Sfantul Nicodim de la Tismana

Sfantul Nicodim de la Tismana Mareste imaginea.

Sfantul Nicodim de la Tismana - Model al rugaciunii lui Iisus in lumea post - moderna si impactul acesteia asupra vietii secularizate de astazi

Moto: „Rugaciunea lui Iisus face din inima fiecaruia o chilie monahala unde se afla „singur cu Singurul”, in tacere. Nevoitorul invata sa taca. Dar tacerea crestina nu poate fi despartita de un cuvant mereu reinnoit. La un moment dat, cel tacut, isihastul, primeste harisma cuvantului de viata, care merge de la inima la inima, cuvantul - samanta”.


Olivier Clement.

Astazi, a vorbi despre rugaciune, intr-o lume in care avem atat de multe alte preocupari mult mai „palpabile si mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorita gandirii noastre foarte pragmatice in urma careia asteptam, in cel mai scurt timp, lucruri si rezultate foarte „concrete” si foarte „eficiente”!. Pentru foarte multi dintre noi, cei asa zisi credinciosi, a ne ruga inseamna a depune un efort prea mare si pentru o lunga durata de timp (de fapt ar trebui sa fie pentru toata viata) pentru care noi nu mai avem vreme sau, cu alte cuvinte, nu reusim sa ne facem suficient timp!. Ne comportam, in acest fel, in raport cu rugaciunea fiindca foarte multi dintre noi, nu (re)cunoastem autenticul motiv si scop al vietuirii noastre pe acest pamant!.

In alta ordine de idei, nevoia de rugaciune a omului credincios este in afara de orice indoiala. Cu cat este mai puternica credinta, cu atat este mai puternica si nevoia sa de rugaciune. Dar in societatea de astazi constatam o slabire a credintei. Prin urmare si un fel de indiferenta fata de rugaciune. Poate ca notiunea de societate secularizata nu indica, totusi, o societate total necredincioasa, ci o societate in care majoritatea membrilor nu mai practica rugaciunea decat foarte rar, in momente exceptionale, nemaiavand puterea necesara de a se raporta la Sfintii Parinti ai Bisericii – care ar trebui sa le fie exemple, in acest sens!.

„Pentru cel care doreste sa-si mentina vigoarea credintei prin rugaciune se pune, astazi, o dubla problema: aceea de a-si apara credinta impotriva influentelor nefaste a unui mediu slabit in credinta si aceea de a apara practica rugaciunii in cadrul unei societati care a pierdut in mare parte uzul acesteia. In timp ce omul de odinioara gasea in mediul social un factor prin care isi intarea credinta si practica rugaciunii, astazi acest mediu este un factor de racire, un factor impotriva caruia cel care vrea sa-si mentina credinta si rugaciunea trebuie sa se apere.” – ne relateaza Parintele Dumitru Staniloae in lucrarea sa „Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant”.

Si in aceasta imprejurare ne poate veni in ajutor unul din Sfintii nostri Parinti, si anume Sfantul Nicodim cel Sfintit de la Tismana – originar din Serbia, care s-a calugarit la Manastirea Hilandar din Sfantul Munte Athos – Unde se afla centrul trairii spirituale si al gandirii profund si autentic ortodoxe dintotdeauna, si care apoi, a venit si a intemeiat mai multe manastiri la noi, pe locurile vechilor sihastrii si pustnicii, fiind considerat, din acest motiv, unul dintre principalii (re)organizatori ai monahismului romanesc. Sfantul Parintele nostru Nicodim a adus din comunitatea athonita a Hilandarului practica rugaciunii isihaste, practica ce va instaurata mai tarziu in cealalta parte a plaiurilor romanesti, de catre Sfintii Paisie Velicicoski ori Vasile de la Poiana Marului.

Acest Sfant al Bisericii noastre a adus aceasta rugaciune cu toate roadele si foloasele ei, ce se cere si astazi a fi reevaluata si reactivata, nu doar in mediile monahale, unde ea este practicata, ci si in societatea laica si laicizata a lumii post-moderne, in care ea trebuie cultivata in egala masura, deoarece intre viata monahala si cea din lume nu trebuie sa existe diferentieri si despartituri, din punctul de vedere al savarsirii si rostirii rugaciunii. Astazi, ca intotdeauna, omul credincios trebuie sa caute intr-o mare masura el insusi motivatii care sa-i poata sustine credinta si propria sa practica a rugaciunii. Si tocmai acest lucru ar putea face credinta sa mai profunda, raportarea la modelele vii ale Parintilor – intre ei numarandu-se si Sfantul Nicodim, precum si rugaciunea sa mai fierbinte, dat fiind ca, intr-o mare masura, ele nu mai sunt sustinute de mediul social, ci pot fi luate, cel mai bine, din mediul Traditiei patristice, aghiografice si patericale. Prin urmare, omul care reuseste sa-si intareasca credinta si rugaciunea prin motivatii personale, corect reflectate, poate deveni el insusi un focar pentru consolidarea credintei si innoirea rugaciunii in mediul sau social, fiindca la viata cea sfanta suntem chemati cu totii, fara a face insa din dobandirea sfinteniei, un scop in sine.

