Crestin Ortodox
Cauta:
Toti membrii inregistrati  Cautare Avansata
Postat: 31.08.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: marturisiri duhovnicesti

O minune a Maicii Domnului din zilele noastre

Publicat pe 25 Mar 2009 | Categorii: Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Minuni si convertiri | Print

Marturia urmatoare este primita de la o cititoare a site-ului, relatand minunea incontestabila si uluitoare savarsita de Maica Domnului cu ea insasi, in copilarie, in urma cu 19 ani:

02547_virgin_and_child_fr_teodor_zinon.jpg

   Dragul meu cititor, probabil cand iti vei arunca privirea asupra titlului simplu, clar si la obiect, nu-ti va starni interesul mai deloc. Probabil vei zice: “eh… minuni… si iar minuni… am mai auzit…. o minune nu tine decat 3 zile…etc“. Ai perfecta dreptate, ne-am obisnuit cu atatea minuni incat le-am pierdut valoarea, avem impresia ca e ceva ce ni se cuvine, ceva normal. Cat despre durata de doar “3 zile”, adevarul este ca noi nu-i permitem un timp mai indelungat de supravietuire. Te vei intreba: cum oare? Iar eu iti voi spune ca atata timp cat credinta in acea minune este mai mare si mai puternica cu atat minunea va persista mai mult timp atat in inima cat si in viata noastra.

      Poate vei spune, ca “nu exista minuni”, tu, cel care, sper ca ti-am starnit curiozitatea cat de putin sa frunzaresti aceste umile randuri, dar care poate ca te vor induiosa pana la lacrimi… O, cat de dezinteresat si prea preocupat de grijile acestei lumi nesatisfacatoare este omul!… Cum nu-si da seama de minunile de la tot pasul, care-l inconjoara?… Cum nu vede toate minunatiile ramase firimituri din Raiul lui Adam?… Cum ramane atat de rece si de neclintit la sursurul dulce graitor al apelor, la ciripitul incantator al pasarilor, la multitudinea de culori ce imbraca muntii, dealurile, campiile si sesurile, la azurul minunat al cerului, la culorile calde si increzatoare ale curcubeului, la mirosul parfumat si imbatator al florilor?

       Se tot vorbeste despre cele 7 mari minuni ale lumii antice si cele 7 minuni ale lumii contemporane… Cum poate omul sa ramana uimit si placut surprins de aceste “minuni artificiale” facute de mana omului iar in fata celor facute de Creatorul intregului Univers sa ramana nepasator?  O, cata rabdare si cata dragoste are Dumnezeu pentru noi pentru ca ar putea sa ne lipseasca de darurile pe care le-a lasat ca marturie vie unor simpli muritori de rand! Poate, atunci,  pierzand toate acestea vom ajunge sa pretuim ce-am avut… dar asta este firea omului.

      Si pentru ca nu vreau sa te plictisesc, dragul meu cititor, cu toata aceasta filosofie despre viata, creatii si Creator am sa incep prin a-ti demonstra ceea ce am enuntat mai sus.

      Minunea despre care vreau sa-ti vorbesc a avut o evolutie neasteptata in viata personajului principal si anume: a durat “3 zile” (durata nu este reala, a supravietuit aproximativ 11 ani), apoi o perioada destul de indelungata (este vorba de 7 ani) a fost ingropata, cu mici exceptii, cand a mai fost scoasa la iveala de alte persoane, care au fost martore si, acum, se pare, voia lui Dumnezeu este ca ea sa fie scoasa din nou la suprafata. Acesta este motivul pentru care eu ma aflu scriind aceste randuri, in speranta ca cele ce voi povesti, daca nu vor patrunde adanc in inima ta,  macar vor reusi sa stoarca o lacrima, fie ea si plapanda, din ochii tai.

      Acum 18 ani, in cartierul romanesc craiovean, Rovine, Maica Domnului a mai salvat o viata omeneasca, pe cea  a unei fetite in varsta de 4 anisori. Iata cum s-au petrecut lucrurile: intr-o insorita si placuta dimineata de Duminica, 13 mai 1990, parintii fetitei respective au plecat la piata sa-i cumpere odraslei cirese (ii placeau foarte mult), lasand copila singura acasa dormind. Aceasta familie locuia la etajul 4 al unui bloc cu doua camere semidecomandate (un amanunt semnificativ). Fetita s-a trezit in jurul orei 10 si, vazandu-se singura in dormitor, a plecat sa-si caute parintii prin casa. A traversat sufrageria in goana pentru a ajunge la bucatarie, unde stia ca petrece mai mult timp mama sa, fiind sigura ca o va gasi acolo. Mare i-a fost dezamagirea cand a observat ca de fapt era singura acasa. A fost cuprinsa de teama de singuratate la fel ca orice copil de varsta ei.

      Atunci i-a venit un gand “salvator” cum sa scape de singuratate: a hotarat sa iasa afara sa se joace, insa cheile nu erau pe nicaieri. Au urmat niste momente de plans inabusit plin de durerea si tristetea abandonarii din partea parintilor cat si de lipsa de incredere a acestora: “daca tot au plecat de ce nu mi-au lasat macar cheile?”, gandea micuta copila si o gramada de astfel de intrebari, ce-i cuprindeau mintea ei frageda de doar 4 anisori, nu-si gaseau raspunsuri.

      La un moment dat, un zambet i-a luminat fata: “daca nu am chei sa deschid usa sa ies afara, ce-ar fi sa sar pe geam?” Zis si facut. S-a urcat incaltata pe pervazul geamului de la bucatarie hotarata sa sara. Geamul de la bucatarie era prevazut cu un raft exterior confectionat din lemn, unde se pastrau alimentele la rece. In acea zi lemnul era umed pentru ca plouase cu vreo 2 zile inainte si nu avusese suficient timp sa se usuce, avand in vedere ca blocul era umbrit de cativa castani uriasi ce-si inaltau falnicele ramuri catre etajele superioare. Copila a iesit afara pe geam tinandu-se cu mainile de acel raft. Corpul ii atarna incovrigat in exteriorul gemului agatata fiind cu mainile si picioarele de marginile raftului. Uitandu-se in jos a fost cuprinsa de frica: “dar daca nu cad in picioare, asa cum m-am gandit?” Aceasta indoiala a determinat-o sa vrea sa intre in casa, insa nu a mai apucat. Ce se intamplase? Lemnul fiind umed, cand copila a incercat sa intre pe geam in casa, i-a alunecat unul dintre picioare si, astfel, dezechilibrandu-se a cazut in gol.

      S-a agatat in sarmele de rufe exterioare balconului vecinului de la etajul 3, incetinindu-i intr-un fel viteza caderii. Fetita a cazut in gradina vecinului de la parter cu jumatatea corpului de la brau in sus pe pamant, iar cealalta jumatate de la brau in jos pe ciment. Minunea a fost ca, in urma cu o zi, vecinul de la parter, in gradina caruia a aterizat “micul avion” taiase gardul de sarma ghimpata ce inconjura gradina, astfel copila nu a fost sfartecata de la mijloc in doua. Si cea mai mare minune a fost ca fetita a scapat cu viata, fiind dusa in stare de inconstienta la spital de catre vecinul de la parter.

      Ce se intamplase? In tot acest timp in care lucrurile se petreceau cu rapiditate, fetita se afla intr-o stare de veghe, nici lucida, dar nici constienta. In momentul caderii copila a fost prinsa de bratul drept al unei “Doamne” (asa cum sustinea fetita) mult prea luminoasa, imbracata in alb cu ” ceva colorat” pe cap si tinand pe bratul stang un Prunc de varsta foarte frageda. Amandoi erau invaluiti intr-o lumina orbitoare si o caldura cereasca izvora din fiinta lor. “Doamna” tinand pe bratul sau stang pe al Ei Prunc si pe bratul drept pe copila “parasutista” a lasat-o incet pe pamant dupa care, acele Fiinte Ceresti s-au ridicat la cer, invaluite in slava divina.

      Copila s-a trezit la spital, nestiind de ce se afla acolo. Intretimp parintii au ajuns la bloc, unde au aflat de marea tragedie intamplata in lipsa lor intr-o “zi ghinionista” de 13 ale lunii mai. Au alergat intr-un suflet spre spital. Tatal fiind la volan isi pierduse firea cu totul conducand ca un nebun fara tinta, gandind cu mustrari de constiinta ca si-au omorat fetita, iar mama disperata, infricosata din cauza vitezei de la volan a sotului gandea ca nu vor mai apuca sa-si vada fetita, totul terminandu-se cu un grav accident. In sinea ei tot spera ca fetita este in viata, insa si-o inchipuia desfigurata. Intr-un final au ajuns la spital, innebuniti de durere, voind sa afle unde este copilul lor. Cine poate descrie spaima, nelinistile, durerea, mustrarile de constiinta si nebunia temporara a parintilor inconstienti care-si lasasera unicul copil in etate de doar 4 ani singur inchis in casa? Este infricosator de dureros numai cand te gandesti care au fost starile successive ale sentimentelor prin care au trecut in acele momente. Cand ei au ajuns la spital intreband de copila, ea tocmai iesea de la radiologie… au ramas muti de spaima… copila arata ca si cum nu ar fi patit nimic, insa nelinistea i-a cuprins iar pe bietii parinti: “daca are vreo hemoragie interna sau organele interne sunt afectate de cazatura?”, si cate astfel de intrebari nu le dadeau voie sa-si recapete linistea.

      Au luat legatura cu doctorul ce o examinase pe fetita, care, atunci cand fusese adusa la spital de catre vecinul fetei, era aproape sigur ca acela o accidentase nicidecum ca ar fi cazut de la etajul 4. Confirmarea i-a fost facuta de parintii fetei si de insesi fetita care sustinea intruna ca ea nu a cazut de la etajul 4 ci ca o “Doamna” a asezat-o pe pamant. Au urmat 3 zile de examene medicale ale copilei la urgente apoi o saptamana de zile  a fost supravegheata in salonul de copii  fiind alimentata cu perfuzii. I se facuse foame bietei copile iar mama ii plangea de mila cand aceasta o ruga plangator: “macar o rosica da-mi si mie… un biscuite”, insa pentru binele fetitei (i se interzisese sa fie hranita pe perioada supravegherii, doar prin perfuzii era alimentata) ii era refuzata orice dorinta culinara.

      Au trecut toate cele 10 zile de spitalizare ale fetitei, cand, doctorul dandu-se batut, le-a externat pe mama si fetita zicandu-le: “Doamna, dati slava lui Dumnezeu pentru ca aceasta e o minune dumnezeiasca, eu ca doctor n-am facut nimic, ma simt neputincios in fata maretiei divine…. duceti-va si multumiti-I lui Dumnezeu… asemenea cazuri sunt de unu la 1 milion”.

      A urmat o alta perioada de examinari psihologice… era ceva de necrezut… cum un copil de 4 ani cade de la etajul 4 si nu a patit nimic afara de o zgarietura in talpa piciorului drept in forma de potcoava? Toti se gandeau, ca urmare a povestirii fetitei ca a fost afectata mintal de aceasta tragedie si ca mintea ei refuza acest lucru si de aceea a scornit povestea cu “Doamna”. Testele ieseau bune de fiecare data, iar parintii convingandu-se de minunea pe care o simtisera pe propria piele au alergat la Dumnezeu sa-I dea multumire. Au luat-o si pe copila cu ei la Biserica, unde fetita a recunoscut-o pe “Doamna” ce-I salvase viata in persoana Maicii Domnului din icoana ce se afla pe atunci in Catedrala din Craiova.

      Abia atunci au inteles toti vedenia copilei si au dat slava lui Dumnezeu fara nicio indoiala ca El a ales aceasta minunata intamplare intru slava numelui Sau si pentru mantuirea acelei familii. Din acel moment familia respectiva a inceput marea cautare a acelui Dumnezeu care le-a scapat fata de la moarte prin intermediul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Sa. Au alergat la catolici, protestanti, iehovisti si tot felul de secte, unde sperau sa afle credinta adevarata. Iar aceasta era mai aproape de ei decat ar fi crezut, pentru ca verisoara prin alianta a mamei copilei i-a luminat cu invataturile adevaratei si singurei credinte.

      Fetita respectiva are 23 de ani in prezent si este cea care  scrie aceste randuri, retraind cu fiecare fraza, acea minunata intamplare care, sper ca, nu va ramane doar scrisa si ca intr-un timp, atat cat o vrea Dumnezeu, va avea un ecou puternic, ca in urma cu 19 ani. De multe ori mi-as fi dorit sa mor atunci la 4 ani, imi doream nespus de mult sa ma fac ingeras, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu mine.

      Si acum te intreb, dragule cititor, care este parerea ta despre minuni afland cele intamplate si traite de cea care scrie aceste randuri pentru tine? Ce valoare mai au acum superstitiile? Cum ramane cu ghinionul din ziua de 13? Cum ramane cu cele 13 ceasuri rele? Si mai ales: daca nu exista Dumnezeu, de ce oare eu mai sunt in viata? Cred ca sunt niste intrebari la care ar trebui sa meditam cu totii.

lavinia.JPG

Fetita salvata de Maica Domnului

Postat: 7.04.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: marturisiri duhovnicesti

 

O întâmplare minunată din Sfântul Munte Athos povestită de Părintele Arsenie Boca (pe atunci tânărul diacon celib Zian Boca)

by Laurențiu Dumitru
Lucram de cateva zile sa reconstruim treptele care coboara dinspre schitul Prodromu la pestera Sfantului Athanasie. Pestera se afla aproape in buza marii, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucati de roca destul de tare si pe care o fasonam cu dalta si cu barosul. Lucram cu Porfirie si Dometie de la chilia Sfantul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Parintele Arsenie Mandrea, staretul Prodromului. Pentru mine era un fel de plata sau troc ca sa mi se ingaduie sa copiez din biblioteca bogata in manuscrise pe Parintii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vladica Nicolae Balan si de la Parintele Profesor Dumitru Staniloae. Trebuia sa facem munca de ocnasi, spargeam si fasonam dalele de piatra apoi le trageam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bate rotunde din lemn de castan si niste capete de funii foste parâme ale corabiilor din cea trecuta vreme, ce miroseau a mare, a alge si a peste. Mi-era o sete si o foame, gura mi-era năclăită si amară, soarele ne batea dar nu ne prea incalzea in timpul ce greu se desprimăvăra, de inceput de aprilie. Ma gandeam la sfintii de pe Muntele Sinai care si ei au carari in trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Incercam sa-mi aduc aminte din liceu cate trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine imi striga in ureche:
- Pune mana Ziane, ca-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o batut soarele in cap? Tine cu forta!
M-am trezit din reverie si mi-am opintit muschii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu daca te ajuta Maica Domnului- Panaghia, Doamna si Stapana Muntelui sfant. Dometie incepu sa cante: Axion Estin. Vrednica esti, un fel de Ave Maria.
- Si cu rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a Sfantului Athanasie Athonitul, care si el a murit cand s-a dărâmat schela si i-a cazut bolta in cap, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi pacatosii. Prinde bine, Ziane, ca deseara mancam o ciorba de radacini indulcita cu miere din butoiul fratelui Gavriil, daca ne facem treaba. 
- Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei sa fii al doilea Cucuzel pe Sfantul Munte? Daca vrei sa te indumnezeiesti, bine, fa-o, ca si eu vreau, dar nu mi se pare corect sa ne tii fara un strop de apa. Omul trebuie sa bea zilnic doi litri de apa, asa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toti trei un litru astazi. Du-te si adu niste apa de mare sa-mi ud gura, fugi! Inca n-ai venit?
- Esti prea dur frate Porfirie cu Parintele Dometie, e mai slabut el de constitutie, am intervenit eu. Priveam in jos dupa Dometie care mergea de parca zbura. Marea se involbura si lovea in valuri inspumate stancaria de pe faleza. Cred ca va trebui sa ne ducem sa facem o baie de apa sarata pana mai e soare. Ma dor si pe mine oasele, mi-a intrat igrasia si raceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam sa te intreb frate Porfirie, ce meserie ai avut inainte sa te tunda in calugarie?
- Am fost mecanic de utilaj greu! Parintele staret Arsenie m-a intrebat ce meserie am si asa am ajuns maistru constructor de trepte in piatra. Ai grija Ziane cum te proptesti in coada ţapinului ca daca o rupi nu mai am alta aici, si o sa te trimit sus in paduricea schitului sa tai una noua.
- Am taiat vreo cinci cozi si le-am pus la uscat luni cand tu erai la moara de lemn, adica la gater, langa Manastirea Iviron, asa ca maine o sa mai montam doua ţapine!
- Stii ca imi placi diacone de la Sibiu, chit ca nu prea ai voce sa canti, dar te duce mintea!
- Am vrut sa ma fac aviator. Dar ca sa intru la Cotroceni la scoala de aviatie imi trebuiau bani multi si mama nu avea de unde sa-mi dea nici daca-si vindea casa! Singura scoala unde urma sa primesc bursa a fost la teologie. Si cu toate ca eram un copil credincios de mic nu m-am simtit vrednic sa ma fac preot. Mama voia sa ma insoare.
- Dar tu nu si nu! Nu te-ai insurat, dar cum esti diacon? Te-a hirotonit celibatar?
- Da, m-a hirotonit pe incredere ca nu o sa ma insor dupa ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ti l-am cerut daca tot ai fost la moara de lemn de langa Iviru? M-am gandit ca daca nu gasim acest scripete, trebuie sa facem unul, lucram cu unelte rudimentare.
- Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvant si nu l-am gasit in nici un ceaslov!
- Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…
- Esti poet? Nu te juca! Tine bine coada ca se dezvârte vârtejul si ne plezneste de ne rupe mainile. Crezi ca e usoara calugaria aici la Sfantul Munte? Si mai ducem si o saracie lucie ca ne tin grecii cum vor ei, in ciuda ajutoarelor pe care voievozii nostri romani le-au trimis aici la Sfantul Munte. Imi place sa cred ca daca facem scripetele pe care mi l-ai desenat o sa ridicam mai usor lespezile astea. Am sa ma duc maine si am sa fur un scripete de la Meghisti Lavra, am vazut eu ca aveau vreo trei in depozitul de langa Arsana unde acosteaza vaporul cand vine cu butoaiele cu ulei si vin de la Atena.
- Dar furtul este un pacat, intervine Dometie care tocmai ajunse cu caldarea in care avea apa de mare.
- Bine ai venit cu apa sarata, ia da sa-mi spal putin gura.
Porfirie isi scufunda palmele in galeata si bău din pumni apa sarata.
Mai lasa-mi si mie, am zis, nu o bea toata.
In vreme ce Porfirie se spala, Dometie recita: “Cand vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptatile tale ci si de toata dreptatea ta! Cand stai in fata Domnului esti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trancaneala si carteala vietii; ai, cu un cuvant, ceva din linistea mai presus de lume a lui Dumnezeu.
- Amin, zise Porfirie, nu te stiam asa patericos, din ce Parinte al patericului ai scos cuvantul acesta de folos? Parca nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!
- Din Sfantul Arsenie care a pustnicit in pustia Sketica de langa Nil din Egipt. El era unul care tacea mult si asa, prin trezvie, isi alegea gandurile si vorbele indepartandu-le pe cele rele si fara de folos. Cu harul Prea Sfantului Duh a ajuns la isihie inca de tanar.
Se lăsă o tacere placută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta in mintea lui mai putin scolita in ale teologiei, cumpanea vorbele pe care le rostise Dometie। Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tacerea:
- Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo intr-o viroagă era casa unui calugar plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu niste capriori de brad pusi unul langa altul si acoperiti cu pamant batut. Parintele Achim era mic de statura, cam crăcănat si cu o barbă până la genunchi. Avea niste ochi albastri ca marea, asa cum ii are Parintele diacon Zian!
- Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Parintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a harazit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?
- Nu stiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine। Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă .
- Trimite-i o scrisoare ca se va bucura sa primeasca din Grecia si se va lauda la vecini cu baiatul ei care a ajuns la Sfantul Munte, Gradina Maicii Domnului।
- Asa o sa fac, daca zici tu, Dometie.
- Parintele acela de la noi, Achim, m-a invatat sa citesc si mi-a dat cartile lui sa ma uit prin ele. Cand mergeam cu oile, iesea si el la deal cu traista, ne opream si ma invata. A fost tatal meu duhovnicesc. La el a venit un Parinte de aici de la Sfantul Munte ca sa mearga prin sate sa adune pomeni si pomelnice pentru restaurarea manastirii Zografu unde este steagul lui Stefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Asa am auzit eu de Sfantul Munte pentru prima oara, aveam doar 13 ani. El era roman si traia intre greci. Mai intai a fost la chilia Nasterii Maicii Domnului pe mosia Manastirii Vatoped, si l-a avut duhovnicesc pe Nicodim ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor in lemn si marmura. De la el au ramas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori… a lucrat si doua sculpturi legendare: Rastignirea si A doua venire, vreme de 15 ani.
- Am auzit si eu de Arsenie acesta dar nu l-am vazut, vorbi si Porfirie! Se spune ca pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie si l-a dus pe varful Athonului ca sa completeze numarul celor 7 pustnici care se roaga pentru pacea lumii si traiesc fara mancare si fara apa, doar cu cuvantul lui Dumnezeu.
- Te cred, interveni Dometie, am auzit si eu intr-o zi de hramul Sfantului Munte si de aceasta traditie, pe 6 august, cand am urcat in vârf. Vorbeau niste pustnici care stateau la lumina unui opaiţ chiar sub varf intr-o pestera sa se odihneasca. Era pe la ora 4 dimineata, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisa de Ilie Miniat. Parintele Evghenie avea vreo 80 de ani si s-a suit pe munte pana in varf. El s-a dus la sihastrii care povesteau in pestera si am auzit ca a murit Parintele Hrisogan din cei 7 stalpi neclintiti ai Athosului si ca va fi inlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice ca printre cei 7 stalpi ai Ortodoxiei era si veghetorul Parinte Varnava, dascal al rugaciunii lui Iisus si românii Martinian, Iona si Teofilact care s-au randuit unul pe altul in ceata celor 7. Acestia toti erau sculptori: faceau linguri, faceau căni si doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.
- Dar de Părintele Iona ai auzit tu, intrebă Porfirie, a fost un om cu scoala multa, a tradus doua carti ale Sfantului Nicodim Aghioritul: Războiul nevăzut si Paza celor 5 simturi. Desena si frumos! Am vazut desenat trupul omului si inima scoasa din trup si plamanii. Practică rugăciunea inima, pe respiratie si pe şezutul în scăunel .
- Zise Dometie: oamenii din ziua de astazi nu au harul lui Dumnezeu। Si daca uneori au putin har ei il indeparteaza prin gandurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.
- Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce ! rosti Porfirie! Nu e bine să amintesti de necuratul, că uite m-am lovit la picior si mi-am spart si bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?
Eu taceam, si ascultam pe acesti parinti minunati athoniti। Soarele apunea dinspre varful mutelui. In lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea si o figura de om care intra si iesea in acel cuib minunat atarnat de peretele muntelui. Din pozitia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Inspre mare nu aveai ce vedea pentru ca marea aici este foarte nelinistita, sunt curenti marini si vapoarele nu se apropie caci s-ar scufunda. Daca ne imaginam Sfantul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la pestera Sfantului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce si cântat:
- Mari si minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu intelepciune le-ai facut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfantul Ioan Evanghelistul purtati de furtuna. In loc sa ajunga in Cipru la Lazăr cel inviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au cazut statuile idolesti si dracii au iesit din ele strigand: A venit Maica Domnului, sa fugim!
- Doamne, miluieste si ajuta-ne sa terminam treptele, zise Porfirie!
- Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie। Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei cand se rasturnase luntrea in care pescuia si el era inghitit de valuri. Dar sa vedeti cum s-a intamplat : Dorotei era păzitorul si lumânărarul acestei icoane in biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigat din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit si te-am păzit, acum auzi-mă si Tu pe mine că mă prăpădesc in valuri.
- Se inserase de-a binelea si mai aveam de transportat două lespezi। Cand te rogi si vorbesti despre sfinti si mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebanuit. Lucrul sporea ca in povesti. Asa fac toti calugarii athoniti, in timp ce lucreaza la ascultarea pe care le-a randuit-o staretul si vorbesc despre oameni luminati si sfinti. Lucrul sporeste cand Dumnezu miluieste.
Dometie zise:
- Am ajunat toata ziua, mi-i sete cred că am vedenii, vad mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea si stiam ca e părăsită! Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeti?
- Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără scoală!
- Da, am intrat si eu in discutie, cei 4 Sfinti evanghelisti au cate o fiintă lângă ei ca simbol si chintesenţă a mesajului din Sfanta Evanghelie pe care a scris-o fiecare! Sfăntul Matei, care a fost vameş inainte sa-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Ingerul. Marcul are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.
Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri si o ai pe suflet. Stiu ca esti fecior si că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru ca eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăsire”. Noi tocmai ne opinteam toti trei să impingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să impingi la deal este neasemanat de greu. Am simtit deodata ca se usureaza povara si bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească!
Dometie sesiza si el ce se intampla si exclama: Nascatoare de Dumnezeu! A venit Sfantul. Intr-adevar langa noi era o faptura parca om, para fiara, cu barba pana la pamant si un par ca o coama de leu. Impingea cu noi la bolovan. El era cel care facea ca bolovanul sa mearga parca tras de cineva de sus. Rosti:
- Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu…
Avea o voce ingereasca, nici tipatoare, nici ragusita dar placuta. Mi-am adus aminte de un tenor care canta in corul catedralei mitropolitane din Bucuresti. Toti cantam “Cuvine-se cu Adevarat” Vocea mea care nu era exersata la cantat a capatat inflexiuni melodice si scotea sunete placute pe care nici eu nu le cunoasteam pana atunci. Canta si Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne intrecea pe toti. Eram ca in rai. Patru fapturi care pe buza unei prapastii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea insa imi zbura in satul meu natal la Vata de Sus. O vedeam pe mama ingenunchiata la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roaga si cum plange cu poza mea in mana. Faptura de langa mine, cu barba lunga imi spuse:
- Pe mama ta o cheama Creştina si e vaduva! Cand te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului si bisericii.
M-am cutremurat, ca aveam langa mine un Sfant, un Prooroc care-mi stie trecutul si numele.
- Parinte, cum te cheamă si cine esti? intreba Porfirie.
Strainul nu raspunse.
- “Nu va temeti de Parintele Staret Arsenie ca nu va pedepseste pentru ca nu v-ati dus la vecernie. Stiati ca cei noua stalpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Pasti sa slujeasca Sfanta Liturghie in schitul Prodromul? Unul dintre ei este Parintele Matei din Caracalu, un om foarte smerit care slujeste Liturghia zilnic prin chilii si prin colibe unde este un Sfant Antimis. Va sluji Liturghia pana la ultima lui suflare. Anul acesta de Pasti va ninge pe varful Athonului. O sa ne vedem de Inviere. Frate Zian, nu uita sa-i scrii mamei tale”.
Eu nu ma mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Parintele sau fratele care vorbise s-a facut nevazut dintr-o data. Parca ma atragea ca un magnet sa ma uit dupa el. Era deja noapte. Nu mai puteam sa ma uit dupa el. Porfirie punea uneltele una langa alta, ca sa le avem maine dimineata in ordine. Dometie era cuprins de o placuta emotie si ca intotdeauna, canta un imn. Se auzi vocea fapturii care tocmai plecase, a preabunului Parinte. Nu stiam cum il chema, dar eram atras inspre in sus si am inceput sa urc repede. Poteca se lumina de o lumina albastruie ca de arc electric, lumina care venea de la faptura minunata ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastra. Dupa mine urca Porfirie gafaind, si apoi Dometie cantand. Sfantul nostru ne lumina drumul spre varful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat caci noaptea se lasase si fara lumina ne-am fi pravalit in abis si ne-am fi pierdut vietile. Porfirie zise:
- Sunt de zece ani pe Sfantul Munte si nu am trait nici o minune pana astazi, dar astazi mi s-a aratat mila lui Dumnezeu prin acest Sfant! Stai Preasfinte, si nu fugi, caci vedem lumina ta ca pe un far calauzitor si putem urca muntele fara sa cadem in prapastie.
- Minunat este Dumnezeu intru Sfintii sai, vorbi si Dometie in psalmi। Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc si cu proorocie, caci ti s-a vorbit tie de sus.
Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfanta emotie si de o caldura nemaitraita. Imi facea bine, caci din pricina frigului care se lasase la malul marii, eram inghetat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de dafin. Sfantul nostru se departa dar inca ne lumina cu faptura lui Indumnezeita. Vedeam poteca ce duce catre schitul Prodromul. Sfantul mergea inaintea noastra, dar parca sarea ca o roata de foc, ca o pasare inrosita. In spatele meu, Parintele Porfirie se inchina si recita ritmic, gafaind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Dometie canta: “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati”. Dâra de lumina intra inaintea noastra pe poarta manastirii, si noi dupa ea. Ajunsi in poarta care tocmai se inchidea, ne trezi din revelatie vocea barbateasca a Parintelui staret Arsenie Mandrea, venit el insusi sa inchida portile manastirii.
- Cate trepte ati lucrat, parintilor?
- Unsprezece, raspunse Porfirie!
- Bine, consemna staretul Arsenie. Puteti merge sa cinati la trapeză. Domnul sa fie cu voi. Sa va treziti cand incepe utrenia cu catismele.
- Amin, concluziona Dometie.
Am alergat la spalator si ne-am spalat cu apa rece, inghitind si cateva guri, dar parca nu mi-era sete, desi nu bausem toata ziua nici o gura de apa. Nu bausem nici din apa sarata, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus in camera mea si m-am intins pe patul tare, athonit, pe burta, ca ciobanii, caci si oasele ma dureau si muschii de efortul zilei.
Sufletul insa imi era luminat si fericit. Astazi pe Sfantul Munte al Athosului am trait prima minune, am intalnit un sfant. O para de foc.
Mi-am zis in gand “Tatal nostru”, si mi-am insemnat patul, facand cu mana dreapta semnul sfintei cruci! Apoi m-am cufundat intr-un somn adanc.
Fragment din "Catisme ale Părintelui Arsenie Boca pe Muntele Athos", Editura Credinţa Strămoşească
Postat: 1.11.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: marturisiri duhovnicesti

 

Mărturia Sfântului Nicolae Velimirovici despre un om care s-a întors de la eretici

 
Ne-a povestit un meseriaş din Backa: “Trecusem la sâmbătari, şi nici nu mă gândeam să mă mai întorc la Biserica Ortodoxă. Mă rugam însa cu osârdie lui Dumnezeu pentru mântuirea mea. Şi milostivul Dumnezeu mi-a arătat odată în vis unde este adevărul. În jur, nici ţipenie de om. Erau multe cristelniţe aşezate la rând. Deodata, în partea stângă s-a arătat tatăl meu, care repausase, şi împreună cu el un arhiereu cu barbă albă şi cu veşminte ţesute cu fir aurit. Acest arhiereu s-a apucat să sfinţească apa şi a început să însemne cu crucea apa cristelniţelor din partea stângă. S-a apropiat deci, s-a închinat şi a încercat sa brăzdeze apa cu crucea într-un vas care suna a gol. Tot astfel şi al doilea, şi al treilea...Când arhiereul a ajuns la al patrulea vas, s-a auzit nu doar un sunet de metal, ci şi plescăitul apei, deşi foarte slab. La următoarele vase, judecând după sunet, apa era mai multă. Iar când vlădica s-a apropiat de vasele aşezate în partea dreaptă, însemnandu-le pe ele cu crucea, acolo apa aproape că da pe deasupra cristelniţelor. Şi de fiecare dată când scufunda crucea în apă, din acestea ieseau scântei mari, de dimensiunea unei nuci, strălucitoare, asemenea soarelui. Eu cu mirare priveam la toate acestea. Apoi vlădica a întins crucea pentru sărutat. Am privit-o. Dintr-o dată pajiştea din partea dreaptă s-a umplut de oameni. Oamenii veneau să sărute crucea, iar vlădica îi stropea pe fiecare cu apă sfinţită, cu un mănunchi de busuioc. Şi când el atingea capul omului cu stropi, picăturile de apă deveneau asemenea scânteilor. Atunci am hotărât să merg şi eu să sărut crucea. Când mi-a venit rândul, vlădica a privit la mine cu asprime şi mi-a spus:Tu nu ai nici o părtăşie cu această cristelniţă. Vasele tale, aproape goale, sunt în partea stângă. Mai înainte aparţineai acestui popor, dar acum te-ai lepădat de el. Pleacă de-aici! Eu, cuprins de cutremur şi de multă spaima, am privit la părintele meu. Părintele meu şi-a plecat însa capul şi nu a vrut să mai ia aminte la mine. M-am întors; m-am îndreptat către norodul de jos, însa oamenii fugeau de mine ca de un lepros. Am început atunci să plâng şi în acel ceas m-am deşteptat... Visul mi-a fost spre învăţătură. Iată că Sfântul Nicolae s-a arătat împreuna cu tatăl meu. Sfântul Nicolae, ocrotitorul nostru ceresc, cinstit de neamul nostru, pe care eu încetasem să-l slăvesc, lepădându-mă de Ortodoxie... Mi-a devenit limpede ceea ce urma să fac. M-am întors la credinţa părinţilor mei, mărturisindu-mă şi împărtaşindu-mă. De atunci ţin mult mai vârtos decât înainte la sfânta noastră credinţă ortodoxă.”
Postat: 3.03.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: marturisiri duhovnicesti

Pedeapsa neimpacarii

Pedeapsa neimpacarii Mareste imaginea.

Cum pedepseste Dumnezeu in­versunarea se vede si din ur­matoarea pilda: La Lavra Pecerska traia un ieromo­nah pe nume Tit. El avea mare sim­patie si prietenie catre un diacon pe nume Evagrie. Se minunau multi de prietenia lor sincera. Insa diavolul i-a facut sa se certe in asa fel, ca nu mai vroiau nici sa se vada, nici sa stie unul de altul. Pe cand unul cadelnita in biserica, celalalt fugea de tamaiat, iar daca nu reusea sa fuga, celalalt nu ca­delnita in dreptul lui. A trecut multa vreme. Amandoi au trait in acel intu­necat pacat si, neimpacati fiind, indrazneau chiar sa se impartaseasca. Fratii ii indemnau sa se impace, insa ei nu voiau sa ia aminte la aceasta.

Dupa purtarea de grija a lui Dum­nezeu, preotul Tit s-a imbolnavit atat de rau, ca era pe patul de moarte. Atunci el a inceput sa-si planga cu amar pacatul si a trimis sa-l roage pe diaconul Evagrie, din partea sa, ca sa-l ierte. Diaconul nu numai ca nu l-a ier­tat, ci l-a blestemat cu cuvinte grele. Fratii, vazandu-l pe Tit in agonie, l-au adus cu de-a sila pe Evagrie, ca sa-i impace. Bolnavul, cu mari fortari, s-a ridicat, a cazut la picioarele diaconu­lui si cu lacrimi l-a rugat: „Iarta-ma, parinte!”, insa Evagrie, cu neomenie, si-a intors fata de la el si a spus: „Nu doresc sa ma impac cu el nici in viata de acum si nici in cea viitoare!" Si spunand acestea, s-a smuls din mainile fratilor si a cazut. Fratii au vrut sa-l ri­dice, insa era mort, iar fericitul Tit in­data s-a facut sanatos si s-a ridicat.

Cu totii s-au ingrozit de aceasta intampla­re si au inceput sa-l intrebe pe Tit ce inseamna aceasta. Atunci el le-a mar­turisit ce a vazut cu ochii lui duhovni­cesti: „Pe cand zaceam bolnav si nu incetam sa ma manii pe fratele meu, am vazut cum ingerii se retrageau de la mine si plangeau pentru pieirea su­fletului meu, in timp ce demonii se bucurau de mania mea. Atunci am in­ceput sa va rog sa mergeti la frate si sa-l induplecati sa ma ierte. Cand l-ati adus la mine si eu m-am plecat in fata lui, iar el si-a intors fata de la mine, am vazut un inger nemilostiv cu o lance de foc in mana, cu care l-a lovit pe cel care nu a iertat. Si numaidecat acesta a cazut mort, iar mie acelasi in­ger mi-a intins mana si m-a ridicat, si iata-ma sanatos!" (27 februarie)

*

Cat de des, in viata, se intampla rau­tati si neimpacari cu crestinii nostri apropiati! Si pe neasteptate, se para­seste lumea aceasta si se porneste la drum cu manie in suflet catre Imparatia cea vesnica! Ce iertare vor astepta de la Dumnezeu, daca ei nu au iertat celor care le-au gresit? Este infricosa­tor sa traiesti neimpacat! Insa si mai infricosator este sa mori neimpacat! Cruzimea fata de altii aduce indracirea sufleteasca si face sufletul nevrednic de a purta dumnezeiescul har. Cu aceas­ta cruzime se piere!

Iata o pilda graitoare, chiar din Vie­tile Sfintilor. In primele veacuri crestine, cand ucenicii lui Hristos erau prigoniti crunt de catre autoritati, in Antiohia traia un preot pe nume Saprichie si un mirean, cetatean al acelui oras, pe nume Nichifor. Oamenii credeau ca sunt frati dupa trup, deoarece aveau multa dra­goste unul pentru celalalt. Si au petre­cut multa vreme in aceasta dragoste sincera, pana ce diavolul, care ii zavistuia cu multa putere pentru viata lor traita in prietenie, a reusit sa semene neghina vrajbei intre ei. Insuflati de acesta, ei s-au certat, despartindu-se si urandu-se atat de mult, incat nici nu mai vroiau sa se intalneasca vreodata, pentru ca nu se mai puteau suferi unul pe celalalt.

Dupa ce au trait mult timp in aceasta stare de vrajba diavoleasca, Nichifor si-a venit in fire si, intelegand ca ura lor reciproca vine de la diavol, a rugat pe unii dintre prietenii si vecinii lui sa mearga la prezbiterul Sapri­chie si sa-l roage ca sa-l ierte. Insa Sa­prichie nu l-a iertat. Nichifor a repetat incercarea de impacare. A trimis si a treia oara oameni ca sa-l roage pentru iertare. Insa totul a fost in zadar. Saprichie si-a impietrit inima si a ramas neinduplecat. in cele din urma, insusi Nichifor a mers la Saprichie, a cazut la picioarele lui si, cu smerenie, a ince­put sa se roage:
- Iarta-ma, parinte, pentru Dumne­zeu, iarta-ma!
Saprichie nici nu l-a luat in seama, iar Nichifor a iesit de la el rusinat si alungat.

In acea vreme a izbucnit o prigoa­na neasteptata impotriva crestinilor din Antiohia. Primii au fost intemnitati cei din fruntea lor. Printre ei s-a aflat si Saprichie, preot fiind. Dus la cercetare inaintea dregatorului, a fost intrebat cum se numeste:
- Saprichie, a raspuns el.
- Si din ce neam esti? - l-a intrebat dregatorul.
- Sunt crestin! - a venit raspunsul darz.
- Esti cleric? - a continuat dregato­rul cu intrebarile.
- Sunt prezbiter! - i-a raspuns Saprichie.

Dregatorul i-a zis atunci:
- Mai-marii nostri, stapanitorii aces­tei tari, au poruncit tuturor crestinilor sa aduca jertfe zeilor. Iar cei care nu vor implini imparateasca porunca tre­buie sa stie ca, dupa diferite munci, vor fi osanditi la moarte in cele mai cumplite chinuri.

Saprichie, stand neclintit inaintea ighemonului, i-a raspuns:
- Noi, crestinii, o, ighemone, avem ca imparat pe Hristos, caci numai El este adevaratul Dumnezeu si Facato­rul cerului, al pamantului, al marii si a toate ce sunt in ele! Iar zeii neamurilor sunt demoni.
La aceste cuvinte, dregatorul s-a ma­niat foarte tare si a poruncit sa se in­ceapa cu cruzime a-l munci pe Sapri­chie. Cel supus chinurilor a rabdat cu barbatie si i-a spus ighemonului:
- Asupra trupului meu ai putere, nu insa si asupra sufletului. Numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a facut, are putere asupra lui!

Judecatorul, vazandu-l pe Saprichie neinduplecat, l-a osandit la moarte prin taierea capului si a fost dus catre locul decapitarii. Intre timp, afland despre toate aces­tea, Nichifor a alergat ca sa iasa in in­tampinarea lui Saprichie. Pe drum, a cazut la picioarele lui si a inceput sa-l roage:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Am gresit fata de tine!

Saprichie nu-i raspundea. Inima lui era inca plina de rautate diavoleasca. Smeritul Nichifor nu a renuntat si s-a grabit sa-i iasa in intampinare din nou, pe alta cale, rugandu-l:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Ca un om am gresit inaintea ta. Iata, ti se da tie cununa cereasca a lui Hristos, pentru ca marturisesti sfantul Lui nume inaintea multor martori!
Saprichie, orbit de ura, a ramas ne­induplecat. Chiar si cei care-l mun­ceau se minunau de impietrirea lui si ii spuneau lui Nichifor:
- Niciodata nu am vazut un
nebun ca tine! Omul acesta merge la moarte, iar tu nu incetezi sa-l rogi pentru ier­tare. Oare si dupa moarte poate sa te mai vatame? De ce iti este de trebuin­ta sa te impaci cu el?

Nichifor le-a raspuns:
- Voi nu stiti ce anume cer eu de la
marturisitorul lui Hristos. Numai Dum­nezeu stie.
Cand au ajuns la locul unde trebu­iau sa-i taie capul lui Saprichie, Nichi­for i-a spus din nou:
- Te rog, marturisitorule al lui Hris­tos, iarta-ma!

S-a rugat mult Nichifor, insa Saprichie nu l-a miluit cu iertarea. Atunci Dumnezeu Si-a luat harul Sau de la Saprichie, si acesta indata s-a lepadat de Hristos. Cand cei care il munceau i-au poruncit sa se aplece ca sa-i taie capul, el s-a infricosat foarte tare si a inceput sa se roage:
- Nu ma omorati! Voi face toate cate au poruncit imparatii! Ma voi in­china zeilor si le voi aduce lor jertfa!

Astfel Saprichie, datorita rautatii lui, a pierdut harul si, odata cu el, si man­tuirea sa. Nici chinurile rabdate, nici indemnurile bunului Nichifor de a nu se lepada de Hristos la sfarsitul nevointei sale nu i-au fost de folos. Atunci fericitul Nichifor a marturisit inaintea calailor ca el este crestin, ca si el, ca si ceilalti credinciosi in Hristos, nu aduce si nu va aduce jertfa zeilor si a rugat ca in locul lui Saprichie sa-l dea mortii pe el. Dupa ce au intrebat pe dregator ce sa faca, chinuitorii l-au la­sat pe Saprichie slobod si l-au omorat pe fericitul Nichifor. Astfel Saprichie s-a lepadat de Hris­tos si a murit in rautatea sa, iar Nichifor s-a invrednicit de mucenicie si s-a mantuit (9 februarie).

Cand auzim despre purtarea invrajbitului Saprichie, e de trebuinta sa amintim si minunatele cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel: "Si de as imparti toata avutia mea, si de as da trupul meu sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste!" (I Corinteni 13, 3). Chiar si mucenicia fara dragoste, nu mantuieste! Si cele mai mari nevointe sa ai, daca nu te impaci cu proprii tai dusmani, toate faptele tale bune le arunci in aer asemenea unei bombe si ajungi la pieire.

Arhimandritul Serafim Alexiev

Postat: 2.03.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: marturisiri duhovnicesti

Pravilă de rugăciune….de la un pustnic

06/10/2009 de cristianstavriu

   
 

 

Quantcast

<!--//--><![CDATA[//><!--PDRTJS_settings_233674_post_851={"id":233674,"unique_id":"wp-post-851","title":"Pravil\u0103 de rug\u0103ciune….de la un pustnic","permalink":"http:\/\/cristianstavriu.wordpress.com\/2009\/10\/06\/pravila-de-rugaciune-de-la-un-pustnic\/","item_id":"_post_851"}//--><!]]>

Pavel TebeulPavel Tebeul

Această pravilă de rugăciune am primit-o de la o cunoștință care o avea de la un parinte bătrân care a pustnicit în tinerețile lui. Am fost foarte încântat de ea, fiind foarte cuprinzătoare. Cred că pustnicul a compus-o din inima lui și spre sfârșitul vieții a dat-o și altora să le fie de folos sufletesc. Eu am îndrăgit-o din prma clipă și m-am gândit să o postez aici – poate cuiva îi va fi de folos!

Îţi mulţumim Doamne pentru toate binefacerile Tale, care ni le-ai făcut şi ni le faci nouă!  o metanie

Îţi mulţumim Doamne pentru toate suferinţele şi patimile Tale, şi pentru tot ce-ai lucrat pentru mântuirea noastră!  o metanie

Îţi mulţumim Doamne pentru bunătăţile pe care ni le-ai dat nouă şi pentru că nu ne-ai pierdut din cauza  fărădelegilor noastre!  o metanie

Iartă Doamne păcatele şi greşelile fraţilor şi surorilor şi a tuturor celor pe care îi pomenesc în rugăciunile mele!  o metanie

Iartă Doamne păcatele şi greşelile fraţilor, surorilor şi a tuturor celor care mă pomenesc în rugăciunile lor şi se gandesc la mântuirea sufletului meu şi a familiei mele!  o metanie

Ascultă Doamne smeritele noastre rugăciuni, a celor ce cerem Milostivirii Tale, ce ştii că ne sunt nouă de trebuinţă sufletului şi trupului şi dăruieşte robilor Tăi ce-i pomenesc în rugăciunile mele!  o metanie

Dă-le lor şi nouă iertare păcatelor şi izbăvire de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Măreşte credinţa, nădejdea şi dragostea în sufletul nostru, primeşte-ne în pocăinţă şi revarsă peste noi toţi Harul Tău. Trimite pe Sfinţii Tăi Îngeri Doamne, să ne înveţe a lucra cu stăruinţă orice faptă bună, pentru a ne păzi de tot păcatul şi sminteala, pentru a ne ţine pe toţi uniţi în legătura păcii, a dragostei şi a ascultării de Sfanta noastră Biserică Ortodoxă şi de conducătorii ei cei duhovniceşti, care se ostenesc a ne arăta căile Tale!  o metanie

Scrie Doamne şi numele nostru în Cartea Vieţii Tale, şi fereşte-ne de ceasul încercărilor. Ajută-ne Doamne să sfârşim cu bine viaţa aceasta, dăruindu-ne sfarşit uşor şi fără dureri şi îngeri milostivi care să ne întărească şi să călătorească cu noi la Împărăţia Ta!  o metanie

Apără şi păzeşte Doamne, pe părinţii noştri cei duhovniceşti, pe Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh (…), Sfantul Sinod cu toţi episcopii noştri, toată preoţimea, diaconimea pe misionarii creştini care se ostenesc în propovăduirea Evangheliei, pe călugări şi călugăriţe, monahi şi monahii pe pustnicii şi sihaştrii din peşteri şi crăpăturile pămantului şi pe tot Clerul Bisericii Tale Creştine Ortodoxe!  o metanie

Miluiește Doamne – pe toţi cei ce sunt bolnavi(…),pe cei călătoresc pe uscat, pe apă și prin aer, pe văduve şi pe orfani, pe bătrani şi pe copii, pe toţi care sunt în războaie, în cutremure, incendii, inundații și secete, în arșița frigului, în suferinţă şi necazuri, în lipsuri şi dureri, -după mare mila Ta!  o metanie

Iartă Doamne pe toţi vrăjmaşii, rău voitorii şi clevetitorii noştri, toţi cei caută să ne împileze şi să ne facă rău şi să aducă vină nedreaptă asupra noastră. Smereşte-i pe ei Doamne ca să cunoască că Tu eşti Apărătorul nostru (deşi suntem şi noi păcătoşi) şi ne păzeşte de răutatea lor!  o metanie

Iartă Doamne păcatele părinţilor care ne-au născut(…), naşilor care ne-au botezat/cununat (…), finilor noștri, bunicilor, moșilor și strămoșilor noștri și a întregii noastre familii, învăţătorilor care ne-au învăţat carte, şi la toţi miluitorii, ajutătorii, găzduitorii şi la toţi binefăcătorii noştri, la tot neamul nostru cel creştinesc, căruia îi trebuie mila şi ajutorul Tău şi la cei vii şi la cei adormiți!  o metanie

Iartă-i Doamne şi Părintelui meu duhovnic (…), păcatele, datoriile, obligaţiile şi orice făgăduinţă ce a făcut înaintea Ta, şi n-a putut-o îndeplini. Dăruieşte-i dezlegare şi iertare de orice greşeală. Primeşte-i osteneala ce face pentru noi, şi ascultă smeritele noastre rugăciuni, învrednicindu-ne de viaţă veşnică şi fericită, unde este lumina Ta! Amin.                  o metanie

Iartă-i Doamne, pe toţi prietenii și cunoscuții cu care am viețuit și viețuiesc în lumea aceasta şi s-au smintit din cauza mea, cu care am adus hulă impotriva Duhului Sfant, am făcut păcate de moarte şi păcate strigătoare la cer şi pe cei vii şi pe ce între timp au adormit!  o metanie

Iartă Doamne, păcatele la toţi adormiţii din neamurile noastre, bunicii, moşii şi strămoşii noştri, părinţii, fraţii şi surorile, cu tot neamul nostru cel adormitși pe cei pe care-i pomenesc în rugăciunile mele! (aici se pomenesc morţii…)o metanie

Iartă Doamne, şi sufletele cele botezate în numele tău Prea Sfantă Treime, care au murit nepregatiți şi se află în iad, şi n-au fost vrăjmaşi ai Tăi, iar aici pe pămant nu au pe nimeni să se roage pentru ei, miluieşte-i Doamne, după mare mila Ta!  o metanie 

Doamne Sfinte Împărate

Varsă-ţi marea bunătate

Peste noi cei umiliţi

În puteri ne întăreşte

De păcate ne fereşte,

Fă-ne Doamne fericiţi!

AMIN

Postat: 9.02.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: marturisiri duhovnicesti

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

CULESE DE LA PĂRINŢII DUHOVNICEŞTI

 

ÎNTREBARE:

 

De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ?

 

RĂSPUNS:

 

Toţi cei care credem în Domnul nostru Iisus Hristos, ne numim creştini. Însă uneori vă puneţi întrebarea de ce sunt mai multe culte (credinţe, confesiuni) creştine? Şi ortodocşi, si catolici, şi protestanţi, şi baptişti, şi adventişti, şi penticostali, şi alte culte. Unde este adevărul, căci toţi aceştia susţin că la ei este adevărul, la ei este credinţa cea adevărată.

În Sfânta Carte scrie că Hristos este capul Bisericii (nu al bisericilor). Deci Biserica este una, căci Hristos are un singur cap. Care să fie Biserica adevărată ?

Haideţi să coborâm în timp spre începuturile creştinismului, la origini.

La Înălţarea la Cer, Domnul Hristos oare a lăsat mai multe credinţe creştine pe pământ ? Noi cunoaştem credinţa de la Ucenicii Domnului, de la Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Aţi auzit cumva că unii apostoli erau ortodocşi, alţii catolici, alţii adventişti ? Nu, desigur. La început a fost o singură credinţă, o singură Biserică. Creştinii s-au ghidat mai întâi după învăţătura primită de la Apostoli, care s-a transmis prin tradiţie. Mai târziu o parte din această tradiţie a fost scrisă în Sfintele Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole, în scrierile Sfinţilor Părinţi. O vreme toate au fost bune şi frumoase. Dar ce s-a întâmplat după aceea. Unii oameni, din mândrie, din îngâmfare, au răstălmăcit învăţătura sănătoasă primită de la Ucenicii Domnului, şi au adus unele interpretări, unele inovaţii în cult şi în dogmă. Însă Părinţii Bisericii din toată lumea creştină, călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au strâns în Sinoade (Soboare, un fel de congrese internaţionale), unde au discutat problemele apărute şi au restabilit ordinea în Biserică, iar rătăciţii au căzut sub blestemul Bisericii. Au fost şapte asemenea Sinoade în decursul istoriei, la care au participat sfinţi mari (ex. Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Împărat Constantin cel Mare etc.) unde s-a stabilit cu exactitate cum trebuie să credem, ce trebuie să credem (Crezul), unde s-a demonstrat, uneori în chip minunat, că icoana şi crucea nu sunt idoli, că Sf. Duminică este ziua Domnului, ziua eliberării noastre din robia iadului, şi multe alte lucruri necesare cultului creştin.

A mers aşa Biserica mult timp, cca. o mie de ani.

La anul 1054 apare în Biserică Marea Schismă, adică o mare ruptură, o separare a părţii de răsărit a Bisericii (Bizanţ), de partea de apus (Roma), datorită pretenţiei papilor din apus de a-şi exercita supremaţia asupra întregii Biserici creştine, ceea ce nu era în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice, mai ales că Apusul făcuse unele modificări în dogmă (ex. Filioque la Crez).

În cadrul bisericii apusene a apărut o altă ruptură când s-au desprins protestanţii (care au protestat din anumite motive împotriva papei). Din protestanţi s-au desprins alte grupări creştine, care şi-au făurit un cult după bunul lor plac, nemaipăstrând aproape nimic din cultul creştin stabilit la Cele Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare unii ţin sâmbăta ca zi de odihnă; nu mai păstrează Sfintele Taine ale Bisericii; fug de cruce, de icoană, de tămâie; nu mai au sfinţi, nu mai au preoţie, nu mai au biserică. Unii au ajuns chiar să-i cunune pe homosexuali, să facă femei preoţi, şi multe alte rătăciri.

După desprinderea de Biserica primară, toate celelalte culte şi confesiuni au făcut tot felul de modificări după poftele şi neputinţele oamenilor.

Doar Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit mai păstrează în totalitate predaniile şi tot ce ne-a fost lăsat de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţii noştri, care şi-au vărsat sângele, ca mucenici, pentru păstrarea neştirbită a sfinţeniei Bisericii Strămoşeşti. Ea este Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu.

Dumnezeu arată lumii că Biserica Ortodoxă este cea adevărată prin mai multe minuni, şi anume:

1.În fiecare an, la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt, numai şi numai la Paştele ortodox, coboară din Cer o lumină dumnezeiască (Sfânta Lumină), care aprinde vata ce este aşezată pe Sfântul Mormânt şi lumânările din mâinile credincioşilor. Această lumină nu este o lumină materială, căci la început, câteva minute nu frige. I-am văzut pe mulţi trecându-şi mâinile şi bărbile peste această flacără sfântă, fără să se ardă.

Această minune o văd şi celelalte religii şi culte, dar stau împietriţi în mândria lor şi nu vin la adevărata credinţă.

2. Ştim cu toţii că Agheasma Mare pe care o săvârşeşte preotul ortodox la Bobotează nu se strică. Eu am băut de la o bătrână din Constanţa agheasmă de 40 de ani, şi era aşa de plăcută la gust ca şi cum ar fi fost sfinţită în acea zi ! Unii spun că agheasma noastă nu se strică fiindcă preotul foloseşte busuioc şi cruce de argint. Nu este adevărat ! Agheasma se sfinţeşte şi cu cruce de lemn, şi tot la fel este. Unii oameni au încercat să prepare şi ei agheasmă, procedând precum preotul, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că „agheasma” lor s-a stricat, iar cea sfinţită de preot a rămas curată.

3. Creştinii care au dus o viaţă sfântă, sunt proslăviţi de Dumnezeu, căci după moarte trupurile lor, în multe cazuri, nu putrezesc şi sunt plăcut mirositoare. De exemplu Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, român de neam. Sau mai recent, după cum ştiţi din presă, Părintele Ilarion Argatu de la Mânăstirea Cernica, la care, când era în viaţă, alergau mulţi creştini pentru rezolvarea necazurilor lor, a fost găsit după şapte ani neputrezit.

4. Cunoaşteţi destule cazuri de părinţi duhovniceşti ortodocşi plăcuţi lui Dumnezeu, care au primit darul înainte-vederii şi care atunci când aţi alergat la dânşii deja vă cunoşteau necazurile şi ştiau şi cum vă cheamă. 

5. Aţi auzit, sau aţi văzut icoane ortodoxe care plâng cu lacrimi de sânge sau de mir. Uneori mirul care a izvorât din aceste icoane a depăşit cu mult greutatea icoanei.

Şi sunt multe alte dovezi palpabile din care rezultă că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Le veţi afla dacă veţi veni mai des la biserică şi veţi citi mai multe cărţi ortodoxe şi nu toate prostiile de prin reviste şi ziare care fac reclamă păcatelor: desfrânării, violenţei, lăcomiei, lenei, luxului şi altor păcate.

Postat: 23.11.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: marturisiri duhovnicesti

Dumnezeu m-a salvat de acolo fără ca eu să fac ceva...

<!-- -->

Am vrut să mă apuc de scris şi apoi m-am oprit. Cu ce drept să scriu, cine sunt eu ? Nimic şi nimeni. Apoi m-am gândit că voi scrie pentru mine ca să nu uit, să nu uit niciodată cine sunt. Şi în acel moment am simţit că trebuie să scriu să spun cum este viaţa mea în cel mai cinstit mod cu putinţă, aşa ca să-mi pot vedea toate greşelile şi să încerc să vorbesc cumva cu acele femei care dintr-un motiv sau altul se despart de copiii lor nenăscuţi de atât de tare încât am vrut să mor atunci în clipele alea. Zile întregi am rătăcit prin oraş, am plâns, am urât tot ce mă înconjura, pe mine, mai mult decât orice. Într-o zi, în plimbările mele, am intrat într-o biserică catolică " să văd cum este " şi ce voi găsi acolo, dar n-am simţit nimic, deşi .......

Şi voi începe cu ziua în care m-am îndrăgostit sau poate că aşa credeam eu Eram la liceu în clasa a zecea, el era cu un an mai mare ca mine,îl chema Radu. Nu voi insista pe amănunte pe care nici nu le mai ţin bine minte şi care sunt chiar lipsite de importanţă. Nu a durat mult, pentru că el nu simţea mai nimic pentru mine, iar eu, deşi vedeam, mă amăgeam zi după zi. Dar a durut despărţirea, pentru că a fost atât de brutală şi rece, a durut. Mă uimea frumuseţea din jurul meu. Am plecat şi m-am îndreptat înspre Mitropolie, nu mai fusesem niciodată sau nu-mi mai aminteam să fi mers. Nu-mi mai aduc aminte dacă m-am rugat, ştiu doar că am plâns, era atâta linişte şi atâta căldură deşi nu era nimeni înăuntru. Am ieşit şi am început să cobor dealul, pe măsură ce coboram începea să se audă vacarmul lumii. M-am oprit din mers de frică să nu pierd frântura de linişte pe care o găsisem, stăteam undeva la hotarul dintre liniştea aceea sfântă şi zgomotul asurzitor de jos. Mi-era frică să mai cobor, dar am ştiut că nu este alta cale şi trebuie să lupt, am coborât şi ştiu doar că mă simţeam uşoară ca un fulg parcă pluteam şi fericită, plângeam dar nu de tristeţe. Dar lupta nu s-a oprit aici, doar alungasem gândul rău că viata mea nu are sens că ar fi mai bine să nu o mai am. Acum când stau şi mă gândesc parcă mă înfior pentru că realizez că am fost pe marginea prăpastiei şi Dumnezeu m-a salvat de acolo fără ca eu să fac ceva să mă salvez, doar El m-a mângâiat şi mi-a spus că viaţa mea are un sens. După asta au urmat clipe de deznădejde, momente de cădere în care m-am apucat de fumat, chiar mi-am cumpărat o dată de băut şi am băut acasă până când am ameţit, voiam să uit, dar nu puteam. Plângeam, plângeam cum nu ştiu dacă am mai plâns vreodată şi simţeam că mă sufoc. Tot ce puteam să fac în momentele alea era să mă ghemuiesc şi să-mi imaginez că Dumnezeu mă ţine în braţe, mă mângâie şi mă leagănă ca să adorm, doar aşa reuşeam să mă odihnesc. Într-o seară am visat că am murit, nu prea reţin visele, dar pe ăsta nu îl pot uita, am visat că un om negru fără chip mi-a înfipt adânc un cuţit în burtă, ştiu că mă durea şi vedeam cum curge sângele şi ştiam că voi muri. Şi eram singură, am văzut apoi doar o lumină, durerea a dispărut şi am simţit o mângâiere, ştiam că sunt moartă, dar mă bucuram, apoi nu m-a mai durut nimic, şi simţeam că m-am făcut iar bine, m-am trezit liniştită cu siguranţa că Dumnezeu m-a vindecat. E greu de crezut, dar e un vis pe care mi-l aduc aminte şi acum după aproape zece ani, ştiu în cele mai mici detalii ce am simţit şi mă bucură şi mă mângâie amintirea lui.

A urmat o perioadă agitată în care am făcut multe alegeri greşite, mi-am ales prietenii greşiţi şi realizam asta şi mă durea, dar simţeam că nu merit altceva mai bun, nu înţelegeam, parcă trăiam un vis, nu eram eu nu era viaţa mea, nu aşa trebuia să fie. Lumea mă fura încet-încet şi mă împingea spre distrugere şi eu vedeam, dar nu făceam nimic.

Apoi a fost o zi, o zi frumoasă de vară în care am simţit că viaţa mi-a fost redată ( întocmai ca în visul meu). O zi cumplită şi agitată şi plină de alegeri în care aş fi putut atât de uşor să trec pe lângă fericirea şi salvarea mea şi să nu o vad. Ziua în care l-am cunoscut pe soţul meu, dar nu l-am cunoscut de cum l-am văzut. Eram pe o scara şi a trecut pe lângă noi, nu l-am văzut, mi-a fost prezentat şi nici atunci nu l-am văzut, am întins o mână moale, plictisită. Nu vedeam nimic, de-abia când a spus: "Ma bucur " am resărit, m-am uitat la el şi l-am văzut, cineva care se bucură într-adevăr să mă cunoască, să mă vadă. Am ştiut atunci că nu-l voi mai lăsa să plece, am ştiut că vom fi împreună. Şi am fost chiar dacă a fost un păcat, ştiu că mereu îi spuneam că dacă se va întâmpla să rămân gravidă şi el nu va mai vrea să fie cu mine eu voi păstra copilul, voiam să ştie şi să mă accepte cum sunt. Într-un an eram căsătoriţi şi eram fericiţi, ne iubeam. Eu eram studentă în primul an şi el făcea masteratul, şi în acelaşi timp avea ore de preparator la Politehnică. Ne doream un copil dar nu venea, aşa au trecut doi ani, ne-am mutat singuri într-un apartament. Aveam tot ce ne doream, eram tot timpul împreună, nu puteam sta unul fără celalalt ne bucuram la tot pasul, şi aveam ceva ce ne făcea fericiţi: eram liberi. Copilul tot nu venea şi eu nu-mi dădeam seama că trebuie să mă rog ca el să vină. Şi după trei ani de când ne cunoscusem, am fost la o mănăstire, la Brâncoveni. Nu mai ştiu decât că am ajuns într-o grădină superbă şi era soare şi linişte, am văzut o cişmea cu icoana Maicii Domnului, toate astea sunt ca un vis, era atât de frumos. Am luat o cană de apă şi am băut o gură, doar o gură şi m-am gândit " Măicuţa Domnului te rog din suflet dă-mi un copil ", doar atât, dar simţeam din tot sufletul că mă va ajuta. Trei luni mai târziu, eram la o clinica şi am făcut un test, soţul mea mă aştepta jos, stăteam ca pe ace. Când asistenta a ieşit şi m-a chemat, şi mi-a spus că rezultatul e pozitiv, am întrebat cât e de sigur testul. Mi-a zis fără să mă privească :" sută la sută ", " Sigur? " am mai întrebat o dată şi vocea îmi tremura şi aveam lacrimi în ochi. Abia atunci s-a uitat la mine, "te bucuri ?" m-a întrebat mirată, i-am spus că da şi plângeam de bucurie. Apoi m-am uitat în jur şi am văzut acolo doar femei triste care primiseră poate aceeaşi veste ca şi mine, dar nu se puteau bucura. Se uitau triste şi mirate la mine, acolo se făceau avorturi, femeile nu veneau să afle, ştiau deja. Mi-a fost mila de ele şi mi-aş dori ca bucuria mea să le fi schimbat decizia. Aş fi vrut să mă opresc să vorbesc cu ele să le spun ce sentiment minunat este şi cu ce nerăbdare aşteptam copilul acesta şi cum îmi fusese dăruit doar cu o simplă rugăciune venită din inimă. Dar nu m-am oprit şi regret, nu am făcut nimic... mă grăbeam să-l anunţ pe soţul meu care mă aştepta jos. De cum m-a văzut a ştiut ce veste îi dau, şi m-a luat în braţe şi am plâns amândoi de fericire. Nouă luni au urmat, n-a fost uşor, dar oare pentru care mamă e uşor? A trebuit să stau mai mult în pat, erau ceva probleme şi stăteam şi plângeam câteodată şi mi-era frică uneori şi mă rugam să fie sănătos copilul meu. Până în luna a şaptea n-am ştiut dacă e fată sau băiat, dar nu-mi păsa, ştiam că trebuie doar să fie sănătos, să se nască.

Mai spun doar că m-am chinuit douăsprezece ore ca să-l nasc. Ţin minte că aveam o icoană cu Fecioara Maria în cameră şi o rugam să mă ajute, şi spuneam în gând neîntrerupt rugăciunea lui Iisus. Simţeam că dacă nu o spun am să mor. Am fost ca un animal chinuit şi adus la îndobitocire prin durere, mă uitam cu disperare după copil să vad dacă e bine dar nu puteam să fac nimic, nu-l auzeam plângând, toţi s-au speriat, m-au lăsat singură şi stăteau aplecaţi deasupra lui. Au fost momente cumplite dar ştiu că în noapte aceea Dumnezeu a fost acolo în fiecare minut, şi mi-a fost dat să aflu lucrul asta atunci când a doua zi doctoriţa care a venit să controleze băieţelul meu uitându-se în fisă, mi-a întins mâna şi mi-a spus " Dă-mi voie să-ţi strâng mâna. Eşti unul din puţinele cazuri în care scapă cu viaţă şi mama şi copilul". Am simţit că mă prăbuşesc, nu înţelegeam cum s-ar fi putut întâmpla asta. În noaptea aceea nu am putut dormi, mă uitam la copilaşul meu născut atât de chinuit, vânat la faţă cu capul umflat de un hematom de la atâtea sforţări să se nască şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că ne-a apărat. Apoi ne-am început viaţa în trei.

Mereu a fost un nou început. La nici un an, eram iar gravidă. M-am bucurat pentru că îmi doream acest copil şi în prostia mea chiar speram să fie fetiţă, ca şi cum ar fi contat. Am mai fost la o clinică, unde am făcut testul şi când s-a dovedit pozitiv a văzut compătimirea în ochii asistentei, abia când a aflat că nu vreau să fac ceva rău s-a bucurat, am citit bucuria asta în sufletul ei, simţea că mai este speranţă. Eu de-abia acum, după ce am citit acele mărturii înfricoşătoare ale femeilor care avortează înţeleg, atunci mi se părea că toţi gândesc ca mine. Apoi, la scurt timp mi-a fost dat să văd cât de uşor poţi chiar cu sufletul curat fiind să cazi în cel mai groaznic păcat, să ucizi. În câteva săptămâni a început să-mi fie rău, să mă doară spatele, să sângerez. Mi-era frică de ce vedeam că se întâmplă sub ochii mei şi plângeam, mi-era frică şi să plâng prea tare, ca să nu pierd copilul ce-l simţeam crescând în mine. M-am dus la o doctoriţă plângând şi speriată şi, după ce m-a controlat şi a auzit că mai am un copil micuţ, a început să mă "lovească ". Mi-a dat toate motivele pentru care ar trebui să fac întrerupere de sarcină, chiar îmi spunea că oricum o voi pierde, că e prea curând să am un copil după o naştere atât de grea şi, câte şi mai câte. O auzeam, dar nu voiam să o aud, îmi venea să îmi acopăr urechile cu mâinile, şi să fug, să fug de ea. Am ieşit împleticindu-mă, n-am putut bâigui decât că nu ar trebui să mă împingă spre avort, şi am plecat plângând cu soţul meu, care nu înţelegea, dar era trist ca şi mine. Mă programase pentru a doua zi la un ecograf care să mă convingă mai tare că aveam nevoie de un chiuretaj "de urgenţă". Nu m-am dus, m-am dus la acelaşi medic (să-i dea Dumnezeu sănătate) cu care născusem şi primul copil şi mi-a redat încrederea. Am stat în pat şi credeam că a trecut şi totul va decurge normal, mi-am dat licenţa şi lucrarea de diplomă cu burtica după mine.

Dar într-o zi de toamnă, o zi frumoasă, pe când eram în luna a opta mi s-a rupt apa. Am ajuns la spital, speriată, ştiind că nu trebuie să nasc. Acolo am descoperit că sunt mulţi oameni împietriţi cărora nu le mai pasă nici măcar de suferinţa celor din jur. Sau poate că aşa trebuie să fie, ca să poată salva vieţi. Am stat două săptămâni în spital înconjurată de asistente şi medici care dădeau din cap şi nu înţelegeau de ce medicul meu nu îmi scoate pur si simplu copilul, viu sau mort, de ce nu se dă bătut şi încearcă să mai tragă de timp ca să-l ajute să trăiască. Nu aveam voie să mă mişc, aveam perfuzii aproape permanent care să îi întărească plămânii, şi să crească. Fiecare zi care trecea îmi dădea speranţa, deşi, oricât de grav ar fi fost, tot nu aş fi vrut să accept. Când nu mai simţeam că mişcă, mă rugam, ziceam "Doamne, fă-o să dea din picioruşe, ca să ştiu că e în viaţa "; când mă mişcam şi simţeam că pierd lichidul ce îmi ţinea copilul în viaţă, înţepeneam şi plângeam, încercam să vorbesc cu ea, să o mângâi şi să nu mă gândesc că s-ar putea să nu o văd niciodată pe fetiţa mea în viaţa. În fiecare zi mergeam la ecograf, unde vedeam tot felul de femei, unele cu probleme mai grave decât ale mele, dar care îşi purtau crucea fără să crâcnească, altele mai tinere ca mine în care creştea viaţa şi ele nu o doreau. M-am îngrozit, nu ştiam că sunt atâtea. Colega mea de cameră îşi avortase primul copil, acum se chinuia sa facă unul "dorit ". Era gravidă cu gemeni, era în spital de la începutul sarcinii şi trebuia să stea până la sfârşit, unul din gemeni era aproape mort, iar celălalt creştea cu greu. Ştia că unul trebuie să moară ca celălalt să aibă o mică speranţă de viaţa. Ştia ce făcuse şi mi-a spus că ştie de ce i se întâmplă aşa, ştia că îşi omorâse copilul şi îi părea rău. Mi-era milă de ea, dar mi-era şi frică de ea. O altă fată, pe care am văzut-o de câteva ori la ecograf, era gravidă într-o lună avansată şi în fiecare zi i se făceau injecţii ca să îi omoare copilul şi în fiecare zi era acolo la ecograf, aşteptând alături de mine ca să vadă dacă mai trăieşte puiul din ea. Când n-am mai văzut-o am ştiut că s-a terminat. Ar fi trebuit să vorbesc cu ea, dar o uram şi-mi era milă de ea în acelaşi timp. O ura pentru că eu mă chinuiam să-l ţin în viaţă, iar ea îl omora şi-mi era milă de ea, pentru că încercam să-i găsesc scuze. Dacă aş fi iubit-o şi aş fi vorbit cu ea, poate că un copil ar fi trăit. Mă simt vinovată că nu am făcut-o şi că vorbesc acum despre asta, dar mă gândesc că poate cineva în aceeaşi situaţie va citi aceste gânduri şi se va opri o clipă ca să se gândească la ceea ce face. În acea perioadă am trecut prin clipe de deznădejde şi încredere, şi speranţa şi disperare. Mă rugam noaptea şi plângeam, plângeam de dorul de copilul meu lăsat acasă, de frică pentru copilul nenăscut.

Într-o dimineaţa friguroasă de noiembrie, fetiţa mea s-a născut. A fost mai uşor şi mai repede. Eram pe masa de naşteri şi simţeam că plutesc, că sunt departe . Îi auzeam ca prin vis pe medici, parcă nici nu mă mai durea nimic, îi vedeam cum se agită, le vedeam feţele speriate şi cum cereau tot felul de ustensile, dar nu-mi mai era frică. Mă cuprinsese o linişte deplină, parca ştiam că va fi totul bine. Nu mi-a spus nimeni nimic după naştere, doar medicul a venit la mine şi s-a uitat o clipă ca şi cum ar fi vrut sa mă strângă în braţe. Era fericit şi eu eram fericită. Mi se născuse şi fetiţa mult dorită şi nimic nu mai conta. Începeam o nouă viaţa.

Abia după doi ani când l-am revăzut pe medic la cabinetul lui, m-a recunoscut şi mi-a spus " În ziua aceea era să muriţi amândouă. Tu nu ştii cât sânge ai pierdut.. " Atât. Parcă eram din nou într-un vis, îmi aduceam aminte de ziua aia, de liniştea ce mă cuprindea încet-încet, fără să adorm. Şi atunci Dumnezeu fusese cu mine. Vremea a trecut şi copiii au crescut şi la doi ani după ce am născut-o pe fetiţa mea am aflat că sunt iarăşi gravidă. Mi-e ruşine să o spun, dar trebuie să recunosc că am plâns, şi nu de bucurie, ci de frică. Am plâns atât de tare şi eram atât de speriată, încât preţ de o clipă, doar atât, mi-a trecut prin minte " ce-ar fi dacă... " . Nici nu pot continua, mi-e ruşine şi frică de gândul de atunci. L-am alungat cu lacrimi şi, cu soţul meu alături, am pornit pe un drum de nouă luni de spaime şi rugăciuni. În luna a treia am aflat, după efectuarea unor analize, că am în sânge doi microbi cumpliţi responsabili de multe cazuri de pierderi de sarcină sau de copii născuţi cu grave handicapuri: toxoplasmoză şi listeria. Erau valori destul de mari şi până să ajung la medic, m-am documentat şi am plâns, ştiind ce mi-ar putea spune. Şi m-am rugat să fie totul bine sau măcar să nu-mi spună medicul că trebuie să fac întrerupere de sarcină, pentru că nu aş fi putut. Dar medicul, deşi îngrijorat, nu m-a întrebat nici măcar o dată dacă prefer să nu îl păstrez. Si pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus în cabinetul acestui om şi a dat viaţa mea şi a copiilor mei pe mâna acestui om. Au urmat tratamente lungi cu antibiotice şi analize aşteptate cu sufletul la gură şi valori care nu voiau să scadă şi luni de stat în pat, pentru că " ceva nu era bine ", era grăbit, ca şi surioara lui. Nopţi, mai ales în ultimele luni de sarcină, în care mă trezeam noaptea sufocându-mă fizic şi soţul meu, care mi-a fost alături fiecare minuţel, fără să crâcnească sau să obosească vreun minut. Zile în care se mişca atât de tare bebeluşul, încât simţeam cum o coastă mi se dislocă pur şi simplu, şi durere, şi tratamente cu calmante puternice care mă ţineau într-o stare de ameţeală continuă fără să mai pot dormi. Nu vreau să-mi plâng de milă, deşi aşa pare, dar vreau să ştie orice mamă că acest drept se câştigă cu durere şi trebuie să lupţi pentru el, să-ţi doreşti cu înflăcărare, să te rogi la Dumnezeu să-ţi dea putere să poţi fii mama. Şi tocmai de asta nu ai dreptul să renunţi pur şi simplu la el. Eu nu sunt o martiră, eu sunt o fericită şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am îndurat pentru că aşa înţeleg că mare este darul Lui şi tare uşor mi se pare acum uitându-mă înapoi.

Păcatul meu cel mai mare cred că este frica, dar tocmai această frică m-a făcut să mă abandonez în braţele lui Dumnezeu şi să-l las pe El să lucreze. În noaptea dinainte de a naşte n-am putut dormi, m-am rugat pentru copilaşii mei, pentru toţi trei, să aibă grijă de ei şi să nu mor, ca să-i pot vedea crescând şi să-i pot iubi. Pe masa de operaţie, până să adorm, mi-a fost frică ,voiam să le spun să mă dea jos, să mă lase în pace, că mi-e frică. În rest, nu mai ştiu nimic, doar bucuria de a simţi durerea când m-am trezit, durerea care mă asigura că sunt în viaţa. Şi-mi mai amintesc ceva, pe lângă această durere, şi anume, faptul că am uitat de ea când mi-am văzut copilul, când i-am numărat degeţelele şi l-am simţit la piept. E un sentiment de nedescris pe care l-am simţit la fiecare copil, în momentul când îl iei în braţe şi îl pui la piept şi se lipeşte cu guriţa de tine, atunci uiţi de tot ce e rău sau de frică sau de durere. Atunci crezi cu toată fiinţa şi ştii că Dumnezeu e lângă tine şi te apără, şi te iubeşte şi va avea grijă de tine. Acesta este darul cel mai de preţ pe care ţi-l face un copil în primele ore de viaţă: credinţa, mântuirea.

Cum să renunţi la darul acesta care vine de la Dumnezeu, cum ?

Sper că aceste gânduri, aşa de prost cum sunt scrise ele şi anapoda, să ajungă la acele femei care, de teamă sau din alte motive renunţă la copiii lor. Am scris cu inima nu cu mintea şi îmi doresc să găsească lumina călăuzitoare în viaţa care să le îndemne numai la cele bune.

Dumnezeu să ne ierte şi să ne ajute !

Magda
 

Postat: 20.10.2010 - 1 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: marturisiri duhovnicesti

Ce vremuri traim si cum sa le infruntam? – Parintele Rafail ne raspunde

Postat de admin pe 14 May 2008 la 02:00 am | Categorii: Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Parintele Rafail Noica, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Vremurile in care traim Print

bscap015.jpg

Cititi si:

  • VREMEA ESTE A CERNERII- scrisoare catre un arhiereu a parintelui Rafail
  • Parintele Rafail Noica despre “partea cea buna” a celor care pazesc Cuvantul


Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostolul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…) Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade! Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui, căci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. (…) Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece!

O maica imbunatatita, Sebastiana, pe care Domnul a luat-o acum cativa ani, de prin regiunea Timisoarei, de pe undeva (…) spunea unui parinte pe care il cunosc eu: „Parinte, vremi ca astea n-am apucat. Am cunoscut razboiul, am cunoscut foamete, am cunoscut prigoane, dar vremi ca astea n-am mai vazut. Ieri – zice - mi-au trebuit patru ceasuri ca sa citesc un acatist.” Intelegeti putin de ce vi se duce mintea si nu ramane la rugaciune, in biserica sau in chilie? Da, suntem pacatosi, dar sa stiti ca nu e numai pacatul nostru. Sunt si alte lucruri pe care nu le putem dovedi, dar va spun asta ca marturie a unora mai batrani si care au cunoscut alte lumi. Deja si eu ma vad ca un martor al unei alte lumi pentru cei care astazi au 30 sau 20 de ani si mai putin. Iar parintele nostru a fost si martor al lumii inainte de primul razboi mondial (…) si mi-a spus ca dupa aceea n-a mai fost niciodata acea pace de care isi amintea in tineretile lui, acea asezare a lumii care se simtea. Dupa primul fratricid mondial s-a ridicat harul de pe pamant si n-a mai venit. Dupa al doilea fratricid mondial a fost si mai rau si prin anii ‘70 ne zicea: „Daca va mai veni un razboi mondial credinta pe pamant va deveni cu neputinta (…)

Observ ca ceea ce numeam credinta a falimentat de multe ori in viata mea pana cand am inceput sa o vad ca nu o am si asta este o caracteristica a epocii noastre, nu numai a lui Stan Patitu care va vorbeste, adica “crezi ca…” si te trezesti ca… “nu“; este ca si cum stai ferm cu picioarele pe ceva solid, pe scanduri solide si cineva-ti pune o cravata pe dupa gat, cade scandura de sub tine si te trezesti ca asta-i un streang… Iertati-ma, dar asta este ce vrea sa faca vicleanul cu noi. Insa asta e partea intai a cuvantului parintelui Siluan: TINE-TI MINTEA IN IAD! Nu-ti inchipui ca lumea asta e altceva. Sa fim seriosi si sa fim treji! Dar… NU DEZNADAJDUI e partea a doua. Dumnezeu, care m-aude acuma, puternic este sa ne crute de acel streang si de acel “chepeng” care cade de sub picioare.

Dar, Doamne, pazeste-ne, ca… asa cum mai multi au spus si aseara si azi: ispitele sunt mai cumplite azi. Nu numai mai cumplite, ci si mult mai subtiri, mai nebagate in seama. Crezi ca esti un credincios si te trezesti ca reactiile tale sunt reactiile necredinciosului. Credinta ta te falimenteaza, te tradeaza. (…) Nu e cazul de a deznadajdui… Cand observam lucrurile astea e cazul sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu; dar as zice mai mult: e cazul sa ne bucuram. (…) E vremea sa ne bucuram cu intristatoare bucurie, dar undeva o bucurie tainica poate exista daca avem mai multa credinta si mai multa intelegere incotro mergem: e Dumnezeu! E lumina nefacuta care e langa mine, in mine undeva si ma lumineaza si ma arata cat de pacatos sunt (…)

Cer Domnului sa va intareasca in zilele astea, zile de cernere, zile foarte dureroase, cumplite, infricosate tine-ti mintea in iad” - dar si… “nu deznadajdui” – zile de un deosebit har. (…) Intr-o lume care astazi, in bloc, masiv, aluneca permanent si tot mai mult catre tot ce este aparent indulcitor – oh, ce amar este pacatul, cu ‘dulceata’ lui cu tot, dar ne pacaleste cel viclean, ca suntem prosti…! – catre pacatul care se afiseaza ca etica a societatii permisive, cum se spune in Apus (…) – nu are mai mare valoare faptul ca, de bine de rau, noi, prostii, ne lipsim de atatea lucruri „dulci” pe care ni le-au dat ‘tovarasul’ Freud si altii, cand toate sunt libere acum, poti sa faci ce vreiMerci, ‘tovarase’ Freud, eu fac ce vreau! Dar nu-i mai valoroasa alegerea noastra azi, decat odinioara? Dumnezeu stie cu cat mai valoroasa, dar sunt si prorocii care ne incurajeaza. Deci, sunt zile de un deosebit har si as vrea ca Domnul sa ne dea acea deosebita lumina, deosebita nadejde pe care ne-o da prin cuvantul Sf. Siluan, prin acel „si nu deznadajdui (…).

Sa profitam de de aceste zile despre care proroceau parinti in trecut ca sunt cumplite si, in acelasi timp, ca multi ar fi dorit sa fie impreuna cu noi, sa se nevoiasca cu noi in zilele noastre. O, Doamne, da-ne lumina sa invatam cum sa ne nevoim, cum, in ce fel sa profitam de vremea asta cumplita si minunata in care suntem. Durere mare – durerile sunt legate de nastere. Toata durerea cred ca este o nastere. Deci, Doamne, ce nastere ne rezervi noua pentru zilele noastre? Invredniceasca-ne Domnul sa o vedem si pe aia“.

[Din cuvantul despre "Monahism si mirenism" rostit la sinaxa staretilor de la Ramet, in noiembrie 2006, de p. Rafail Noica.]

bscap007.jpg

Postat: 22.09.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]
Category: marturisiri duhovnicesti

Nicolae Steinhardt – Ce-i datorez eu lui Hristos

Posted by mihailmaster pe ianuarie 5, 2010

Exista in ritualul iudaic o rugaciune alcatuita dintr-un sirag de multumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile harazite poporului Sau, Israel. Ca refren ori stih intercalat dupa fiecare dar pomenit figureaza vorbele “dai lanu”, ce se talmacesc “de ajuns noua”. De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi pentru a-L binecuvanta si a-I aduce slava. De n-ar fi facut decat ca a prefacut marea in uscat, destul e spre a-L blagoslovi si a nu inceta sa-I multumim. De n-ar fi decat ca ne-a hranit in pustie…..Si asa mai departe. Fiecare fapta a divinitatii, fiecare minune ajunge spre a starni recunostinta norodului si a-i provoca exclamatia : “dai lanu !”.

Tot astfel, gandesc,orice evreu trecut prin sfanta Taina a Botezului, caruia Domnul i S-a revelat si care acum, se numara printre “iudeii care au crezut in El” poate de asemenea striga : “de ajuns facut-ai, Hristoase Dumnezeule pentru mine !”.

Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii,iti multumesc din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul si toata vartutea mea. Doar atat de ai fi facut dupa ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie si cu dreptate este sa strig cu lacrimi :”dai li !”.

Pentru a-mi fi dat putinta sa-mi cunosc propria pacatosenie, nimicnicie si ticalosie, Iti aduc laude si multumiri, si de s-ar margini doar la atata darul facut mie, tot prea destul e ca sa repet :”dai li !”.

Pentru a-mi fi ingaduit sa Te pot ruga, sa Te iubesc si sa ma inchin Tie- de ajuns, prea de ajuns ca sa binecuvantez Sfant Numele tau.

Pentru a fi sadit in mine nadejdea iertarii si a fi inceput sa intrezaresc putinta mantuirii -fii, Doamne, preamarit !

Pentru a-mi fi dat indrazneala sa concep stabilirea unor relatii de tip eu-tu cu Tine, Domnul si Dumnezeul meu, ma minunez si, nepricepandu-ma a spune altceva, strig :”dai li !”.

Si tot asa, fiindca de acum ma pot inchipui printre acei carora le-ai grait :”Daca veti ramane cu cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenici ai Mei. Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi.” (Ioan 8, 31-32)

Recunoscator peste orice posibilitate de exprimare in slabele si banalele noastre vorbe omenesti iti sunt, Hristoase al meu, si pentru a fi dobandit calitatea de “prieten” al Tau, pentru a fi fost, altfel spus, inobilat, caftanit prin credinta si apa Botezului si focul Duhului Sfant.

Pentru a fi iesit din tristete, mohoreala, jale, descumpanire, acedie (exista o acedie a laicului, a necredinciosului), deznadejde si a ma fi apropiat de starea fericirii.

Si fiindca, indeosebi, m-ai socotit in masura a intelege si a fi cu desavarsire convins ca Tu esti Adevarul, Calea si Viata.

De nu-mi va fi dat a ma mantui, si inca aceasta absoluta convingere imi este cu totul suficienta spre a cunoaste linistea si a gusta neingrijorarea.

Mi-ai daruit, Doamne, in nespusa Ta marinimie, sa aflu tot adevarul -atroce- despre mine insumi; m-ai slobozit din robia pacatului, care slujitor mai ferecat decat mine nu cred sa fi avut.

Mai mult decat atat (caci nu daruiesti niciodata putin, cu parcimonie, dupa dreptate, ci numai clatinat si indesat, har peste har, nu imparti bacsisuri, ci poftesti la cina imparateasca) : datorita bunatatii si milostivirii Tale mi-am putut insusi spusa lui Dostoievski : de mi s-ar dovedi in modul cel mai indubitabil, ca adevarul e altul, pe patul de moarte fiind, ca nu Hristos este adevarul, ca adevarul e altul- daca demonstratia ar fi incantabila si covarsitoare- n-as sta nici o clipa la indoiala : as alege sa raman cu Hristos, nu cu adevarul.

Dai li !

Din rob, si schilod m-ai facut om liber si senior; din fricos si misel, om indraznet; din fiinta a intunecimii, un ahtiat dupa lumina si slobod a incerca senzatia ca nu-mi este interzis sa ma port efectiv potrivit cu invatatura si vrerea Ta.

Pentru ca nu numai ca m-a descoperit pe mine mie insumi intru toata mizeria si josnicia si nimicnicia mea, ci mi-a dezvaluit mie insumi latentele bune si priincioase dinlauntrul meu;

mi-a aratat ca nu sunt definitiv si iremediabil pierdut;

m-a scos din cloaca, ingustime si bezna;

mi-a tradus existential si pe a mea seama cutremuratoare (si mangaietoarea) fraza : “Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti”

si nu mi-a cerut sa ma anihilez, sa mor, ci- dimpotriva- sa mor pacatului si zadarniciilor si sa viez puternic intru El- cu dragoste si bucurie- adica intru libertate, voie buna si calm. (Caci El pretuind pe om nu vrea – zice Staniloae- confundarea lui cu Sine,ci mentinerea si ridicarea lui intr-un dialog etern al iubirii).

Mi-a descoperit si o alta mare (si vreme indelungata cu totul nepresupusa) taina, anume ineluctabila univarsala lege a paradoxului,inlesnindu-mi sa inteleg ca nevinovatia nu se poate obtine decat pe calea aceasta a recunoasterii propriei culpabilitati.

Mi-a dat de asemenea voie sa ma impartasesc cu prea curatul Sau Trup si scump Sangele Lui si sa-mi pot da seama ca orice fapta josnica imi este numai izvor de amaraciune si tulburare, iar ca actele de marinimie, curaj si detasare- “faptele bune si frumoase” ale atat de hulitei morale practice- sunt singurele creatoare de pace si multumire.

Il chemi pe Hristos la telefon ? ironiza Andre Gide. Nici nu e nevoie de o chemare, e mereu prezent, gata sa intre pe usa (deschisa) a inimii si capabil numai de actele caracteristice nobletei launtrice, pe care si noua ni le propune, propovaduindu-ne ca ne sunt mereu accesibile : discretia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinarii si maruntisuri, alungarea tinerii de minte a raului, sila de razbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, tafna si multe alte stupiditati a caror jalnica inferioritate si acuta nocivitate ne-a destainuit-o o data pentru totdeauna si ne-o dezvalui de fiecare data mai dureros.

In cele din urma m-am putut convinge ca libertatea se cucereste numai prin omorarea pacatului si m-am trezit in stare sa descifrez formula “fac ce vreau” : ea nu inseamna ca dau ascultare neconditionata viscerelor si tropismelor mele, pornirilor si instinctelor mele dobitocesti, constituindu-ma prizonier al egoismului, turpitudinilor si plagilor firii mele, ci supunandu-le pe acestea vointei, ratiunii si constiintei mele, partii bune (curatite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau, credinciosul si smeritul ucenic al lui Hristos, iar ce nu i-ar placea demonului salasluid inlauntrul meu sau tarcolind in juru-mi sa fac in numele asa-zisei libertati instinctuale, in temeiul careia ma ispiteste spre a ma indemna sa ma dau rob lui si duhurilor celor rele.

Nefiind botezat in pruncie ci in deplina maturitate, am putut experimenta botezul totodata ca Sfanta Taina si taina, ca moarte si inviere, ca izvor nesecat de apa vie si de senzationala fericire. Covarsitoarea majoritate a crestinilor n-au cum sti ce simte cel botezat si ce este in adevar actul acesta fulgerator; dar cei aflati in situatia mea stiu cum nu se poate mai limpede ca nu e forma, ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directa a Dumnezeului celui viu.


Carti Ortodoxe Carti Ortodoxe Religie Carti Ortodoxe Pshihologie Carti Ortodoxe Literatura Carti Ortodoxe Arta Agenda Crestinului Paste Acatiste Retete de post Colinde audio Calendar Ortodox Craciun Rugaciuni