Inima, organ al cunoasterii supreme

Inca din antichitate, grecii numeau prin cuvintele foni, cardia, nu doar propriu-zis inima, ci si sufletul, sta­rea sufleteasca, convingerea, cugetul, si chiar si intelep­ciunea, mintea, credinta (convingerea) etc. Din vremu­rile de demult, "intuitia poporului" aprecia la justa va­loare rolul important al inimii in viata omului. "Atunci cand inima inceteaza sa bata, viata a luat sfarsit" - de aceea unii numesc inima "motorul vietii". Noi acum stim bine ca starea fizica si duhovniceasca depinde in buna masura de functionarea normala a inimii.

In viata de zi cu zi ni se intampla sa auzim ca inima "sufera", "doare" etc. Iar in paginile de beletristica citim ca "inima tanjeste", "inima se bucura", "inima simte" etc. Astfel, inima se adevereste a fi un organ al simtului si inca unul extrem de cuprinzator si de fin.

Este de trebuinta sa ne oprim asupra acestui fapt, deoarece toate fenomenele indicate poarta intru sine un profund rationament fiziologic, asa cum remarca I. R Pavlov. In epoca indepartata, cand stramosii nostri se aflau intr-o perioada de dezvoltare incipienta, la toti factorii de stres [externi], ei reactionau aproape exclusiv printr-o activitate musculara, care predomina asupra tuturor celorlalte acte reflexe. Iar activitatea musculara este legata in cel mai strans mod de activitatea inimii si a vaselor sanguine. La omul modern civilizat, reflexele musculare s-au redus aproape la minim, insa, relativ la aceste reflexe, modificarile activitatii cardiace s-au pastrat bine.

Omul civilizat contemporan, prin intermediul efortului asupra sinelui, invata sa-si ascunda reflexele musculare si doar modificarile activitatii cardiace mai sunt un indiciu despre trairile sale. in acest fel, inima ramane pentru noi un organ al simtului, care intr-un mod foarte precis ne arata starea noastra subiectiva, pe care o vadeste intotdeauna. Pentru medic este important sa mentionam ca pe cat de bine are loc reglarea functiei cordului, conditionata fiind de activi­tatea musculara - desigur, nu exagerata -, pe atat de prost este realizata reglarea functiei cardiace in cazul unor diverse ingrijorari, care nu conduc la activitate musculara. Din aceasta pricina este atat de usor afectata inima persoanelor liber profesioniste, care nu suporta eforturi fizice majore, fiind in schimb expuse excesiv la ingrijorarile vietii. Astfel gandeste despre inima un anatomopatolog (Despre moartea omului), precum si marele fiziolog, academicianul I. P. Pavlov (Cursul de fiziologie, sub redactia prof. Savici, 1924).

La acestea vom adauga cateva observatii. Inervatia inimii este impresionant de bogata si de complexa. Ea este in intregime intretesuta cu o retea de fibre ale sistemului nervos simpatic si prin aceasta este strans legata de sistemul nervos cerebral si spinal. Ea primeste prin nervul vag un intreg sistem de fibre cerebrale, prin care i se transmit complexele actiuni ale sistemului nervos central si foarte probabil ca se trimit spre creier impulsurile centripete senzitive ale inimii. Sunt inca putin studiate si sunt pline de necunoscute functiile sistemului nervos simpatic si vegetativ, insa deja ne este suficient de limpede ca acestea sunt extrem de impor­tante si de multiple. Pentru noi este de o importanta covarsitoare faptul ca, neindoielnic, acesti noduli si fascicule nervoase au un rol de capatai in fiziologia simturilor. Astfel, cunostintele noastre de anatomia si fiziologia inimii nu doar ca nu ne impiedica, ci ne determina mai degraba sa consideram inima organul cel mai important al simtului si nu doar motorul central al circulatiei sanguine.

Dar Sfanta Scriptura ne spune despre inima mult mai multe. Despre inima se graieste aproape in fiecare pagina a Bibliei, iar cel care o citeste pentru intaia oara nu poate sa nu observe ca inimii i se acorda importanta nu doar ca unui organ primordial al simtirilor, ci si ca organului cel mai important al cunoasterii - organ al gandirii si al perceperii trairilor duhovnicesti. Mai mult, in intreaga Scriptura inima este organul de comunicare a omului cu Dumnezeu si prin urmare ea este organul cunoasterii supreme.

Cu adevarat, dupa Sfanta Scriptura, rolul inimii in domeniul simturilor este atotcuprinzator. Ea "se veseleste" (Ieremia 15, 16; Estera 1, 10; Psalm 103, Im Pilde 15, 13, 15; 17, 22; Judecatori 16, 25), "se bucura" (Plangerile lui Ieremia 5, 15; Pilde 15, 30; 23, 15; 27, 9; Isaia 66,14; Psalm 12, 6; 15, 9; 72, 21; Ecclesiastul 2,10), "se necajeste" (Psalm 12, 2; 24, 18; Ieremia 4, 19), "se tulbura" (Ieremia 4,19), "se nelinisteste" (4 Regi 6,11), "se sfasie" (Psalm 72,25), "freamata de furie" (Fapte 7,54) si "arde" launtric (Luca 24,32). Ea "se manie impotriva Domnului" (Pilde 19, 3), "este plina de rautate" (Ecclesiastul 9, 3), de "curvie" (Matei 5, 28), "zavistie" (Iacov 3, 14), "semetie" (Pilde 16, 5), de "curaj" si de "frica" (Psalm 26, 5; Levitic 26, 36), de "necuratia" patimilor (Romani 1, 24) si este "doborata de ocara" (Psalm 68, 23). Dar ea simte si mangaierile (Filimon 1, 7), este capabila de marele simtamant al nadajduirii in Dumnezeu (Psalm 27,9; Pilde 3,5), de "zdrobire pentru pacatele sale" (Psalm 33, 19) si poate fi salas "al blandetii si smereniei" (Matei 11, 29).

Pe langa aceasta multitudine de simtiri, inima are putinta de a-L simti pe Dumnezeu, putere despre care vorbeste Apostolul Pavel in Areopagul atenian: "Ca sa il caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar gasi, desi nu e departe de fiecare dintre noi" (Fapte 17,27).

Despre simtirea lui Dumnezeu sau, mai bine spus, despre lucrarea harica a Duhului lui Dumnezeu asupra inimii, ne vorbesc multi nevoitori plini de evlavie si multi cuviosi parinti. Toti acestia le-au simtit - mai mult sau mai putin intens - pe aceleasi despre care mar­turiseste Prorocul Ieremia: "Dar iata era in inima mea ceva, ca un fel de foc aprins" (Ieremia 20, 9).

De unde acest foc? Ne raspunde Sfantul Efrem Sirul, marele purtator al harului lui Dumnezeu: "Cel de nepatruns pentru toata mintea intra in inima si salasluieste intru ea, Cel nevazut celor cu ochii de foc Se salasluieste in inima. Pamantul este asternut picioarelor Lui, iar inima curata il poarta intru sine" si, vom adauga, il contempla fara de ochi, dupa cuvantul lui Hristos: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8).

Asemenea citim si la Sfantul Ioan Scararul: "Focul duhovnicesc care vine intru inima inviaza rugaciunea, iar dupa invierea si inaltarea ei la ceruri se pogoara foc ceresc in camara sufletului".

Dar iata si cuvintele Marelui Macarie: "Inima carmuieste toate madularele, iar cand harul va cuprinde toate camarile inimii, atunci el stapaneste peste toate cugetele si lucrarile, caci acolo si mintea, si cugetele sunt duhovnicesti... acolo trebuie sa cautam: scris este oare harul legii Duhului?"

Unde "acolo"? in organul principal, unde este prestolul harului si unde sunt si mintea, si toate cugetarile sufletului - adica in inima.

insa nu vom continua cu relatari asemanatoare ale celor care aveau o vietuire duhovniceasca cat se poate de profunda. Dintr-acestea se pot gasi o multime in Filocalie. Toti nevoitorii vorbesc din experienta per­sonala despre faptul ca la o asezare sufleteasca intru bunatate si evlavie se simte in inima bucurie, pace adanca si caldura, acestea crescand fara oprire prin rugaciunea neincetata, statornica si fierbinte si prin savarsirea faptelor bune. Dimpotriva, lucrarea duhului diavolului si a slugilor lui asupra inimii nasc ingri­jorarea tulburata, aprinderea vatamatoare si raceala, precum si nelinistea neostoita. Tocmai dupa aceste trairi ale inimii ne sfatuiesc nevoitorii sa ne socotim starea duhovniceasca si sa osebim Duhul luminii de duhul intunericului.

Nu doar la astfel de trairi, mai mult sau mai putin limpezi, se margineste capacitatea inimii in comu­nicarea cu Dumnezeu. Oricat de indoielnic li s-ar parea celor necredinciosi, noi afirmam ca prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflari ale lui Dumnezeu. Iar aceasta nu sta numai in putinta celor sfinti. De pilda si eu, asemenea multora, nu o singura data am trait aceasta extrem de intens si cu o adanca emotie duhovniceasca. Citind sau ascultand cuvintele Sfintei Scripturi, dintr-o data eram cuprins de un simtamant cutremurator ca acestea sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, adresate nemijlocit mie. Ele sunau pentru mine asemenea unui tunet, asemenea fulgerului strabateau mintea si inima mea. Absolut pe neasteptate, fraze aparte parca se desprindeau pentru mine din contextul Scripturii, erau invesmantate in lumina stra­lucitoare si se intipareau in chip de nesters in constiinta mea. Si intotdeauna aceste fraze asemenea fulgerului -cuvinte ale lui Dumnezeu - erau in acel moment pentru mine cele mai importante si cele mai necesare insuflari, povatuiri si chiar prorocii, care nestramutat s-au plinit mai tarziu. Puterea lor a fost uneori colosala, cutre­muratoare, de necomparat cu puterea unor oarecare influente psihice.

Dupa ce, din pricina unor imprejurari indepen­dente de mine, mi-am parasit pentru mai multi ani slujirea arhiereasca, odata, in timpul utreniei de du­minica, cand urma sa se citeasca Evanghelia, am simtit o emotie din cauza unei presimtiri tulburi ca indata avea sa petreaca ceva infiorator. Atunci mi-au rasunat cuvintele pe care eu insumi le citisem adeseori cu multa pace: "Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu pe Mine mai mult decat acestia? Paste oile Mele" (Ioan 21,15). Aceasta mustrare a Domnului, chemarea la reluarea slujirii abandonate, m-a cutremurat dintr-o data atat de puternic, incat pana la sfarsitul slujbei am tremurat cu tot trupul, iar apoi toata noaptea nu am inchis un ochi si apoi, vreme de o luna si jumatate, la fiecare aducere-aminte a acestui eveniment neobisnuit, ma cutremuram cu tanguire si lacrimi.

Sa nu gandeasca cei sceptici ca eu insumi mi-am inoculat aceasta traire prin amintiri triste despre slujirea arhiereasca abandonata si prin mustrari ale constiintei. Dimpotriva, eram concentrat atunci asupra bolii mele si a operatiei ce urma si eram in cea mai normala stare sufleteasca, foarte departe de orice exaltare.

E cu putinta ca Sfintii Proroci sa fi auzit nemijlocit cuvintele lui Dumnezeu, pe care le-au perceput cu inima. "Fiul omului - imi zice iar Acela - primeste in inima ta si asculta cu urechile tale toate cuvintele ce am sa-ti vorbesc" (Iezechiil 3,10).

"Inima mea spune cele de la Tine: «Cautati chipul Meu»; si eu voi cauta Chipul Tau, Doamne" (Psalm 26,8).

Prorocul Ieremia vorbeste in prorociile sale despre chemarea sa ca despre un dialog nemijlocit cu Dumnezeu.

Prorocul Iezechiil, descriind vederea neobisnuita a slavei lui Dumnezeu, spune ca, fiind cazut cu fata la pamant, "atunci am auzit glasul Celui Ce graieste, Care mi-a zis: «Fiul omului, scoala in picioare, ca am sa-ti vorbesc». Si cum mi-a zis Acela vorbele acestea, a intrat Duhul in mine si m-a ridicat in picioare si am ascultat pe Cel Ce-mi vorbea" (Iezechiil 2,1-2).

Toti Prorocii graiesc in numele lui Dumnezeu: "si a spus mie Domnul", "asa graieste Domnul", "acesta a fost cuvantul Domnului catre mine". Ei primeau descoperirea de la Dumnezeu aievea sau in vis, prin vedenii (Iezechiil - cap. 40-48; visul lui Daniil - cap. 7, vedeniile lui Daniil - cap. 8-10; vedenia lui Amos - cap. 8-9; vedenia lui Zaharia - cap. 1-6).

Sfantul Luca al Crimeii

› ‹

Puterea inimii