Etica platonica

Etica platonica Mareste imaginea.


Etica platonica

 

 

 

In conceptia sa etica Platon dezvolta idei socratice, reprezentand si el ideea ca cine cunoaste Binele este de asemenea bun si face binele, asadar, ca nimeni nu face nedreptatea de bunavoie, ci din nestiinta. De asemenea, ca si Socrate, Platon impartaseste si el convingerea ca a suferi din pricina nedreptatii este de o mie de ori mai bine decat a faptui o singura nedreptate si ca cel mai important lucru este grija pe care omul trebuie s-o aiba pentru mantuirea sufletului sau. Convingerea aceasta are la Platon un caracter religios si o adanca seriozitate morala.

 

Etica platonica este fundamentata tot pe metafizica Ideilor, dupa cum si aceasta metafizica isi avea originea in nazuinta etica a filozofului. Virtutea adevarata este intemeiata pe stiinta, iar stiinta reala adevarata nu este decat aceea despre Idei. Ceea ce face de aceea valoarea sau lipsa de valoare morala a omului este problema daca acesta a facut intoarcerea spre lumea divina a Ideilor sau nu. Platon era constient - vezi "Gorgias" - ca pentru viata omului nu sunt posibile decat doua idealuri : unul dupa care scopul ultim al existentei omului este placerea si altul dupa care Binele este scopul suprem al vietii. Intre acestea nu exista un drum de mijloc : omul trebuie sa se hotarasca pentru unul ori pentru altul. Iata de ce accentueaza Platon ideea socratica ca a face o nedreptate este, in toate imprejurarile, de o mie de ori mai rau, decat a suferi o nedreptate. De aceea, acela care savarseste nedreptati, chiar daca se afla in posesia puterii si a tuturor bogatiilor, a onoarei si a tuturor placerilor, este in toate imprejurarile nefericit si mai ales nefericit este atunci cand scapa de pedeapsa pentru faptele sale, fiindca el n-are aici cel putin prilejul de a se indrepta. Fericit nu este decat acela care este in posesia Dreptatii si a Binelui.

 

Dar ce este "Binele" ? In ce consta acesta ? In "Gorgias", Platon cauta sa raspunda la aceste intrebari in sensul ca bun este omul care se afla in posesia virtutii, caci bun nu poate fi decat sufletul in care domneste ordinea si masura si care, de aceea, este stapanit de virtute, de stapanire de sine, precum si de alte virtuti. Platon accentueaza mereu aceasta armonie veritabila a sufletului, ce se pare ca nu este posibila decat daca omul stie sa o puna in acord cu miscarile universului.

 

In centrul preocuparilor eticii platonice se afla problema, asa de importanta, a esentei virtutii. Dupa natura ei nu poate exista decat o singura virtute : stiinta despre Bine. Aceasta le cuprinde pe toate celelalte si de aceea, dupa multe ezitari, Platon se hotaraste pentru conceptia ca virtutea poate fi invatata, daca aceasta este propovaduita de un invatator veritabil, asa cum a fost Socrate.

 

Importanta mai este apoi in etica platonica si deosebirea pe care Platon o face - in Menon si in Phaidon - intre o virtute adevarata si alta "cotidiana" ; o deosebire ce descopera si mai pregnant dualismul intre cele doua lumi, intre care se petrece marea drama a sufletului uman. Lumea cuprinsa in tarcurile acestui veac, cu toate bunurile ei, cat si corpul uman cu necesitatile lui, ce trebuie considerate ca fiind marea piedica in calea spre mantuire a sufletului si care, de aceea, trebuie invinse. Cazut in aceasta lume, vale a plangerii, prin vina sa, sau prin destinul sau - este indiferent acest lucru - sufletul necorporal nu poate fi miscat decat de nazuinta de a se elibera de corp si de legaturile acestuia cu lumea senzoriala, pentru a se reintoarce in patria lui nevazuta.

 

Caracteristic pentru aceasta "morala teologica", cum o numeste Windelband, este ca ea dispretuieste virtutea cotidiana, revelandu-i contrazicerile. Platon critica nemilos morala utilitarista, al carei motor este tocmai virtutea cotidiana, pe care o numeste "trampa" in care "se schimba placere pentru placere, durere pentru durere, teama pentru teama, ca si cand ar fi monede. Este vorba despre un fel de masurare, ce nu socoteste ca fiind castig decat bunurile parute ale pamantului".

 

Dimpotriva, in mare pret la Platon este "virtutea filozofica", asadar acea virtute pe care n-o poseda decat filozoful si care se fundamenteaza pe cunoasterea Ideilor eterne. Sufletul omului este cel mai de pret al acestuia si de aceea grija omului trebuie sa aiba in vedere sufletul si nu corpul. Pentru filozof bunurile pamantului n-au nici o valoare, nici banii, nici puterea politica si nici onoarea, pseudobunuri ce sunt asa de pretuite de vulg. Din aceasta pricina filozoful nu este capabil sa se aranjeze in comoditatea lumii acesteia a colbului, ci el se comporta asemenea unui orb, din pricina ca ochii lui sunt indreptati spre lumea netrecatoare a Ideilor. Aceasta este caracteristica filozofului. El este miscat de nazuinta de a muri corpului, pamantului si vietii senzoriale, pentru a putea castiga independenta sufletului sau fata de necesitatile corporale si prin activitatea pura a gandirii sa se apropie de divin, cum se exprima Platon in "Theaitetos". A fi bun inseamna, deci, a fi filozof si a fi filozof inseamna a realiza, prin cea mai mare stapanire de sine, eliberarea sufletului de corp. In acest sens trebuie sa se inteleaga acea dorinta dupa moarte despre care vorbeste Socrate in "Phaidon", in cea mai adanca concentrare spirituala, exemplificata intuitiv prin imaginea mortii. Moartea adevarata inseamna despartirea sufletului de corp. Intoarcerea filozofului de la orice placere senzoriala poate de aceea sa fie privita, simbolic, ca o continua pregatire a acestuia spre moarte. Privita in acest mod moartea isi pierde pentru filozof groaza ei si se transforma intr-o garantie a fericirii adevarate, asadar a unei vieti veritabil filozofica sau virtuoasa.

 

Aceste idei etice primesc adancimi de nebanuit, daca ne gandim ca si la Platon conceptele de datorie si libertate de vointa se gasesc plasate in centrul eticii. Mai ales libertatea de vointa are o insemnatate nu numai pentru existenta noastra de aici, ci si in stare de preexistenta, in clipa in care sufletul a trebuit sa-si aleaga destinul sau. Din acest motiv Platon accentueaza mereu raspunderea grea pe care omul o are fata de sine insusi si fata de comunitatea in care el traieste. Heraclit si Democrit se intalnesc in afirmatia ca inima, caracterul, este demonul omului, ceea ce vrea sa insemne ca individualitatea omului se fundamenteaza, in ultima analiza, pe scopul pe care el si l-a ales si caruia ii daruieste sufletul sau. In aceasta trebuie sa cautam demonul care-l conduce pe poteca vietii. De aceea libertatea si necesitatea nu constituie contraziceri, ci libertatea morala este acea libertate ce creeaza dependenta si necesitate morala: dependenta sufletului de legea morala.

 

La sfarsitul acestor consideratii, putem spune ca Platon pune etica in legatura cu psihologia sa, prin aceea ca afirma ca celor trei facultati psihice le corespund trei virtuti. Fiecare facultate duce, daca este corect educata, la o virtute cardinala : gandirea la intelepciune (sofia), vointa la vitejie (andreia) si pofta la cumpatare (sophrosine). Cea mai inalta dintre acestea este intelepciunea, care, trebuie sa le dirijeze pe cele doua, caci abia atunci cand fiecare facultate isi indeplineste ceea ce trebuie, omul este desavarsit ; atunci dreptatea (dicaoisne) devine cea mai inalta virtute la om. Prin intelepciune dreptatea devine o realitate. Intelepciunea, vitejia si cumpatarea au rostul sa faca posibila realizarea dreptatii.

 

N.B.

 

 

 

24 Iulie 2012

Vizualizari: 9351

Voteaza:

Etica platonica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE