Avva Dorotei

• « Inapoi
• Inainte »

Fragmente din scrierile lui Avva Dorotei

"Bine a zis Ava Pimen ca semnul deosebitor al calugarului se vadeste in incercari (ispite). Caci calugarul care a venit sa slujeasca Domnului cu adevarat, dupa porunca Preainteleptului: "Sa-si gateasca sufletul spre ispita" (Sirah 2,1), ca sa nu se mire, nici sa se tulbure de cele ce i se intampla, fara purtarea de grija a lui Dumnezeu. Iar unde e purtarea de grija a lui Dumnezeu, negresit ceea ce se intampla e bine si spre folosul sufletului; caci toate cate le face Dumnezeu cu noi, le face pentru folosul nostru si iubindu-ne si crutandu-ne. De aceea suntem datori, cum a zis Apostolul, sa multumim in toate bunatatii Lui (1 Tes. 5,18) si niciodata sa nu ne intristam si sa nu ne pierdem curajul in cele ce ni se intampla. Si sa primim fara tulburare cele ce vin asupra noastra cu smerita cugetare si cu nadejdea in Dumnezeu, incredintati ca, precum am spus, toate cate le face Dumnezeu cu noi, din bunatate le face, si iubindu-ne, le face bine. Si nu s-ar putea ca ele sa se faca bine altfel, daca nu s-ar milostivi Dumnezeu.

Dumnezeu este izvorul intelepciunii. El stie toate cele ce ne sunt de folos si carmuieste, spre acestea, toate ale noastre pana la lucrarile cele mai neinsemnate. La Dumnezeu toate sunt cu putinta; nimic nu este cu neputinta inaintea Lui. El este izvorul intelepciunii. El iubeste si ocroteste faptura Sa. El stie cum sa carmuiasca cele ale noastre; sa cunoastem asadar ca orice ar face El este spre folosul nostru, si de aceea trebuie sa le primim pe toate, chiar daca sunt impreunate cu necaz, cu multumire, ca de la un Binefacator, ca de la un Stapan. Caci toate se fac cu dreapta judecata si Dumnezeu cel prea milostiv nu trece cu vederea nici necazul ce ni se intampla.

Unii se mira cugetand astfel: un om lovit de necaz va cadea in greseala, infrant de acel necaz; cum ar putea sa creada, unul ca acesta, ca ceea ce i s-a intamplat i-a venit spre folos? Cand se abat peste noi necazurile, noi pacatuim pentru ca suntem fara rabdare in dureri, pentru ca

nu voim sa purtam nici cel mai mic necaz sau sa patimim ceva ce ne vine in afara scopului urmarit de noi. Dar Dumnezeu nu ingaduie sa vina asupra noastra vreun lucru peste puterea noastra. Marturiseste intru aceasta Apostolul care zice: "Credincios este Dumnezeu, care nu ne va lasa pe noi sa fim incercati peste ceea ce putem" (1 Cor. 10, 13). Dar noi suntem nerabdatori ! Nu voim sa suferim nici cel mai neinsemnat necaz! Nu voim sa primim nimic cu smerenie. De aceea necazurile ne zdrobesc si cu cat ne silim mai mult sa scapam de ele, cu atat ne simtim mai ingreunati de povara lor, slabim in curaj si nu putem sa ne izbavim de ele (din pricina mijloacelor pe care le folosim spre scapare).

Cei care navigheaza, pentru vreo trebuinta, pe mare, daca stiu mestesugul plutirii, cand vine vreun val impotriva lor se afunda sub el pana ce trece si raman astfel nevatamati, .valul trece pe langa corabie si este despicat de aceasta; corabierilor nu li se intampla nici un rau. Dar daca ar vrea sa se impotriveasca valului, acesta i-ar impinge inapoi la o mare distanta, si cand incep iarasi sa pluteasca spre tinta, vine alt val asupra lor si de i s-ar impotrivi din nou si acela i-ar impinge si arunca inapoi, abatandu-i din drum. Corabierii s-ar supune astfel unor cazne fara nici un folos. Dar daca, precum am spus, se vor smeri dedesubtul valului si vor cauta sa se aseze pe diretia valului, undele furioase vor trece pe langa ei fara a-i vatama in vreun fel iar corabierii vor ajunge cu bine la tinta, implinindu-si lucrul lor. Asa e si cu incercarile.

De poarta cineva cu rabdare si cu smerenie incercarea, trece prin ea nevatamat. Dar daca se va lasa cuprins de deznadejde, de tulburare, dand vina pe altul sau pe altceva atunci se va ingreuna pe sine cu o povara insuportabila, sporind lucrarea napastei asupra sa, nedobandind de la ea nici un folos, alegandu-se cu dauna. Incercarile aduc mare folos atunci cand sunt suportate cu rabdare, fara tulburare.

Chiar daca ne-ar supara vreo patima, nici atunci nu trebuie sa ne tulburam de aceasta. Caci de se tulbura cineva de o patima care-l supara, este un semn al nestiintei si al mandriei, al necunoasterii starii sale si al fugnii de osteneala, cum au spus parintii. De aceea nu sporim si nu cunoastem masurile noastre, nici n-avem rabdare in lucrul pe care il incepem, ci voiam sa dobandim virtutea fara osteneala. Caci de ce se tulbura patimasul cand e suparat de o patima? De ce se tulbura daca a lucrat-o? Tu o ai si tu te tulburi. Ai arvuna ei si zici: "De ce ma turbura?" Rabda, mai bine, lupta, roaga pe Dumnezeu, caci este cu neputinta sa nu aiba vreun necaz din partea patimilor cel ce a cazut in lucrarea lor.

Averea patimilor - cum a zis Ava Sisoie - este inlauntrul tau. Da-le lor acest zalog si se vor duce. Agoniseala de patimi care sta zalogita in noi este inchipuita de acele pricini care stau la obarsia pacatului si de predarea de buna voie acestuia. Ne-am dedat, cu desfatare pricinilor nascatoare de patimi, le-am trezit pe acestea la viata si de-aceea nu putem tine piept ispitei gandurilor patimase; ele ne silesc sa ne dedam patimilor, in ciuda vointei noastre, deoarece ne-am dedat noi insine, de buna voie, patimilor.

Aceasta este ceea ce a spus proorocul despre Efraim, care a biruit pe potrivnicul lui (Osea 5,13), adica constiinta sa si a calcat in picioare judecata pentru ca a cautat Egiptul si a fost luat in robie de asirieni (Osea 7,11). Parintii numesc Egipt voia trupeasca ce ne apleaca spre odihna trupeasca si invata mintea sa caute dulceata patimilor. Iar asirieni, gandurile patimase care tulbura si zapacesc mintea si o umplu de idoli necurati si o duc cu sila si fara sa vrea la lucrarea patimilor.

Daca se preda, deci, cineva pe sine, de buna voie, dulcii patimiri a trupului, acela va fi dus cu sila, fara sa vrea in Asiria, ca sa robeasca lui Nabucodonosor - adica sa robeasca celui chemat sa-si apere hotarele cetatii sufletesti in cunostinta de sine. Aceasta stiind-o, proorocul se plangea zicand: "Nu va coborati in Egipt" (Ier. 42, 19). Ce faceti, nenorocitilor? Smeriti-va putin! Plecati umarul vostru si lucrati pentru imparatul Babilonului si sedeti in pamantul parintilor vostri. Si iarasi le dadea curaj zicand:

"Nu va temeti de fata lui, caci cu noi este Dumnezeul nostru, ca sa ne scoata din mainile lui" (Ier. 42, 11). Apoi prezice si necazul ce va veni peste ei, daca nu vor asculta de Dumnezeu:

"De veti intra in Egipt, veti fi in loc neumblat si robiti spre blestem si osanda" (Ier. 42, 15-16). Dar ei i-au raspuns proorocului: "Nu vom sedea in pamantul acesta, ci vom intra in Egipt si nu vom vedea razboi si nu vom auzi glas de trambita si nu vom flamanzi de paine" (Ier. 43, 13-14).

Au coborat deci in Egipt si s-au robit de buna voie lui Faraon, apoi au fost dusi cu sila la asirieni si s-au robit fara sa vrea.

Priviti cu mintea voastra la cele spuse inainte de a pune cineva in lucrare patima sa, chiar de vor porni gandurile la lupta impotriva lui, este mea in cetatea lui este inca liber si are si pe Dumnezeu ca ajutor. Deci de se va smeri lui Dumnezeu si va purta jugul necazului si al incercarii cu multumire, si va lupta putin, ajutorul lui Dumnezeu il va scapa pe el. Dar de va fugi de osteneala si va cobori la dulcea patima a trupului, va fi dus de sila si de nevoie in pamantul asirienilor si va robi acela, fara sa vrea Celor ce vor ajunge in aceasta stare le va spune proorocul:

"Rugati-va pentru viata lui Nabucodonosor. Caci in viata lui este mantuirea voastra" (Baruh 1, 12).

Prin porunca de a se ruga pentru viata lui Nabucodonosor i se arata omului sa nu se descurajeze de necazul incercarii ce i se intampla, nici sa se fereasca de el, ci sa il poarte cu smerenie, ca fiind indatorat sa-1 patimeasca si sa cugete ca nu este vrednic sa izbaveasca de povara lui ci mai degraba sa se prelungeasca si sa se intareasca impotriva sa si sa fie ca ar cunoaste, in sine, pricina lui, fie ca nu ar cunoaste-o pentru moment, sa creada ca nimic nu vine fara judecata si pe nedrept de la Dumnezeu. Asa a zis fratele acela, cand s-a intristat si a plans ca Dumnezeu a luat incercarea de la el: "Doamne, nu sunt vrednic sa fiu necajit putin?"

Si iarasi s-a scris ca un ucenic al unui mare batran era razboit de gandul curviei. Si vazandu-l batranul luptand i-a zis lui: "Voiesti sa rog pe Dumnezeu sa-ti usureze razboiul?". Iar acela a zis: "Macar ca ostenesc, Ava, dar vad din osteneala un rod in mine. Roaga mai bine pe Dumnezeu sa-mi dea rabdare".

Iata, acestia sunt cei ce voiesc cu adevarat sa se mantuiasca. Aceasta inseamna a purta cu smerita cugetare jugul si a se ruga pentru viata lui Nabucodonosor. De aceea zice proorocul: "Ca in viata lui este mantuirea voastra". Aceasta e una cu ceea ce a zis fratele: "Vad in mine rod din osteneala mea". Aceasta seamana si cu ceea ce a spus proorocul: "in viata lui e mantuirea voastra". Iar batranul a spus-o si el: "Astazi am cunoscut ca esti in sporire si ca ma intreci".

Caci, atunci cand lupta cineva impotriva pacatului cu fapta si incepe sa se razboiasca si se smereste pentru gandurile patimase din cugetare, se zdrobeste, se nevoieste si prin necazul nevointelor se curateste pe incetul si vine iarasi la starea cea dupa fire.

Deci, precum am spus, cand e suparat cineva de patima si se tulbura din nestiinta si mandrie, trebuie sa-si vada mai degraba masurile sale si sa rabde, sarguindu-se, pana ce va face Dumnezeu mila Sa cu el. Caci de nu se ispiteste cineva si nu cunoaste necazul patimilor, nici nu se lupta, nici nu se curateste. Zice psalmistul despre aceasta: "Cand rasar pacatosii ca iarba, se ivesc toti cei care lucreaza faradelege, ca sa se piarda in veacul veacului" (Ps. 91, 7-8).

Pacatosii ce rasar ca iarba sunt gandurile patimase. Caci neputincioasa este iarba si nu are tarie. Cand rasar deci gandurile patimase in suflet atunci se ivesc, adica se arata, toti cei ce lucreaza faradelegea, care sunt patimile, ca sa fie nimicite in veacul veacului. Caci numai cand se arata patimile in cei ce lupta, atunci sunt nimicite de catre ei.

Luati seama la ordinea lucrarilor. intai rasar gandurile patimase, apoi Se ivesc patimile si pe urma sunt nimicite. Toate acestea sunt ale celor ce lupta. Dar noi care savarsim pacatul cu fapta si cerem pururea drepturi pe seama patimilor, nu stim cand rasar ganduri patimase, nici cand se ivesc patimile, ca sa luptam cu ele. Ci suntem inca jos, in Egipt, in jalnica lucrare a caramizilor lui Faraon. Si cine ne va ajuta sa venim macar la simtirea amarnicei noastre robii, ca sa ne smerim si sa ne sarguim sa fim miluiti?

Cand fiii lui Israel erau in Egipt si robeau lui Faraon, faceau caramizi. Iar cei ce lucreaza la caramizi sunt totdeauna jos, privind cu ochii la pamant. Asa si sufletul, cand e stapanit de diavol si savarseste pacatul cu fapta, acesta calca cugetarea lui si o face sa nu gandeasca nimic duhovnicesc, ci totdeauna sa gandeasca si sa faca cele pamantesti. Apoi i-au cladit lui din caramizile ce le-au pregatit trei cetati intarite: Pithom, Ramses si On, care este Iliopolis, adica cetatea soarelui. Iar aceste cetati preinchipuie: iubirea de placeri, iubirea de slava si iubirea de arginti. Din ele se naste orice pacat.

Iar cand a trimis Dumnezeu pe Moise sa-i scoata pe ei din Egipt si din robia lui Faraon, acesta ingreuiaza lucrarile lor si le zice: "Sunteti lenesi, nu lucrati, de aceea ziceti: vrem sa plecam sa slujim Domnului Dumnezeului nostru" (Iesirea 5, 17).

La fel si diavolul cand a binevoit Dumnezeu sa miluiasca sufletul si sa-l usureze pe el de patimi prin cuvantul Sau, sau prin careva dintre slujitori Lui, ingreuiaza si el mai tare patimile impotriva nevoitorului si-1 razboieste cu si mai multa putere. Iar Parintii stiind de aceasta, intaresc pe om prin invatatura lor si nu-l lasa sa fie cuprins de frica. Unul zice: "Ai cazut? Ridica-te! Si daca ai cazut iarasi, ridica-te iarasi". Altul zice: "Taria celor ce voiesc sa agoniseasca virtutile este ca de vor cadea, sa nu se descurajeze, ci iarasi sa se ingrijeasca". Si fiecare din ei da mana, unul asa, altul altfel, celor ce sunt razboiti si necajiti de vrajmasul. Iar ei au luat aceasta din dumnezeiasca Scriptura, care zice:

"Dar cel ce cade nu se ridica? Sau cel ce se departeaza nu se intoarce?" (Ier. 8, 4). "Sau cel ce se departeaza nu se intoarce? Intorceti-va la Mine, fiilor, si va voi vindeca ranile voastre, zice Domnul" (Ier. 3, 22). Si cele asemenea.

Iar cand s-a ingreuiat mana lui Dumnezeu peste Faraon si peste dregatorii lui si au voit sa trimita pe fiii lui Israel, acesta spuse lui Moise:

"Plecati, slujiti, Domnului Dumnezeului vostru, dar lasati oile si boii vostri" (Ies. 10, 24).

Acestea sunt gandurile din cuget peste care Faraon a voit sa ramana stapan, nadajduind ca prin ele sa atraga iarasi pe fiii lui Israil la sine. Dar Moise ii spuse:

"Nu, ci ne vei da vite pentru jertfe si arderi de tot, pe care le vom aduce Domnului Dumnezeului nostru: si vitele noastre vor merge cu noi si nu vom lasa nici o unghie a lor" (les. 10, 25-26).

Iar cand i-a scos Moise pe fiii lui Israel din Egipt si i-a trecut pe ei Marea Rosie, dorind sa-i aduca la cei saptezeci de trunchi de finic si la cele douasprezece izvoare de apa, intai i-a dus la Mara si s-a necajit poporul, neavand ce sa bea, pentru ca apa era amara. Si prin Mara i-a dus pe ei la locul celor saptezeci de finici si al celor douasprezece izvoare de apa. Asa si sufletul, cand se opreste de la pacatul cu fapta si trece marea cea gandita (a gandurilor, a duhurilor rele) intai se va osteni luptand si necajindu-se mult apoi va intra prin necazuri la sfanta odihna.

"Ca prin multe necazuri trebuie sa intram noi in imparatia Cerurilor" (Fapte 14, 21).

Caci necazurile misca mila lui Dumnezeu spre suflet, cum misca vanturile ploaia. Si precum ploaia cazand mult timp, daca semanatura este inca plapanda, o face sa putrezeasca si sa-si piarda rodul, iar vanturile venite cu masura o usuca si o intaresc, tot asa este si cu sufletul. Slabirea luptei, negrija si odihna, molesesc si imprastie sufletul iar incercarile il strang si-l unesc cu Dumnezeu, precum zice proorocul: "Doamne intru necaz Ti-ai adus aminte de mine" (is. 26,18).

Deci, precum am spus, nu trebuie sa ne tulburam, nici sa ne intristam si sa ne molesim in incercari, ci sa rabdam si sa multumim in necazuri si sa ne rugam pururea lui Dumnezeu, intru toata smerenia, ca sa-si faca mila cu neputinta noastra si sa ne acopere pe noi de toata ispita, spre slava Lui. Amin".

• « Inapoi
• Inainte »