Prin aceasta el poate ajuta societatea sa iasa din viata superficiala, saturata de o continua plictiseala si permanenta monotonie, care sunt doua din cauzele slabirii credintei si a rugaciunii, urmari ce duc, In fond, la vlaguirea si la secatuirea noastra duhovniceasca; cu alte cuvinte – spune tot Parintele Staniloae in aceeasi lucrare – el poate ajuta sa regaseasca un continut mai substantial, sa-si intareasca radacinile adanci infigandu-le intr-o mai mare profunzime a vietii, fara de care existenta umana este de o uniformitate monotona si lipsita de semnificatie.

O trasatura caracteristica a acestei societati este aceea ca omul se simte in ea mult mai singur, decat in societatea de ieri in care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu, lipsindu-se asadar, de comuniunea sfintilor, a Sfantului Nicodim, caruia, oare cati dintre noi ii cunostem viata sau ii urmam credinta, in duhul rugaciunii!. Credinciosul simte astazi nevoia de a se ruga poate mai mult decat in trecut, pentru ca prin rugaciune se salveaza de singuratatea care este atat de greu de suportat. „El gaseste in rugaciune mijlocul de a fi in comuniune cu Dumnezeu, cu Sfintii Sai si ai Bisericii noastre, intre care la loc de cinste se afla Sfantul Nicodim. In acest fel il are in rugaciune pe Dumnezeu Insusi si pe Sfintii Sai, in dialog cu el prin toate lucrurile si lucrarile ajungand, astfel, ca el insusi sa il vada si sa-l inteleaga pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roaga ia cunostinta de radacinile sale in realitatea personala, infinita a lui Dumnezeu si nu se lasa prada valurilor superficiale ale vietii, ale unei vieti inchise doar in orizontul pamantesc. Isi poate umple viata cu un continut infinit” – sustine acelasi parinte in aceeasi lucrare.

In Ortodoxie se practica o forma de rugaciune permanenta, rugaciunea inimii sau a mintii pe altarul inimii ori a sensibilitatii pline de iubire si de mila in care se afla Hristos cu iubirea si cu mila Sa. Este adevarat ca in aceasta rugaciune pare ca cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastra: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Se pare, asadar, ca prin aceasta ne interesam doar de noi insine. Dar in masura in care ma consider pacatos, in mod sigur ma gandesc la toate pacatele pe care le-am savarsit fata de Dumnezeu si fata de fratii mei, deci ma rog, in virtutea dorintei de realizare a comuniunii, si pentru relatii mai bune cu acestia sau pentru ca ei sa nu ramana pentru totdeauna afectati de nedreptatile mele fata de ei, asa cum procedau si Sfintii Parinti cu toti semenii lor, in virtutea dragostei si a corectitudinii lor, alaturandu-se acestora si Parintele nostru Nicodim. In acest sens, Sfantul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteste pe tot omul, afla ajutor de la tot omul prin vointa cea ascunsa a lui Dumnezeu. Si cel ce il apara pe cel nedreptatit Il are pe Dumnezeu luptand pentru sine. Cel ce-si daruieste bratul sau spre ajutorul aproapelui primeste bratul lui Dumnezeu in ajutorul sau”.

Rugaciunea este, asadar, un factor de insanatosire si intarire spirituala a fiintei mele, dar si o insanatosire si consolidare a coeziunii sociale intr-un plan mai profund. Cel ce se roaga ii are pe ceilalti in inima lui iar ei simt aceasta si vin spre el. Sfantul Serafim de Sarov a spus: „Impaca-te cu Dumnezeu si multi oameni vor veni sa se impace cu tine”. Reproducand aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Manastirii Grigoriu din Sfantul Munte Athos adauga: „In traditia isihasta a Bisericii se observa ca pe masura ce Parintii care se impacau cu Dumnezeu si se afundau in pustie, multimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugaciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” – se poate rosti oricand si oriunde, potrivindu-se la fel de bine si nevoitorului din pustie, si crestinului care vietuieste in tumultul cetatii. Caci amandoi poarta acelasi razboi nevazut, cu aceleasi „duhuri ale rautatii” (cf. Efes. 6, 12), si amandoi au trebuinta de aceeasi arma nebiruita: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie sa se „roage neincetat” deoarece au de atins aceeasi tinta: - a mantuirii sufletului si a trupului.

Problema care a framantat spiritualitatea rasariteana, deci si pe Sfantul Nicodim care a cautat raspunsul in mostenirea athonita, se rezuma la aceasta intrebare: Cum sa te rogi neincetat? Cum sa fii nu doar un om care participa in fiecare duminica sau mai des la Sfanta Liturghie, la Slujba Euharistica, ci, potrivit indemnului paulin citat mai sus sa fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinteste timpul, rugandu-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil sa sfinteasca fiecare moment. Un raspuns potrivit ar fi sa faci totul avand sentimentul prezentei lui Dumnezeu, fiind cu recunostinta fata de El si cu dragoste si grija fata de aproapele, asa cum au fost acesti Sfinti bineplacuti lui Dumnezeu, printre care si Sfantul Nicodim. „In orice gand sau fapta prin care sufletul aduce inchinare lui Dumnezeu, el se afla cu Dumnezeu” – spune Sfantul Macarie cel Mare.

Rugaciunea neincetata, potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, „este sa-ti silesti sufletul catre Dumnezeu, cu multa evlavie si cu multa dragoste… sa te incredintezi lui Dumnezeu in toate faptele si in tot ce ti se intampla”. Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus ii explica acestuia ca rugaciunea launtrica este celebrarea insasi a vietii si a universului, entuziasmul care poarta toate lucrurile catre plenitudine si catre frumusete si ca este de datoria omului sa descatuseze acest suspin universal al Duhului. Parintele Staniloae spunea, tot asa, ca trebuie sa primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toti laolalta sa I-L inapoiem, dupa ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevarate, toate sunt importante. Dar daca nu vrem sa ramanem in stadiul de bune intentii, ne trebuie o unealta prin care sa le putem pune in practica. Iar aceasta este rugaciunea lui Iisus, pe care Sfantul Nicodim a implinit-o cu prisosinta. Si pentru aceasta trebuie sa pornim la drum caci orice destin crestin este un pelerinaj catre „locul inimii”, unde Domnul ne asteapta, catre care ne atrage.

Calatoriile nu fac decat sa exprime, sa inlesneasca, prin intalnirile prilejuite, prin inrauririle resimtite, aceasta calatorie launtrica. Cautam omul, oamenii care sa ne dea „cuvinte de viata”, acestia fiind Sfintii si indrumatorii duhovnicesti, care sa ne trezeasca la ceea ce ne este cel mai apropiat si totusi atat de departe… Iata, Pelerinul a intalnit un astfel de om: „Am intrat in chilia lui, iar batranul mi-a spus: „Rugaciunea lui Iisus launtrica si neincetata este chemarea continua si neintrerupta a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima si cu mintea, avand simtamantul prezentei Sale, oriunde si oricand, chiar si in timpul somnului. Ea se exprima prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma. Cel care se obisnuieste cu aceasta chemare dobandeste o mare mangaiere si nevoia de a o rosti mereu. Dupa catva timp, nu mai poate trai fara aceasta rugaciune, care curge in el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatarilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odata cu inspiratia. „Miluieste-ma” sau „Miluieste-ma pe mine, pacatosul” o data cu expiratia. Aceasta se face odata cu lepadarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugaciunea neintrerupta, pe care au dobandit-o Parintii bisericesti, stiuti sau nestiuti.

