Dezvoltarea simtului umorului la copii

Pe durata anilor de munca cu copiii "dificili" am acumulat un teanc imens de chestionare, completate de adulti si copii. In fie­care dintre ele este intrebarea: "In familia dumneavoastra se glumeste si se rade des?" In majoritatea cazurilor parintii raspund "da", dar apoi te uiti in chestionarul completat de copilul lor si vezi ca, la intrebarea "Care dintre parinti iti povesteste ceva amuzant?", baiatul sau fata raspunde "Nimeni" sau "Oaspetii".

Iar dispozitia predominanta a mamei este determinata ca "trista", "serioasa" sau chiar "suparata". Urmarindu-i mai atent pe parinti, observi ca expresia poso­morata, incordata a fetelor lor vorbeste despre atmosfera din fa­milie mai elocvent decat toate cuvintele!

De ce deznadejdea este pacat?

- Dar de ce sa fim veseli ? obiecteaza parintii cand le spui ca starea lor mohorata apasa asupra copiilor. Daca ne-ar bucura ei, caci altfel avem parte mereu de probleme, de neplaceri... in general, viata noastra acum nu ne predispune spre veselie. Adeseori auzi astfel de obiectii din partea parintilor unui copil bolnavicios sau ai unui copil cu caracter dificil. Si parca totul este asa intr-adevar, ce prilej au oamenii sa se bucure, cand pe seama lor au cazut astfel de incercari serioase ? Au ei chef de veselie ?

Plasandu-se pe o astfel de pozitie, familia intra intr-un cerc inchis, deoarece tristetea si deznadejdea nu fac decat sa compli­ce situatia. La fel cum raul genereaza rau. Recunosc ca nu am inteles timp indelungat de ce in crestinism deznadejdea se con­sidera pacat de moarte. Invidia - este de inteles, rautatea - fara doar si poate, dar deznadejdea?

Insa acum, cand m-am convins cu ochii mei cat de greu le es­te copiilor in familiile in care umorul este interzis, inteleg foarte bine. Omul deznadajduit n-are putere pentru nimic. Nici pen­tru lupta cu raul. De aceea, intr-o atmosfera descurajanta, ob­scura, infloresc in culori bogate mania si invidia, gelozia, supa­rarile si multe altele.

Insa copiii sunt prin insasi natura lor meniti pentru bucurie! Nu te costa nimic sa-i faci sa rada; si s-a intamplat de multe ori ca pana si cei mai mici melancolici, nimerind intr-un grup unde domnea veselia binevoitoare, sa infloreasca vazand cu ochii si sa devina mult mai comunicativi si mai deschisi. Zambind, copii­lor le este mult mai usor sa se desparta de supararile, temerile si capriciile lor. Zambetul il apara pe om, il face mai puternic si in­vulnerabil. El este important mai ales acum, cand au crescut atat de mult cazurile de nevroza infantila si copiii nostri au nevoie de sustinere psihologica.

Dar daca copilul nu stie de gluma?

- Nu stim, nu stim, vor spune probabil unii parinti. Cu co­piii nostri nu poti sa glumesti. Al meu nu suporta glumele li adresa lui!
Cel mai amuzant e ca deseori auzi aceasta de la oameni extrem de suparaciosi, cu care, discutand, trebuie sa alegi extrem de atent cuvintele ca sa nu-i atingi cu nimic. Iar despre glume la adresa unor asemenea "umoristi" nici nu te poti gandi! Dar, stiu de ce, de la copii ei cer autocritica si un lucru de mare dificultate, cum este abilitatea de a se inalta pana intr-atat deasupra propriilor neajunsuri, incat sa poata glumi pe seama lor fara sa se teama ca pierd autoritatea in ochii celor din jur. De altfel, adul­tii cer adeseori de la copiii lor lucruri de care ei insisi nu sunt in stare...

Nu trebuie sa-l inveti pe copil sa rada de sine. Oare nu se poa­te gasi un cu totul alt pretext pentru veselie, mult mai inofensiv? Mai bine fixati-va pe calitatile si faptele bune ale copiilor, crescandu-le aprecierea de sine, insufland in ei increderea. Si, atunci cand copiii se vor intari psihologic, ei insisi vor fi in stare sa faca haz pe seama propriilor rateuri.

Pentru inceput nu trebuie sa grabim evenimentele. Aveti in­credere in intuitia copilului; baietii stiu mai bine decat dumnea­voastra unde sunt "bataturile lor dureroase" si, daca nu doresc sa se calce pe ele, inseamna ca timpul lor n-a venit inca.

Sa spunem ca copilul este extrem de timid si in timpul intal­nirii cu strainii se pierde complet. Ganditi-va: ce sens are sa razi pe seama acestui fapt ? Copilul si asa sufera din cauza timidita­tii sale, iar dumneavoastra turnati gaz pe foc. Ajutati-l mai intai sa scape de timiditate (firesc, nu cu glume pe care el le primeste ca pe o batjocura!) si apoi, cand copilul va deveni mai comuni­cativ, va fi posibil sa si razi pe seama fostului sau defect. Dar si ue data aceasta nu pur si simplu, "de dragul artei", ci ridicandu-l pe copil in ochii sai. Accentuati importanta faptului cum a re­usit el sa se depaseasca si nu obositi sa repetati ca acest lucru nu reuseste oricui.

In nici un caz nu trebuie sa facem glume pe seama infatisarii exterioare a copiilor. O gluma nereusita ii poate ramane omului in suflet si il poate rani pentru totdeauna. Cate femei se epuieaza cu diete distrugatoare, subrezindu-si nervii si stricandu-le viata celor din jur, numai pentru ca in copilarie cineva a ras pe seama corpolentei si neindemanarii lor!

Glumele pe seama fetei lui sunt receptate de om mai dureros. Si nu fara motiv, doar "fata" si "persoana" sunt cuvinte ale acele­iasi radacini. Fata este oglinda, reflectarea persoanei. In pofida parerii comune, aspectul exterior nu este deloc inselator. Doar ca nu toti oamenii pot citi pe chipul omului si inca si mai putini au incredere in intuitia lor. Este de inteles ca cele mai "graitoare fete" sunt fetele batranilor. Este placuta fata batranului care tra­ieste in pace cu sufletul sau si cu alti oameni. Si este stearsa, de­formata, parca intunecata din interior fata batranului stapanit de anumite vicii: betie, rautate, lacomie nestapanita etc. Nici cu infatisarea omeneasca nu prea mai seamana, evocand mai degra­ba analogii cu botul unui animal.

Fetele copiilor reflecta de asemenea foarte clar starea sufle­tului. Dar, spre deosebire de adulti, copiii se schimba mult mai repede si mai usor in bine, caci neajunsurile lor nu s-au inrada­cinat, nu au devenit trasaturi de caracter ale personalitatii. De aceea nici pe fete nu exista pecetea nestearsa a raului. La lectiile din teatrul nostru psihologic, cand copilul invata sa se descurce cu propriile dificultati si atinge armonia, fata lui se transfigurea­za, devine uimitor de draguta, de deschisa, de luminoasa. Aceas­ta se observa mai ales la adolescenti. Vii prima data in grup: vezi niste vlajgani nesimtiti, maturizati, inraiti. Iar dupa cinci-sase lectii masca cinismului cade si se dovedeste ca acesti vlajgani in­raiti sunt inca niste copii. Si fetele lor sunt cu totul altfel.

Cumpara cartea Probleme si dificultati in educarea copiilor.