Ce este nihilismul?

Ce este acest nihilism in care am vazut originea Revolutiei din epoca moderna? Cand te gandesti prima oara, raspunsul nu pare greu de gasit; ca­teva exemple evidente vin imediat in minte. Este vorba despre fantasticul program de distrugere al lui Hitler, de Revolutia bolsevica, de atacul dada­ist asupra artei; mai este si fondul din care au iz­vorat aceste miscari, reprezentat indeosebi de ca­teva persoane "posedate" de la sfarsitul secolului al XlX-lea - poeti precum Rimbaud si Baudelaire, revolutionari ca Bakunin si Neceaev, "profeti" ca Nietzsche; de asemenea, la un nivel mai jos, in randul contemporanilor nostri, acea neliniste ne­lamurita care ii face pe unii sa se inghesuie in ju­rul unor magicieni precum Hitler, iar pe altii, sa evadeze in droguri sau false religii, ori sa comita acele crime "fara sens" care devin din ce in ce mai caracteristice pentru vremurile noastre. Insa toa­te acestea nu reprezinta decat suprafata spectacu­loasa a problemei nihilismului. Sa le explici pana si numai pe ele, odata ce ai patruns dedesubtul acestui invelis, nu este nicidecum usor; insa in ca pitolul de fata noi ne-am propus ceva mai mult: sa intelegem natura intregii miscari care are aces­te fenomene drept exemple extreme.

Pentru a face aceasta, este necesar sa evitam doua mari curse aflate de o parte si de alta a caii pe care am ales-o, in care au cazut majoritatea celor care au vorbit despre spiritul nihilist al vre­murilor noastre: apologia si diatriba.

Oricine este constient de preaevidentele im­perfectiuni si rele ale civilizatiei moderne, care au fost prilejul si cauza directa a reactiei nihilis­te - cu toate ca, vom vedea, si ele au fost rodul unui nihilism incipient -, nu poate sa nu simta o oarecare compatimire macar pentru cativa din­tre cei care au participat la ea. Aceasta compati­mire poate lua forma milei pentru niste oameni care ar putea fi priviti, dintr-un anumit punct de vedere, ca "victime" nevinovate ale conditiilor impotriva carora si-au indreptat eforturile; sau poate fi exprimata in parerea comuna ca anumite tipuri de fenomene nihiliste au de fapt o semnifi­catie "pozitiva" si au de jucat un rol intr-o asa-zi-sa "noua dezvoltare" a istoriei sau a omului.

Cea de-a doua atitudine este, iarasi, unul dintre roa­dele cele mai evidente ale insusi nihilismului despre care discutam aici; insa prima, cel putin, nu este cu totul lipsita de adevar sau de dreptate. Totusi, tocmai pentru acest motiv trebuie sa fim si mai atenti sa nu ii acordam o importanta mai mare decat i se cuvine. Este foarte usor, in atmosfera de ceata intelectuala cu care sunt imbibate cercurile liberale si umaniste din zilele noastre, sa ingadui ca mila pentru o persoana neferici­ta sa se transforme in receptivitate fata de ideile sale. Nihilistul, nu incape indoiala, este, intr-un anume sens, "bolnav", iar boala lui este o martu­rie despre boala unei epoci ai carei reprezentanti - atat cei mai buni, cat si cei mai rai - imbrati­seaza nihilismul; insa boala nu poate fi vindeca­ta, nici macar diagnosticata corect, prin "compa­timire". Oricum, o "victima" cu totul "nevino­vata" nu exista. In mod foarte evident, nihilistul este implicat in chiar acele pacate si acea vina a omenirii care au produs relele vremii noastre; si pornind la lupta - cum fac toti nihilistii - nu nu­mai impotriva unor "abuzuri" si "nedreptati", reale sau imaginare, din ordinea sociala si cea re­ligioasa, ci si impotriva ordinii insesi, precum si a Adevarului pe care se sprijina acea ordine, ni­hilistul ia parte activa in lucrarea lui satan (caci despre aceasta este vorba aici), fapt care nu poa­te fi nicidecum explicat prin mitul "victimei ne­vinovate". Nimeni, pana la urma, nu ii slujeste lui satan impotriva propriei vointe.

Dar daca intentia noastra nu este nici pe de­parte "apologia", nici simpla diatriba nu consti­tuie scopul nostru. Nu este suficient, de pilda, sa condamni nazismul sau bolsevismul pentru caracterul lor "barbar", "gangstericesc" sau "antiintelectual", iar avangarda artistica sau literara, pentru "pesimismul" sau "exhibitionismul" ei; dupa cum nu este de ajuns nici sa aperi "de­mocratiile" in numele "civilizatiei", "progresu­lui" sau "umanismului", sau pentru ca ele sus­tin "proprietatea privata" si "libertatile cetateni­lor". Cu toate ca unele dintre ele au o anumita masura de dreptate, asemenea argumente de fapt nu ating subiectul; loviturile nihilismului merg prea adanc, programul lui este mult prea radical, pentru ca ele sa i se poata opune cu suc­ces. Radacina nihilismului este eroarea, iar eroa­rea nu poate fi biruita decat de Adevar. Cea mai mare parte a criticii nihilismului nu este nicide­cum indreptata spre aceasta radacina, iar moti­vul - dupa cum vom vedea - este ca nihilismul a devenit in vremea noastra atat de raspandit si de omniprezent, a patruns atat de adanc si complet in mintile si inimile tuturor oamenilor din ziua de azi, incat nu mai exista nici un "front" pe care sa poata fi combatut; iar cei care cred ca se lupta cu el de cele mai multe ori ii folosesc armele, pe care, cu adevarat, le intorc impotriva lor insisi.

Unii vor obiecta, poate, vazand intinderea su­biectului acestui proiect, ca ne-am desfacut prea larg plasa: ca am exagerat raspandirea nihilis­mului sau, daca nu am facut-o, atunci ca acest fe­nomen este atat de universal, incat sfideaza ori­ce incercare de abordare. Trebuie sa recunoas­tem ca scopul nostru este ambitios, cu atat mai mult cu cat multe fenomene nihiliste sunt ambigue; si, intr-adevar, daca am dori sa incercam o cercetare minutioasa a problemei, nu am termi­na niciodata.

Cu toate acestea, este posibil sa ne desfacem larg plasa si tot sa prindem pestele pe care il ur­marim - deoarece pana la urma acesta este nu­mai unul, si unul mare. Nu se pune problema unei cercetari complete a fenomenelor nihiliste; insa o cercetare a mentalitatii nihiliste pe care se sprijina toate, a efectelor de necontestat ale aces­teia si a rolului ei in istoria contemporana este cu putinta, cu siguranta.

Vom incerca, in cele ce urmeaza, mai intai sa descriem aceasta mentalitate - cel putin in cateva dintre manifestarile ei cele mai importante - si sa ii schitam dezvoltarea istorica; iar apoi, sa cerce­tam mai profund semnificatia si programul ei is­toric. Insa, inainte de a putea face acestea, trebu­ie sa stim mai limpede despre ce vorbim; trebuie sa incepem deci cu o definitie a nihilismului. Nu este necesar ca aceasta lucrare sa ne retina prea mult; nihilismul a fost definit, si inca foarte succint, de catre cel care a fost izvorul nihilismu­lui filosofic, Nietzsche.

"Adevarul nu exista; nu exista nici o stare de fapt absoluta - nici un «lucru ca atare». Numai aceasta inseamna nihilism, si inca nihilism extrem."

"Adevarul nu exista": am intalnit deja aceasta formulare in cuprinsul cartii de fata nu numai o data, si ea va fi folosita frecvent de acum inainte. Caci problema nihilismului este, in chip foarte profund, o problema legata de adevar; cu adeva­rat, ea este chiar problema adevarului.

insa ce este adevarul? Chestiunea este, mai in­tai de toate, o problema de logica: inainte de a discuta ce este adevarul, trebuie sa cercetam in­sasi posibilitatea existentei, precum si conditiile postularii lui. Iar prin "adevar" intelegem, desi­gur - dupa cum reiese foarte clar din negarea lui Nietzsche -, adevarul absolut, pe care l-am defi­nit deja ca fiind dimensiunea inceputului si sfar­sitului lucrurilor.

"Adevarul absolut": expresia suna demodat pentru o generatie hranita cu scepticism de la nastere si neobisnuita sa reflecteze serios. Cu si­guranta, nimeni - asa se gandeste astazi -, ni­meni nu este atat de naiv incat sa mai creada in "adevarul absolut"; tot adevarul, pentru vremu­rile noastre luminate, este "relativ". Aceasta ex­presie - "tot adevarul este relativ" -, sa remar­cam, este traducerea in limbaj popular a cuvinte­lor lui Nietzsche, "adevarul (absolut) nu exista"; aceeasi doctrina sta atat la baza nihilismului ma­selor, cat si a nihilismului elitelor.

"Adevarul relativ" este reprezentat, in primul rand, pentru vremurile noastre, de cunostinte­le stiintifice; stiinta incepe prin a observa, continua prin logica si inainteaza intr-un mod ordo­nat dinspre ceea ce se cunoaste spre necunoscut. Cunostintele stiintifice sunt intotdeauna discur­sive, contingente, limitate, intotdeauna exprima­te in "relatie" cu altceva, niciodata nu stau sin­gure, niciodata nu sunt categorice, niciodata nu sunt "absolute".

Omul de stiinta specializat, care nu obisnuies­te sa reflecteze adanc asupra a ceea ce face, nu considera ca mai este nevoie de vreun alt fel de cunostinte; ocupat cu cerintele specialitatii sale, el nu are, poate, nici timp, nici aplecare pentru intrebari "abstracte" care cerceteaza ideile de baza pe care se sprijina specialitatea sa. Daca este silit sau daca mintea i se indreapta spontan spre astfel de probleme, explicatia cea mai evidenta este de obicei suficienta pentru a-i satisface curi­ozitatea: tot adevarul este empiric, tot adevarul este relativ.

Desigur, fiecare dintre aceste doua afirmatii se contrazice pe sine insasi. Prima afirmatie nu este nicidecum empirica, ci metafizica; iar cea de-a doua este ea insasi o afirmatie cu caracter absolut. Chestiunea adevarului absolut apare in mintea observatorului critic, intai de toate, dato­rita unor astfel de contradictii; iar prima conclu­zie logica catre care trebuie sa il conduca ele este: daca exista vreun fel de adevar, acesta nu poate fi doar unul "relativ".

Nihilismul

› ‹

Nihilismul. Radacina Revolutiei in epoca moderna