La unii mari Parinti Duhovnicesti rugaciunea lui Iisus devine „spontana”, „neincetata”. Chemarea Numelui Sau se identifica cu bataile inimii. Ritmul insusi al vietii, respiratia, bataia inimii, este ceea ce se roaga in ei sau, mai curand, in perspectiva inceputului si sfarsitului, se recunoaste ca fiind rugaciune. Dar, indeosebi in zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerita lepadare de sine, intr-o incredere deplina, prin har. „Atunci cand Duhul Se salasluieste in cineva, acesta nu se mai poate opri din rugaciune, caci Duhul nu inceteaza de a Se ruga in el. Fie ca doarme sau este treaz, rugaciunea nu se mai desparte de sufletul sau. In timp ce doarme, mananca, bea, munceste, mireasma rugaciunii se raspandeste din sufletul sau. De acum inainte nu se mai roaga in anumite momente, ci mereu. Miscarile mintii curatite sunt glasuri tacute care canta, in taina, o cantare Celui nevazut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne marturiseste: „M-am invatat atat de bine cu rugaciunea inimii, incat o lucram neincetat, iar, in cele din urma, am simtit ca mergea de la sine, fara nici o lucrare din partea mea; rugaciunea izvora in mintea si in inima mea nu numai cand eram treaz, ci si cand dormeam, si nu s-a mai intrerupt nici o clipa” adica a ajuns la „starea de rugaciune”, iplinind, in acest fel, indemnul paulin de a se „ruga neincetat”.

Prin urmare, „actului rugaciunii ii urmeaza starea de rugaciune. Iar starea de rugaciune este adevarata fire a omului, adevarata fire a fiintelor si a lucrurilor. Lumea este rugaciune, celebrare, asa cum o arata atat de admirabil Psalmii si Cartea lui Iov. Dar aceasta rugaciune tacuta are nevoie de gura omului pentru a rasuna. Este ceea ce anumiti Parinti greci numesc „contemplarea firii”: omul aduna ratiunile (logoi) lucrurilor, esentele lor spirituale, nu pentru a si le insusi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfa din partea creatiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvant, insufletite de Duhul vietii si al frumusetii tinzand catre Obarsia paterna, care le primeste, in distinctia lor. „Caci unirea, desfiintand separarea, nu dauneaza catusi de putin deosebirii” spune Sf. Maxim Marturisitorul. Toata aceasta relatare avandu-o din lucrarea „Rugaciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement. De aceea se refugia Sfantul Nicodim in pestera Tismanei si in alte crapaturi ori in „cela mai de jos ale pamantului” pentru a ajunge la aceasta stare de rugaciune neincetata – aceasta ramanand mostenire si temei pentru viata monahala, cenobitica de mai tarziu.

Sfantul Nicodim a ajuns la concluzia si la certitudinea ca rugaciunea lui Iisus desteapta in inima o dragoste fara margini. Tot in continuarea acestei idei se intreaba si Sfantul Isaac Sirul: „Ce este, oare, o inima iubitoare? Si iata cum raspunde tot el: „Este o inima care arde de dragoste pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate fapturile… Iata de ce un astfel de om se roaga neincetat… chiar si pentru dusmanii adevarului, si pentru cei care-i fac rau… se roaga chiar si pentru serpi, insufletit de mila nesfarsita care ia nastere in inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Si tot el: „Ce este cunoasterea? – simtul vietii nemuritoare. Si ce este viata nemuritoare? – sa simti totul in Dumnezeu. Caci dragostea vine din intalnire. Cunoasterea legata de Dumnezeu unifica toate dorintele, iata observatia si concluzia la care au ajuns Sfintii Parinti ai Bisericii; Iar pentru inima care o dobandeste, ea este numai dulceata revarsandu-se pe pamant. Caci nimic nu se poate asemui cu dulceata cunoasterii lui Dumnezeu”, Care a semanat ale Sale in toate cele ce sunt, incat prin ele, ca prin niste deschizaturi, sa Se arate mintii intr-o lumina a intelegerii, cucerind-o, luminand-o si atragand-o spre Sine, dupa cum aflam scris in Filocalia – Vol. 8, pag. 421.

Totul culmineaza cu adevarata iubire de aproapele. Ma gandesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la inceputul veacului XX : „Fara rugaciune, toate virtutile sunt ca niste copaci fara pamant; rugaciunea este pamantul care ingaduie tuturor virtutilor sa creasca… Ucenicul lui Hristos trebuie sa traiasca numai prin Hristos. Atunci cand il va iubi in asa masura pe Hristos, va iubi fara indoiala si toate fapturile lui Dumnezeu. Oamenii cred ca mai bine trebuie sa-i iubesti pe oameni si apoi pe Dumnezeu. Si eu am facut asa, dar nu ajuta la nimic. Dar cand, dimpotriva, am inceput sa–L iubesc pe Dumnezeu, in aceasta iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Si in aceasta iubire pentru Dumnezeu, vrasmasii mi-au devenit si ei prieteni, fapturi ale lui Dumnezeu” – Dupa cum aflam consemnat in aceeasi carte a lui Olivier Clement.

Drept maritorii nostri Parinti subliniaza faptul ca trebuie evitat proiectarea propriului tau psihism asupra celuilalt. Trebuie sa-l intelegi pe celalalt intr-o deplina lepadare de sine, pana cand ajungi sa afli in el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cat de mult poate fi intunecat, deformat acest chip de catre puterile raului. Atunci poti vedea inima omului ca loc in care binele si raul, Dumnezeu si diavolul, duc o lupta neincetata. In aceasta lupta trebuie sa se intervina nu prin forta exterioara, care nu poate duce decat la acel „cosmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugaciune. Poti interveni daca-ti pui toata increderea , daca te lepezi de orice dorinta interesata, daca asemenea lui David, iti arunci armele si intri in lupta fara alta arma decat Numele Domnului. Si atunci Numele, devenit Prezenta, ne inspira cuvintele, tacerile, gesturile cu adevarat necesare.

Celor care ajung in aceasta „stare de rugaciune”, totul le este „inapoiat insutit”: „Ei cunosc transfigurarea erosului, cautata cu atata disperare de adeptii freudo-marxismului!. Percep cu o „plenitudine” extraordinara taina fiintelor si a lucrurilor, fata ascunsa a lumii. Primesc harismele paternitatii spirituale, darul vindecarii, darul proorociei sau darul facerii de minuni, pe care-l avea si Sfantul Nicodim.
Andrei Scrima, in cartea sa „Despre Isihasm”, citandu-l pe Sfantul Ioan Cassian, sustine ca „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se inalta deasupra actiunilor si gandurilor joase si pamantesti, se retrag si urca impreuna cu El (cu Hristos) pe acel munte inalt al singuratatii, acolo unde Iisus Hristos, desfacand sufletele din tumultul pasiunilor si separandu-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceste intr-o credinta vie si le face sa urce pe cea mai inalta culme a virtutilor unde El isi arata mai apoi, neacoperita, slava… si stralucirea chipului Sau celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…”

Mintea, unita cu inima, accede la o forma innoita de intelegere, la o gandire plina de pace si de dragoste, purtata de rugaciune, caci de acum inainte aceasta nu se mai intrerupe in timpul gandirii. Practica invocarii Numelui lui Iisus nu are, contrar unor pareri, nimic antiintelectual, caci Sfantul Nicodim, de pilda, nu era un antiintelectual, dimpotriva: ea rastigneste si invie mintea. Inima eliberata fiind de inchipuiri ajunge sa produca in ea insasi tainice si sfinte ganduri, asa cum pe o mare linistita vezi pestii miscandu-se si delfinii dantuind.
In rugaciunea curata este vorba de unirea mintii (nous) cu inima.

Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece, o rugaciune care se face doar cu inima este pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va mai da in Hristos. „Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva, o rugaciune in care nu stim de ce sa-i multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam, nici ce anume sa-i cerem. Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sentiment care ignora faptul ca el face experienta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este rugaciune” – Afirma Parintele Dumitru Staniloae.

Trebuie sa precizam, inca o data, ca aceasta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degraba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii strans unite cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale.

Uneori, celor induhovniciti li se dezvaluie tainele inceputurilor si ale sfarsitului omenirii si universului. Ei participa la trecerea istoriei catre Imparatie, asa cum a facut-o si Sfantul nostru din Tismana Olteniei, devin partasi la nasterea noului Ierusalim; isi afla locul in comuniunea „pacatosilor constienti”, cei care se roaga pentru mantuirea tuturor. Daca Biserica a condamnat apocatastaza origenista ca certitudine doctrinala si ca automatism cvasiciclic, ea a incredintat, in schimb, celor induhovniciti taina rugaciunii pentru mantuirea universala, activitate pe care Parintii nostri duhovnicesti si-au asumat-o cu multa larghete a inimii!.

„Rostind in rugaciunea lui Iisus „miluieste-ne”, ne amintim ca nu te mantuiesti de unul singur, ci numai in masura in care devii o persoana in comuniune, care nu mai e despartita de nimic. Cel care invoca Numele devine prietenul Mirelui, se roaga ca toti sa fie uniti cu Mirele: „Acela trebuie sa creasca iar eu sa ma micsorez”. Nu mai vorbeste de iad decat pentru el insusi, cu o smerenie fara margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lectie Sfantului Antonie, dezvaluindu-i ca se roaga ca toti sa fie mantuiti, el fiind singurul care merita sa fie osandit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea ca trebuie sa-ti privesti toti semenii ca pe niste sfinti si sa te consideri drept singurul pacatos, „spunandu-ti ca in ziua judecatii toti vor fi mantuiti, numai tu vei fi osandit” – Ne spune tot Olivier Clement. Si atunci, Domnul i-a spus staretului Siluan: „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”.

Aceasta intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite dintre Dumnezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iubirea este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in intalnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.

Parintele Staniloae in lucrarea deja citata ne spune ca „in intalnirea cu Dumnezeu - Infinitul este perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumina. Exprimandu-le prin cuvinte, omul sugereaza aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab, cuvintele rugaciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie infinita. Dar lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta experienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite care provoaca pacatul. Cuvintele nu mai formeaza un obiect de reflexie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adreseaza lui Dumnezeu Care este de fata. Prezenta lui Dumnezeu copleseste totul”.

Asadar, trecand noi prin gama aceasta de stari sufletesti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Cu ce ne alegem de la Sfintii nostri, de la Sfantul Nicodim acum la implinirea a 600 de ani de nasterea sa in Ceruri? Dobandim liniste aducatoare de bucurie si reconfortare sufleteasca, impacare cu Dumnezeu si cu sine. Minunea rugaciunii nu consta atat in implinirea ei, in induplecarea lui Dumnezeu, ci in atingerea tainica ce se efectueaza intre sufletul nostru limitat si Duhul nemarginit al lui Dumnezeu, experienta pe care au trait-o si Sfintii, din belsug. „Inima omului se afla intr-o stare prielnica primirii harului si binecuvantarilor lui Dumnezeu. Din aceasta atingere odraslesc o serie de transformari binefacatoare in fiinta noastra.

Rugaciunea se face intre noi si Dumnezeu in viata noastra umana. In adancurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugaciune, o comuniune discreta si rodnica intre noi si Dumnezeu. Fara aceasta relatie personala cu Dumnezeu prin rugaciune, credinta ramane o convingere teoretica, cultul o lucrare de forma externa, cercetarea Parintilor o cronologie seaca. Fara rugaciune, lucrarii noastre morale ii lipseste profunzimea religioasa, fara rugaciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifesta in toata plenitudinea ei, se deschide un abis intre Dumnezeu si om” – Reliefeaza Parintele Ioan Bunea in cartea sa „Psihologia Rugaciunii”.

Tinand seama de faptul ca, prin rugaciune omul paseste inaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul sau, despre desavarsirea si despre mantuirea sa, rugaciunea ramane suprema datorie a noastra, a tuturor crestinilor, vazand si constatand din cele enuntate aici importanta si actualitatea ei, fiind ieri, azi si in veci aceeasi; ea fiind semnul suprematiei morale si duhovnicesti in lume. Daca, prin absurd, ar fi sa inceteze, la un moment dat, rugaciunea pe pamant, nevinovatia ar ramane fara ocrotire, pacatul fara iertare, virtutea fara putinta desavarsirii si lumea ar intra in intunericul stricaciunii si a mortii care ar duce la noaptea vesnica a iadului, iar existenta Sfintilor ca vase vii ale Bisericii in care descoperim lucrarea Duhului Sfant, sau pomenirea contemporana a Sfantului Nicodim nu ar avea nici un sens, nici un folos!.

Nadejdea sporeste prin rugaciune: nadejdea Zilei neinserate, cand adierea Duhului va imprastia cenusa si va arata ca un „rug aprins” intru Hristos. Risipirea amagirii si zdrobirea mortii nu se vor savarsi fara mari incercari. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mantui, asa cum au facut Sfintii – care au fost oamenii unui loc si a unui timp dat si bine delimitat dar care au ajuns locuitorii vesniciei, ai metaistoriei, ai timpului si ai spatiului universal.

Rugaciunea este o minune ce face minuni: Il coboara pe Dumnezeu si inalta sufletul catre El. Este o minune pe care o putem savarsi si de care ne putem impartasi zilnic, plecand genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului si inaltand mintea noastra spre Domnul si spre „casnicii Sai” – care sunt Sfintii, intre ei salasluind si Parintele nostru Nicodim cel Sfintit de la Tismana, caruia ii aducem in aceste vremuri binecuvantate, prinosul nostru de cinstire, pretuire si recunostinta. Urmeaza doar sa-i intelegem rugaciunii sensul, si sa o cultivam spre si pentru desavarsirea noastra caci ea este semnul omenitatii si izbavirii noastre, de-a lungul tuturor veacurilor!.

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4951

Voteaza:

Sfantul Nicodim de la Tismana 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE