Pocainta

Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor! (Mt. 3:2)

Pocainta urmeaza pacatului, fiindca pacatul, nefiind binele cautat, vadit fiind sub adevaratul lui chip urat, aduce remuscare si intristare in suflet. Cel ce pa­catuieste vede marele rau facut de dansul, consecinte­le lui si regreta. Remuscarea este dispozitia sufletului de a se intoarce la Dumnezeu, de Care s-a indepartat. Cauta degraba comuniunea cu El si cauta mila Lui. Iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care nu vrea ca cineva sa se piarda, ci toti sa vina la "cunostinta adevarului" si sa se mantuiasca, nu numai ca primeste pocainta celor ce se intorc la El din propria vointa, din constiinta pacatului lor, ci ii cheama la pocainta pe toti cei care din lipsa de constiinta si din impietrirea in pacat ratacesc, ca sa ii mantuiasca si pe acestia. De la caderea lui Adam in pacat, Dumnezeu nu a incetat sa ii cheme pe cei ce pacatuiesc la pocainta si la co­muniunea cu El.

Marea iubire de oameni a lui Dumnezeu se arata in trimiterea Unuia-Nascut Fiul Lui sa il cheme pe omul inselat prin pacat si sa il impace pe el cu Dumnezeu. Vedem astfel maretia iubirii Lui de oameni. Pentru ca nu cumva omenirea, ingreuiata cum era de pacat, sa nu poata recunoaste pe Mantui­torul Care a venit la ea, l-a trimis pe Inainte-Mergatorul Ioan, pe ingerul Lui, ca sa gateasca in pustie calea dinaintea Lui si sa propovaduiasca botezul pocaintei, spre iertarea pacatelor. Dumnezeiasca iubire de oa­meni a binevoit ca si prin profeti sa vesteasca venirea propovaduitorului pocaintei, a Inainte-Mergatorului Mantuitorului omenirii. Isaia cel cu mare glas pro­feteste, zicand: Un glas striga in pustie: gatiti calea Domnului, drepte faceti caile Lui: Toata valea se va umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie ce­le strambe drepte, si cele colturoase cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea, caci gura Domnului a grait1. Asadar a venit Ioan si a pro­povaduit pocainta, zicand: Pocaiti-va, caci s-a apro­piat imparatia cerurilor!

Cine poate sa nu se minuneze de marimea dum­nezeiestii iubiri de oameni? De atata grija, atat de ca­racteristica lui Dumnezeu, fata de om? O ilustrare a dumnezeiestii iubiri de oameni propovaduita atat de tare si vointa ca toti sa se mantuiasca si nimeni sa nu ramana intru pierzanie? Trimiterea lui Ioan mai dinainte, vestita de pro­fetul Isaia, este cel mai mare exemplu al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, fiindca a vestit mai dinain­te oamenilor bogatia dumnezeiestilor haruri. Numele Ioan, care se talcuieste har, a vestit profetic venirea dumnezeiestilor haruri: era cu adevarat ingerul ca­re a binevestit cele bune, ingerul pacii, al egalitatii, al libertatii. A vestit venirea Lui, ca sa usureze si sa reinsufleteasca omenirea coplesita sub povara robiei pacatului si sub tirania diavolului si sa o pregateasca pentru primirea Mantuitorului.

Prorocia venirii propovaduitorului pocaintei mar­turiseste totodata necesitatea absoluta a pregatirii pentru primirea Mantuitorului, pentru primirea Evan­gheliei pacii, fiindca daca starea noastra morala ca­zuta nu ar impiedica lucrarea dumnezeiescului har si daca dumnezeiescul har i-ar mantui pe toti fara deo­sebire si nu ar face nici o diferenta intre bine si rau, atunci ar fi cu totul de prisos profetia, de prisos ar fi si trimiterea lui Ioan, de prisos si botezul pocaintei, de prisos si insasi venirea Mantuitorului. Pentru ca atunci Dumnezeu ar fi putut sa mantuiasca pe om si fara trimiterea Unuia-Nascut Fiul Lui, si nici nu ar fi fost prorocita venirea Lui prin profeti, nici nu s-ar fi cerut pregatirea caii Domnului.

Dar mai dinainte a vestit si mai dinainte a cerut pregatirea si l-a trimis pe Inainte-Mergatorul sosirii Lui si i-a poruncit sa pro­povaduiasca pocainta si sa boteze cu botezul pocain­tei, fiindca starea morala impiedica harul mantuirii sa lucreze asupra omului pacatos si cazut din punct de vedere moral, care se tavaleste in tina pacatului fara sa se trezeasca, fiindca harul nu vine la cel supus pacatului si fiindca nu este nici o partasie intre lumi­na si intuneric. Harul Duhului, pentru a-l mantui pe om, trebuie sa il gaseasca pe el curat, ca sa se odih­neasca peste el, fiindca nu este vorba despre simpla slobozire din robia diavolului, ci despre impacarea si imprietenirea cu Dumnezeu. Este vorba despre insasi comuniunea cu Dumnezeu, este vorba despre infierea de catre Tatal ceresc. Este vorba despre imparatia lui Dumnezeu, este vorba despre "numararea impre­una cu ingerii si cu sfintii lui Dumnezeu".

Este vor­ba despre indumnezeirea omului. De aceea mai inain­te se cere botezul pocaintei, curatia vietii, pregatirea morala, fiindca pacatul este intuneric, fapta a intune­ricului, fapta a diavolului, tatal intunericului. Dar da­ca este vorba despre eliberarea din tirania diavolului, atunci curatirea morala si pregatirea erau necesare, fi­indca pacatul este robia si tirania diavolului, din care daca cineva a pacatuit nu se mai elibereaza.

Asadar acest mare scop cautat cere curatia, fiindca implinirea lui fara aceasta este cu neputinta. Din pri­cina acestei necesitati absolute, Mantuitorul a trimis pe ingerul Sau inaintea fetei Lui, ca sa propovadu­iasca pocainta spre iertarea pacatelor si sa curateasca prin apa botezului pocaintei pe cei care aveau sa pri­measca pe Mantuitorul. De unde se cuvenea ca omul, aflat sub blestem din pricina pacatului, sa intre in con­tact cu Sfantul Dumnezeu, mai intai sa lepede calea inselatoare, sa se pocaiasca pentru viata lui pacatoasa, sa se intoarca la Dumnezeu si sa primeasca de la El iertare a pacatelor.

Propovaduirea lui Ioan era necesara pentru a pre­gati iertarea pacatelor. Botezul lui Ioan era arvuna ier­tarii lor, fiindca iertarea pacatelor este fapta dumneze­iescului har si numai Dumnezeu poate ierta pacatele. De aceea pentru sfintirea omului se cere pocainta, in­toarcerea catre Dumnezeu, botezul pocaintei, apa curatitoare pentru sufletul intinat si pentru trup. Asadar se cere dispozitia libera a omului, se cere acordul lui, care sa vina din propriul impuls, se cere dorinta de intoarcere, metanoia, se cere intrarea in baia naste­rii din nou, pentru ca prin aceasta sa se curete, sa se sfinteasca si sa se mantuiasca. Iata pricina pentru care harul nu mantuieste "oricat ar fi el de har" fara libera dispozitie a omului, pricina pentru care sunt date in­demnurile pentru pregatire. Caci este cu neputinta ca cineva sa se mantuiasca daca prin pocainta, daca prin baia ei curatitoare nu se va curata pentru a dobandi iertarea pacatelor lui si astfel sa fie sfintit si sa se im­prieteneasca cu Dumnezeu.

Botezul pocaintei al Inainte-Mergatorului este si va fi chipul pocaintei in toti vecii si invata pe toti ca este cu neputinta comuniunea cu Dumnezeu cat timp cel ce pacatuieste ramane in pacat, fiindca este da­tor sa se intoarca la Domnul Dumnezeul lui, sa se in­grijeasca de pacatele pe care le-a facut si ca trebuie sa primeasca baia curatitoare a lacrimilor, aceasta ar­vuna a iertarii pacatelor de catre Dumnezeu, fiindca "acolo unde este duhul pocaintei, acolo e limpede ca se lucreaza nimicirea oricarui pacat si pieirea bleste­matilor diavoli", zice Sfantul Nil.

Dar, de vreme ce, pe de o parte, din pricina nepu­tintei morale sau mai degraba din pricina nepasarii, omul de multe ori cade in diferite pacate prin care isi primejduieste mantuirea, iar pe de alta parte, fiindca pocainta este absolut necesara pentru mantuire, trebu­ie sa nu cheltuim timpul ce ni s-a dat, ci sa ne grabim spre pocainta, ca nu cumva, daca tot amanam pocain­ta, patima sa faca sufletul de nevindecat.

› ‹

Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu