Jertfa Sfintilor Martiri Brancoveni

Jertfa Sfintilor Martiri Brancoveni Mareste imaginea.

Jertfa Sfintilor Martiri Brancoveni – intre asumarea responsabila a libertatii umane si realitatea autentica a muceniciei crestine...

Introducere – Preambul

Martiriul, jertfa si mucenicia in gandirea Bisericii noastre dreptslavitoare si in intelegerea Sfintei Scripturi reprezinta experienta mortii hotarate prin credinta, ca marturie fidela a dragostei pentru Domnul nostru Iisus Hristos. In acest sens, martirul ori mucenicul este marturisitor prin moartea cauzata si pricinuita de dusmanii credintei. In acest fel, marturisirea si moartea presupun o legatura interioara serioasa si profunda, care trebuie privite si abordate impreuna. Puterea de a marturisi pe Iisus Hristos vine din harul Duhului Sfant, care este viu si lucrator in sfintii mucenici. Cu toate acestea, lucrarea harului presupune si conlucrarea omului cu el. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma in acest sens ca "Domnul nu ingaduie totul harului, in orice imprejurare, ci porunceste ca si ucenicii lui sa-si aduca si ei partea lor". Rolul mucenicilor era astfel acela de a fi sacerdoti ai lui Dumnezeu langa altarul de jertfa si de a se ruga pentru pacatele credinciosilor. Realitatea trairii martirului si a muceniciei in relatia lui cu Dumnezeu si cu semenii sai nu este un lucru pur omenesc, ci unul divino-uman, de inalta intensitate duhovniceasca. Momentul central al vietii martirului si mucenicului este acela al marturisirii lui Iisus Hristos in inima sa si in fata lumii dezlantuite asupra lui, marturisire ce este lucrare a Duhului Sfant in adancurile sufletului sau, preaplin de Dumnezeu. Este cunoscuta, in acest sens, intensitatea iubirii jertfelnice a martirului si mucenicului, manifestata prin ravna si cuvintele pronuntate inaintea persecutorilor. Acestea fac proba unei experiente intime in comuniune de iubire cu Dumnezeu si cu oamenii.

Sfantul Ignatie Teoforul, inaintea supliciului sau, cerea ca nimeni sa nu-l impiedice de la acesta, fiind convins ca abia prin martiriu si jertfa muceniceasca incepea sa fie cu adevarat ucenic al Domnului Iisus Hristos. Ravna lui depasea cele vazute si se indrepta epectatic spre cele nevazute pentru a ajunge la Iisus Hristos. Astfel, el se ruga ca "focul, crucea, multimea fiarelor, taierile, impartirile, risipirea oaselor, strivirea membrelor, sfaramarile intregului trup sa vina asupra lui, numai sa ajunga la Iisus Hristos". Vremea iesirii sale din aceasta lume este vremea nasterii lui in Iisus Hristos. Martirul sau mucenicul, in jertfa sa pentru Dumnezeu, iese din sine pentru a-L intalni pe Dumnezeu. Fiind plin de Dumnezeu, el este anthropos in sensul profund al cuvantului, adica reunificat in sine si impacat cu intreg cosmosul care-l inconjoara. In acest fel, Sfantul Ignatie astepta ca, prin mucenicia lui, sa se reverse asupra sa lumina cea curata a lui Iisus Hristos si, odata ajuns acolo unde este Dumnezeu, sa devina cu adevarat om, anthropos.

Prezenta plenara a lui Iisus Hristos in Sfintii Martiri si Mucenici

Actele Martirice arata cu imbelsugare si prisosinta ca in suferinta lor, sfintii mucenici nu sunt niciodata singuri. Dumnezeu, cel "minunat intru sfintii Sai", se afla permanent in ei si in toate momentele vietii lor. In martiriul Sfantului Policarp se spune ca: "cei chinuiti dovedesc tuturor ca in ceasul muceniciei, prea vitejii martiri ai lui Iisus Hristos sunt ca si dezbracati de trup, sau, mai bine spus, Domnul Iisus Hristos insusi este de fata si vorbeste cu ai sai". Tot in acest sens graieste si scrisoarea martirilor din Lyon, care subliniaza faptul ca insusi Domnul Iisus Hristos ofera, in mod vadit si evident, celor mai slabi dintre nevoitori, o putere supranaturala. "Noi toti, zice epistola, temandu-ne ca Blandina nu va putea avea curajul sa marturiseasca pe Iisus Hristos, din cauza slabiciunii trupului ei, ea a implinit aceasta cu atata tarie incat cei ce o chinuiau s-au descurajat si schimbandu-se unii pe altii o chinuiau in tot felul si modul, de dimineata si pana seara; dar ei insisi s-au declarat invinsi, ne mai avand ce sa-i mai faca si se mirau ca mai poate sa respire, intreg trupul ei fiind de jur imprejur sfasiat si deschis de lovituri, ei, marturisind ca un singur chin de felul acesta era suficient ca sa-i aduca sfarsitul, fara sa mai fie nevoie de atatea alte multe chinuri. Dar fericita, ca un viteaz atlet, isi reinnoia puterile prin marturisirea lui Iisus Hristos".

Daca Mantuitorul nostru Iisus Hristos – Care este ieri, azi si in veci Acelasi - are un rol covarsitor in viata martirului, trebuie subliniat faptul ca mucenicul, in suferinta sa pentru Iisus Hristos, nu este niciodata parasit de Sfantul Duh. El este acela care insufla nevoitorului raspunsurile in fata persecutorilor. Acest fapt face ca faptele mucenicului si cuvintele sale sa fie considerate ca autentice marturisiri de credinta si evenimente liturgice, care se implinesc in acelasi timp. Biserica a considerat aceste manifestari mucenicesti ca fiind lucrari si roade ale Sfantului Duh si le-a pus alaturi de Sfanta Scriptura. Cuvintele si invataturile martirilor sunt deci considerate ca fiind inspirate de acelasi Mangaietor si sunt lasate Bisericii spre folosul tuturor credinciosilor ei. Sfantul Ignatie Teoforul in epistolele sale arata ca aceste daruri duhovnicesti sunt oferite de Domnul nostru Iisus Hristos fiecarui membru al Bisericii, prin interventia directa si mijlocirea Sfintilor mucenici, care bine s-au nevoit. Ca urmatori ai patimilor Mantuitorului Iisus Hristos, mucenicii isi poarta crucea impreuna cu Domnul lor, renuntand la ei, pentru ca Iisus Hristos sa traiasca in ei. Domnul nostru Iisus Hristos este deci in ei, in viata lor, incununandu-le suferinta. Ca purtatori ai acestor chinuri, mucenicii se impartasesc de slava lui Dumnezeu si imparatesc impreuna cu El de-a dreapta Tatalui. in acest sens, suferinta lor este vazuta ca act de colaborare si de conlucrare cu suferinta Mantuitorului la opera de mantuire si curatire a lumii de pacate si patimi. Din alt punct de vedere, modul martirilor de a-l marturisi pe Iisus Hristos este un botez care curata complet de pacate, realizand astfel, asemanarea cu moartea si invierea lui Iisus Hristos. Tertulian, in lucrarea sa, De Baptismo, spune ca mucenicii isi dau viata in botezul lor, practicand, in acest fel, botezul sangelui. Daca in botezul cu apa credinciosul primeste iertarea pacatelor in botezul sangelui martirul primeste coroana si cununa vietii vesnice din mainile lui Iisus Hristos insusi. Dupa acest botez nimeni nu mai pacatuieste, spune Sfantul Ciprian al Cartaginei. Faptul ca martirul ori mucenicul s-a unit deplin si desavarsit cu Iisus Hristos in jertfa si mucenicia sa este con-firmat si de cinstirea pe care o dobandeste dupa sacrificiul sau. Biserica a considerat dintotdeauna pe mucenici ca sunt impreuna cu Iisus Hristos si, in acest mod, memoria si toate ale lor au devenit un tezaur de mare pret al ei. Mucenicul este si din acest punct de vedere nedespartit de Mantuitorul nostru Iisus Hristos si cinstit cu multa veneratie de credinciosi. In martiriul Sfantului Policarp al Smirnei se subliniaza acest adevar: "ne inchinam lui Hristos, pentru ca el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri ii cinstim dupa vrednicie ca pe ucenicii si imitatorii Domnului, pentru neintrecuta lor iubire fata de imparatul si invatatorul lor... Noi am dobandit apoi osemintele lor mai cinstite decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul si le-am asezat la un loc cuviincios".

Prezenta Mantuitorului nostru Iisus Hristos in viata mucenicilor este subliniata si de momentul marturisirii credintei mucenicului inaintea muncitorilor si a lumii pagane dezlantuite asupra lui. Aceste clipe se inscriu intr-o noua forma de viata si vietuire care va angaja intreaga fiinta a martirului in procesul de transformare si metamorfozare a lumii. Dialogul sau raportul dintre mucenic si calaul sau n-au decat o singura varianta existentiala "converteste-te sau ucide-ma". Ca si Mantuitorul Iisus Hristos, care a marturisit cu seninatate si iubire in fata lui Pontiu Pilat, si mucenicul vorbeste judecatorului sau ca unui prieten, fara sa-l urasca. Cuvintele lui sunt ale Duhului Sfant, de aceea el propune semenilor sai un limbaj nou, in stare sa vindece necredinta, boala si suferinta cauzata si generata de pacat. De asemenea, vorbele sale determina spre o viata noua si ajuta pe cel care se hotaraste sa se converteasca si sa-l urmeze pe Iisus Hristos. De cele mai multe ori martirii canta, intonand cuvinte din Sfanta Scriptura, aratand prin aceasta ca viata impreuna cu Iisus Hristos si in Hristos este un imn de slava adus lui Dumnezeu. in acest sens marturisirea lor este ortofona, in contrast cu zgomotul pacatului si al mortii. Prin aceste manifestari, mucenicii construiesc manifestarea cultica si imnografica a Bisericii in toata plinatatea ei. Opus fiind cuvintelor lor nu poate fi decat blestemul promovat de invataturile inselatoare ale paganilor, care-si au originea in viclenia si perfidia iadului. impotriva diavolului si a tuturor mijloacelor sale ucigatoare de suflet se aseaza constient si senin mucenicul si martirul lui Iisus Hristos, angajat pe calea adevarului si al dreptatii, ca sa lupte impotriva idolilor si intunecimii diavolilor.

Prin urmare, patimitorii lui Iisus Hristos, plini de forta harica si indrazneala sfanta se prezinta inaintea persecutorilor cu puterea lui Dumnezeu, pentru a impune in fata lumii, potrivnice credintei lor, credinta si iubirea crestina, pe care le marturisesc cu propriul lor sange. Spre deosebire de lumea pacatului, faptele lor sunt logice, sunt faptele unor fiinte care traiesc in Dumnezeu si dupa poruncile lui Dumnezeu. Cu toate ca lumea ii considera nebuni si iesiti din minte, mucenicii sunt singurii intelepti si rezonabili, intr-o lume intunecata de satana si deteriorata ori degradata de rau, ranitii pentru iubirea lui Iisus Hristos sunt singurii luminati la minte si la chip. Pe acest ring si stadion martirii au posibilitatea sa infrunte direct si pe propriul sau teren pe tatal minciunii, diavolul. Superioritatea lor rezida in faptul ca ei marturisesc pe adevaratul Dumnezeu in fata caruia "tot genunchiul trebuie sa se plece si al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal". Pentru pagani si rau credinciosi Dumnezeu se ascunde, dar este gasit de aceia care-L cauta cu toata inima si implinesc poruncile lui. Mucenicii se desfateaza, prin urmare, de dulceata vietuirii in Dumnezeu si primesc puterea de la Iisus Hristos. in asemenea ambianta, inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor Lui, lor le este foarte usor sa schimbe viata terestra pentru viata cereasca. Momentul despartirii lor de trup consemneaza pentru mucenici, inceputul unei vieti reale si al unei experiente plenare de comuniune cu Dumnezeu si cu sfintii Sai. Mucenicul doreste sa se uneasca cu Iisus Hristos, a carui imparatie nu este din aceasta lume, El fiind Dumnezeul real si personal. Trecerea sa din aceasta lume inseamna intalnirea sa cu cel pretuit, iubit si dorit atat de mult, cum se arata in troparul de la sfintele mucenice: "pe Tine, mirele meu, te iubesc si pe tine, cautand, ma chinuiesc". Ca sa ne dam mai bine seama de aceasta nazuinta sufleteasca, ne ducem cu mintea la stramosul nostru Adam care, inainte de caderea sa in pacat, traia in comuniune cu Dumnezeu. Cu siguranta, dupa indreptarea noastra prin Iisus Hristos tot comuniunea a ramas ca singura experienta valabila cu tot ceea ce poate avea ea mai intim pentru om.

"Parintii, zice Sfantul Grigorie Palama, ne-au invatat sa cugetam despre Dumnezeu trecand mai intai prin experienta comuniunii", intrucat numai aceasta forma de traire da voie omului sa-si deschida cugetarea spre cel iubit. Acest aspect subliniaza faptul ca Dumnezeu nu se comporta ca o fiinta abstracta, ci ca o persoana care poate si doreste sa stea in relatie cu alte persoane, in comuniune de dragoste. Mai intai Dumnezeu, din iubire dumnezeiasca nelimitata si nemarginita, si-a aratat dragostea sa desavarsita, prin coborarea lui la noi cand a luat firea noastra stricacioasa. Cuprinsi in aceasta iubire oamenii urca la Dumnezeu, raspunzand acestei chemari divine inaugurate prin jertfa si invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Dumnezeu nu ingusteaza creatura sa prin cuprinderea ei in sine, ci dimpotriva, ea se imbogateste cu fiecare inaintare in Dumnezeu. Tocmai datorita acestei dispozitii sufletesti pentru viata fericita si aces-tei disponibilitati spre comuniune, mucenicul devine omul intregii lumi si pentru toate timpurile. Sacrificiul sau reflecta jertfa lui Iisus Hristos, Domnul facandu-se si mai vizibil prin ei in lume. Desi El este necunoscut in fiinta lui, totusi este perceptibil in stralucirea sa divina, atat in faptele eroice ale placutilor sai, cat si prin sfintele lor moaste, pline de duh si de adevar. Prin Mantuitorul, mucenicul invata sa traiasca drept, sa discearna binele de rau si, in orice loc sau moment al vietii sale, el doreste sa traiasca numai cu Dumnezeu. Faptul ca mucenicul isi pecetluieste crezul sau prin moarte violenta, aceasta nu inseamna ca el doreste neaparat moartea. Cu toate acestea, trebuie totusi sa subliniem faptul ca el este constient ca doar prin jertfa muceniceasca a propriei sale fiinte poate sa ajunga la cel pe care-l iubeste, adica la Iisus Hristos. Prin sangele sau, el pecetluieste iubirea sa si ea devine astfel singurul mijloc de a fi in iubirea lui Dumnezeu si de a pecetlui aceasta intimitate cu propria sa viata. Acest semn al sensibilitatii sale pline de dragoste divina este subliniat de sacrificiul sau pentru Iisus Hristos, gest care reprezinta plenitudinea iubirii sale fata de atotputernicul Dumnezeu si fata de intreaga lume. Potrivit spuselor Sfantului Clement Alexandrinul, "daca trecem la iubire, martirul este fericit cu adevarat cand marturiseste iubirea divina, pe Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care iubindu-L, L-a recunoscut ca frate si s-a daruit lui cu totul".

Prin urmare, vom sustine cu toata taria si convingerea ca, traind experienta imparatiei Cerurilor prin slava hristica a mucenicilor si martirilor, Biserica contempla viata vesnica, prin intermediul sau cu ajutorul soteriologiei si eshatologiei, in cuvintele si gesturile lor. Ea participa la viata nestricacioasa a Duhului inca de aici, astfel ca fiecare comunitate, angajata in sens mistic prin Sfanta Liturghie in taina martiriului, a jertfei si muceniciei, si in mod explicit prin incercarile si patimirile din lumea aceasta, asumate intr-un duh de credinta, cu toata responsabilitatea, rabdarea si nadejdea crestina, castiga luciditatea duhovniceasca, exprimata in unicul mod eclezial de a fi: "fiti tari in credinta si sa va iubiti unii pe altii". Daca Biserica ignora aceasta paradigma martirica ori muceniceasca si se detaseaza sau dispenseaza de ea, risca sa uite propria ei natura si propria ei vocatie. Cu alte cuvinte, Biserica si martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai profunda a martiriului este data in marturisirea cuvantului Bisericii despre harul eshatologic invingator si biruitor, prin care mucenicii, de ieri, de azi, dintotdeauna, se implinesc pe ei insisi varuind lumea. Martirul si mucenicul da marturie lumii pentru Biserica lui Iisus Hristos in care el ramane prin jertfa sa. Totodata, el vorbeste tuturor crestinilor si tuturor timpurilor, spunandu-le ca moartea lor nu este zadarnica, ci aratand felul autentic de a fi al credinciosului, care s-a imbracat in Iisus Hristos – Domnul, Stapanul si Mantuitorul - prin sfanta Taina a Botezului – savarsit de catre sacerdotul pururea slujitor si jertfitor, in numele Sfintei si Dumnezeiestii Treimi – Celei de viata facatoare, datatoare si ziditoare.

Despre Sfintii Martiri Brancoveni: Constantin Voda si cei patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei precum si ginerele sau - Sfetnicul Ianache

Istoria romanilor este dominata la sfarsitul sec. al XVII-lea si primele decenii ale celui urmator de puternica personalitate a voievodului Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu. Indelungata sa domnie, inceputa la 29 octombrie 1688 si incheiata in mod tragic in anul 1714, in ziua de 15 august, corespunde unor importante transformari economice, sociale, politice si culturale.

Dupa cum a existat o epoca a lui Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, sau matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot asa a existat o epoca a lui Constantin Brancoveanu. Aceasta se deosebeste insa de celelalte prin natura metodelor politice, Brancoveanu Voda incheind epoca voievozilor razboinici si incepand etapa negocierilor diplomatice si a stabilirii de relatii personale cu conducatorii politici ai lumii de atunci.

Constantin s-a nascut in anul 1654, in satul Brancoveni, fostul judet Romanati, fiind nepot al voievodului Serban Cantacuzino. A ramas orfan de mic, tatal sau fiind omorat in februarie 1655, in timpul rascoalei seimenilor si dorobantilor, ridicati impotriva domniei. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica dupa tata, Pauna Greceanu, si de unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, ceea ce i-a prilejuit primirea unei educatii alese. Copilaria si-a petrecut-o in casele parintesti din Bucuresti, deprinzand carte greceasca si latineasca, dovedindu-se iscusit la invatatura. Murind cei doi frati ai sai mai mari, toata mostenirea parinteasca ramane tanarului Cantacuzino. Se casatoreste cu Marica, nepoata lui Antonie Voda din Popesti. In 1678, unchiul sau, Serban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel ca tanarul Constantin este inaintat vel-logofat, cea mai inalta treapta a ierarhiei boieresti. Avand si o avere insemnata, acesta avea deci o situatie multumitoare. Cu toate ca nu a ravnit niciodata la tronul Munteniei, a fost nevoit sa primeasca ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii tarii, impreuna cu mitropolitul Teodosie si cu Patriarhul Ecumenic, cu totii pretuindu-l pentru alesele sale calitati, intelectuale si morale.

Cu toate ca situatia tarii, aflata intre cele trei mari Imperii aflate in conflict permanent (Habsburgic, Tarist si Otoman), Constantin Brancoveanu a reusit cu tact si intelepciune, sa pastreze o vreme un climat de liniste si de prosperitate. In aceasta perioada, voievodul s-a dedicat realizarii de lucrari cu rezonanta culturala si spirituala, in special ctitoririi unor asezaminte laice si bisericesti de mare insemnatate si valoare spirituala si arhitecturala. Astfel, au fost inaltate bisericile de la Potlogi si Mogosoaia, manastirile Hurezi si Brancoveni, precum si palatul de la Mogosoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brancovenesc, devenit renumit. prin aceasta, Constantin Brancoveanu a ctitorit epoca cea mai stralucita a culturii noastre romanesti.

De asemenea, Voievodul a trimis ajutoare si danii substantiale catre crestinii aflati in afara hotarelor tarii, in Moldova, Transilvania, precum si la Locurile Sfinte. Averea lui imensa insa, ravnita de turci, precum si intrigile de la Curte, i-au grabit sfarsitul. Dar astfel, voievodul si-a incununat fruntea lui, ca si a celor 4 feciori si a lui Ianache Vacarescu, primul sau sfetnic si dregator, care era si unchiul sotiei sale, cu sfantul nimb al muceniciei pentru credinta ortodoxa, pe care nu a parasit-o nici in fata calaului. Astfel, in apropierea Pastelui anului 1714, printr-un trimis al inaltei porti, care a sosit la Bucuresti, lui Constantin Brancoveanu i se pune pe umar naframa de matase neagra, semnul maziliei. A fost dus impreuna cu familia si o parte din averi la Constantinopol unde va fi inchis in sumbra inchisoare „Edicule” (Inchisoarea celor sapte turnuri). Aici au fost tinuti inchisi vreme de 4 luni, fiind supusi la cele mai cumplite chinuri, fiind torturati pentru a marturisi unde si-au ascuns averile. Dupa cele patru luni de tortura, ostaticii au fost mutati in inchisoarea Bostangi Basa, unde erau inchisi numai inaltii demnitari. Si aici au urmat alte serii de torturi, tot in scopul jefuirii de avere. In cele din urma, muftiul a reusit sa obtina gratierea ostaticilor, dar cu conditia trecerii la mahomedanism. Insa batranul voievod va refuza cu barbatie si curaj, ca si cei dimpreuna cu dansul, drept pentru care au fost condamnati la moarte prin decapitare, in data de 15 august 1714. Aceasta zi era menita sa le adanceasca si mai mult durerea din suflet, fiind si Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar si ziua onomastica a voievodului, care implinea 60 de ani.

Astfel, Brancoveanu, impreuna cu toate rudeniile lui, au fost scosi din temnita, numai in camasi, cu capetele descoperite, si purtati in lanturi pe ulitele Constantinopolului, ca niste facatori de rele. spre locul de executie Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai. de fata erau, pe langa sirurile de ieniceri si multimea de popor ingrozita, si sultanul Ahmed al III-lea, crudul sau vizir, Gin Ali, precum si ambasadori mai-marilor puteri europene de atunci, invitasi special la macabrul spectacol. Cumplita drama n-a durat decat un sfert de ceas, dupa spusele unor martori oculari. Calaul i-a pus in genunchi pe toti sase, la o oarecare distanta unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa ingaduit sa-si faca o mica rugaciune. Del Charo pastreaza urmatoarele cuvinte de imbarbatare ale lui Brancoveanu: „Fii mei, fiti curajosi, am pierdut tot ce am avut in aceasta lume, cel putin sa salvam sufletele noastre si sa ne spalam pacatele cu sangele nostru”. Sub prima lovitura de palos a cazut capul vistiernicului Ianache Vacarescu, apoi al fiului mai mare a lui Brancoveanu, apoi cele ale lui Stefan si Radu. Cand calaul a ridicat palosul sa taie capul copilului Mateias, acesta inspaimantat, s-a rugat sultanului sa-l ierte, fagaduind ca se va face musulman. dar batranul tata si-a imbarbatat astfel copilul: „Din sangele nostru n-a mai fost nimeni care sa-si piarda credinta. Daca este cu putinta, mai bine sa mori de o mie de ori decat sa-ti renegi credinta stramoseasca pentru a trai cativa ani mai multi pe pamant.”. Copilul, ca renascut, isi puse linistit gatul pe taietor si-i zise calaului : „Vreau sa mor crestin: loveste”, iar acesta ii taie capul. La capatul acestor imagini cutremuratoare pentru sufletul oricarui tata, capul lui Constantin Brancoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea calaului, si astfel, cei sase martiri si-au incredintat viata in mainile Celui care a fost marturisit. Apoi, trupurile celor sase eroi ai credintei au fost tarate pe uliti si aruncate in apele involburate ale Bosforului, iar capetele au fost infipte la prima poarta a seraiului, unde au stat trei zile, dupa care si ele au urmat trupurilor. pe ascuns, crestinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor sase martiri, si le-au dus in taina de le-au ingropat, nu departe de Constantinopol, in insula Halchi, in biserica manastirii Maicii Domnului, pe care Domnitorul Brancovean a ajutat-o cu ceva timp mai inainte.

Sotia marelui domnitor a stat inchisa la Constantinopol pana in luna martie anul 1715. cand a fost exilata la Kutai, pe malul estic al Marii negre, de unde a fost eliberata si a venit in tara, in anul 1716. Apoi, doamna Marica, in anul 1720, a adus in tara osemintele sotului ei, in timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, si inmormantate in biserica Sfantul Gheorghe Nou, intre mormantul lui Ion Mavrocordat si cel al lui Grigorie Brancoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormant de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, sapata in piatra stema Tarii Romanesti, ca semn ca acolo odihneste domnitorul acesteia.

La initiativa fostului Patriarh al Romaniei Miron Cristea, in anul 1934, cu prilejul praznicului Sfintilor imparati Constantin si Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brancoveanu a fost stramutat din biserica Sfantul Gheorghe Nou si depus in Paraclisul Patriarhal, pentru a se savarsi cuvenita slujba de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, in cadrul careia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, in sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor strazi din Bucuresti, si repuse in biserica Sfantul Gheorghe Nou, unde se afla si astazi. Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire celui care, vreme de un sfert de veac, a stiut sa conduca in mod autonom tara lui, desi conditiile vremii erau vitrege, a reusit sa ridice prestigiul cultural al Tarii Romanesti, si mai ales, a stiut sa moara pentru credinta strabuna, in acest fel dovedind inca o data intregii lumi ca romanii au avut parte si de conducatori destoinici, ridicati la rangul sfinteniei. De aceea, in anul 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane va trece pe cei sase martiri in randurile sfintilor, ca zi de praznuire fiind stabilita data de 16 august.

Concluzii si incheierea

In ziua „Adormirii Maicii Domnului” din anul 1714 Constantin Voda Brancoveanu urma sa implineasca varsta de 60 de ani. Inca de la inceputul anului se pregatise pentru serbarea fericitului eveniment, mai ales ca in acelasi an aniversa si 25 de ani de domnie. In dimineata zilei de 15 august 1714, desfigurati de tortura, Constantin Brancoveanu, cei patru fii ai sai si ginerele Ianache erau purtati de la Yedikule catre Serai, pe strazile pline de gura-casca… In acel moment simti o forta si o liniste necunoscute pana atunci: „Vreau sa mor crestin! Loveste!”.

Din nefericire, lucrurile aveau sa ia o intorsatura atat de neprevazuta, incat in ziua aniversarii sale, domnitorul era purtat in lanturi, impreuna cu fiii si ginerele sau, asemenea talharilor de rand, pe strazile Istanbulului. Calvarul incepuse cu sase luni inainte cand, in Saptamana Patimilor, Brancoveanu primea vestea mazilirii sale. In Vinerea Mare porni, escortat de o garda turceasca, catre Istanbul, unde, odata ajuns, fu aruncat in temnita Yedikule, impreuna cu cei patru fii ai sai si cu vistiernicul Ianache Vacarescu.

In temnita, domnitorul si fiii sai au fost torturati intr-un mod aproape imposibil de imaginat in zilele noastre. Astfel, cronicarul spune ca pe langa butucii in care le-au fost prinse mainile si picioarele, li se cresta pielea capului, presarandu-se apoi sare, li se ardea pieptul si talpile cu fierul rosu, erau batuti cu bestialitate in fiecare zi. Si tot acest tratament nu avea decat un singur motiv: aflarea sumelor de bani depuse de domnitor in bancile apusene.

Dupa sase luni de chinuri, turcii au aflat ce au dorit. Imediat s-a hotarat executarea publica a prizonierilor si, ca o proba de sadism extraordinar, ziua fixata a fost 15 august, zi de mare sarbatoare a crestinilor, dar si ziua de nastere a domnitorului si onomastica sotiei sale, doamna Marica. Cand a transmis aceasta veste intemnitatilor solul a mai mentionat ca „din prea multa milostivire a maritului sultan” muftiul obtinuse gratierea, in cazul in care condamnatii ar fi parasit legea crestina si s-ar fi convertit la islamism sau mahomedanism.

Dupa cum am mai spus, in dimineata zilei de 15 august 1714, desfigurati de tortura, cu capetele descoperite, imbracati doar in camasi ponosite si tarand dupa ei lanturile grele, Constantin Brancoveanu, cei patru fii ai sai si ginerele Ianache erau purtati de la Yedikule catre Serai, pe strazile pline de gura-casca. Ajunsi la locul executiei, au fost asezati in fata sultanului Ahmed al III-lea, care a tinut in mod special sa participe. Condamnatilor li s-a reamintit ca isi pot cruta viata daca se dezic de Iisus Hristos.

Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, pastreaza urmatoarele cuvinte de imbarbatare ale lui Brancoveanu: ‘Fiii mei, fiti curajosi, am pierdut tot ce am avut in aceasta lume, cel putin sa salvam sufletele noastre si sa ne spalam pacatele cu sangele nostru’. Imediat au fost aliniati si asezati cu capetele pe trunchiuri. Cel dintai a cazut capul sfetnicului Ianache, sub necrutatoarea secure a calaului. Au urmat apoi capetele fiilor Constantin, Serban si Radu. Cand veni randul lui Mateias, mezinul de numai 11 ani, ingrozit de trupurile care se zbateau, improscand cu sange in toate partile si de privirile reci, intiparite pe chipurile fratilor sai, ale caror capete au fost desprinse de corpuri, se arunca la picioarele sultanului, promitand ca se va face musulman, daca va fi crutat. „Mai bine sa mori de o suta de ori, decat sa-ti lepezi credinta”, auzi Mateias, printre suspine, glasul parintelui sau.

In acel moment simti o forta si o liniste necunoscute pana atunci. Se ridica in picioare, si merse direct catre calau, asezandu-si capul pe trunchi. „Vreau sa mor crestin! Loveste!” In doar cateva clipite capul destrupat al lui Mateias avea aceeasi expresie rece, parca nepasatoare ca a fratilor sai. La urma, langa balta de sange a fiilor sai, ce lucea sub razele amiezii, a fost omorat si batranul Constantin Brancoveanu de aceeasi lovitura nemiloasa a calaului. Oribilul spectacol s-a incheiat, dupa obiceiul otoman, cu purtarea capetelor in varful sulitelor, pe strazile Istanbulului, iar trupurile mucenicilor au fost aruncate in mare…

Trupurile neinsufletite ale domnitorului si fiilor si a ginerelui Ianache au fost, pe ascuns, pescuite din mare de crestini si inmormantate in biserica din Insula Halki, in biserica Maicii Domnului, zidita de imparatii paleologi, dar ajutata cu multe daruri de domnitorul martir.

Cu foarte mari eforturi, doamna Marica Brancoveanu a reusit sa aduca in tara osemintele voievodului, inmormantandu-le in una din ctitoriile sotului ei, biserica „Sfantul Gheorghe Nou” din Bucuresti. De teama sa nu fie profanat de turci, mormantul a fost acoperit cu o lespede de marmura alba, fara insemnele domnesti. Doar inscriptia discreta cu stema Tarii Romanesti si candela de argint de deasupra mormantului au fost singurele indicii, pe care 200 de ani mai tarziu le-a descifrat Nicolae Iorga, ca acolo odihnea Sfantul Martir Constantin Brancoveanu.

In alta ordine de idei, cu toate ca a fost un martiriu in toata regula, cu nimic diferit de executiile de crestini facute de imparatii romani persecutori, sultanul a fost insotit de ambasadorii marilor puteri europene – desigur, crestini si ei – Franta, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic. Poate ca frica, putina credinta sau simplul oportunism politic i-a impiedicat pe reprezentantii puterilor europene sa reactioneze sau macar sa inteleaga extraordinarul gest al unui principe crestin. Mai mult, saptamanalul francez Gazette de France, aproape in stilul unui tabloid contemporan, a scris doar despre problema averii din strainatate, tortura si executie. Despre gestul martiric al domnitorului sau macar despre eroismul sau… nimic. Nici macar un cuvant.

La 20 iunie anul 1992 Biserica Ortodoxa Romana, la initiativa Patriarhului Romaniei Teoctist Arapasu, a canonizat pe Martirii Brancoveni, fixandu-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu Praznicul Adormirii Maicii Domnului). In zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucuresti si Manastirea Hurezi, din judetul Valcea ceremoniile de proclamare a canonizarii Sfintilor Martiri Brancoveni, in prezenta membrilor Sfantului Sinod si a mii de credinciosi, care-si aratau evlavia fata de singurul domnitor roman care a preferat moartea muceniceasca si martirica decat sa renunte la credinta stramoseasca si autentica, in Iisus Hristos…In anul acesta – 2014, se implinesc 300 de ani de la sfarsitul mucenicesc si martiric al Sfintilor Brancoveni, motiv si prilej pentru Biserica Ortodoxa Romana, la initiativa Parintelui Patriarh Daniel, sa declare acest an drept unul jubiliar, omagial si comemorativ…

Cu alte cuvinte asadar, rasplata martirului sau a mucenicului este preamarirea sa in ceruri (dar si pe pamant), adica trairea lui impreuna cu Iisus Hristos si in unire vesnica cu Dumnezeu. De buna seama, suferinta indurata aici pe pamant nu are comparatie cu slava cereasca de care s-a invrednicit. Mucenicul sau Martirul traieste in comuniune cu Dumnezeu in viata pamanteasca, iar dupa sfarsitul sau locuieste in comuniune permanenta si neincetata cu Domnul, in viata cea cereasca, cunoscand in mod desavarsit fericirea deplina in iubirea dumnezeiasca. El va primi insutit ceea ce a lasat aici, imparatind impreuna cu Iisus Hristos in vesnicie. Pentru jertfa sa si pentru chinurile sale ingrozitoare si mai presus de fire, el s-a facut vrednic cu adevarat de o amintire nepieritoare, dupa cum spune Eusebiu din Cezareea. Dar mucenicii, chiar daca au ajuns in unire desavarsita cu Dumnezeu, raman totusi in Biserica in ajutorul fratilor si surorilor lor. De aceea Vietile Sfintilor au fost transmise Bisericii in scris, ca sa arate urmasilor modul de a se conduce in viata, dupa poruncile lui Dumnezeu – Cel in Treime Slavit si Laudat!…


Referinte bibliografice:

1. Pr. Prof. Ion Ionescu, Sfinti romani si aparatori, p. 620, 634.
2. P. Panaitescu, Calatori poloni in Tarile Romane, p. 144-145,
3. Anton Maria Del Chiaro, Descrierea Tarii Romanesti,
in vol. Calatori straini despre Tarile Romane, vol VIII, p. 388.
4. www.patriarhia.ro
5. www.basilica.ro
6. www.ziarullumina.ro
7. www.mmb.ro
8. www.doxologia.ro
9. www.mitropoliaolteniei.ro
10. www.arhiram.ro
11. www.mitropolia-ardealului.ro
12. www.arhiepiscopiatargovistei.ro
13. www.eparhiaargesului.ro
14. www.episcopiagiurgiului.ro
15. www.sfantulgheorghenou.ro

Dr. Stelian Gombos

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2071

Voteaza:

Jertfa Sfintilor Martiri Brancoveni 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE