte cu a preotului din altar şi întreaga biserică este unită cu îngerii care slăvesc şi ei pe Dumnezeu în jurul Jertfelnicului ceresc.
6. Citirea Apostolului şi a Sfintei Evanghelii.
Apostolul preînchipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire. Preotul rosteşte: "Să luăm aminte", pentru a evidenţia că conţinutul celor ce se vor citi sînt de profunzime dumnezeiască şi hotărâtor pentru mântuire. În acest moment preotul aduce tămâie, care e simbolul rugăciunii curate de aceea în acest moment credincioşii trebuie să asculte cu evlavie cele citite.
Citirea Sfintei Evanghelii simbolizează înseşi cuvintele lui Iisus, de aceea ni se cere să o ascultăm, stând drepţi cu cugetul şi cu cuvântul, căci ea ne descoperă adevărata înţelepciune, prin care ajungem la viaţa veşnică. Fericitul Augustin ne sfătuieşte: "Să ascultăm Sfânta Evanghelie ca şi cum Domnul ar fi înaintea noastră".
Sfântul Ioan Gură de Aur , înainte de citirea Sfintei Evanghelii se ruga: "Doamne Iisuse Hristoase, deschide ochii inimii mele ca să pricep şi să fac voia Ta".
7. Ectenia întreită şi ectenia pentru catehumeni. Catehumenii sînt oamenii care n-au primit botezul, dar care se pregăteau să intre în creştinism. Ei aveau dreptul să asiste la liturghie până la cuvintele: "Cei chemaţi, ieşiţi!".
Liturghia credincioşilor
Partea a doua a Liturghiei se numeşte Liturghia credincioşilor deoarece în vechime aveau dreptul să participe doar creştinii ce erau botezaţi şi care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Ea e cea mai Sfântă parte a Liturghiei şi începe cu ectenia: "Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm". Această concediere era însoţită odinioară de închiderea uşilor bisericilor. Şi astăzi diaconul proclamă ca o reminiscenţă: Uşile, uşile cu înţelepciune să luăm aminte!" Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon al Tesalonicului, susţin că exclamaţia: "Uşile" semnifică faptul că în faţa "înfricoşătoarei şi necuprinsei Taine", Uşile Istoriei se închid. Catehumenii au asistat la venirea Cuvântului în Istorie şi acum sînt concediaţi. Credincioşii sînt reţinuţi şi se pregătesc pentru prezentarea la Judecată Preotul rosteşte: "La Tine cădem şi pe tine Te rugăm, dă-ne nouă să stăm nevinovaţi şi fără de osândă înaintea Sfântului Tău Jertfelnic, să ne împărtăşim cu Sfintele Tale Taine şi să ne învrednicim de Cereasca Ta Împărăţie: "Credinciosul trece astfel prin Judecată, îşi mărturiseşte credinţa rostind Crezul şi în momentul Împărtăşirii consumă "focul ce va să vină". Şi prin anticipare, învie şi trăieşte în mod real venirea Împărăţiei. Sfânta Liturghie a Credincioşilor
Are loc în lume dar nu este din această lume şi de aceea adunarea credincioşilor are ceva în mod mistic "închis", Ei sînt sfinţiţi prin Taina Sfântului Botez şi a Mirungerii devenind membrii ai Preoţiei Împărăteşti şi sânt co-liturghisitori cu preotul.
La originea căderii este "mâncarea fructului oprit", acest act a introdus în fiinţa omului un element strein de natura lui: răul, revolta, negaţia, suferinţa, moartea .Toate jertfele din Vechiul Testament nu erau decât "preînchipuiri" şi aşteptare a Unicei Jertfe Mântuitoare. Fiul lui Dumnezeu Se Jertfeşte pentru mântuirea lumii, este "Iubirea răstignită" care se dă hrană spre vindecare din moarte. Jertfa Fiului este o Jertfă adusă Tatălui pentru totdeauna: "Tu eşti Cel ce dăruieşti şi Te dăruieşti"-"Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.
Imnul Heruvic, afirmă că cei credincioşi sunt în mod mistic ,identificaţi cu heruvimii, sunt icoana lor vie în unanimitate, şi de aceea el cheamă la "lepădarea grijii lumeşti". Acum Biserica priveşte Taina cea Mare: Pe Împăratul intrând smerit în Ierusalim Să se jertfească pe Golgota şi spre înmormântare. Împăratul tuturor se jertfeşte, arătându-ne adevărata stăpânire pe care o câştigă prin aceasta peste suflete ca cel mai adevărat Împărat. Preotul cere după pilda tâlharului răstignit la dreapta lui Hristos, pomenirea tuturor celor ce cred în El în Împărăţia Sa: "Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".
Simbolul Credinţei.
Crezul este o manifestare a sobornicităţii Bisericii în dreapta credinţă, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei lui dumnezeu faţă de noi şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi. Prin mărturisirea comună a Crezului de către credincioşi, ei se pregătesc să primească pe acelaşi Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. În vremurile vechi, întreg poporul lua parte la salutarea liturgică pecetluită de "sărutarea păcii" ce anticipă cântarea simbolului de credinţă.
Mila Păcii ( Anafora)
Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon printr-o frază rostită solemn: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta Jertfă cu pace a o aduce!" Această formulă are menirea să concentreze creştinii cu toată fiinţa asupra momentului celui mai sublim: "Să stăm frumos şi plini de cuviinţă, precum se cuvine oamenilor să stea înaintea lui Dumnezeu, cu teamă şi cu cutremur, adică stăpâniţi de o emoţie sfântă". Poporul răspunde: "Mila Păcii, jertfa laudei". După Nicolae Cabasila, "noi dăruim numai mila Celui care a zis: "Milă voiesc iar nu Jertfă". Preotul subliniază deja caracterul său treimic, dând binecuvântarea: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi"( 2 Cor. 13.13). Astfel scurtul dialog dintre preot şi credincioşi rezumă puternic întregul sens al Sfintei Euharistii, adică lucrarea de mulţumire adusă de credincioşi Sfintei Treimi. Cuvintele: "Sus să avem inimile, confirmă că Liturghia se săvârşeşte în cer nu pe pământ. Despre cer Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: "Eu contemplu pe Stăpânul Cerului, eu însumi devin cer. Chemarea "sus să avem inimile" este o avertizare ultimă şi solemnă. Să ne temem ca nu cumva să rămânem pe pământ, ne avertizează acelaşi Sfânt Părinte; noi putem, suntem liberi să rămânem jos în vale, să nu auzim, să nu vedem, să nu primim această înălţare cu adevărat grea. Dar cel care rămâne pe pământ nu are loc în această Euharistie Cerească şi atunci însăşi prezenţa la ea devine ca o osândire a noastră. Când corul, iar prin el fiecare dintre noi răspunde: "Avem către Domnul", noi am îndreptat inimile noastre sus, către Domnul, unde se săvârşeşte judecata asupra noastră. Dar acela care fie căzut, fie păcătos, n-a îndreptat inima sa către cer, care n-a măsurat niciodată cerul cu pământul, acela nu-şi poate îndrepta inima sus numai în acest moment. Auzind această ultimă chemare, ne vom întreba: "Este inima noastră îndreptată către Domnul, este în cer, este în Dumnezeu?" După cum nu este cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu şi a nu-I mulţumi, tot aşa nu e posibil să-I mulţumeşti lui Dumnezeu fără a-L cunoaşte. Dacă întreaga viaţă a Bisericii este o mulţumire continuă, de binecuvântare , de laudă, dacă mulţumirea aceasta se înalţă şi din bucurie şi din tristeţe, din adâncul fericirii şi al nefericirii, din viaţă şi din moarte, aceasta e pentru că Biserica este întâlnire cu Dumnezeu care s-a înfăptuit în Hristos. Mântuirea este împlinită; după întunericul păcatului, al căderii şi al morţii, omul aduce din nou mulţumire curată, fără de păcat, liberă şi desăvârşită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea. El se află pe locul înalt, înaintea prestolului lui Dumnezeu, stă în cer chiar în faţa lui Dumnezeu şi în mod liber în plinătatea iubirii şi a vederii uneşte în sine întreaga lume, întreaga făptură şi aduce mulţumiri. "Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care la-I trimis" (Ioan 17,3). În aceste cuvinte e cuprins întreg creştinismul: Omul e creat pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi-n cunoaşterea Lui este viaţa adevărată, viaţa veşnică. Cunoaşterea pur raţională a pierdut accesul la esenţa Celui pe care tinde să-L cunoască şi de aceea a încetat să fie întâlnire, comuniune, unitate. Rupt de Dumnezeu prin alegerea nebunească a vieţii în afara lui Dumnezeu, a unei vieţi egoiste în sine şi pentru sine, Adam a început să creadă cu aceea credinţă de care se spune că şi "dracii cred şi se cutremură". El însă a încetat să cunoască "pe Dumnezeu", şi viaţa lui a încetat să fie o întâlnire cu Dumnezeu, să comunice cu El. Şi totuşi după această întâlnire cu Dumnezeu cel Care este Viaţa vieţii, însetează sufletul şi nu poate fi altfel, căci această însetare există în adâncul ei ultim: "Însetat este sufletul meu, de Dumnezeu cel Viu", spune psalmistul (3.2). În sfârşit, mulţumirea fiind împlinirea libertăţii a acelei adevărate libertăţi, despre care Hristos a spus: "Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi" (In.8.32). Creştinii ar trebui să cunoască mai bine decât alţii, că de fapt în "lumea aceasta", înrobită păcatului şi morţii nimeni n-a fost în stare să definească esenţa libertăţii devenită idol, Noi cunoaştem despre libertate, dar nu cunoaştem libertatea. Pentru cel din închisoare, libertatea începe dincolo de pereţii celulei. Pentru cel ce trăieşte în libertate, ea constă în a depăşi o oarecare lipsă de libertate şi aşa la infinit...Totuşi oricâte "straturi de nelibertate" am înlătura, îndepărtând unul aflăm inevitabil sub el altul, în acest fel "lumea aceasta" cu logica ei şi cu categoriile ei nu este în stare să definească libertatea în esenţa ei. Aceasta e pentru că libertatea nu este ceva care există şi poate fi definită prin sine însăşi. Dumnezeu ne-a creat pe noi nu pentru o "libertate" abstractă, ci pentru Sine, ca noi cei aduşi din nonexistenţă să fim părtaşi la viaţă din belşug, care este numai de la El, prin El şi întru El. Cel născut din Dumnezeu acela Îi mulţumeşte, iar cel care mulţumeşte este liber. Libertatea aceasta ne-o dăruieşte nouă Biserica de fiecare dată în Sfânta Liturghie.
Rugăciunea Anamnezei
În noaptea în care a fost vândut Mântuitorul , luând pâinea a dat-o ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care pentru voi şi pentru mulţi se frânge spre iertarea păcatelor, asemeni şi paharul: Beţi dintru acesta toţi acesta este Sângele Meu care se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt.28.20). Aceste cuvinte dezvoltă tema care se află în centul Sfintei Taine: prezenţa Domnului: "Eu sînt cu voi până la sfârşitul veacului". Amintirea Cinei de Taină este situată de asupra timpului şi a marginilor sale. Rugăciunea preotului cu ajutorul formelor gramaticale ale trecutului, vorbeşte despre evenimentele viitoare. "Amintindu-ne, aşadar de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, de Înviere, de Înălţare la ceruri...de a doua şi slăvita Venire". Astfel Euharistia (Împărtăşania) este şi trăirea prezenţei lui Hristos: "El este acela care ne adună pe noi în Biserică, El ne deschide nouă mintea ca să înţelegem Cuvântul Lui; El este "Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce", şi în sfârşit El cu mulţumirea Sa dăruită nouă, ne înalţă la cer , ne descoperă accesul la Tatăl Său". Aceasta înseamnă că aducerea aminte şi-a atins scopul prin înălţarea Bisericii la cer şi transformându-se în mulţumire care este tocmai realitatea Împărăţiei, pentru ca atunci, în acea noapte, La Cina de Taină, Hristos a arătat-o şi a încredinţat-o urmaşilor Săi: "Şi Eu vă încredinţez vouă Împărăţie precum Mi-a încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea în Împărăţia Mea" (Luca 22,29-30). Când ne apropiem de împărtăşire, ne rugăm: "Cinei Tale celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu mă primeşte". Aceasta este identificarea dintre ceea ce se săvârşeşte astăzi cu ceea ce s-a săvârşit atunci, adică noi suntem prezenţi în aceeaşi Împărăţie, la aceeaşi Cină pe care a săvârşit-o în acea noapte Hristos cu cei "pe care i-a iubit până la sfârşit" (Ioan 13,1). Din iubire a creat Dumnezeu lumea, prin iubire n-a părăsit-o când a căzut în păcat, din iubire a trimis pe Fiul Său Unul - Născut, a trimis Iubirea Sa să Se jertfească. Şi iată acum la această Cină, El descoperă şi dăruieşte Iubirea ca fiind Împărăţia Sa, căci Împărăţia Sa este "rămânerea" în Iubire: "Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi în iubirea Mea"(Ioan 15,9 ).
Epicleza
Preotul rosteşte: "Ale Tale Dintru ale Tale Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate", aceasta este rugăciunea prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului prin invocarea Duhului Sfânt: "Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sînt puse înainte şi fă adică această pâine Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în Potirul acesta , Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt". Euharistia (Împărtăşania) este Taina Unităţii Bisericii, la Liturghie noi ne rugăm: "Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh". În ziua Cincizecimii a coborât asupra Bisericii Duhul Sfânt, şi cu El şi în el a coborât timpul cel nou: "Iată fac nouă toate" (Apocalipsa 21,5). Astfel, a fi într-un timp nou înseamnă a fi în Duhul Sfânt. În aceasta şi constă esenţa Liturghiei: ca să ne înălţăm în Duhul Sfânt şi întru El să transformăm timpul cel vechi în timp nou. Liturghia care se săvârşeşte pe pământ se săvârşeşte în cer, - dar ceea ce se săvârşeşte în cer deja există, deja s-a săvârşit şi ne este dat, căci Hristos S-a Întrupat, a murit pe cruce , S-a coborât în iad, a înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri, Ne-a trimis Duhul Sfânt. În Liturghie, care ne este încredinţată nouă să o săvârşim "până ce El va veni", noi nu repetăm şi nu preînchipuim, ci ne înălţăm în acea Taină a mântuirii şi a vieţii celei noi, săvârşite odată, însă dăruită nouă "totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". În această Euharistie Cerească veşnică şi deasupra lumii, nu Hristos coboară la noi, ci noi ne înălţăm la El.
Împărtăşirea credincioşilor
Credincioşii se adună în faţa Uşilor Împărăteşti precum oarecând femeile mironosiţe la mormânt. Uşile se deschid larg în linişte, simbol al Arhanghelului Gavriil care a răsturnat piatra de pe mormânt Ţinând în mâini Sfântul Potir, preotul apare în faţa credincioşilor. Este arătarea lui Hristos cel Înviat, care vine să le dăruiască viaţa veşnică. Preotul rosteşte: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Apoi credincioşii care vor să se împărtăşească rostesc împreună cu preotul rugăciunea dinainte de împărtăşire: "Cred Doamne şi mărturisesc, că Tu eşti cu adevărat Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu...". Cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului se sfinţesc, se îndumnezeiesc, iar Nicolae Cabasila, menţionează: "Ţărâna care primeşte demnitatea împărătească nu mai este ţărână, ci se transformă în substanţa Împăratului Ceresc ".
Mulţumirea finală
După împărtăşirea credincioşilor preotul înalţă Sfântul Potir, zicând: "Binecuvântarea Domnului cu al Său har şi cu a S-a iubire de oameni să fie cu voi cu toţi...". Astfel, înălţarea Potirului cu valurile de tămâie care învăluie Sfintele Daruri, simbolizează Înălţarea lui Iisus la Ceruri. Urmează Rugăciunea Amvonului, pe care preotul o rosteşte în mijlocul Bisericii, şi care subliniază un ultim acord treimic: "Ţie slavă înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Misiunea lui Hristos de mântuire a neamului omenesc a luat sfârşit: "Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată Taina rânduielii părinteşti, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre".
Concluzie: Apocalipsa ne spune că într-un anumit sens lumea a fost creată pentru a deveni Liturghie, cinstire, laudă. În timpul Liturghiei omul îşi orientează vederea nu asupra sa, ci asupra lui Dumnezeu şi a măririi Lui: "Poate, oare, prietenii Mirelui să se întristeze atâta timp cît Mirele este cu ei?" Aceşti prieteni, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sînt creştinii, martori ai "negrăitelor şi necuprinselor Taine", atât de minunate, încât îngerii se cutremură, îşi acoperă ochii şi se minunează în faţa negrăitei Taine ai Iubirii răstignite. Fiecare credincios trăieşte în Sfânta Liturghie perfecţiunea Duhului care îl duce deja spre acel dincolo unde ne vom odihni şi vom vedea: vom vedea şi vom iubi: vom iubi şi vom lăuda pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin. Ultima actualizare în Miercuri, 04 Februarie 2009 13:58
|
|
Category:
articole
Sub egida... “Cine are urechi de auzit să asculte!” Astăzi vom vorbi despre.... #0000CC;">Upload</a> your own.</div></div> Politeţea şi bunele maniere ”Manierele sunt o oglindă în care fiecare îşi arată faţa” Partea I: INTRODUCERE; Despre necesitatea politeţii în zilele noastre! Partea a II-a: DEFINIREA POLITEŢII Partea a III-a: IMPORTANŢA ÎNVĂŢĂRII POLITEŢII Parte I- Introducere: despre necesitatea politeţii, în zilele noastre Mai este actual acest cuvânt „politeţe”? Credeţi că acest subiect atât de vechi, ancestral mai are valabilitate şi mai poate fi discutat şi în zilele noastre sau e ceva ”depăşit”, de domeniul trecutului? Politeţea a fost şi este indispensabilă fiecărui om, din orice timp, şi din orice loc (ar) face parte. „Florii i se cere parfum, iar omului politeţe” (Proverb indian) Nu întâmplător, politeţea a fost comparată cu o cheie de aur, care deschide toate porţile. Manierele, pe care le neglijăm ca pe nişte lucruri mărunte, fac adesea ca oamenii să te judece în bine sau în rău. Cel mai mic efort de a avea maniere plăcute şi civilizate te-ar scuti de aprecierile lor nefavorabile” (La Brujere) Se constată, cu mare tristeţe, că în ciuda evoluţiei ştiinţei şi a tehnicii, oamenii nu sunt întotdeauna manieraţi aşa cum ar trebui să fie. În comportarea lor e mai mult aparenţă de politeţe decât politeţe. Mulţi nu au nici măcar o idee exactă despre politeţe, crezând că ea constă, în primul rând, în a fi în ton cu moda, apoi o caută în gesturi exterioare, pe când, în realitate, adevărata politeţe trebuie să existe în sentiment, să se nască din inimă. Cu siguranţă că ni s-a întâmplat măcar odată în viaţă, fiecăruia dintre noi, să batem la o uşă şi aceasta să rămână închisă, ori să aşteptăm cu nerăbdare un răspuns, şi acesta să nu vină, sau ori de câte ori am salutat pe cineva să nu ni se răspundă la salut, sau să treacă cineva pe lângă noi şi să nu ne salute... Sau, poate, participând la diferite întâlniri cu semenii noştri, am fost trataţi, uneori, cu răceală şi indiferenţă, fără consideraţie pentru persoana proprie. Să fie toate acestea exemple de politeţe sau comportament de bune maniere? Cu siguranţă, nu! Poate că persoana noastră este foarte modestă, dar fără respect pentru drepturile noastre cele mai elementare, fără respect la care au dreptul chiar şi cei mai umili şi neînsemnaţi oameni, viaţa noastră poate deveni insuportabilă. Toate exemplele noastre negative anterioare nu sunt lucruri de mică importanţă şi nu ofensează doar normele cele mai elementare care reglementează convieţuirea umană, ci rănesc însăşi demnitatea persoanei umane. Lipsa de civilizaţie în comportamentul uman nu este cauzată de faptul că nu ar fi suficiente cărţi în acest domeniu, ci de faptul că o comportare civilizată nu izvorâşte, în primul rând, din cunoaşterea unui cod al bunelor maniere, ci din sufletul omului. Cu cât, oamenii vor poseda sentimentele mai nobile şi mai frumoase, cu atât vor deveni mai „domni” în comportamentul lor. CITATE DESPRE POLITEŢE: „Trebuie să ne comportăm totdeauna politicios, ca şi cum ar fi faţă de Domnul!” (Clement de Alexandria) „Nu e destul om cine nu e destul de bine crescut!” (Joubert) „Politeţea este moneda care circulă în lumea întreagă!” (Cervantes) „Bunele maniere sunt făcute din sacrificii” (Emerson) PARTEA a II-a – CE ESTE POLITEŢEA? Politeţea este un instrument delicat care trebuie să vibreze odată cu sufletul; de aceea sunt puţini cei care ştiu să scoată din ea sunete armonioase menite să-i mişte pe cei din jur. Politeţea este o artă care nu se învaţă fără oboseală; este arta cea mai grea, deoarece este atât de uşor să fii nepoliticos. Puţini oameni reuşesc să şi-o însuşească perfect, pentru că, în fond, ea nu este alceva decât un buchet de virtuţi alese. Exemplu: Sf. Francisc de Assisi este considerat modelul cavalerului perfect, pentru că, era elegant, viteaz, amabil, plin de atenţie şi delicat în iubire faţă de cei săraci şi umili; avea un mod politicos şi amabil de a-i trata pe cei aroganţi, pe pungaşi; mai presus de toate pentru că, aflându-se în secolul în care leproşilor nu li se dădea nici o atenţie, el le săruta rănile cu o infinită delicateţe. Nu este uşor să dăm o definiţie exactă a politeţii, chiar dacă avem despre ea o idee atât de clară încât deosebim imediat un gest civilizat de unul necivilizat, o persoană distinsă de una mai puţin rafinată. Aceasta se datorează poate faptului că politeţea nu este o singură calitate sau virtute, ci un ansamblu fericit de calităţi naturale şi dobândite care-l fac pe cel ce le posedă plin de demnitate, manierat, plăcut. Politeţea – nu este doar expresia a ceea ce omul posedă de la natură mai bun în sufletul său, ci e, în acelaşi timp, rodul unei munci susţinute de rafinament spiritual, de cucerire a însuşirilor indispensabile în relaţiile umane. Politeţea- înseamnă cunoaşterea acelor legi pline de sens şi universal acceptate ce reglementează convieţuirea socială şi punerea lor în practică. Pentru calităţiile sufletului situaţia este aceeaşi ca şi pentru calităţile trupului: există unii oameni care din natură au forme delicate, trăsături armonioase, au o faţă plăcută şi distinsă, în timp ce alţii par să fii fost plămâdiţi de nişte mâini distrate şi grăbite. Sunt unii oameni care au în sânge politeţea, fineţea, sunt „domni” din naştere, precum sunt şi alţii din fire neciopliţi, rudimentari, neglijenţi. De aceea, cine are politeţea în sânge se va osteni mai puţin pentru a deveni un om cu desăvârşire rafinat; ceilalţi, în schimb, vor fi nevoiţi să facă o muncă mai grea, dar fără îndoială că şi ei, prin observaţie şi efort, pot ajunge în cele din urmă oameni manieraţi. BUNELE MANIERE – ÎN UNIVERS Chiar şi lucrurile din natură par să fie guvernate de nişte legi precise ale politeţii. Armonia universului este eleganţă. Armonia şi politeţea îşi dau mâna în mod inconştient, dar supremul Creator al universului a orânduit acest lucru pentru ca noi, oamenii, să observăm şi să învăţâm. Ca de exemplu: Lăsând un smoc de lână într-un mărăcine, oaia face cadou culcuşul pentru cuibul pe care sticletele şi-l construieşte în vârful unui copac. Zăpada nu cade pentru a sufoca firicelul născut de curând, ci pentru a-i oferi un adăpost la iarnă, pentru a-l proteja ca mai târziu să crească mai frumos şi mai robust. Ierburi plăcute cresc pe marginea drumului pentru ca vitele care trec să se hrănească cu ele. Există o legătură atât de intimă în timp şi spaţiu între lucruri, încât nu este îngăduit să izolăm vreunul din ele fără să distrugem divina armonie în care toate sunt prinse. Ceea ce ni se pare fără continuitate şi nesimultan este cauzată de incapacitatea simţirilor noastre. Există o armonie inconştientă pentru fiiinţele iraţionale, însă ea îi învaţă pe oameni că aceeaşi armonie trebuie să existe şi între ei, iar acum acestă armonie o pot realiza prin iubire, corectitudine sufletească, bunătate, politeţe. Pentru ca inima omului să nu se oprească, pentru ca cel care călătoreşte să nu se rătăcească, pentru ca ceea ce Dumnezeu a creat să nu piară, străluceşte soarele şi se aprind stelele pe cer, se succed anotimpurile, întreaga creaţie palpită. Nimic nu a fost voit de Dumnezeu pentru sine, nimic nu-şi este suficient sieşi, totul a fost conceput să existe în armonie şi unire. Nu există manifestare externă de politeţe care să nu aibă un profund sens moral. Comportamentul este oglinda în care fiecare persoană îşi arată propria imagine. Respectul faţă de persoana umană stă la baza orcărei relaţii sociale şi acesta este semnul fundamental pe care îl conţine orice manifestare externă de politeţe. Indiferent cu ce este îmbrăcat cineva, indiferent ce rol joacă în societate, indiferent ce vârstă are, e o persoană cu demnitatea şi drepturile proprii şi, ca atare, este vrednic de atenţie, de consideraţie şi de respect. Omul sărac şi umil este vrednic de toată consideraţia ca şi cel bogat şi puternic. Sub orice haină modestă şi cârpită se află o fiinţă umană ea nu se deosebeşte (sau nu ar trebui) de cel luxos îmbrăcat – pentru că, de fapt, originea lor este aceeaşi, au structuri fizice şi un suflet la fel de nobil şi nemuritor. Dacă se pune problema unei atenţii deosebite, aceeasta o datorăm celui care suferă mai mult, pentru a înlătura cumva dezechilibrul dintre oameni şi a îndulci loviturile soartei nemiloase. Premisa fundamentală a politeţii: toţi oameni merită să fie trataţi cu respec! Aceasta nu pentru că l-ar fi câştigat, nu pentru că sunt întotdeauna amabili sau pentru că ne putem înţelege uşor cu ei, ci pentru faptul că sunt o parte din ceva mai mare decât ei înşişi. Sunt o parte a omeniri – şi aceasta înseamnă că ocupă un loc important în ordinea lucrurilor. Esenţa politeţii este respectul faţă de oameni, maniera de a stabili o relaţie bună, armonioasă cu ceilalţi, maniera de a recunoaşte valoarea fiecărei fiinţe umane; Esenţa lipsei de politeţe este lipsa de respect faţă de oameni, ceea ce duce la distrugerea legăturilor care se unesc, de aceea neglijarea politeţii duce chiar până la prăbuşirea comunităţi. Cel care omite să spună „te rog” ascunde în sufletul său un mic dictator care crede că e bine să dai ordine şi care poate ajunge până la urmă un despot crud. Cel care face gesturi obşcene când e blocat în trafic resimte o violenţă interioară care, dacă nu e controlată poate duce la atacuri şi chiar la crimă. Cel care face glume pe socoteala altora deschide calea către prejudecăţi. Totuşi, nu orice copil care uită să spună „te rog” când cere o bomboană va deveni Sadam Hussein. „Politeţea este sora iubirii” (Sf. Francisc de Assisi), iar creştinul este obligat la o comportare civilizată, nu doar din motive omeneşti, dar şi din motive de ordin superior: e obligat de virtuţiile supranaturale ale credinţei şi iubirii; căci cel care are credinţă şi iubire, în orice întâlnire cu aproapele îl întâlneşte şi îl descoperă pe însuşi Dumnezeu a cărui imagine şi a cărui iubire se află în orice făptură omenească, fără deosebire. Creştinul vede în aproapele cu care vine în contact zilnic, nu doar o imagine a lui Dumnezeu, ci ceva mai mult: vede mădularele aceluiaş trup viu al cărui cap este dumnezeiescul Mântuitor. Dacă avem cel mai mare respect faţă de trupul fizic al lui Isus Cristos din Sfânta Euharestie, pentru ce am fi lipsiţi de respect faţă de membrele care formează trupul său mistic? E oare posibil să calci în picioare mlădiţa şi să nu faci rău viţei? Fineţea, rafinamentul, curtoazia fiilor lui Dumnezeu trebuie să imite eticheta acelei curţi unde rege este Cristos, iar demnitari şi mari seniori sunt sfinţii din cer şi de pe pământ. Oamenii sunt îndrăgiţi de Dumnezeu, sunt susţinuţi de o dragoste sfântă care ne cere să răspundem cu recunoştinţă, în spiritul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Hinduşii se salută cu mâinile împreunate şi cu capetele plecate, simbol al respectului faţă de caracterul sacru al vieţii celuilalt. Politeţea la alte religii Trebuie să recunoaştem că noi creştinii nu suntem întotdeauna fideli convingerilor noastre profunde. În momentele şi zilele cele mai bune, ştim că Dumnezeu nu locuieşte numai în oameni ca noi, care cel puţin în aparenţă suntem cât de cât normali, ci că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi (păgâni, bolnavi...); Evreii fac apel la o viaţă de onestitate şi dreptate, convinşi fiind că oamenii au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. După credinţa creştină, prin Isus Cristos, Dumnezeu a devenit una cu noi (om) şi astfel omenirea în sine a fost înălţată la un rang superior, căpătând un loc de o importanţă imensă. Toţi oamenii, indiferent de starea lor, de realizările şi de eşecurile lor, au o valoare eternă, o valoare pe care noi n-o putem măsura. Dacă am putea vedea pe ceilalţi aşa cum îi vede Dumnezeu! De vreme ce fiecare persoană merită să fie tratată cu respect, trebuie să avem grijă cum ne purtăm unii cu alţii. Viaţa noastră se clădeşte cărămidă cu cărămidă, zi după zi; cu fiecare gest mărunt de atenţie creăm ceva de o importanţă covârşitoare – caracterul nostru, cât şi al altora. Micile gesturi de politeţe pot avea un rol major în a crea o omenire mai umană. Nu ajung gesturile exterioare; mai înainte de a exista în gesturi, politeţea trebuie să existe în suflet. Simplele aparenţe sunt măşti prea slabe pentru a putea acoperi prea multă vreme ceea ce este rău în inima şi în mintea unui om. . Politeţea are rădăcinile în inimă, deoarece oamenii ţin la mare cinste adevărata politeţe care este bunătate, modestie, înţelegere, generozitate, iertare. Cine posedă aceste calităţi este adevăratul gentleman, e cavalerul desăvârşit. Adevărata politeţe este expresia a ceea ce este mai bun în inima omului, este sinceritate (cel care exprimă în exterior ceea ce nu posedă în interior pune în evidenţă o monedă falsă) Oamenii sunt foarte exigenţi în această privinţă! Pe cât sunt de îngăduitori şi gata să ierte un gest nepoliticos săvârşit fără răutate, pe atât sunt de intoleranţi cu cei care fac uz de o falsă politeţe. DECI Politeţea, care la prima vedere nu ar părea altceva decât o etichetă sinceră, e ceea ce este mai bun în suflet, e vibraţia armoniei interioare, o rază a luminii lăuntrice, palpitaţia iubirii inimii. PARTEA a III-a: Importanţa învăţării politeţii Probabil că, în general, comportamentul dumneavoastră este manierat, politicos şi poate chiar plin de amabilitate, dar trebuie să ştim că regulile de conduită au evoluat de-a lungul a nenumărate generaţii, sunt individualizate în funcţie de situaţie, şi au un rol foarte important în cadrul relaţiilor interumane. Noi, oamenii, nu moştenim însă aceste norme de conduită de la generaţie la generaţie şi nici nu suntem dotaţi cu un instinct care să ne permită cunoaşterea lor din faşă. Noi, oamenii, trebuie să învăţăm regulile comportamentului civilizat. Bunul simţ, respectul pentru semeni şi o viziune binevoitoare asupra vieţii ne va ajuta enorm să stabilim relaţii armonioase cu cei din jur şi să ne câştigăm reputaţia unei persoane cu o conduită civilizată. Este posibil, însă ca acest comportament demn de stimă al nostru să nu cuprindă toată varietatea de circumstanţe în care v-aţi putea afla la un moment dat, iar nerecunoaşterea normelor de conduită într-o anume împrejurare să vă pună în situaţii jenante, făcând ca persoanele cu care intraţi în contact în astfel de cazuri şi care nu ştiu ce om cumsecade sunteţi, să vă judece, şi chiar cu asprime, exclusiv pe baza conduitei dumneavoastră. În relaţiile noastre de muncă, de învăţătură, de societate, ne dăm seama ce cale lungă mai au de făcut nu numai cei ignoranţi sau cei mai puţini sensibili la normele bunei – cuviinţe, ci şi cei care sunt convinşi că au atins acest ideal şi că strălucesc în societate. Acum, la început de secol, văzând cum intoleranţa câştigă pe zi ce trece mai mult teren, este momentul să ne întrebăm care sunt motivele care au condus la acest individualism agresiv, atât de caracteristic epocii noastre. Situaţia se datorează în mare măsură faptului că respectul pentru celălalt nu mai este una din valorile esenţiale. Uneori, respectarea anumitor reguli nici nu mai contează; în multe domenii deseori nu se mai ţine seama de existenţa multora dintre ele. În numele libertăţii, al liberei expresii, suntem pe cale să ne călcăm în picioare unii pe alţii. „Trăim într-o ţară liberă, pot să fac ce vreau”, auzim adesea, peste tot din gura copiilor, tinerilor. La nivelul societăţii, al familiei, al individului, este obligatoriu să stabilim anumite limite precise, peste care să nu acceptăm să trecem. Aceste reguli elementare, care ar trebui să guverneze o societate, o familie, un grup, se referă la politeţe, la buna – cuviinţă, sunt reguli care ne permit să trăim liberi, fără a-i obliga pe ceilalţi să ne suporte. Fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru schimbările sociale pe care le doreşte. Reconsiderându-se atitudinea faţă de bunele maniere, faţă de buna-cuviinţă, faţă de respectul datorat celuilalt, nu facem decât un prim pas mic, dar important, spre recâştigarea armoniei. Multe dintre regulile de politeţe sunt stabilite şi cunoscute de când lumea. Dar, cu timpul începem să le uităm... Cu vârsta, credem că ne putem permite... Cunoscând bine aceste reguli de politeţe, putem să ne simţim mai siguri pe situaţie. CONCLUZIE La serviciu, la şcoală, pe internet, în familie sau în străinătate, a şti să te porţi cum-se-cade este un DAR care ne aduce mult folos. Fiecare dintre noi este artistul lui însuşi; fiecare poate sculpta din el ce doreşte: un Cristos sau un ţăran. Nu toţi suntem artişti înzestraţi cu aceeaşi pricepere şi măiestrie. Când Donatello sculpta răstignitul pentru fraţii de la Santa Croce era destul de tânăr, era începător... Dar, peste câţiva ani nu mai era ţăran. Un creştin poate şi trebuie să facă din el însuşi un alt Cristos. Cu siguranţă va întâlni dificultăţi, va fi o muncă îndelungată şi grea, până la realizarea perfecţiunii. Dar ... până la urmă, va reuşi să posede spiritul şi manierele lui Cristos care a fost extrem de delicat şi cel mai desăvârşit om dintre toţi câţi s-au născut vreodată. CONCLUZIE
|
CALEA CATRE HRISTOS ELLEN G. WHITE Este scrisă în 1890, în cuvinte simple, dar de o mare forţă spirituală. Ne este prezentata iubirea lui Dumnezeu pentru cel păcătos în adevărata lumină a cerului, nevoia de Domnul Hristos, de Duhul Său ce Sfânt, care să ne conducă la pocăinţă, la mărturisire şi consacrare deplină. Titlul cãrtii în original: “Steps to Christ” Contine: 128 pagini O puteti cumpara de la Editura Viata si Sanatate CAPITOLUL 03 POCAINTA
Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeaşi problemă pentru care, în Ziua Cincizecimii, mulţimea, străpunsă în inimă de vinovăţia păcatului, a strigat: "Ce să facem?" Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: "Pocăiţi-vă" (Fapte 2,37.38). Altădată, la scurt timp după aceea, el a spus: "Pocăiţi-vă... şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele" (Fapte 3,19).
Pocăinţa cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simţim păcătoşenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viaţa noastră.
Sunt mulţi aceia care dau greş în a înţelege adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar ajung să facă o schimbare vizibilă în viaţa lor, aceasta pentru că se tem că păcatele lor vor aduce asupră-le suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, în sensul biblic. Unii ca aceştia deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta era amărăciunea lui Esau când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina de teamă să nu-şi piardă viaţa; dar el nu manifesta o adevărată pocăinţă, o reală părere de rău pentru păcat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârbă faţă de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce a vândut pe Domnul său, a strigat: "Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat" (Matei 27,4).
Mărturisirea aceasta a fost smulsă sufletului său vinovat datorită unui simţământ teribil de condamnare şi a unei teribile aşteptări a judecăţii. Urmările actului său îl umpleau de groază, dar nu era pătruns de o durere profundă, zdrobitoare de inimă pentru faptul că a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi a lepădat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut păcatul său numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la poziţia de sfidare a cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceştia deplângeau rezultatele păcatului, dar nu erau zdrobiţi pentru păcatul în sine.
Însă atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa va fi trezită, iar păcătosul va ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea şi sfinţenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. "Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume", care luminează cămările tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la lumină (Ioan 1,9). Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi inimă. Păcătosul înţelege acum dreptatea lui Dumnezeu şi îi este groază să apară, în vinovăţia şi întinarea lui, înaintea Celui care cerectează inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei şi bucuria curăţiei; el doreşte atunci din inimă să fie curăţit şi readus în legătură cu cerul.
Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa sa a fost sinceră şi profundă. El n-a făcut nimic ca să-şi micşoreze vina; rugăciunea sa n-a fost nicidecum inspirată de dorinţa de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a văzut grozăvia păcatului său; şi-a dat seama de josnicia sufletului său şi îi era scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. El tânjea după bucuria sfinţirii : spre a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iată limbajul sufletului său apăsat:
"Ferice de cel cu fărădelegea iertată; şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!" Psalmul 32,1.2. "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule , pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale; şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta!" Psalmul 51,1-14
Nu stă în puterea noastră să dăm pe faţă o astfel de pocăinţă; ea se dobândeşte numai prin Domnul Hristos, care S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor.
Dar tocmai aici, în acest punct, mulţi pot greşi şi, de aceea, nu mai ajung să primească ajutorul pe care Domnul Hristos doreşte să li-l dea. Aceştia gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc şi că pocăinţa îi pregăteşte pentru iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede iertarea păcatelor; căci numai inima zdrobită şi smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aştepte până când va fi pocăit şi numai după aceea să vină la Domnul Isus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor?
Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie ca mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să dea curs invitaţiei Domnului Hristos: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28).
Ceea ce conduce pe păcătos la adevărata pocăinţă este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifică această problemă în cuvântul adresat iudeilor când zice: "Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Fapte 5,31). Noi nu putem nicidecum să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de păcatele noastre fără Domnul Hristos.
Domnul Hristos este izvorul oricăror impulsii bune. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie faţă de păcat. Orice dorinţă după adevăr şi curăţie, convingerea cu privire la propria noastră păcătoşenie constituie dovada faptului că Duhul Său Sfânt lucrează în inimile noastre.
Domnul Hristos spunea: "Şi după ce voi fi înalţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minţii noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea Sa pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a dat pe faţă o iubire mai presus de înţelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi înduioşează inima, îi impresionează mintea şi îi conduce sufletul la căinţă.
Este adevărat că, uneori, oamenii încep să se ruşineze de căile lor păcătoase şi se lasă de unele din obiceiurile lor rele, înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi spre Hristos. Dar ori de câte ori aceştia depun eforturi de a produce o reformă în viaţa lor dintr-o dorinţă sinceră de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determină la aceasta. O influenţă mai presus de cunoaşterea lor lucrează asupra sufletului, conştiinţa este trezită, iar manifestarea vieţii lor este schimbată în bine. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească la crucea Sa, să privească pe Acela care a fost pironit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin în conştiinţă. Stricăciunea vieţii lor şi păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep atunci să înţeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos şi exclamă: "Ce este oare păcatul, că a trebuit să ceară un sacrificiu atât de mare pentru mântuirea victimelor lui? Toată această dragoste, toată această suferinţă, toată această umilinţă au fost oare necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veşnică?"
Păcătosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza să se lase atras de Hristos; dar dacă nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. Înţelegerea Planului de Mântuire îi va conduce la piciorul crucii în adâncă pocăinţă de păcatele sale, care au pricinuit suferinţele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu.
Această voinţă divină care lucrează asupra lucrurilor din natură vorbeşte şi inimilor oamenilor, dând naştere în fiinţa lor unei dorinţe inexprimabile după ceva care le lipseşte. Lucrurile firii, ale păcatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă mereu să caute numai acele lucruri care le pot da pace şi linişte : harul lui Hristos, bucuria sfinţirii. Prin mijloace văzute şi nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu ca să atragă inimile oamenilor de la plăceri care nu satisfac, plăceri ale păcatului, la binecuvântările veşnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în van să bea din fântânile fără apă ale păcatului li se adresează chemarea divină: "Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea, să ia apa vieţii fără plată" (Apocalips 22,17).
Voi, care simţiţi în inimile voastre dorinţa după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, recunoaşteţi această dorinţă a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereţi de la El să vă dea pocăinţa, rugaţi-L să vă descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste şi desăvârşită curăţie. În viaţa Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi oameni, au fost în mod desăvârşit exemplificate. Bunătatea, iubirea neegoistă constituiau viaţa Sa. Numai când privim la El şi când lumina feţei Mântuitorului nostru se revarsă asupra noastră, numai atunci ajungem să vedem păcătoşenia inimilor noastre.
Ca şi Nicodim altădată, poate că şi noi ne amăgim cu ideea că viaţa noastră este dreaptă, iar caracterul nostru moral este corect, trăgând concluzia că nu trebuie să ne mai umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Când însă lumina de la Domnul Hristos luminează sufletele noastre, numai atunci putem vedea cât suntem de păcătoşi, numai atunci putem recunoaşte egoismul faptelor noastre şi vrăjmăşia noastră împotriva lui Dumnezeu, care au mânjit fiecare act al vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea noastră este cu adevărat asemenea unor cârpe murdare şi că numai sângele Domnului Hristos ne poate curăţi de orice întinăciune a păcatului şi ne poate reînnoi inimile făcându-le ca a Lui.
O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a curăţiei Domnului Hristos care pătrund în suflet fac ca fiecare pată de necurăţie să apară dureros de clar descoperind diformitatea şi defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune în evidenţă dorinţele nesfinţite, necredincioşia inimii şi necurăţia buzelor. Actele de neascultare ale păcătosului, prin care acesta desconsideră legea lui Dumnezeu ca fiind fără valoare, îi sunt înfăţişate privirii şi înţelegerii, iar spiritul său este copleşit şi mâhnit sub influenţa cercetătoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgustă de sine însuşi atunci când vede caracterul curat şi fără pată al Domnului Hristos.
Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleşit de simţământul propriei sale slăbiciuni şi imperfecţiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: "Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă" (Daniel 10,8). Sufletul mişcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine şi va căuta : prin neprihănirea Domnului Hristos : acea curăţie a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu şi cu caracterul Domnului Hristos.
Apostolul Pavel spune că "cu privire la neprihănirea pe care o dă legea" : în ceea ce priveşte faptele exterioare : el era "fără prihană" (Filipeni 3,6); dar atunci când a înţeles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca păcătos. Judecând după litera legii, aşa cum oamenii o aplică manifestării exterioare a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu şi atunci s-a plecat în umilinţă şi şi-a mărturisit vina. El a declarat: "Odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit" (Romani 7,9). Când el a înţeles natura spirituală a legii, păcatul i-a apărut în toată hidoşenia lui, iar preţuirea de sine a dispărut.
Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca find egale; există grade de vinovăţie, în aprecierea Sa, ca şi în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar părea în ochii oamenilor un păcat sau altul, nici un păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile aşa cum sunt în realitate. De pildă, un beţiv este dispreţuit şi i se spune că păcatul său îl va exclude din împărăţia cerurilor; în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân, prea adesea, nemustrate. Totuşi, aceste păcate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru că sunt contrare bunătăţii caracterul Său, acelei iubiri neegoiste care formează atmosfera lumilor necăzute în păcat. Cel care cade în unele păcate grele poate ajunge să aibă un simţământ de ruşine, să-şi vadă nimicnicia şi să simtă nevoia după harul lui Hristos, dar mândria nu simte această nevoie şi, în acest fel, ea închide inima în faţa Domnului Hristos şi a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea.
Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul" (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rău, foarte păcătos, şi ceilalţi îl vedeau în aceeaşi lumină; dar el a ajuns să-şi dea seama de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovăţie şi ruşine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisă ca Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă lucrarea şi să-l elibereze de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului mândru şi încrezător în propria sa neprihănire a arătat că inima sa era închisă influenţei Duhului Sfânt. Datorită depărtării de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea nici o nevoie şi de aceea n-a primit nimic.
Dacă ajungi să-ţi dai seama de păcătoşenia ta, nu aştepta să te faci singur mai bun. Sunt mulţi aceia care gândesc că nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Aştepţi să devii mai bun prin propriile tale eforturi? "Poate un etiopean să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-ţi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?" (Ieremia 13,23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aşteptăm convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi înşine nu putem face nimic. Noi trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem.
Dar nimeni să nu se amăgească pe sine cu gândul că Dumnezeu, în marea Sa iubire şi milă, va mântui chiar şi pe cei care au respins harul Său. Păcătoşenia nespus de mare a păcatului poate fi înţeleasă numai în lumina crucii de pe Golgota. Cei care susţin că Dumnezeu este prea bun ca "să arunce afară" pe cei păcătoşi, să privască Golgota. Ea a avut loc pentru că n-a existat o altă cale prin care omul să poată fi mânuit, pentru că fără acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc să scape de puterea mânjitoare a păcatului şi să fie readus în comuniune cu fiinţele sfinte : pentru că era imposibil pentru ei să devină părtaşi vieţii spirituale : de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia neascultării şi a suferit în locul păcătosului. Iubirea, suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre teribila grozăvie a păcatului şi declară că nu există nici o altă scăpare de sub puterea lui, nici o speranţă pentru o viaţă mai înaltă decât prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos.
Adesea, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză spunând despre cei ce mărturisesc a fi creştini: "Eu sunt tot aşa de bun ca şi ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai supuşi sau mai prevăzători în comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atât de mult iubitori de plăceri şi necumpătaţi ca şi mine". În acest fel ei fac din greşelile altora o scuză pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar păcatele şi defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model nişte fiinţe omeneşti greşite. Fiul nepătat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plâng de comportarea rea a celor ce mărturisesc a fi creştini ar trebui să fie exemple de vieţuire mai bună şi mai nobilă. Dacă ei au o concepţie aşa de înaltă despre ceea ce înseamnă a fi creştini, nu este oare păcatul lor cel puţin tot atât de mare? Ei ştiu ceea ce este drept şi totuşi refuză să facă.
Feriţi-vă de o îndelungată amânare! Nu lăsaţi la o parte lucrarea de părăsire a păcatelor şi de căutare a curăţiei de inimă prin Domnul Hristos. Aici au greşit mii şi mii de oameni spre pierzarea lor veşnică. Nu vreau să stăruiesc aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii; dar există un teribil pericol : un pericol insuficient de bine înţeles : în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi a alege a trăi viaţa cea fără păcat, căci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Păcatul, oricât de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngăduit decât cu primejdia pierderii veşnice. Lucrul pe care nu ajungem să-l biruim ne va birui el pe noi şi va lucra la pierderea noastră veşnică.
Adam şi Eva au căutat să-şi liniştească vocea conştiinţei, că un lucru de o aşa mică importanţă de a mânca din fructul oprit nu putea avea urmări aşa de teribile ca cele arătate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neînsemnat a constituit călcarea legii sfinte şi de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porţi largi morţii şi a adus vaiuri negândite asupra lumii. Veac după veac se ridică de pe pământul nostru un strigăt continuu de jale, şi întreaga creaţiune geme şi suspină ca o consecinţă a neascultării omului. Chiar cerul a simţit efectele răsculării lui împotriva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispăşire pentru călcarea legii divine. Să nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat.
Orice faptă de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercursiuni asupra celui în cauză; acestea împietresc inima, pervertesc voinţa, întunecă înţelegerea şi nu numai că te fac mai puţin dispus, dar şi mai puţin capabil să te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Mulţi caută să-şi liniştească conştiinţa tulburată gândind că pot schimba cursul vieţii lor rele atunci când doresc să facă acest lucru, că pot să trateze cu uşurinţă invitaţiile harului lui Dumnezeu şi totuşi să fie din nou impresionaţi de ele. Ei gândesc că după ce au dispreţuit Duhul harului, după ce au ales să-şi aşeze influenţa de partea lui Satana, la un moment dat, constrânşi de împrejurări extreme, îşi pot schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este aşa de uşor de realizat. Experienţa, educaţia din tot cursul vieţii au modelat în aşa măsură caracterul, încât în asemenea împrejurări puţini mai sunt aceia care doresc să fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos.
Chiar numai o singură trăsătură rea de caracter, o singură dorinţă păcătoasă cultivată perseverent vor face : în cele din urmă : fără efect puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Păcătosul care dă pe faţă o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ceea ce a semănat. În toată Biblia nu găsim un avertisment mai serios adresat celor care tratează cu uşurinţă răul decât cuvintele înţeleptului, care spune că "cel rău este prins în însăşi nelegiuirea lui" (Proverbe 5,22).
Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu forţează niciodată voinţa; şi dacă prin păcătuire continuă, voinţa a ajuns cu totul robită şi noi nu dorim să ne eliberăm şi nu vrem să primim harul Său, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotărâtă a iubirii Sale. "Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii" (2 Corinteni 6,2). "Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile" (Evrei 3,7.8). "Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă" : inima omenească, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie şi necaz; inima rătăcitoare şi schimbătoare este sălaşul multor necurăţii şi înşelăciuni (1 Samuel 16,7). Domnul însă cunoaşte motivele, intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inimile mânjite, aşa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideţi larg cămările inimii voastre înaintea ochiului atoatevăzător, spunând: "Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei" (Psalmul 139,23.24).
Mulţi acceptă religia numai cu mintea, o formă a sfinţirii, pe când inima nu este curată. Rugăciunea noastră ar trebui să fie însă: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Psalmul 51,10). Ocupaţi-vă în mod sincer de mântuirea voastră! Fiţi tot aşa de zeloşi şi de stăruitori în aceasta, cum aţi fi dacă viaţa aceasta trecătoare v-ar fi în primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvată între Dumnezeu şi voi înşivă, rezolvată pentru veşnicie. Numai o falsă speranţă, şi nimic mai mult va constitui ruina voastră.
Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune! Acest Cuvânt prezintă înaintea voastră legea lui Dumnezeu şi viaţa Domnului Hristos, marile principii ale sfinţirii, fără de care "nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12,14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el descoperă în mod clar calea mântuirii. Daţi-i ascultare, căci este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre!
Când ajungeţi să vedeţi grozăvia păcatului, cum şi pe voi înşivă, aşa cum sunteţi în realitate, nu disperaţi! Domnul Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. Noi nu trebuie să-L împăcăm pe Dumnezeu cu noi, ci : o, minunată iubire! : "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). El doreşte nespus de mult să câştige pentru Sine : prin iubirea Sa : inimile copiilor Săi înstrăinaţi de El. Nici un părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi scăderile copiilor săi, aşa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta căldură pentru cel păcătos. Buzele omeneşti n-au adresat niciodată invitaţii aşa de iubitoare celor rătăcitori, aşa cum face El. Toate făgăduinţele Sale, toate avertizările Sale nu sunt decât suspinurile iubirii Sale nemărginite.
Când Satana vine şi-ţi şopteşte că eşti un mare păcătos, priveşte în sus, spre Răscumpărătorul tău şi vorbeşte despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune vrăjmaşului că "Hristos însuşi a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi" şi că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemărginită (1 Timotei 1,15). Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă imensă, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul său. Simon a răspuns: "Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult" (Luca 7,43). Noi am fost mari păcătoşi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a fi prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora le-a iertat mult îl vor iubi mult şi vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Său suprem. Numai atunci când vom înţelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom înţelege mai bine urâciunea şi grozăvia păcatului. Când ajungem să vedem lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înţelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topeşte de duioşie şi căinţă.
|
|
|
