Desavarsirea gandirii umane

Aceasta vrajitorie fascinanta

Daca nu se desavarseste in Dumnezeu, gandirea omeneasca ramane lipsita de vigoare, imperfecta. De aceea, treptat se usuca, se vestejeste pana se ofileste cu totul. Ceea ce este valabil pentru gandirea umana este valabil si pentru simtirea umana. Daca, in cau­tarea ei, nu II atinge pe Dumnezeu, si aceasta repe­de slabeste, se stinge pana ce moare cu totul. Acest lucru este valabil si pentru om ca intreg. Daca fiinta sa nu se desavarseste prin Dumnezeu, ramane subre­da, imperfecta; treptat, in sinea sa moare tot ce este maret si sublim si ramane ceea ce este inferior si nul.

Ce se intinde intre om si univers pe deasupra omului? Dar ce oare [se intinde] intre om si univers pe dedesubtul lui? Nu cumva omul se afla intr-o medianitate, intr-un anume centru ale carui raze se indreapta in graba in toate directiile si spre toate infinitatile? Daca, totusi, gandirea omeneasca este unica lumina si pretutindeni imprejur [numai] bez­ne - toate beznele groase, grele, opace -, oare nu este simtirea umana singurul fluturas in univers, in jurul, deasupra si dedesubtul lui, in toate pustietati­le, cenusii, uscate si ucigase?

Cine poate sa-l urmeze pe om pe toate caile sale? Oare gandirea? Dar gandirea este furata de moarte, care o duce undeva... oare unde? Si cine poate urma moartea pe toate drumurile ei? Oare simtirea? Ah, simtirea umana este mai stricacioasa decat gandirea umana, deoarece peste tot este ingradita de nefiin­ta. Un fel de cosmar cumplit il urmareste pe om din toate partile si acesta amuteste si innebuneste de la sine, fiind absurd de izolat, in timp ce imprejurul sau se afla pustiul, cenusiul pamant si recea cenu­sa a nemarginirilor dispretuite, in timp ce gandirea, cel mai blestemat destin al omului, asemenea unei hiene infometate si smintite, alearga de jur imprejur in pustietatea cenusie si fara de apa a planetei noas­tre mohorate.

Probabil ca insult gandirea umana. Daca este asa, voi rascumpara insulta cu o intrebare: oare nu este gandirea inzestrarea cea mai impresionanta si mai misterioasa a omului? Ne orientam cu ajutorul ei, dar nu stim ce este aceasta in esenta ei. Le cercetam pe toate prin intermediul ei, dar cu ajutorul a ce o vom cerceta pe ea, misterioasa, nelinistita, nepatrunsa? Si nu ne-a aruncat ea oare, de nenumarate ori, in tragice locuri de impas si ne-a amagit spre pustietati din care nu este cale de iesire, ea, aceasta vrajitoa­re ademenitoare?... O, gandire, pentru noi esti un jug groaznic de purtat si o povara apasatoare. Cum poate fi jugul tau bun si povara ta usoara?1 Si, cu o incredere plina de tristete, te intreb inca ceva: cum poti sa ajungi pentru om bucurie si buna-vestire?

Filosofia este un martiriu aparte. Acolo gandi­rea se sfarama in abisurile intunecate, in prapasti­ile salbatice ale nefiintei si ale Fiintei. Pentru aceea, filosofii sunt, in marea lor majoritate, oameni tristi si aflati in eroare. Un oarecare impuls atotbiruitor conduce gandirea lor de la o taina la alta. Si ce nu este taina in lumea aceasta si deasupra ei!

Filosofii sunt adesea oameni tragici, fiindca gan­direa lor, pentru multa vreme si in mod persistent, ataca tainele cosmice, pana ce, in cele din urma, cade, asemenea unei pasari istovite, in fata ultime­lor obstacole ale acestora.

Filosofii sunt, uneori, oameni care si-au pierdut speranta. Gandirea ii atrage in labirinturi din care nu mai este cu putinta nici intoarcerea inapoi si nici o alta iesire in fata.
Filosofii, alteori, sunt oameni ai revoltei, deoare­ce gandirea lor ii umple de manie din cauza infrico­satoarei taine a acestei lumi.

Filosofii, nu de putine ori, sunt oameni sarcastici, intrucat gandirea lor nu este in masura sa afle acea picatura de miere care se ascunde in pistilul fiinte­lor si al lucrurilor. Si se hranesc pe sine cu frunzele amare ale tainelor nemiloase, care atat de imbelsu­gat si spornic rasar in gradina tristelor noastre reali­tati terestre. Si cel ce se hraneste cu amaraciunea nu are, oare, dreptul la sarcasm ca un, fie si provizoriu, modus vivendi si cognoscendi?

Ori de cate ori ma aflu impreuna cu ei, cu filosofii, sunt intr-o caravana care rataceste de jur imprejur, in deserturi nesfarsite. Este ca si cum ni s-ar imputina apa trebuincioasa revigorarii sufletului nos­tru, deoarece gandirea noastra a obosit, a insetat, i s-a facut foame. Ne hranim cu nisip si bem nisip. O, nisipul tainelor sarate, amare, cumplite... Este o tristete sa fii filosof, pentru ca te afli intr-o carava­na care, in nici un chip, nu poate sa iasa din desert. Acolo gandirea umana, in cele din urma, in chinuri cumplite, moare de foame si de sete. Si omul? Este un calator trist alaturi de tumulul gri, de nisip, al conducatorului si calauzei sale...

Cu toate acestea, pentru gandirea omeneasca, oprimata in desertul acestei lumi, exista o singura iesire, doar una. Da, o singura iesire! Aceasta este Cel Care a desavarsit gandirea omeneasca prin Dumne­zeu, Care a creat gandirea; Cel care a transformat gandirea umana, aceasta veste amara, in buna-ves-tire; Cel ce a desavarsit, implinit si unit omul, fiin­ta cea mai tragica cu Dumnezeu; Acest Dumne-zeu-Om, minunat si de minuni facator, Dumnezeu al gandirii umane, Logos al gandirii umane, Ratiu­ne a gandirii umane, Sensul gandirii umane.

Dar, spuneti-mi, gandirea umana nu este mon­strul cel mai insetat de sange daca nu se implineste si desavarseste prin Logosul gandirii, prin Ratiunea gandirii? Fara Logosul gandirii, fara Sensul gan­dirii, gandirea omeneasca este o mare absurditate. Dar n-ati simtit aceasta pana acum? Ar fi trebuit s-o simtiti, daca ati fi cugetat serios la ceea ce este gan­direa. Daca ati constientiza, maduva ar ingheta in oase, in timp ce gandirea ar cadea in delir si aiurare atunci cand ar cugeta la natura gandirii. Adevarul, adevarul ultim din punct de vedere uman este ca numai dimpreuna cu Dumnezeu-Omul si numai in Dumnezeu-Omul ajunge gandirea umana un "jug bun" si o "povara usoara". Dumnezeu-Omul este singurul care a aflat calea potrivita pentru gandirea umana, gandirea cuvenita care duce la desavarsirea vesnica si la viata vesnica. Aceasta ajuta ca gandi­rea umana sa evolueze prin mijloacele divino-umane, devenind divino-gandire, iar simtirea umana sa evolueze devenind divino-simtire.

Si acolo, la hotare tainice, unde se realizeaza transformarea simtirilor in ganduri si a gandurilor in simtiri, acolo tainele se intretes. Acolo inimile se sfarama, asa cum s-a sfaramat inima lui Nietzsche si Maeterlinck, in timp ce lumile de deasupra omului se acopera de ceata. In om, fara incetare, napadesc roiuri de taine si de nenumarate nemarginiri. A se orienta cineva printre ele este arta artelor, pe care n-o putem invata decat de la El, tainicul si minuna­tul Iisus.

Oamenii nostri, chiar si atunci cand sunt preo­cupati de cugetarea filosofica, sunt cuprinsi de tea­ma atunci cand gandirea lor II intalneste pe Dum­nezeu. Si aceasta provine din faptul ca prefera gan­duri marunte si simturi inguste. Daca s-ar intalni cu Dumnezeu, cugetarea lor ar trebui sa pluteasca spre nemarginiri dumnezeiesti si sa se adanceasca in lumi nesperate. Intr-o mare masura, ganditorul nostru se aseamana cu viermele de matase care se inchide pizmas in micul sau cocon, ca sa nu zboare niciodata asemenea unui fluture care iubeste inalti­mile si spatiile nesfarsite.

Omul gandurilor marunte, tuberculoase, se ingroapa sub crusta acestei planete, asemenea capu­sei in lana oii. Nu vede nimic in afara de crusta. Si deasupra ei ard nenumarate torte, aproximativ zece miliarde numai in galaxia din "hambarul vecinului" si clocotesc nenumarate lumi. Gandirea umana? O, ramane un minut, o dara alba in universul nemargi­nit, un fulger slab in beznele de nepatruns a ceea ce este nenumarat, misterios si necunoscut...

Gandirea se vindeca de micime, de superficialita­te, de moarte prin ce anume? Prin Dumnezeu, prin nemarginirea Sa, prin profunzimea Sa, prin nemu­rirea Sa. In intimitatea cu El, gandirea devine infini­ta, ajunge abisala, se invesniceste. Si atunci pentru ea nu exista moarte in nici una din lumile cunoscu­te. Se face cu totul nemuritoare, cu totul necuprinsa, cu totul vesnica. Nu o mai ingrozesc tainele lumi­lor. Dimpotriva, ele devin pentru ea un izvor inepu­izabil de bucurii neincetate si de emotii rapitoare. Nenumarat de multe taine, azurii, albastrii, balaie, aurii, dulci si fermecatoare izvorasc din nesfarsitele lumi ale lui Dumnezeu si o imbratiseaza entuziast pe aceasta vrajitoare fascinanta...

Abisurile gandirii si simtirii umane.