Crestin Ortodox
Cauta:
Toti membrii inregistrati  Cautare Avansata
Manastiri din Moldova si Bu...
Actualizat 8 an (i) in urma
CASA MEMORIALA-ION CREANGA-...
Actualizat 8 an (i) in urma
Manastirea NAMAIESTI
Actualizat 7 an (i) in urma
august-2009
aprilie 2012
MANASTIREA CURTEA DE ARGES
Actualizat 7 an (i) in urma
august-2009
MANASTIREA PASAREA
Actualizat 8 an (i) in urma
MANASTIREA CALDARUSANI
Actualizat 6 an (i) in urma
Biserica "Sf. Ioan&quo...
Actualizat 8 an (i) in urma
SITUARE:
Situat în centrul oraşului în Piaţa Libertăţii
SCURT ISTORIC:
Biserica "Sf. Ioan" şi Turnul-clopotniţă îşi au începuturile, potrivit izvoarelor istorice, în perioada 1468-1475 fiind ctitorit de Ştefan cel Mare.
DESCRIERE:
Biserica zidită în 1497-1498, monumentală şi elegantă, este caracteristică stilului arhitectural moldovenesc din acea perioadă îmbinând tipul cu plan dreptunghiular şi bolţi semicilindrice cu cel trilobat şi turlă pe naos. Turnul, construit în 1499 din piatră brută şi întărit cu patru contraforturi ce-i subliniază profilul zvelt, are 19 m înălţime. Foişorul de pază a fost adăugat în epoca modernă.
CASTELUL BRAN
Actualizat 8 an (i) in urma
august-2009
NATURA
Actualizat 8 an (i) in urma
Biserica "Sf. Mercurie...
Actualizat 8 an (i) in urma
Ctitorie: 1646
MĂNĂSTIREA PLĂTĂREŞTI- BIJUTERIA ARHITECTURALĂ MEDIEVALĂ A VĂII DÂMBOVIŢEI DIN AVAL DE BUCUREŞTI

text de prof. GHEORGHE BĂLAN, Olteniţa

Pe malul stâng al râului Dâmboviţa, la 19 km sud-est de Bucureşti, se află satul Plătăreşti, o străveche şi vestită aşezare românească din nord-vestul judeţului Călăraşi.
Străveche, pentru că întemeierea sa este legată de trecerea Dunării de către populaţiile bulgare din Peninsula Balcanică, datorită persecuţiilor otomanilor şi care, s-au aşezat în poienile pădurilor din Masivul Forestier Podu Pitarului. Prima menţiune documentară se referă la această localitate într-un hrisov din 14 mai 1580, emis de domnitorul Mihnea Vodă Turcitul la Bucureşti: „Şi iarăşi să fie sfintei mănăstiri de la Tânganu satul Plătăreşti tot, cu tot hotarul şi cu morile pentru că este sat vechi şi drept. Cinstitul dregător al domniei sale, jupân Ivaşco, mare vornic, a dat la schimb dumnezeieştii mănăstiri Tânganu, satul Plătăreşti pe satul Greci.”
Vestită, pentru că aici se află mănăstirea Plătăreşti, până nu demult de călugăriţe (astăzi de călugări), reînfiinţată din anul 2000 şi în curs de restaurare şi reorganizare.
Biserica mănăstirii, o bijuterie arhitecturală şi de artă medievală muntenească a Văii Dâmboviţei din aval de Bucureşti şi care poartă hramul „Sfântul Mare Mucenic Mercurie” (25 noiembrie), a fost construită în 1646 de voievodul Matei Basarab şi de Doamna Elina , soţia sa, după cum reiese din pisania săpată în piatră şi aflată deasupra uşii de intrare în pronaos. Are o vechime de peste 360 de ani.
Până în urmă cu câţiva ani (2003), biserica mănăstirii Plătăreşti a fost singura biserică din ţară şi din lume cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Mercurie”.
Mănăstirea Plătăreşti a fost zidită în amintirea victoriei din 1639 de la Ojogeni pe Prahova, pe care a repurtat-o domnitorul Matei Basarab asupra tătarilor veniţi cu Vasile Lupu, din ordinul turcilor, împotriva Ţării Româneşti. De aici şi denumirile geografice de „Valea Tătarului” şi „Lacul Tătarului”, din apropiere.
Biserica mănăstirii Plătăreşti reprezintă un remarcabil monument medieval din Ţara Românească prin clara compoziţie a formelor arhitectonice. Arhitectura face parte din noul curent ce începe odată cu venirea pe tron în Ţara Românească a lui Matei Basarab.
Construcţie de plan triconc, cu o singură turlă pe naos, se compune în interior din pridvor deschis, pronaos, naos şi altar. Biserica este zidită din cărămizi înguste şi var hidraulic şi are proporţii modeste (18 metri lungime, 4,5 metri lăţime, 1,20 metri grosimea zidului). În partea de sus, biserica are ziduri mari. Exteriorul sfântului lăcaş ortodox este placat cu cărămidă aparentă cu ciubuce, formând arcaturi în registrul superior şi panouri dreptunghiulare în cel inferior. Cele două registre cu firide din zidul exterior sunt despărţite printr-un brâu median simplu.
Pictura în frescă iniţială (1649) se mai păstrează numai în pronaos: tabloul ctitoricesc şi un ansamblu de scene din viaţa sfântului patron. Foarte important de reţinut este faptul că, biserica mănăstirii Plătăreşti este printre puţinele ctitorii ale lui Matei Basarab, care mai păstrează pictura în frescă originală –se mai păstrează doar la mănăstirea Arnota şi la biserica fostei mănăstiri de la Negoeşti.
Tabloul ctitoricesc pictat în pronaos, la stânga uşii de la intrare şi pe peretele dinspre nord, reprezintă rude ale lui Matei Basarab. Este vorba de jupân Barbu - fratele lui Matei Basarab -, jupâniţa Calia – sora voievodului -, jupân Vâlsan – un văr al domnitorului. La nord sunt înfăţişaţi jupâniţa Stanca-probabil o nepoată de vară a lui Matei Basarab-, iar lângă ea, jupân Stancu – un fiu al domnitorului, mort de timpuriu.
La dreapta uşii de la intrarea în pronaos sunt reprezentaţi jupân Albu Cluceru şi tatăl său, Mitrea Pitarul, iar pe peretele dinspre sud apare portretul egumenului Vasile, care ţine în mână o filă pe care este însemnat faptul că şi el a contribuit la ridicarea mănăstirii şi că pictura a fost terminată abia în anul 1649.
Se constată că, la o reparaţie din secolul al XVIII-lea, care se deduce şi din inscripţiile în parte greceşti ale scenelor, zugravul a înlăturat pe ctitorii principali, adică pe Matei Basarab şi pe soţia sa , punând în locul tabloului o scenă liturgică.
Portretele din tabloul ctitoricesc poartă numele şi rangul în limba română. Pictura în frescă originală din pronaos, prezintă scene din viaţa sfântului patron, dedicată martirilor, este un omagiu adus soldaţilor căzuţi la datorie în aceste locuri, în luptele conduse de Matei Basarab pentru păstrarea domniei. Scenele au inscripţii în limba greacă, rezumând subiectul respectiv. Patronul bisericii, Sfântul Mare Mucenic Mercurie, este reprezentat printr-un ostaş ţinând sabia în mână, stând pe scaun, aşezat într-un tablou deasupra pisaniei. Panoul este decorat cu un ornament vegetal din cele mai frumoase.
Scenele care se află de o parte şi de alta a imaginii de martirizare a Sfântului Mare Mucenic Mercurie sunt:
- cele din stânga înfăţişează chinurile Sântului Mercurie;
- cele din dreapta ilustrează aducerea lui în faţa împăratului şi decapitarea lui.
În registrele superioare sunt prezentate scene din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Deasupra panoului cu Sfântul Mare Mucenic Mercurie şi pentru a da întrebuinţare spaţiului destul de mic, zugravul l-a aşezat pe arhanghelul Mihail. Se remarcă uciderea în temniţă a Sfântului Dimitrie şi decapitarea Sfântului Nestor, ucenicul său. În colţul de sud-vest, în continuarea registrului Sfântului Mare Mucenic Mercurie, apar Sfinţii Pafnutie şi Ignatie, pe care îi sfâşie doi lei. Se disting mai bine scenele din două registre de pe panoul de nord-est:
- tăierea capului Sfântului Apostol Pavel, care fiind cetăţean roman s-a bucurat de această favoare;
- răstignirea Sfântului Apostol Petru cu capul în jos;
- decapitarea a două muceniţe;
- ridicarea la cer a Sântului Ilie într-un car tras de doi cai înaripaţi;
- în registrul de deasupra apar cei trei din cuptorul de foc, care sunt ocrotiţi de Îngerul Domnului;
Portretele sfinţilor în picioare au numele scris în limba slavonă, iar dedesubt sunt explicaţii greceşti.Bolţile şi pereţii naosului şi ale altarului sunt îmbrăcaţi în tencuială de frescă care se pare că au fost odată pictate, dar au fost apoi distruse de turci în timpul Revoluţiei de la 1821.
Catapeteasma, o capodoperă a artei medievale din epoca lui Matei Basarab, este bogată în ornamente şi păstrează şase icoane mari fără ornamente de aur şi argint.
Remarcabilă şi de o deosebită valoare artistică, – unicat în România – este icoana de hram făcătoare de minuni a „Sântului Mare Mucenic Mercurie”, gravată în aur, danie a voievodului Matei Basarab şi a soţiei sale din 1646.
În biserică au mai fost 12 icoane, dar acestea au fost luate de către profesorul Nicolae Iorga şi duse la Bucureşti.
Biserica mănăstirii Plătăreşi a avut două clopote mari din timpul lui Matei Basarab şi Alexandru Ioan Cuza, ambele fiind luate de nemţi în timpul primului război mondial.
În pronaosul bisericii de află mormântul jupânului Albu Cluceru şi al tatălui său, Mitrea Pitarul.
Întregul ansamblu monahal de la Plătăreşti mai păstrează, în afară de biserică, zidul de incintă (1 m grosime şi 2,5-3,5 m înălţime), fostele chilii (în cea mai mare parte modificate şi intens degradate) şi beciul mare al vechii Case Domneşti. Acest imens beci, cu patru bolţi cu arcade, se sprijină pe un stâlp central foarte gros (cca. 3m diametru) construit din cărămidă (prinsă cu un mortar foarte tare). Pivniţa prezintă, la nivelul solului, ferestruici lunguieţe şi verticale, mai înguste în afară şi mai largi înăuntru, probabil realizate pentru flinte şi arbalete.
Intrarea în complexul monastic se face pe latura de vest, pe lângă turnul-clopotniţă.
Se spune că, între mănăstirea Plătăreşti şi biserica „Sfântul Nicolae” din satul Piţigaia – localitate aşezată la vest de râul Dâmboviţa pe un promontoriu mai înalt al terasei a II-a a Dâmboviţei din Câmpia Câlnăului – a fost construit un tunel de legătură, prin care călugării aşezământului monahal şi locuitorii satului Plătăreşti se refugiau spre întinsele păduri din împrejurimi, în caz de atac sau de asediu din partea turcilor şi a tatarilor.
Ca urmare a dispoziţiei nr. 165 din 23 februarie 1915 bisrica fostei mănăstiri Plătăreşti a fost declarată „monument istoric”.
Ultima restaurare a acestui lăcaş de cult datează din 1990-1997, care prin grija preotului paroh Paul Lepădatu a constat în:
- înălţarea turlei cum a fost la 1646;
- refacerea exteriorului bisericii;
- învelirea bisericii cu olane;
- refacerea jgheaburilor şi a burlanelor din cupru;
- restaurarea în pronaos a picturii în fresca originală din 1649.
Accesul spre acest remarcabil monument istoric şi religios, amplasat într-un cadru natural de excepţie, se face pe drumul judeţean DJ 301 (Pantelimon – Cernica – Budeşti) sau pe calea ferată Bucureşti - Olteniţa până la staţia CFR Plătăreşti.

BUCURESTII DE ALTADATA-Imag...
Actualizat 8 an (i) in urma
TARGUL DE SF.DUMITRU LA MUZ...
Actualizat 8 an (i) in urma
Manastirea Stelea - Targoviste
Actualizat 8 an (i) in urma
IC | XC
---+---
NI | KA

http://www.manastirea-stelea.go.ro/

În valorosul tezaur cultural-istoric si artistic al Târgovistei,
Sfânta Manastire Stelea se înscrie ca o prezenta semnificativa,
a carei importanta depaseste limitele vechii capitale a Tarii
Românesti.

Ansamblul arhitectural al Manastirii Stelea reprezinta o zona cu
profunde implicatii în evolutia urbanistica a orasului medieval,
cu constructii ridicate pe parcursul mai multor veacuri, ultima -
considerata cronologic - fiind ctitoria lui Vasile Lupu din 1645.

Marginit de Calea Domneasca, situat la 150 m sud-est de Curtea
Domneasca si la 200 m nord de Mitropolie, el îsi justifica
denumirea de "Ansamblu arhitectural" prin însesi componentele sale:

O biserica din veacul al XIV-lea, alta din veacul al XV-lea, un
turn-clopotnita, toate aflate în zona sudica a manastirii;

Urme ale unor constructii de la sfârsitul veacului al XV-lea;

Manastirea ridicata în a doua jumatate a veacului al XVI-lea de
negustorul Stelea, mentionata în 1582 de un hrisov prin care Mihnea
Turcitul întarea o danie facuta manastirii si, mai apoi, de
documentele din 1614, 1617 si 1623;

Manastirea cu biserica din veacul al XVII-lea ridicata de Vasile
Lupu, domnul Moldovei.

Asadar, catre mijlocul veacului al XVII-lea, domnul Moldovei ridica
din nou, între anii 1636-1637 si 1644-1645, biserica pastrata
pâna astazi, o noua casa egumeneasca, chilii si ziduri de
incinta. Pisania împodobita cu bourul Moldovei, plasata deasupra
portalului de la intrarea în pronaos, mentioneaza: "Cu voia Tatalui
si cu ajutorul Fiului si cu savârsirea Sfântului Duh, iata eu,
robul si închinatorul Io Vasile Voevod din mila lui Dumnezeu Domn al
Tarii Moldovei. Acest sfânt hram al Învierii lui Dumnezeu si
Mântuitorul nostru Iisus Hristos l-a facut mai înainte Stelea
negustorul, unde zace si trupul raposatului parintelui meu, Nicolae
Vel Aga. Iar acum când mi-a daruit Dumnezeu domnia Tarii Moldovei, am
darâmat acea dintâi Sfânta Biserica pâna în temelii si cu ajutorul lui
Dumnezeu am început s-o zidesc din nou, în zilele fratelui nostru, Io
Matei Basarab Voevod, din mila lui Dumnezeu Domnul Tarii Ungrovlahiei
si s-a savârsit, cu voia lui Dumnezeu în luna lui septembrie 7 si anul
7154".

În locul vechii biserici de proportii mai reduse, al carei ctitor
este pomenit în pisanie sub numele de Stelea negustorul, Vasile Lupu a
ridicat o alta, monumentala, menita sa consfinteasca împacarea
celor doi domni. Atentia domnului moldovean s-a îndreptat asupra
ctitoriei lui Stelea din motive de pietate filiala, aici fiind
înmormântat tatal sau, Vel-Aga Nicolae, dupa cum atesta si
pisania.

Opt ani mai târziu, în noiembrie 1653, ctitoria domnului Moldovei
avea sa-l gazduiasca pe Macarie Patriarhul Antiohiei, primit cu mare
fast la Târgoviste. Însotitorul sau, Paul de Alep, în
însemnarile sale, compara Târgoviste - ca marime - cu Alepul sau
Damascul, iar dintre numeroasele ei biserici si manastiri,
considera ca cea a lui Vasile Voda este cea mai frumoasa: "Ea
poarta numele Învierii Domnului, dar muntenii o numesc Manastirea
Stelea. E mare si îngradita cu un zid de piatra... Biserica e
mareata si înalta, având doua elegante turle cu mai multe
cruci, pentru a caror poleire s-a cheltuit, se zice, sapte sute
taleri venetieni. Iconostasul, de arta rusa, este minunat si are
trei usi".

Acelasi Paul de Alep, aflat din nou în Tara Româneasca, era martor
în februarie 1658 la distrugerile facute în Târgoviste de ostile
turcesti si tataresti care-l înfrânsesera pe Constantin Voda
Serban în încercarea lui de a se împotrivi mazilirii.

Referindu-se la Manastirea Stelea, Paul de Alep consemneaza: "...
Manastirea Stelea rezista unui asediu puternic, fiind ocupata de o
ceata de cazaci cu femeile lor, care s-au luptat cu turcii si
tatarii... Bisericii, ce era plina de lazi si provizii ale
poporului, i-au dat foc; ea a ars cu totul pe dinauntru si pe
dinafara... si cu ea a pierit, pacat, si acel iconostas de o atât
de rara frumusete".

Documentele perioadei urmatoare oglindesc treptata saracire a
manastirii, ajunsa metoc al ctitoriei brâncovenesti "Sfântul
Gheorghe Nou" din Bucuresti, închinata, la rândul ei, Sfântului
Mormânt de la Ierusalim.

În vremea lui Constantin Brâncoveanu biserica este reparata: se pune
pardoseala din dale de piatra, este refacut etajul clopotnitei, se
face o noua zugraveala în biserica ce avea sa fie înzestrata si
cu mobilier de cult. Catre sfârsitul anului 1715, Radu Dudescu
scria, între altele, Patriarhului Ierusalimului Hrisant Notaras: "...
pentru asternerea Bisericii Stelea, sa fie în stiinta ta, cum ca
s-a savârsit si n-a ramas nimic lipsa... ".

Spre sfârsitul veacului al XVIII-lea manastirea ajunsese într-o
stare precara. Unele reparatii strict necesare sunt sustinute de
daniile unor boieri. În 1780, Cârstica Voiescu, logofat, este rugat
de Patriarhul Avramie al Ierusalimului sa primeasca functia de
epitrop al Bisericii Stelea spre a contribui la refacerea ei. Mici
danii se mai primesc si din partea unor oraseni în schimbul
dreptului de a fi îngropati în biserica sau de a fi trecuti în
pomelnic.

Exista marturii care amintesc de o scoala greceasca ce functiona
de la sfârsitul veacului al XVIII-lea în chiliile Manastirii
Stelea si care a dainuit pâna catre 1840. Aici au învatat
printre altii, Grigore Alexandrescu, I. H. Radulescu si Vasile
Cârlova.

În 1832, vizitând Manastirea Stelea, generalul Pavel Kiseleff
remarca saracia bisericii. În secolul a XIX-lea, Stelea devenise
biserica de mir, cladirile ei - tot mai ruinate - primind alte
destinatii. Dupa secularizarea averilor manastiresti, în 1863,
Biserica Stelea devine biserica parohiala, fiind întretinuta de
stat. În perioada 1865-1876 se fac reparatii la învelitoarea
bisericii, precum si unele lucrari la chilii. În 1879 se
restaureaza turla de pe naos.
În 1881, o comisie care a vizitat mai multe monumente din tara,
constata starea de degradare a cladirilor de la Manastirea Stelea
si initiaza o "restaurare generala". Între 1943-1947 s-au facut
unele reparatii la soclu, sub ziduri. Pictura a fost partial
restaurata de pictorul I. Mihail.

Dintre obiectele de cult ale bisericii s-au mai pastrat stranele,
doua jilturi brâncovenesti, unul purtând stema Tarii Românesti
(ambele aflate astazi în colectiile Muzeului National de Istorie a
României), un disc de argint aurit daruit de Doamna Stanca în
1599-1600 si un potir de argint aurit filigranat daruit de Vasile
Lupu. Tot din vremea lui Vasile Lupu dateaza o cristelnita din
piatra aflata în pronaosul bisericii. De la Vasile Lupu provine si
o anafornita din argint aurit, cu stema Moldovei, pastrata astazi
în colectiile Muzeului National de Arta. Din 1763-1764 dateaza un
pomelnic-triptic din lemn, provenit de la Manastirea Stelea, aflat
în prezent în colectiile Patriarhiei.

Relativ numeroase sunt pietrele de mormânt, cea mai veche datând din
1609, urmata de altele din 1647, 1689 si 1820.

În perioadele 1971-1975, 1982-1988, 1991-1999 si în 2002 s-au
efectuat lucrari de restaurare la turnul-clopotnita si la
staretie.

.

--------------------------------------------------------------------------------

•Prev by Date: Nae Ionescu - Curs de Teorie a Cunostintei -- Capitolul XVI
•Next by Date: [scrierile] Manastirea Stelea - Targoviste
•Previous by thread: Nae Ionescu - Curs de Teorie a Cunostintei -- Capitolul XVI
•Next by thread: [scrierile] Manastirea Stelea - Targoviste
CURTEA DOMNEASCA DIN TAR...
Actualizat 8 an (i) in urma
Orasul Targoviste a fost timp de peste trei secole – cu unele intreruperi – resedinta domneasca si capitala a Tarii Romanesti, obtinandu-si un binemeritat renume pentru oricine simte si gandeste romaneste.
Prima mentiune documentara a asezarii – ca fiind resedinta domneasca, este cea din memorialul de calatorie al lui Johann Schiltberger care, in anul 1396, ne spune ca a fost “in Tara Romaneasca si in cele doua capitale ale ei, care sunt numite Arges (Agrich) si Targoviste (Türkoich)”.
Curtea Domneasca din Targoviste, conceputa de voievodul Mircea cel Batran ca un complex de cladiri destinate pentru familia, curtenii si slujitorii sai, va fi ridicata pe malul drept al raului Ialomita, pe terasa cea mai inalta, in apropierea drumurilor comerciale cam pe la 1400. Exista si o biserica paraclis in aceasta incinta, toate fiind inconjurate pe trei laturi de un zid de piatra.
Pe la mijlocul secolului al XV-lea, Vlad Tepes, va ridica un turn de aparare - Turnul Chindiei inalt de peste 27 de metri, care servea in acelasi timp pazei si observatiei, anunta apusul soarelui (cand se inceta circulatia in oras) si avea rol militar deosebit in caz de incendiu.
Datorita mutarii resedintei domnesti la Targoviste, orasul va cunoaste o dezvoltare rapida. Boierii dregatori isi vor construi la randul lor case si lacasuri de cult in preajma Curtii Domnesti, trebuind sa fie cat mai aproape de domnitor. Cu aceasta ocazie, vor fi adusi mesteri constructori din Transilvania, care vor inalta adevarate monumente specifice artei si arhitecturii romanesti.
Petru Cercel, reprezentant stralucit al umanismului romanesc, a transformat casa domneasca intr-un adevarat palat cu etaj si a construit o noua biserica domneasca legata printr-un pod acoperit de locuinta domnitorului, astfel incat acesta putea veni sa asiste la slujbele religioase fara a mai fi obligat sa iasa afara. Tot Petru Cercel aduce apa in cadrul Curtii Domnesti prin tevi din lemn de pin, amenajand in spatele palatului gradini frumoase “alla italiana” in care erau si trei fantani arteziene.
Mihai Viteazu a ridicat prestigiul capitalei de la Targoviste eliberand orasul ocupat de Sinan Pasa prin lupta de la 18 octombrie 1595 si, mai tarziu - in 1600 - prin realizarea Unirii politice a celor trei Tari Romanesti.
Ultima epoca de inflorire a Targovistei este perioada lui Constantin Brancoveanu. Acest domnitor restaureaza Curtea Domneasca intre anii 1692–1696 daramata in 1659 de Gheorghe Ghica din ordinul Portii. Reface si vechea baie domneasca, construieste un foisor in mijlocul gradinilor, iar, in 1699, termina lucrarile de la biserica domneasca. Pictura murala din biserica a fost realizata de mesteri zugravi: Constantin, Ioan, Ioachim si Stan in anul 1698. Iconostasul, din lemn de tei aurit, are un relief plat, inalt si ajur, cu o ornamentatie geometrica, zoo si antropomorfa. In pronaos se afla tabloul votiv pictat pe peretele de vest, care are o valoare artistica deosebita, fiind cea mai mare galerie voievodala existenta in Tara Romaneasca (in total 9 voievozi: Matei Basarab, Neagoe Basarab, Constantin Brancoveanu, Petru Cercel, Mihai Viteazu, Radu Serban, Constantin Serban, Serban Cantacuzino si Mihnea al III-lea ).
Dupa moartea tragica a domnitorului Constantin Brancoveanu capitala se va muta definitiv la Bucuresti.

MANASTIREA DEALU
Actualizat 8 an (i) in urma
Poate cea mai importanta manastire din judetul Dambovita si una din cele mai insemnate din tara este Manastirea Dealu, nume cu o puternica rezonanta cultural-istorica. Este o manastire de maici, amplasata pe un deal, la 6 km de Targoviste.
In 1431 Alexandru Voda Aldea doneaza manastirii doua sate, Alexeni si Razvad, pentru pomenirea lui Mircea cel Batran - prezumtivul ctitor si tatal voievodului. Conform cronicilor vremii, la 28 martie 1451, Vladislav al II-lea dona manastirii inca 3 jumatati de sate inclusiv muntele Brateiul. Aceasta constructie initiala de la Dealu a disparut a fost inlocuita cu una noua in vremea domniei lui Radu cel Mare (1495 - 1508). Pentru inceput au fost reconstruite anexele manastirii si apoi biserica. Sfintirea lacasului s-a petrecut la 4 decembrie 1501. Continuatorii acestei opere au fost Vladut Voievod si Neagoe Basarab (1512 - 1521).
Manastirea este considerata una din cele mai izbutite realizari arhitectonice romanesti, dupa unii specialisti fiind depasita ca frumusete doar de biserica de la Curtea de Arges. Manastirea Dealu a devenit, incepand din 1508 (odata cu inmormantrea aici a lui Radu cel Mare), necropola domneasca. Ulterior au mai fost inhumati aici: jupanita Caplea - sora lui Radu cel Mare (1511), Vladut Voievod - fratele ctitorului (1512), Radu Voda Badica - fiul lui Radu cel Mare (1524), Vlad Inecatul (1532), Patrascu Voda cel Bun - nepotul aceluiasi Radu (1567), precum si Mihai Movila (1608).
Totusi, manastirea este vestita in tara pentru faptul ca in 1603 aici a fost adus capul lui Mihai Viteazul. Pe piatra funerara care acopera capul domnitorului este inscriptionat: Aici zace cinstitul si raposatul capul crestinului Mihail, marele voievod, ce au fost domn Tarii Romanesti si Ardealului si Moldovei; cinstitul trup zace in Campia Tordei. Si cind l-au ucis nemtii anii au fost 7109 (1601), in luna lui aug. 8 zile. Aceasta piatra o-u pus jupan Radu Buzescu si jupanita ego Preda.
In 1610 ostile principelui Gabriel Báthory au pradat manastirea Dealu si au distrus criptele voievozilor inmormantati acolo, in speranta ca vor gasi oarece comori. In 1614 Radu Voda Mihnea (1611 - 1616) a daruit manastirii Satul Nou pentru a ajuta calugarii sa restaureze manastirea in urma distrugerilor suferite. Constantin Brincoveanu a zugravit si el manastirea si a construit o noua catapeteasma. Conform documentelor pastrate din acele vremuri, pictorii tocmiti de Brancoveanu au fost Constantin, Preda, Nicolae si Radu, (aproximativ aceiasi mesteri ce au pictat ulterior mitropolia din Targoviste.
Manastirea este afectata de cutremurele din 1802 si 1838, fiind restaurata de George Bibescu intre anii 1844 - 1854. Incepand din 1879 in incinta manastirii s-a instalat Scoala divizionara de ofiteri apoi, in perioada 1890 - 1891 depozitul de arme al armatei. La inceputul secolului XIX aici functioneaza Scoala copiilor de trupa, iar la 1912 gasim tot la manastirea Dealu Liceul militar Nicolae Filipescu.
In urma cutremurului din 1940 turlele bisericii si partea superioara a clopotnitei au cazut, avariind cladirile din 1912. Abia in perioada 1953 – 1956 acestea sunt restaurate.
Biserica Manastirii Dealu este construita din piatra cioplita, in maniera bizantina specifica Munteniei, avand totusi proportii modificate ceea ce ii creeaza un aspect mai zvelt. Remarcam utilizarea pietrei fatuite, prezenta braielor in torsada, precum si incadrarea intrarii prin intermediul a doua panouri traforate in piatra, de inscriptie armeano-georgiana. Pictura interioara originala nu s-a pastrat. Prima pictura a fost realizata in 1515, fiind refacuta in 1713 si apoi in 1953.
Prin urmare rolul Manastirii Dealu nu s-a limitat la acela de lacas de cult ci a impletit de-a lungul timpului valoarea arhitectonica si cea culturala, avand in vedere faptul ca aici a functionat un important centru de tiparire si implicit de difuzare a primelor scrieri in limba romana.
BUCURIA SARBATORILOR DE IARNA
Actualizat 8 an (i) in urma
MANASTIREA BALDANA
Actualizat 8 an (i) in urma
NOIEMBRIE-2009
MANASTIREA NUCET
Actualizat 8 an (i) in urma
NOIEMBRIE -2009
Muzeul Trovantilor
Actualizat 8 an (i) in urma
Rezervatia Naturala -Muzeul Trovantilor

Muzeul Trovanţilor este un loc unic în ţară, unde pietrele imense, cu forme ciudate “cresc” parcă din pământ.

Situata in sudul comunei, pe drumul care face legatura intre municipiile Ramnicu Valcea si Targu Jiu, aria protejata este singura rezervatie naturala a formatiunilor geologice care sunt rezultatul unor cimentari produse acum mai bine de sase milioane de ani.


Rezervatia Naturala Muzeul Trovantilor este Localitatea valceana este singurul loc din Europa unde exista o rezervatie naturala a formatiunilor geologice care sunt rezultatul unor cimentari produse in urma cu milioane de ani .


Formati acum 6,5 milioane de ani

Termenul de trovant este specific literaturii geologice romane si a fost introdus de Gheorghe Murgoci in lucrarea "Tertiarul din Oltenia, 1907".

Muzeul Trovantilor din Costesti este unicul de acest gen din Europa.

Muzeul Trovanţilor de la Costeşti – Vâlcea este o arie naturală protejată de lege, unde, fără a plăti nimic, turiştii pot admira nişte pietre unice în ţară şi în lume, care, spun localnicii, cresc şi se înmulţesc după fiecare ploaie

"Pietrele care cresc după ploaie
Natura înflăcărează imaginaţia turiştilor aflaţi în faţa trovanţilor de la Costeşti, deoarece mulţi dintre ei au forme ciudate. Modelaţi de mâna nevăzută a naturii, ei cresc şi se înmulţesc după fiecare ploaie. Se spune că emană energii negative, aşa că şi cercetătorii sunt depăşiţi de misterul pietrelor de la muzeu, denumite de oamenii locului “pietrele care cresc”. Dimensiunile lor variază între câţiva milimetri până la zece metri. Geologii afirmă că rocile ar fi rezultatul unor cimentări care au avut loc cu milioane de ani în urmă, dar procesul nu este bine cunoscut. Pietrele care cresc au chiar nişte prelungiri care pot fi considerate rădăcini. Dacă sunt tăiate, secţiunile seamănă cu ale unui trunchi de copac cu inele colorate. Au două forme de baza: sferică şi elipsoidală. Pe vremuri, în Transilvania existau cimitire vechi, unde trovanţii erau aşezaţi la căpătâiul mormintelor.

Specialiştii nu au ajuns la o concluzie clară
De-a lungul anilor, specialiştii au făcut diverse studii prin care au încercat să stabilească exact provenienţa trovanţilor. Lectorul Alexandru Andrasanu, din cadrul Societăţii Geologice a României a precizat într-o lucrare pe această temă că termenul de trovant este specific literaturii geologice române şi că a fost introdus de Murgoci, în lucrarea „Terţiarul din Oltenia”. „Ştiinţific vorbind, trovanţii sunt nişte concreţiuni grezoase, iar secreţia neuniformă a cimentului conduce la diferite forme ale acestora, uneori bizare. Ei sunt caracterizaţi prin gradul de deschidere şi comunicare a spaţiului interstiţial” – este de părere acesta. Alte documente spun că, în urmă cu peste şase milioane de ani, zona pe care este amplasat în prezent muzeul arăta cu totul diferit faţă de azi. Se spune că spaţiul respectiv era ocupat de o deltă, iar actuala carieră s-a format prin depunerea succesivă a materialului transportat de pe continent. „Procesul de formare a trovanţilor este considerat ca făcând parte din diageneza timpurie. Cele două condiţii esenţiale de formare a trovanţilor ar fi următoarele: existenţa unor sedimente nisipoase ori prezenţa unor fluide carbonatice în nisipuri”- susţine geologul.
Şi medicul Ioan Chintauan, directorul ştiinţific al Complexului Muzeal Bistriţa Năsăud a făcut câteva menţiuni cu privire la Muzeul Trovanţilor din Vâlcea: „Aceste forme sculpturale naturale sunt folosite de secole în satele în apropierea cărora ele apar la suprafaţă în râpe şi ogaşe. Din multele reprezentări existente unde stau nemişcate în eleganţa liniilor este dificil să alegi forma dorită, cu atât mai mult cu cât imaginaţia nu te lasă să te fixezi la ceva anume”. Trovanţii se află pe lista geotopurilor din România.

La mâna hoţilor
Din cauza faptului că muzeul nu este păzit în permanenţă, ci doar este delimitat cu o barieră, la orice oră din zi sau din noapte acesta este jefuit. Turiştii care opresc maşinile în zonă caută şi bagă în buzunare la orice oră din zi trovanţi mai mici, găsiţi în perimetrul muzeului, iar alţii, interesaţi mai mult de nisipul din incinta muzeului, în care de altfel se formează trovanţii, fură fără nicio jenă, cu sacul sau chiar cu raba."

de M.M.
NATURA 2
Actualizat 8 an (i) in urma
MANASTIREA COZIA
Actualizat 8 an (i) in urma
Una dintre cele mai autentice podoabe ale arhitecturii bisericeşti autohtone, Mănăstirea Cozia trăieşte şi va dăinui în istoria poporului român deopotrivă prin însemnătatea ei artistică şi spirituală, cât şi prin vechimea ei.
În cei peste 600 de ani de la întemeiere multe mii de călugări au vieţuit şi s-au format aici, unii ajungând ierarhi vestiţi şi cunoscuţi oameni de cultură.
Pe plan istoric Mănăstirea Cozia va aminti întotdeauna de Voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Mare, gloriosul ei ctitor, precum şi de alţi mari domnitori români şi străini de care trecutul ei este legat. Asemenea lor, sub raport bisericesc, numeroşi patriarhi ecumenici au avut legătură cu această mănăstire, dându-i cărţi patriarhale, ori întărindu-i documente. Patriarhii Eremia al Constantinopolului şi Chiril Lucaris, Macarie patriarhul Antiohiei, Nectarie, Paisie şi Dosoftei al Ierusalimului, sunt doar câteva dintre aceste personalităţi.
Prin comorile de artă din cuprinderea ei, Mănăstirea Cozia a pus la îndemâna cercetătorilor un bogat, interesant şi variat material arhitectonic, de sculptură în piatră sau lemn şi pictură murală. Poeţilor şi scriitorilor le-a oferit teme pentru operele lor. În decursul frământatei noastre istorii, mănăstirea a fost şi un însemnat punct strategic. Fiind unul dintre cele mai vechi şi complexe monumente istorice şi de artă, bucurându-se şi de o pitorească situare, Cozia este mult căutată de pelerinii din ţară şi din străinătate.


DEALUL MITROPOLIEI -7 FEBRU...
Actualizat 8 an (i) in urma
MANASTIREA VIFORATA
Actualizat 6 an (i) in urma
Manastirea Viforâta

In satul Viforata la 7 km de Targoviste se afla Manastirea Viforata ctitorie a lui Vladislav Voievod Basarab (1447-1456). Manastirea este reparata de Vlad Inecatul Voievod, catre anul 1530. Este citata documentar in 1557 iar in 1635 este refacuta din temelii de Matei Basarab. Ulterior Maria Brancoveanu, sotia lui Constantin Brancoveanu (1713), a facut modificari in infatisarea ei. Logofatul Mitropoliei, Nicolae, a contribuit la randul sau la refacerea ei dupa cutremurul din 1802.
Catapeteasma este in stil baroc, opera a sculptorului Karl Stork. Aici se gasesc cruci din 1704 si 1717, o colectie de arta medievala, cu remarcabila icoana in relief a "Sfantului Mare Mucenic Gheorghe", in argint aurit, dania lui Leon Tomsa Voda si a sotiei sale Victorita, din 1631 si un potir de argint din 1775.
NATURA 3
Actualizat 8 an (i) in urma
MANASTIREA SLANIC- ARGES
Actualizat 8 an (i) in urma
Sfânta sihăstrie a Slănicului de Argeş
"O îndepărtată tradiţie – mai mult sau mai puţin scripturistică – leagă această aşezare (Sfânta Mănăstire Slănic) de Vlad Dracul. După o luptă câştigată împotriva turcilor, Vlad Dracul se retrage în munţii învecinaţi. Aici, după un scurt popas în singurătate, dă ordin pentru săparea unei temelii şi aşezarea unui schit, ca mulţumire şi laudă aduse lui Dumnezeu. În timpul domniei lui Neagoe Basarab, o rubedenie a sa, pe nume Lalu, descoperă şi reface sfântul aşezământ. Şi aici, un fapt de circumstanţă avea să hotărască acţiunea. Legenda ne este în mare parte necunoscută. Ar fi fost vorba, după câte se pare, de o minunată salvare de la moarte.

Într-un document, datat 24 iulie 1525, este inserat şi faptul că o parte din moşia Slănicului a aparţinut lui Lalu: „La Slănic, partea lui Lalu…”

Schitul ar fi existat şi pe timpul domniei lui Mihai Voievod Viteazul, dar abia 16 mai 1679 este data oficială de atestare documentară propriu-zisă. Popa Nica, fiul unui anume Macarie Călugărul din Slănic, donează şi închină monăstirii Aninoasa, „biserica cu deliţa ei din Slănicul de jos”, având, se pare, ca prim vieţuitor, chiar pe ctitorul său. Popa Nica apare, în documente ulterioare acestei date, purtând numele de: „Popa Nicolae călugărul”.

În anul 1805 schitul se desfiinţează, biserica fiind mutată într-un sat din Vlaşca. Dintr-un document din 1871, ne parvine ştirea că în locul consacrat şi sfinţit al schitului nu mai erau decât ruinele şi o cruce de piatră. Dispariţia schitului mai este legată şi de venirea arnăuţilor în 1821, care, în retragere fiind din faţa turcilor, se adăpostesc în zonă. La 1916, monahul Irinarh Pulpea, originar din Slănic, cunoscând cele despre sfântul aşezământ, se retrage aici în isihie, iar la 1922, împreună cu Ieromonahul Isidor Ghimpeţeanu, încep construirea unei biserici în cinstea Maicii Domnului.

Cei doi monahi, Irinarh Pulpea şi Isidor, cărau pietre cu spinarea de la mari distanţe pentru ridicarea bisericii. Sfinţirea a avut loc pe 19 octombrie 1930, în timpul stăreţiei lui Ambrozie Toma, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Moşneni slăniceni donează cinci hectare de pământ, cum se arată într-un hrisov de donaţie. Între 1944 şi 1978, stareţ a fost Ieromonahul Vitimion Niţoiu. Acesta a lăsat şi numeroase manuscrise. Aceste manuscrise cuprind blânda sfătuire a unui om duhovnicesc şi încercat, într-un stil simplu, foarte accesibil. Deşi au existat unele intenţii, nu s-a realizat – se pare – o publicare a lor în volum. Spusele părintelui, cuprinse în nişte maculatoare vechi, aduc izbitor cu omiliile sau capetele din literatura patericelor. Cu toate rigorile unui regim ateist, bătrânul a căutat să-şi păstreze în permanenţă în jurul lui câţiva ucenici. În această perioadă s-au construit chilii, clopotniţă, arhondarii şi gospodării

În 1978, se retrage lăsând stăreţia schitului ucenicului său Teofil (Bădoiu), iar în 1990, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, trece la cele veşnice.

Din 1991 se pune temelia unei catedrale în cinstea Maicii Domnului pe locul fostei biserici construite de Ieromonahul Isidor.

S-a refăcut calea de acces spre schit, deşi acest aspect rămâne unul de actualitate. Drumul până la monastire este destul de abrupt, cale de vreo cinci kilometri. Pe vremea ploilor sau iarna este practic inaccesibil. Cu toate acestea, zeci de pelerini din toate colţurile ţării străbat – când şi când – sinuosul traseu până la deal. În 1992, schitul Slănic a fost declarat monastire… Tipicul este identic cu acela al monastirilor de pe Sfântul Munte Athos. La Slănic, în sihăstrie, se află atelierul – bine protejat de o popularitate agasantă – al unuia dintre cei mai mari pictori de icoană din ţară. Se numeşte Ilie Dantes.

Icoanele sale, în cel mai autentic stil bizantin, impresionează „pelerinajul pietist” în Franţa, Germania, Grecia sau Macedonia. După modelul marilor maeştri necunoscuţi (deşi nu întotdeauna reuşeşte), rasoforul Ilias preferă singurătatea, pictura sa şi anonimatul.

Părintele Teofil
Părintele Teofil s-a născut la 11 septembrie (o dată frison pentru istoria contemporană), în anul 1925. Provine dintr-o familie săracă din Vlădeşti de Argeş şi destul de numeroasă. Copilăria avea să-i fie marcată de multe necazuri (ucenic la stăpân, lucrător la pădure, o copilărie asuprită şi foarte apropiată de condiţia orfanului). Sugestia pentru a merge la mănăstire vine din partea unei mătuşi. Bătrânul a cunoscut pe rând racilele unui regim modern burghez, ca şi „presiunile şi subtilităţile” securităţii comuniste. Sunt perioade în viaţa preacuvioşiei-sale în care a trăit cu domiciliu forţat. Personalităţi ale vieţii culturale, religioase aflate în dizgraţie şi urmărite de regim au aflat susţinere smerită la părintele. Bătrânul a crescut pe proprii genunchi persoane care au ajuns în ierarhia superioară bisericească. Actualmente este duhovnicul multor personalităţi.

„Părintele Teofil are ani de monastire cât am eu de viaţă”, spunea P.S. Calinic al Argeşului şi Muscelului (Schimbarea la faţă, Slănic, 14 august 2003).
I.M.O.
NATURA 4
Actualizat 8 an (i) in urma
Mănăstirea Ţigăneşti -...
Actualizat 8 an (i) in urma
Manastirea Tiganesti, cu obste de maici, a fost ctitorita in sec. XVII ca manastire de calugari, de familia Caplescu, pe terenul donat de boierul Matei Tiganescu.
Biserica actuala din zid a construit-o in 1812 banul Radu Golescu, ajutat de Arhimandritul Dosoftei (staret la Caldarusani) si logofatul Gheoghe Florescu cu sotia sa Anica.
In 1929 s-au facut reparatii la turla, apoi dupa cutremurul din 1977 reparatii generale. A fost resfintita la 31 mai 1987 cu hramul "Adormirea Maicii Domnului".
Arhitectonic biserica a pastrat forma initiala, insa pictura murala executata in 1853, de egumenul Eftimie, dupa multe restaurari (1880, 1895 si 1911), a fost refacuta in 1929 de Dimitrie Belizarie.
Doar unele scene din pridvor s-au pastrat din pictura originala. Ultima restaurare apartine pictorilor Gh. Tatarescu si Valeria Musceleanu.
Mozaicul si decoratiile din exterior sunt opera pictorului Gh. Raducanu.
In incnta manastirii se afla o alta biserica mai mica in cimitir, doua cladiri mari cu cerdac (construite in 1820 pentru chilii, staretie, trapeza, arhondaric), alte cladiri mai mici si clopotnita cu trei clopote mari si unul mic.
Ceasul cel mare cu doua cadrane, cantarind peste 1300 kg, a fost adus din Germania in 1911.
In 1929 au fost construite si atelierele unde se lucreaza stofele pentru vesmintele preotesti si broderia ornamentala a acestora. Aici a fost lucrata si broderia din sala maura a castelului Peles.
Manastirea are si o bogata colectie de arta bisericeasca si carte veche.
(dupa "Mitropolia Munteniei si Dobrogei" de Vasile Dumitrache Floresti si "Drumuri spre manastiri" de Mihai Vlasie)
MANASTIREA PISSIOTA-5 april...
Actualizat 8 an (i) in urma
Manastirea Pissiota este situata in Comuna Poenarii Burchi, judetul Ploiesti, la 40 de kilometri nord de Bucuresti si la 20 de kilometri sud de Ploiesti, pe soseaua Bucuresti-Buftea-Ploiesti. Manastire Pissiota, locuita de o obste de maici, are hramul Nasterea Maicii Domnului.

Pe cel mai circulat drum din Romania, Drumul National 1, care leaga orasul Bucuresti de Ploiesti, exista un indicator, in localitatea Potigrafu, care te indruma spre Manastirea Pissiota.

La aceasta manastire se poate ajunge si cu trenul. Se merge astfel pana la gara Crivina si de aici se merge spre Ploiesti, dupa care la dreapta pe primul drum asfaltat pana intalnim in dreapta soselei manastirea amplasata la mai putin de un kilometru de gara.
Din senin, printre case taranesti si curti inverzite, se iteste o campanila in cel mai pur stil al Renasterii italiene. Frumosul turn este perfect incadrat intr-un ansamblu bizantin de cea mai aleasa factura. O sinteza perfecta, care aminteste pe undeva de stilul bisericilor macedonene. Desigur, aceasta este amprenta ctitorului, marele inginer si om ce cultura aroman Nicolae Pissiota.

Manastirea Pissiota - ctitorul Nicolae Pissiota

Nicolae Pissiota se naste in anul 1860, in satul Hrupiste, langa lacul Kastoria - pe teritoriul Greciei de astazi - dintr-o familie de crescatori de animale - ocupatia predilecta a aromanilor.
Pissiota a fost tot timpul un elev silitor, iar dupa terminarea liceului in Bitolia - capitala neoficiala a aromanilor - a plecat ca bursier la Paris, la Scoala de Drumuri si Poduri. Dupa o scurta intrerupere, din cauza unei tuberculoze pe care si-a tratat-o acasa, cu lapte de capra, aer de munte si odihna, termina cursurile si, la sfatul unui prieten - generalul Burghele - isi paraseste locul de bastina - situat pe atunci in Imperiul otoman - si cere naturalizarea in tanarul si independentul Regat al Romaniei.
Regele Carol I ii acorda acest drept si sfarsitul secolului al XIX-lea il gaseste angajat al CFR si casatorit, in anul 1894, cu Zoe Eustatiu, fiica unui diplomat de cariera. De remarcat faptul ca din partea sotiei, prin alianta cu familia Trestianu, doua fete s-au calugarit, iar una a ajuns chiar stareta Manastirii Ratesti, din Buzau.

Nicolae Pissiota isi creeaza, dupa scurt timp, propria antrepriza de constructii, si astfel ridica Atelierele Grivita si podul de cale ferata peste raul Buzau. Afacerile ii merg destul de bine, iar dupa Razboiul de Reintregire (1916-1918) se hotaraste sa ctitoreasca o manastire.
Locul ales este mosia din Poenarii Burchii - judetul Prahova - pe care o cumpara de la generalul Angelescu, fost ministru de Razboi.

Manastirea Pissiota - scurt istoric

Manastirea Pissiota a fost ctitorita la inceput ca schit, de inginerul Nicolae Pissiota si sotia sa Zoe, intre anii 1928-1929. Odata cu biserica zidita din temelie s-au construit si case pentru calugari. Schitul Pissiota s-a ridicat in zilele sanctitatii sale, primul patriarh regent al Romaniei Mari, Dr. Miron Cristea.
Intre anii 1928-1929 Nicolae Pissiota, pe banii lui, ridica manastirea, urmand proiectul arhitectului Ioan Giurgea. Astfel, asezamantul devine o perfecta sinteza dintre Orient si Occident, dintre Renasterea italiana si stilul bizantin clasic.

Cocheta si armonioasa, biserica va fi pictata de celebrul Costin Petrescu - cel care pictase fresca de la Ateneul Roman si Catedrala din Alba Iulia - va avea mobilierul sculptat de Gheorghe Dima - cel care realizase statuia lui Eminescu din fata aceluiasi Ateneu Roman - va fi pardosita cu marmura de Carrara, iar iconostasul va fi sculptat in lemn de trandafir si cires adus din Grecia.
Cu vremea, cladirile pentru adapostirea calugarilor au inceput sa se ruineze. Insa, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in anul 1953, Patriarhul Justinian repara stricaciunile existente. Tot acum se mai ridica si o cladire noua din zid, pentru chilii si ateliere, lucrarea terminandu-se in 1957.

Intre anii 1928-1948, manastirea cu hramul Nasterea Maicii Domnului - 8 septembrie - a fost de calugari, apoi Patriarhul Justinian o face de maici, pana in anul 1962, cand se desfiinteaza abuziv, in locul chiliilor functionand un dispensar, care va face mari stricaciuni.
Schitul Pissiota, parasit de calugari in timpul ruinarii din 1948, este populat de Patriarhul Justinian cu calugarite aduse de la Manastirea Viforata. Datorita prigoanei comuniste, schitul a fost inchis intre anii 1962 si 1993. Dupa 31 de ani de parasire, in anul 1993, manastirea se redeschide, dar cu ce efort, cu ce truda. Despre asta, insa, imediat.

In anul 1993, ansamblul monahal de la Pissiota s-a reinfiintat de Arhiepiscopia Bucurestilor ca manastire pentru maici si s-a populat cu maici de la Manastirea Ghighiu - Prahova.
Trei maici venite din obstea de la Ghighiu s-au pus pe treaba, incepand cu anul 1993. Astfel, in scurt timp manastirea si-a putut recapata statutul si menirea initiala. Cele trei maici, impreuna cu celelalte calugarite, formeaza obstea de 15 maici de la Pissiota. In obste nu se mananca niciodata carne.

Cu osteneala maicii starete Mihaela Novacovschi si a soborului s-a ridicat o noua constructie din zid in stil brancovenesc pentru chilii si s-a inceput o cladire din zid pentru staretie.

Manastirea Pissiota - arhitectura si podoabe

Biserica este o constructie din zid cu fundatia si soclul din beton, in forma de cruce. Naosul si pronaosul formeaza un spatiu comun. Catapeteasma este din lemn sculptat, la fel si usa de la intrarea in pronaos.
Biserica de la Pissiota are un pridvor inchis, nou pictat, in care se intra printr-o usa metalica. Mai tarziu s-a adaugat si un al doilea pridvor mai mic. Are doua turle, cea de pe pronaos servind si ca clopotnita.

Acoperisul este din tabla. Zidurile exterioare ale bisericii sunt din caramida rosie aparenta, netencuite. De jur-imprejurul bisericii sunt trotuare largi din beton.

Pictura bisericii s-a executat in fresca de catre Vasile Rudeanu. Ctitorul manastirii a inzestrat biserica cu podoabe din argint masiv si aurite.
Biserica manastirii ascunde multe comori. Dintre ele, ce mai importanta este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, facatoare de minuni. Aceasta a fost pictata de Eustatiu Stoenescu (1884-1959) cu o tehnica impresionanta: practic, in orice loc din biserica te-ai afla, ochii Maicii Domnului te privesc. Mai mult, maica stareta - cu mare discretie - vorbeste despre lacrimile Maicii lui Dumnezeu. Icoana a plans cate o saptamana, in mai multe randuri.
In biserica mai exista si o racla - donata de P. S. Varsanufie - cu moastele Sfintilor Dimitrie Izvoratorul de mir, Teodor Stratilat, Trifon, Ioachim de Vatoped si ale Cuviosilor ucisi in Sinai si Rait.

In partea de nord a bisericii se afla un muzeu subteran, care are si rol de gropnita pentru ctitori si familia acestora. Aici se gaseste o mica icoana pictata pe lemn de marele pictor Nicolae Grigorescu.
Incinta manastirii este mica iar ansamblul monahal este imprejmuit de un gard din fier forjat la strada si pe celelalte laturi gard de beton. Curtea manastirii contine ceva impresionant: o pereche de struti ajunsi la manastire de la o fosta ferma de struti care s-a dezafectat. Pe langa cei doi rezidenti, mai pot fi vazuti la Manastirea Pissiota si perechi de fazani si de pauni.
Sursa: CrestinOrtodox.ro
PELERINAJ IN PRAHOVA SI DAM...
Actualizat 7 an (i) in urma
DUMINICA TOMII LA MANASTIRILE -TURNU,GHIGHIU,VIFORATA SI NUCET .
MANASTIREA COTMEANA
Actualizat 8 an (i) in urma
Manastirea Cotmeana

Manastirea Cotmeana este o manastire ortodoxa, cu obste de calugari, din judetul Arges. Locasul de rugaciune din Comtmeana se afla in comuna omonima, aflata la doar 30 de kilometri est de Ramnicu Valcea si la 32 de kilometri nord-vest de Pitesti, pe drumul national ce leaga cele doua orase.
Important monument istoric medieval din sud-estul Europei, Manastirea Cotmeana poate fi chiar cea mai veche manastire din Tara Romaneasca. Construita in mijlocul padurilor, in apropierea raului de munte Cotmeana, ctitoria lui Mircea cel Batran duce in spate o istorie fabuloasa.
Manastirea Cotmeana este un monument de sinteza arhitecturala, reprezentativ pentru asimilarea si dezvoltarea arhitecturii muntenesti din secolul al XIV-lea: fatadele bisericii sunt din caramida aparenta, decoratiunile sunt realizate in stil bizantino-balcanic, specific secolelor XIII-XIV, iar clopotele sunt lucrate pe la inceputul secolului al XIV-lea.

Manastirea Cotmeana - scurt istoric

Prima atestare documentara in care apare Cotmeana dateaza din 20 mai 1388, din timpul lui Mircea cel Batran, care printr-un hrisov anunta existenta acestui sfant lacas odata cu ridicarea Manastirii Cozia. Se presupune insa ca Manastirea Cotmeana este mult mai veche, daca nu cumva cea mai veche manastire din Tara Romanesca, multi cercetatori sustinind ca este chiar o ctitorie a lui Vladislav Vlaicu.
Vechimea manastirii este impinsa de catre unii cercetatori pana la sfarsitul secolului al XIII-lea, data de 1292 fiind avansata pe baza trasaturilor arhitectonice ale manastirii. Insusi termenul "cotmeana" provine, pare-se, de la hoardele cumane care au trecut prin aceste locuri.
Construita in prima sa forma de domnitorul Radu I, biserica din Cotmeana a devenit una dintre ctitoriile de seama ale voievodului Mircea cel Batran. Odata cu ridicarea Manastirii Cozia, Cotmeana a apus din stralucire, devenind, timp de secole, metoc al celebrei manastiri de pe Valea Oltului.
Biserica si complexul de la Cotmeana a fost restaurat in anul 1711, de domnitorul Constantin Brancoveanu, domn al Tarii Romanesti intre anii 1688-1714. Acum se inlocuiesc ancadramentele de piatra ale ferestrelor si ale usii de intrare in naos. In timpul ieromonahilor Ilarion si Sofronie de la Cozia se largeste pronaosul si se adauga un pridvor cu arcade pe latura nordica.
Sapaturile arheologice din jurul bisericii au scos la iveala o serie de morminte de tip athonit, de o mare sobrietate. Calugarii secolului al XIV-lea erau inmormantati cu o caramida drept capatai, iar o cruce de lemn le vegheaza si acum somnul intru Hristos. Sapaturile arheologice au scos la iveala si un tezaur de monede de aur si discuri ornamentale din teracota, care sunt expuse la Muzeul Judetean Arges.
Manastirea Cotmeana a fost scena luptelor sangeroase pentru domnie din vremea lui Mihnea cel Rau, declansate din cauza politicii autoritare a acestuia. Conflictul dintre domn si boierii Craiovesti culmineaza cu batalia din februarie 1510, de la Manastirea Cotmeana, unde fiul sau, Mircea, este infrant, iar Mihnea cel Rau abia scapa cu viata, refugiindu-se in Transilvania.
Vremurile tulburi au facut ca in chiar interiorul bisericii sa existe o usa secreta de refugiu a domnitorului in timpul bataliilor sau vremurilor tulburi. Istoria s-a imbibat definitiv intre zidurile manastirii, unde in anul 1716, egumenul Gheorghe a dus la perfectiune arta miniaturii, cu lucrarea "Istoria Athosului".
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a insemnat si secularizarea manastirii, care s-a vazut obligata sa devina biserica parohiala, intrand intr-un nemeritat con de umbra. Abia in primavara lui 1990, din initiativa vrednicului episcop P.S. Calinic, Manastirea Cotmeana a fost redeschisa, iar staret a fost numit parintele Ioasaf Boiciuc. Noua obste monahala era compusa din 9 vietuitori.
Intre anii 1995-2005, langa biserica veche Cotmeana si pe fostele ruine ale complexului feudal Cotmeana, a fost rectitorit un splendid ansamblu manastiresc. Cu ajutorul sponsorilor, si in special al Episcopiei Argesului, Manastirea Cotmeana a devenit un centru monahal cu viata activa.
La data de 1 octombrie 2003, odata cu savarsirea praznicului "Acoperamantul Maicii Domnului", P.S. Calinic al Argesului si Muscelului, P.S. Varsanufie Prahoveanul din Arhiepiscopia Bucurestilor, P.S. Gurie Strehaianul al Arhiepiscopiei Craiovei, inconjurati de un sobor de preoti si diaconi, au savarsit slujba de sfintire a ansamblului monahal Cotmeana si a noii biserici, care are acest hram.
P.S. Calinic al Argesului si Muscelului a multumit lui Dumnezeu, dar si poporului binecredincios: "Fiecare sunteti ctitor aici si aveti osteneala, lucru bineplacut lui Dumnezeu! Acesta este un loc sfintit de mii de ani de slujire neintrerupta in Hristos. Un loc care se ingemaneaza cu istoria nostra de crestinism multimilenar."

Manastirea Cotmeana - arhitectura si podoabe

Restaurarile efectuate de catre Directia Monumentelor Istorice intre anii 1922-1924, in 1959 si 1972, au relevat formele originale ale edificiului. Ansamblul feudal din Cotmeana este format din: biserica, turnul, clopotnita si zidurile de incinta prevazute cu goluri de tragere, complexul fiind construit in scopuri strategice si de aparare.
Biserica manastirii este o constructie care impresioneaza prin originalitatea arhitecturii: fatade din caramida aparenta, decorate cu lungi firide ce pornesc de la nivelul solului si se termina cu arcaturi sub cornise, formeaza firide incoronate de cate un sir de discuri din caramida smaltuita.
Discurile ceramice colorate, de sub firidele exterioare, sunt utilizate pentru prima oara in Tara Romaneasca, avand scop decorativ. Usile din lemn ale bisericii, somptuos decorate prin sculpturi in relief mic, si care sunt mai noi cu 200 de ani decat biserica, se afla astazi in sala de arta veche a Muzeului Romaniei.
In patrimoniul Manastirii Cotmeana se afla cel mai vechi clopot din Tara Romaneasca, daruit de jupanul Dragomir, in anul 1385, care are o istorie extrem de tumultuoasa. In vremea Primului Razboi Mondial, intre anii 1916-1918, aliatii germano-maghiari au strans si au topit mai toate clopotele din Tara Romaneasca. Istoricul Draghicescu, care ramasese la Bucuresti in timpul ocupatiei germane, dupa disperate insistente, a obtinut "favoarea": doar unul. Cu inima sfasiata de durere, Draghicescu a ales clopotul cel mai vechi, si anume, cel de la Cotmeana.
Pronia divina a facut ca in anul 1919, armatele romane sa descopere la Budapesta o parte din clopotele romanesti donate de Basarabi si Brancoveni, care nu fusesera inca topite, in fabricile de armanent unguresti.



Manastirea Cotmeana are doua hramuri: Buna Vestire, praznuita la 25 martie, si Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, sarbatorit la 29 august. Biserica cea noua poarta hramul Acoperamantul Maicii Domnului, praznuit la 1 octombrie.
CrestinOrtodox.ro
MANASTIREA ROBAIA - Arges
Actualizat 6 an (i) in urma
Mânăstirea Robaia, din comuna Muşăteşti, Argeş, a fost menţionată pentru prima oară ca atare într-un zapis din 23 aprilie 1644. Prin acesta, Sava şufarul, soţia sa Livera şi socrul său, Muşat din Furduieşti, adeveresc că au construit pe moşia lor “sfânta mânăstire de în temelie, de piatră, în apa Robăii” şi i-au dat hramul Sf. Mucenic Gheorghe. Ctitorii au înzestrat mânăstirea “cu sat, cu rumâni cu tot … şi toate pădurile de înprejur, după cursura apelor, şi muntele Dara … şi partea de vie ot Piteşti a socru-meu … şi alte vite cu coarne, câte Dumnezeu ne-au ajutat, ca să hie dă hrană părinţilor călugări în veci”. Ctitorii l-au aşezat egumen pe părintele Sava ieromonah, “ca să facă sfântă lavră de călugări”. Din hrisovul lui Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti, care dădea la 10 august 1648 lui Sava din Furduieşti şi soţiei sale, Livera, o moşie în satul Muşăteşti, aflăm că mânăstirea Robaia a fost construită mai întâi din lemn de către strămoşii lor, iar ei au construit-o din piatră în anii 1644-1648. În anul 1671, aşezământul este închinat mânăstirii Curtea de Argeş de către Livera şi fiul ei, logofătul Mihai, iar în 1793, când a fost înfiinţată Episcopia Argeşului, Robaia a devenit metoc al acesteia.
Lucrări de refacere s-au efectuat în anul 1704, după distrugerile provocate de incendiul din acel an (cu cheltuiala unui descendent al Liverei, Udrea Custereanul, şi la începutul secolului al XIX-lea, prin strădania Episcopului-cărturar Iosif I. La îndemnul Episcopului Ilarion, în anii 1843-1868 stareţul Visarion, secondat de Teodosie duhovnicul şi Naum monahul, a întreprins ample lucrări de extindere, toţi trei fiind consideraţi “ctitori de vrednică amintire”. Aşezământul monahal era format în secolul trecut din biserica “Sf. Gheorghe”, o clopotniţă cu două chilii şi clădirea stăreţiei, cu două niveluri, construită în 1935 prin grija Episcopului Nichita Duma.
În ultimii ani, aşezământul monahal de la Robaia a renăscut prin grija P.S. Calinic Argatu, Episcopul Argeşului şi Muscelului, şi prin strădania obştii monahale, în frunte cu Maica stareţă Petronia Dobrescu. Construcţiilor mai vechi li s-au adăugat două clădiri, una a chiliilor, cu două etaje, şi o alta a noii stăreţii, cu cinci etaje, în care se află şi câteva chilii, dar mai ales atelierele de confecţionat veşminte preoţeşti, atelierul de pictură bisericească, trapeza şi sala expoziţional㠓Mînăstirea Robaia – străveche vatră de credinţă şi de spiritualitate românească”, în curs de amenajare. Biserica a fost consolidată şi repictată integral de renumitul zugrav argeşan Ion Savu, şi a fost înzestrată cu mobilier lucrat în lemn de meşterii Gheorghe Antal şi Ion Vişan, originari din judeţul Neamţ. În incinta mânăstirii se mai află un agheasmatar, destinat slujbelor în aer liber, construit de Gheorghe aendroiu din Muşăteşti şi împodobit cu pictură în frescă de pictorii Ion Popa şi Bârdici Găleşanu, sfinţit în 1997 de Episcopul locului, precum şi o troiţă pictată de Gheorghe Sorin Nicolae şi Marius Gologan. Tot în ultimii ani, a fost refăcută calea de acces din satul Muşăteşti spre mânăstire, reamenajat㠓Fântâna de leac” (a cărei apă este recunoscută ca având virtuţi tămăduitoare), ceva mai sus de mânăstire, şi întregul aşezământ monahal a fost racordat la reţeaua electrică naţională.
De-a lungul veacurilor, în chiliile modeste ale mânăstirii Robaia au trăit mari personalităţi ale spiritualităţii româneşti. Aici şi-a trăit ultimii ani de viaţă, ca monah, vestitul pictor Părvu Mutu (1657 – 1735), pe numele său adevărat Pârvescu, originar din Câmpulung Muscel, unde s-a şi format ca artist la mânăstirea Negru Vodă. A pictat icoane şi numeroase biserici, mai ales ctitorii ale marilor boieri şi domni Cantacuzini. A excelat în arta potretului, mai ales în tablourile votive, punând bazele şcolii româneşti de pictură religioasă. La Robaia a trăit în anii 1764-1766 egumenul Sofronie de la Cioara, din comitatul Hunedoara, pe numele mirean Stan Popovici. Manifestându-se ca un apărător ardent al credinţei ortodoxe, în cadrul unei mişcări a românilor transilvăneni pe care a coordonat-o, a fost prigonit de oficialităţile Imperiului Habsburgic (din care făceau parte atunci Transilvania, n.red.). Sofronie de la Cioara s-a retras la mânăstirea Robaia, unde a îmbrăţişat doctrina ascetică a paisianismului (curent de regenerare a spiritualităţii creştine iniţiat de către stareţul mânăstirii Dragomirna, Paisie Velicicovschi, n. red.) apoi la Vieroşi, tot în vechiul judeţ Muscel. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu data de prăznuire la 21 octombrie.
La mânăstirea Robaia au desfăşurat o intensă activitate culturală renumiţii copişti Dorotheu ieroschimonah şi ieromonahul Partenie, făcând din acest aşezământ monahal un centru de spiritualitate şi de cultură teologică.


MĂNĂSTIREA SĂRĂCINEŞTI...
Actualizat 8 an (i) in urma

MĂNĂSTIREA SĂRĂCINEŞTI
(JUD.VÂLCEA)

Pe drumul de la Râmnicul Vâlcii spre Băile Olăneşti, în mijlocul satului Valea Cheia (fost Sărăcineşti), pe stânga, se află un frumos aşezământ monahal aparţinând vremurilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Mănăstirea Sărăcineşti a fost ridicată pe moşia boierilor Sărăcinescu, după care i s-a dat numele, care au dăruit moşia lor, pentru întemeierea unui aşezământ de felul celor cu care minunatul ţinut al Vâlcei era şi este împodobit.
Biserica mănăstirii a fost ridicată, potrivit pisaniei, în anul 1688, la sfârşitul domniei lui Şerban Cantacuzino, de către Ştefan, episcopul Râmnicului, ispravnic fiind ieromonahul Zosima. A fost pictată în 1718, prin strădaniile episcopului Damaschin al Râmnicului, zugravi fiind Teodosie, Gheorghe şi Preda, care lucraseră la mai multe biserici şi mănăstiri brâncoveneşti. La sfârşitul sec.al XVII-lea şi în cursul secolului următor au fost ridicate turnul-clopotniţă, zidurile de incintă, casele mănăstireşti şi anexele gospodăreşti. Mai multă vreme mănăstire de călugări, în 1860 a devenit chinovie de călugăriţe, apoi din nou de călugări, până în anul 1873. De la cel din urmă an şi până în 1913, a fost biserică de mir, servind credincioşilor din satul Sărăcineşti. În 1913 a redevenit mănăstire de maici, până la desfiinţarea sa abuzivă, în 1960, de către autorităţile comuniste, care au înfiinţat acolo un cămin de bătrâni. În ultimii ani, după strămutarea acestuia, mănăstirea a fost reînfiinţată, necesitând însă grabnice lucrări de restaurare şi de constituire a comunităţii monahale.
Biserica Adormirea Maicii Domnului se află chiar în mijlocul incintei şi se prezintă ca un splendid monument românesc de secol XVII, fiind ridicată, potrivit tradiţiei, în locul unei biserici mai vechi. Are pridvor cu opt stâlpi (dintre care doi semiîngropaţi), pronaos, naos şi altar, planul său fiind trilobat. O singură turlă, măreaţă, octogonală ca plan şi având o bază pătrată, încununează naosul. Deasupra intrării în pridvor se află zugrăvit tabloul hramului; în pridvor, în partea stângă, se află mormântul episcopului Ştefan al Râmnicului (1693), iar deasupra intrării în pronaos se află pisania sculptată în piatră, la anul 1688. Pridvorul şi restul încăperilor păstrează splendide picturi brâncoveneşti, care necesită însă restaurării, ca urmare a trecerii secolelor. În pronaos, pe zidul care desparte această încăpere de pridvor, precum şi pe cel sudic, sunt înfăţişaţi ctitorii, respectiv episcopii Ştefan şi Damaschin, ţinând biserica în mâini, vel comisul Tănăsie Sărăcinescu, jupâneasa Ilina şi fiul Mareş, vel clucerul Tănăsie Păuşescu, jupâneasa Aspra Păuşescu (fostă Sărăcinescu) şi fiica Stanca etc.
Exteriorul lăcaşului este zugrăvit în alb, remarcându-se, la nivelul superior al zidurilor, un rând de ocniţe oarbe, intersectate.
Către sud se află turnul-clopotniţă, iar pe laturile de nord, vest şi est, casele mănăstireşti, ridicate în stil românesc, cu cerdac şi pivniţe înalte.
SCHITUL IEZER -IULIE ,2010
Actualizat 8 an (i) in urma
Hram: Intrarea in Biserica a Maicii Domnului

Adresa: Baile Olanesti, jud. Valcea
Stareta: Maria Popa

Situat la nord de satul Cheia, pe valea cu acelasi nume, in apropiere de orasul Baile Olanesti din judetul Valcea, Schitul Iezer este una dintre cele mai izolate sihastrii din nordul Olteniei.
Primii ctitori ai acestui sfant lacas, pomeniti in pomelnic, sunt Radu cel Mare (1377-1383) si fiul sau Mircea cel Batran (1386-1418). Cu trecerea timpului, acest schit s-a degradat, dar a fost refacut, in anul 1559, la 500 m distanta de cel vechi, de voievodul Mircea Ciobanu impreuna cu sotia sa, doamna Chiajna, fiica voievodului Petru Rares (1527-1546).
Dupa refacerea schitului Iezer, aici s-a adapostit o mare obste monahala cu peste trei sute de calugari. O parte dintre acestia traiau viata de obste in manastire, iar alti calugari se nevoiau in sihastrie, prin pesteri sau prin chilii, venind doar duminica si in zilele de sarbatori sa asiste la slujbele savarsite in biserica.
In pisania din 1720 se mentioneaza ca schitul a fost terminat in 1567-1568, dupa moartea ctitorului si ca in 1700 schitul era pustiu si surpat.
Biserica actuala a fost zidita de episcopul Ilarion si schimonahul Antonie, care a donat toate economiile, dar a si muncit personal, pentru ca in 1720 sa fie pictata de ieromonahul Nicolae. Mai tarziu, schimonahul Antonie, a fost canonizat sub numele de Sfantul Cuvios Antonie de la Iezeru.
El vine in Tara Romaneasca in anul 1648 si se stabileste la Rm. Valcea, ocupandu-se de comert. Ajuns la varsta de 64 de ani, binecuvantatul Antonie s-a hotarat sa aleaga calea monahala. Dupa ce renunta la ideea de a merge la Muntele Athos, la indemnul episcopului Ilarion, se stabileste la schitul Iezer.
Chiliile zidite de Cuviosul Antonie se pastreaza si astazi, in partea de apus a bisericii, avand un subsol spatios pentru depozitarea celor necesare intretinerii vietii monahale.
Din anul 1998, sfantul lacas s-a imbogatit cu o noua biserica.
Astazi, Schitul Iezer cuprinde o obste de maici, care se ostenesc sa duca mai departe traditia monahala existenta aici de mai multe secole.

MANASTIREA TURNU
Actualizat 8 an (i) in urma
La poalele muntelui Cozia, nu departe de apele Oltului, se inalta silueta zvelta a manastirii de calugari Turnu, situata la 600 m de statia de cale ferata cu acelasi nume. La poalele culmii Turneanu din masivul Cozia, de-a lungul timpului, au fost multe sihastrii, chilii sapate in stanca, dintre care unele se mai pastreaza si astazi.

Biserica veche ce se afla imediat la intrare, a fost ridicata in anul 1676, pe locul alteia din lemn, ctitoria fostului episcop de Ramnic, Varlaam, mitropolitul Tarii Romanesti, stins din viata in anul 1702. Asezamantul a fost o copie a manastirii Cozia-Veche, fiind refacut de Gherasim Timus (1894-1911), insa biserica veche a fost mistuita de flacari in 1932, scapand din calea incendiului doar casa lui Gherasim Timus si chiliile din vale. Intregul ansamblu a fost refacut in anul 1933. Aceasta bisericuta, mai mica are hramul ”Intrarea in Biserica a Maicii Domnului”. In jurul ei se pastreaza numeroase chilii sapate in piatra, iar in incinta se afla doua pesteri unde pustnicii se izolau de lume.

Biserica noua, numita si Biserica cea mare, a fost ridicata intre anii 1897-1901, de insusi Gherasim Timus, avand hramul ”Schimbarea la Fata”. Aceasta are forma patrata, etajata, cu doua nivele, parter si etaj, la fiecare nivel fiind o biserica in care se tine slujba separat, de alt preot. Are o cupola centrala, cu acces pe scarile exterioare construite recent pe fatada de sud, dinspre lacul din apropiere.
In apropierea acestui vechi asezamant monastic se pastreaza si astazi unele vestigii istorice renumite cum ar fi : castrul roman ”Arutela”, stanca de piatra numita ”Masa lui Traian” si baile termale de la Bivolari – pe malul stang al Oltului.

2010 august- MANASTIREA PRO...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj -august 2010

Manastirea Probota
Manastirea Probota(din Bucovina) se afla in judetul Suceava.A fost ctitorita de voievodul moldovean Petru Rares.Constructia Manastirii Probota a inceput in anul 1530.
Numele manastirii este de origine slava,insemnand « fratie ».Ridicarea manastirii a durat pana in anul 1550 şi s-a executat sub îndrumarea vărului domnitorului moldovean Grigore Roşca, ecumenul mânăstirii Probota.
Cu ocazia construirii acestui locaş de cult, Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare, a decis să desemneze mânăstirea drept viitoare necropolă a sa şi a urmaşilor săi.Aceasta decizie i-a nemultumit pe calugarii din acea vreme si au lasat manastirea sa decada.
Probota a fost printre primele manastiri moldovenesti cu pictura exterioara. Din pacate aceasta nu a rezistat trecerii timpului. Unele urme, Imnul Acatist si Arborele lui Ieseu, scot insa in evidenta eleganta desenului moldovenesc.
Biserica si curtea interioara sunt protejate de ziduri inalte de 6 metri si cu lungimi de aproape 90 de metri. Inspre est, la cele doua extremitati ale zidului exista doua turnuri de aparare. Poarta de acces principala se afla la mijloc. Zidurile sunt construite din piatra de rau de un metru latime. Clopotnita se afla la nord-vest de biserica unde se pastreaza si casele domnesti restaurate de curand.

Manastirea Probota este situata la 51 km sud-est de Suceava, in apropierea soselei Suceava-Dolhasca-Pascani, la 27 km nord de Pascani si la 7 km sud de comuna Dolhasca.


Fiind cea de-a doua biserică pictată la exterior din ciclul iniţiat de domnitor (după Sfântu Gheorghe din Hârlău în 1530), biserica Sfântu Nicolae nu beneficiază de o cunoaştere deplina a tehnicii de către meşterii zugravi, fapt ce a condus la degradarea treptată a frescei (pictura murală fiind executată în anul 1532). Planul construcţiei este treflat, după tradiţia bizantină, cele trei abside fiind unite printr-un plan central.
In manastirea Probota din Bucovina apare pentru prima data "Judecata de apoi" pe pereţii unei biserici moldave.
Aici sunt ingropati marele prinţ Petru Rareş, soţia sa Doamna Elena, fiica ţarului Despot şi urmaşii acestora.
Manastirea Probota este un prilej de reflectare pentru cei ce apreciaza istoria, arhitectura si pictura si de reculegere pentru crestinii ortodoxi. La manastire au lucrat carturari precum Gheorghe Movila, Teodosie Barnovschi si mitropolitul Dosoftei, artisti anonimi de un talent extraordinar au ridicat-o si au impodobit-o iar restauratorii UNESCO au redescoperit publicului acest monument si casa de rugaciune de valoare inestimabila.

Biserica mănăstirii Probota cu hramul Sfântu Nicolae este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
2010 august- MANASTIREA HOR...
Actualizat 8 an (i) in urma
PELERINAJ-august 2010

Manastirea Horaita a fost ridicata de calugarii care, doritori de retragere, pusniceau razleti prin poienile din preajma. Dovada acestui fapt stau astazi toponime ca “Poiana lui Calinic”, “Poiana lui Iov”, “Poiana lui Silvestru”, locuri ce pot fi usor identificate in preajma manastirii.
Manastirea Horaita este asezata la altitudinea de 600 de metri, nu departe de poalele muntelui Horaiciorul – 1.076 de metri, langa versantul rasaritean al muntilor Stanisoarei din Carpatii Orientali. Manastirea – initial, numai biserica de mir – a luat fiinta acum mai bine de cinci veacuri.
Deşi Mănăstirea Horaiţa a fost înfiinţată în anul 1822, sunt documente potrivit cărora ea datează din secolul XV.
La 11 iulie 1428, domnitorul Moldovei - Alexandru cel Bun (1400 - 1432) includea biserica din Horaiţa în rândul celor 52 de biserici (de mir şi mănăstire), pe care le supune jurisdictional Mănăstirii Bistrita. Alexandru cel Bun consemna în documentul din iulie 1428 o danie mănăstirii Bistriţa, care îi va sluji de necropola: "pentru sufletul sfânt al raposaţilor părintţlor noştri şi pentru sănătatea Domniei mele şi a tuturor copiilor Domniei mele ".

Denumirea mănăstirii, "Horaiţa", provine de la numele marilor proprietari de pământ în stăpânirea cărora intrau comuna Crăcăoani şi împrejurilmile, şi anume Goraeti.

Părintele Irinarh, principalul ctitor al mănăstirii, este hirotesit arhimandrit şi devine primul stareţ al mănăstirii pe care o va conduce până la 1837, adunând în jurul său ca la 70 de vieţuitori.

În 1837 cuviosul arhimandrit Irinarh, îmbolnăvindu-se, s-a hotărât să meargă la Locurile Sfinte pentru a se închina, retrăgându-se pentru restul vieţii sale în Palestina. Cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin, lasă ca stareţ al mănăstirii pe cuviosul părinte Ermoghen Buhuş (1800?-1877), care l-a î nsoţit de la mănăstirea Neamţ. Ca şi părintele Irinarh, cuviosul Ermoghen este hirotesit arhimandrit. În timpul stăreţiei sale este ridicată actuala biserică a mănăstirii, cu hramul "Botezul Domnului", a cărei construcţie a început la anul 1848 şi a fost finalizată 19 ani mai târziu, la 1867, fiind sfinţită la 20 octombrie de mitropolitul Moldovei-Calinic Miclescu (1860-1875). La zidirea şi înzestrarea bisericii cu cele necesare au contribuit pe lângă credincioşi - prin donaţii - şi domnitorii din vremea aceea, Grigorie Alexandru Ghica (1849-1856) şi Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), precum şi mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei.

Biserica, având 30 m lungime, 17 m laţime şi aproximativ 20 m înalţime, a fost construită exclusiv din piatră, numai bolţile sunt din cărămidă. Grosimea pereţilor variază între 1,6 şi 4 metri.

În evoluţia arhitecturii moldoveneşti, biserica mănăstirii Horaiţa, ca stil, este unică, aici fiind prezente elemente din arhitectura romano-bizantină, precum şi influenţe ruseşti în numărul şi configuraţia celor 8 turle.

Pictura , în stil neobizantin, pe un fond cărămiziu, a fost executată de Mihai Chiuaru cu ucenicii săi între anii 1988 - 1993 şi sfinţită la 4 iulie 1993 de catre I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Impresionantă este catapeteasma bisericii, lucrată - după părerea unora - la Viena. Alte surse ne informează că aceasta ar fi fost realizată cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1867) de către unii sculptori în lemn din apropiere. Sculptura în sine relevă ultima supravieţuire a barocului, familiar majoritaţii catapetesmelor româneşti din a doua jumătate a secolului XIX. În structura ei se află, probabil (după aprecierea unui specialist în domeniu), 3 tipuri de lemn: tei, păr şi tuia. Catapeteasma este unicat în ţară, probabil şi în lume, în primul rând datorită aşezării amvonului - deasupra uşilor împărăteşti - amvon care, în tradiţia Bisericii, îşi are locul în partea de Nord şi nu în Est, cum se află aici. În al doilea rând datorită dispunerii neconforme cu tradiţia ortodoxă a 2 registre: registrul sfinţilor apostoli , de-a lungul unui bandou semicircular ce are în centru icoana Deisis, şi registrul profeţilor Vechiului Testament , în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viţă de vie din lemn sculptat, aurit, ce se ridică de la extremitaţile catapetesmei până deasupra amvonului. Aceste registre sunt dispuse pe orizontală la majoritatea catapetesmelor din bisericile ortodoxe.

Odorul cel mai de preţ al mănăstirii este icoana Maicii Domnului "Izbăvitoare de secetă" - făcătoare de minuni . Distinsă ca valoare artistică, realizată în prima jumătate a sec. XVIII, ea provine din vechea biserică de lemn a Horaiţei (1824). Îmbrăcămintea în argint a icoanei a fost realizată în a doua jumătate a sec. XIX. Numele icoanei "Izbăvitoare de secetă" provine de la numeroasele minuni pe care "Maica Domnului de la Horaiţa" le-a făcut, în vreme de secetă, în timpul procesiunilor prin comunele sau satele afectate de lipsa apei.

Pe latura nordică a complexului mănăstiresc se află paraclisul "Sfântului Ierarh Nicolae" în care se oficiază sfintele slujbe în timpul iernii. El a fost construit între anii 1850 - 1852, în timpul stăreţiei cuviosului arhimandrit Ermoghen.

Tot în timpul cuviosului părinte Ermoghen Buhuş a fost construit şi turnul clopotniţă (1853-1855), la al cărui prim nivel a fost făcut un alt paraclis, de dimensiuni mai mici, care poartă hramul mănăstirii "Pogorârea Duhului Sfânt". Aici se slujeste o dataâă pe an, numai Sfânta Liturghie, de ziua hramului.

Celelalte clădiri ale complexului monahal au fost construite, toate, după anul 1920.

Între personalităţile de seamă ce au trecut prin mănăstirea noastră se află şi arhiereul Eugeniu Laiu, episcop-vicar pentru eparhia Bucovinei, cu titlul de Suceveanul. Născut la 06.06.1894 în satul Certieni, comuna Bargaoani, raionul Tg. Neamţ, Ioan Laiu este tuns în monahism la mănăstirea Horaiţa de unchiul său, Arhim.Pimen Gheorghiu, în august 1920. Hirotonia în treapta de arhiereu a primit-o în catedrala din Cernăuti la 9 iulie 1939. După îndeplinirea mai multor ascultări în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, se retrage (octombrie 1957) la Horaiţa, mănăstirea de metanie, unde, în smerenie şi simplitate, îşi petrece ultimii ani ai vieţii pământeşti (10 la numar) până în ziua de 1 aprilie 1967, când îşi dă obştescul sfârsit; a fost prohodit de I.P.S Iustin, Mitropolitul Moldovei si Sucevei, înconjurat de un sobor de preoţi şi înmormântat în cimitirul mănăstirii.
Departe de zgomotul lumii, atât la mănăstirea Horaiţa, cât şi la Schitul Horăicioara, se continuă tradiţia vrednicilor înaintaşi de a împleti armonios rugăciunea, munca, ascultarea şi isihasmul. În acest loc binecuvântat de Dumnezeu, pelerinul dornic de linişte se poate bucura şi de un cuvânt folositor pentru viaţa duhovnicească.



Odorul cel mai de pret din manastirea Horaita este icoana Maicii Domnului “Izbavitoare de seceta” – facatoare de minuni . Distinsa ca valoare artistica, realizata in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, ea provine din vechea biserica de lemn a Horaitei. Imbracamintea in argint a icoanei a fost realizata in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

Departe de zgomotul lumii, atat la manastirea Horaita, cat si la Schitul Horaicioara, se continua traditia vrednicilor inaintasi de a impleti armonios rugaciunea, munca, ascultarea si isihasmul. In acest loc binecuvantat de Dumnezeu, pelerinul dornic de liniste se poate bucura si de cuvantul cel folositor pentru viata duhovniceasca.

In spiritul ospitalitatii proverbiale a romanilor, obstea de la Horaita ofera pelerinilor veniti din toate colturile tarii cazare si masa. Vreme de una, doua sau chiar trei zile te poti bucura fara griji de pacea duhovniceasca si linistea padurii.

Cazarea se face, in functie de numarul pelerinilor, in camere de 3-4 persoane sau la comun. Si masa este asigurata pe aceasta perioada prin bunavointa ostenitorilor manastirii. iar tinuta decenta si comportamentul adaptat mediului nu pot sa lipseasca.
Horaita este singura care sa fi primit hramul "Botezul Domnului".
2010 august- MANASTIREA PAT...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-august 2010

Anul construcţiei: 1487
Construită de: Ştefan cel Mare
Locaţia: Pătrăuţi, judeţul Suceava
Sumar: Biserica „Sfânta Cruce” este mică, dar bine proporţionată, având doar pronaos, naos şi altar. Planul său este triconc, cu trei abside, cu un turn deasupra naosului.


Biserica Patrauti- vazuta din sud-vest.Biserica „Sfânta Cruce” din Pătrăuţi e situată aproape de oraşul Suceava, pe partea dreaptă a drumului dinspre nord-vest, care duce spre Radauti, în valea râului Suceava. Astfel ascunsă foarte bine în păduri, satul Pătrăuţi a fost ales ca locaţie pentru unica mănăstire de măicuţe fondată de către Ştefan cel Mare. Biserica a fost construită în 1487, aşa cum scrie pe inscripţia comemorativă de la intrare.
Împreună cu biserica din Milişăuţi, cea din Pătrăuţi a marcat începutul unei campanii lungi, legendare, de construire a cunoscutului domnitor moldovean. Ştefan a dotat mănăstirea cu toate cele necesare, dar aceasta din urmă nu s-a putut opune vicisitudinilor secolelor, fiind la un moment dat abandonată.
În 1711, Episcopul de Rădăuţi a hotărât să întemeieze din nou mănăstirea, dar în 1775 Bucovina a devenit parte a Imperiului Habsburgic şi la scurt timp biserica a devenit biserica enoriaşilor.


Turnul bisericii Patrauti.Unele fresce din interiorul bisericii au fost pictate imediat după ce construcţia a fost terminată, altele au fost pictate după zece ani, în timpul ultimului deceniu din al XV-lea secol. Acestea nu sunt restaurate, sunt foarte întunecate şi acoperite cu praf şi cu funingine de la lumânări, dar ceea ce e vizibil e dominat de lumina galbenă. Frescele reprezintă munca unui artist desăvârşit, multe din chipurile sfinţilor părând portrete actuale. S-a crezut că fie artistul a venit din Imperiul Bizantin, care a fost cucerit de către turci cu doar câteva decenii înainte, sau acesta a fost instruit în stilul bizantin de a picta.

MIHAIL SADOVEANU SI VISARIO...
Actualizat 8 an (i) in urma
Casa Memorială " Visarion Puiu” şi „Muzeul Mihail Sadoveanu”

Acest imobil a fost ridicat în anul 1937 de Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, cu cheltuiala Administraţiei Fondului Bisericesc din Bucovina. Aşadar această casă a fost iniţial o reşedinţă episcopală. Visarion Puiu deşi a primit-o în dar de la Administraţia Fondului Bisericesc din Bucovina, Mitropolitul Visarion de comun acord cu Nicodim Munteanu, pe atunci Mitropolit al Moldovei, a hotărât ca ea să rămână în folosul Mitropoliei după trecerea sa la Domnul. Visarion Puiu a locuit în ea doar câţiva ani, iar după plecarea sa în exil casa a rămas în administraţia Mănăstirii Neamţ.

Aceasta a pus-o la dispoziţia scriitorului M. Sadoveanu după 1948 şi astfel e a devenit o reşedinţă de vară cunoscutului scriitor. Motivele acestui gest din partea mănăstirii au fost următoarele: în primul rând Sadoveanu era un om politic foarte influent la acea dată, dar şi pentru faptul că el era legat sufleteşte de Mănăstirea Neamţ de foarte multă vreme. În amintirile sale Sadoveanu amintea că din vara lui 1918 de când a vizitat pentru prima oară Neamţul a rămas îndrăgostit de această mare Lavră muşatină. De aceea vizitarea Mănăstirii Neamţ i-a devenit o obişnuinţă. Practic după 1918 Mănăstirea Neamţ i-a devenit un loc predilect de popas prin pelegrinările sale prin dulcea Moldovă. Poate de aceea Mănăstirea Neamţ şi mulţi călugări de aici au constituit pentru scriitor tot atâtea modele şi teme predilecte din romanele sale. Amintim doar câteva scrieri sadoveniene în care apare Mănăstirea Neamţ: Fraţii Jderi, demonul Tinereţii, Oameni şi Locuri, etc.



Un alt motiv al punerii la dispoziţia scriitorului a acestei case episcopale şi strânsa prietenie între el şi Mitropolitul Moldovei de atunci Nicodim Munteanu, iar mai târziu cu Mitropolitul Iustin Moisescu. Sadoveanu şi-a arătat preţuirea pentru Mănăstirea Neamţ mai ales în anul 1953 când a venit aici cu Gheorghiu Dej şi când a făcut demersuri stăruitoare pe lângă acesta pentru a aloca fonduri în vederea restaurării Mănăstirii Neamţ. Într-un moment de mărturisire sinceră făcută unor rude apropiate Sadoveanu şi-a arătat chiar dorinţa de a fi înmormântat la Mănăstirea Neamţ

Sadoveanu a locuit în casa arhierească a lui Visarion Puiu de lângă Schitul Vovidenia doar câteva luni pe an, de obicei vara. Aici primea mulţi oaspeţi, scriitori, oameni de cultură şi chiar politicieni. Ultima vizită a lui Sadoveanu la Mănăstirea Neamţ a fost în vara lui 1961. După plecarea la Bucureşti, la o lună de zile el va trece în eternitate ( 19 oct. 1961). Casa rămâne închisă până-n 1964 când Mitropolia Moldovei şi Sucevei prin adresa nr.10987 din data de 18.09. 1964, a aprobat punerea casei la dispoziţia Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă Bucureşti care solicitase printr-o adresă trimisă Mitropoliei acest imobil în vederea organizării în el a unui muzeu memorial dedicat lui Sadoveanu. Deci muzeul memorial Sadoveanu funcţionează de 4 decenii la Mănăstirea Neamţ. Nu acest lucru a determinat ca Mănăstirea Neamţ să revendice casa după 1990. Biserica nu este împotriva promovării culturii. Cultura şi literatura română a apărut şi s-a dezvoltat chiar sub „streaşina” Bisericii. Însăşi Mănăstirea Neamţ a fost un puternic şi incontestabil centru de spiritualitate şi cultură românească şi chiar europeană. Nu era singurul caz, când în spaţiul monastic al unei mănăstiri funcţiona un muzeu literar. Mai amintim muzeul memorial Alexandru Vlahuţă de la Mănăstirea Agapia sau cel a lui Gala Galaction de la Cernica ori cel a lui Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia. La Neamţ era nedrept că numele ctitorului casei nu era pomenit, ba mai mult se mistifica realitatea istorică.

După reabilitarea canonică Mitropolitului Visarion Puiu (septembrie 1990) din partea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, Mănăstirea Neamţ revendică acest imobil care i se cuvenea de drept. Abia în 1997 casa a reintrat în proprietatea Mănăstirii Neamţ şi de atunci ea funcţionează tot ca muzeu , dar la iniţiativa IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a primit denumirea de „ Casa Memorială Visarion Puiu” , făcându-se astfel o reparaţie morală celui care construit-o şi al cărui nume nu era nici măcar amintit celor ce păşeau pragul acestei case deoarece a fost un înverşunat apărător al demnităţii şi libertăţii poporului român ca să nu mai amintim de dragostea neţărmurită faţă de Biserica străbună şi de valorile autentice ale neamului românesc. De aceea el a trebuit să ia drumul exilului după 1944. Această dragoste a ierarhului Visarion Puiu faţă de neam şi credinţa lui a fost „răsplătită” de conducerea comunistă a ţării din 1947 cu o condamnare la moarte pronunţată de aşa numitul Tribunal al Poporului în contumacie, condamnare abuzivă care nu a fost anulată nici astăzi.

În interiorul casei pe lângă muzeul memorial dedicat lui Sadoveanu s-a organizat şi o amplă expoziţie foto-documentară care oglindeşte fărâme din viaţa şi activitatea acestui „călugăr ostaş” aşa după cum l-a numit Nicolae Iorga pe Mitropolitul Visarion Puiu.
2010 august- MANASTIREA NECHIT
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj -august 2010

La 35 km miazazi de Piatra Neamt si la 8 km vest de Borlesti, pe valea paraului Nechit, intr-un cadru natural de un pitoresc deosebit, se ridica vechea asezare monahala a Manastirii Nechit, ale carei obarsii patrund, conform traditiei, pana in trecutul indepartat al secolului al XIV-lea.

Pe firul neintrerupt la vremii a ajuns pana la noi amintirea unui anume Nichita Sihastrul, primul care s-ar fi nevoit rugandu-se lui Dumnezeu pe aceste plaiuri, de la care apoi au imprumutat numele, pârâul, valea si muntele care strajuiau locul sau de inchinaciune. In jurul lui s-au adunat si alti rugatori intru singuratate, care au ridicat, dupa o obiceiul vremii, o bisericuta de lemn punand, astfel, bazele unei asezari isihaste ce va fi apoi cunoscuta sub numele de "Sihastria lui Nechita" sau "Schitul Nechit".

Din traditie, se stie ca Valea Nechitului era destul de populata in secolul al XIV-lea, cand s-au construit mai multe asezari de tip rural, pomenite si in scrierile cancelariei domnesti, chiar in primele decenii ale veacului urmator. Astfel un document din anii 1399-1418 despre un anume Huba, stapan de pamanturi in aceste locuri, mentioneaza existenta aici a Schitului Nechit, cu hramul "Sf. Nicolae", avand in apropiere un sat, moara si siliste. In alt hrisov de danie domneasca al lui Alexandru cel Bun, din 1419, este pomenit Schitul Nechit, aflat in "Campul lui Dragos", unde se gasea si curtea boiereasca a doi frati: Dragomir si Ioans Borilovici.
Traditia spune ca Stefan cel Mare dupa ce a ridicat Manastirea Tazlau in anii 1496-1497, ar fi luat calugari din Nechit pentru obstea nou infiintatei manstiri. Tot traditia, de asemenea, pune izvorarea minunata a celor trei izvoare din apropierea manastirii pe seama lui Chiriac de la Tazlau (Sihastrul), cel care mai tarziu este pomenit de mitropolitul Dosoftei al Moldovei in randul sfintilor venerati in Moldova.

Biserica Mare (renovata) - 1876 Casa veche a staretiei - 1825
In primele decenii ale secolului al XIX-lea viata isihasta din jurul schitului Nechit a a inceput a se stinge, abia palpaind prin osteneala celor trei calugari ce mai ramasesera aici. A urmat o perioada de ruina si uitare, pana in anul 1864 cand s-a facut o biserica de zid in jurul celei vechi din lemn, o clopotnita de piatra si cateva chilii, reprezentandu-se flacara vietii monahale in aceasta straveche vatra de credinta.



Pisanie
Istoria mai noua a Manastirii Nechit este strans legata de stradaniile parintelui Zenovie Ghidescu, demn urmas al monahilor care s-au nevoit in aceste locuri, venit aici ca staret, prima oara, in 1948. In 1960, Schitul Nechit redevenise asezamantul prosper de odinioara, dar desfiintarea sa abuziva, hotarata de autoritatile ateiste ale vremii, a readus aici pustiul in locul rugaciunilor catre Dumnezeu.
Parintele Zenovie este numit paroh in mai multe locuri, dar de cand se obtine redeschiderea schitului, in 1972, nu conteneste a-l veghea, contribuind la refacerea acestuia, chiar inainte de a reveni ca staret la Nechit.
Intre anii 1976-1979 se reface in intregime biserica mare, cu hramul "Schimbarea la Fata" si se construieste deasupra si un paraclis"Sf. Mucenici Zenovie si Zenovia", care sunt pictate de monahia Viorica Cretu de la Manastirea Prislop, in perioada 1979-1982. In 1990 se mareste edificiul initial printr-un adaos, unde pictura a fost executata de pictorul Mihai Chiuariu intre anii 1991-1992.
Intre anii 1998-2001 s-a savarsit constructia noului turn clopotnita, care strajuieste principalul drum de acces in manastire si care adaposteste si un paraclis cu hramul "Sf. Imparati Constantin si Elena", oferind vietuitorilor si pelerinilor ce trec pe aici, un alt loc de rugaciune si reculegere duhovniceasca.


2010 august-MANASTIREA TARCAU
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-august 2010

Manastirea Tarcău este situata pe valea pîrîului Tarcău într-o minunată poiana înconjurată de munţi. Pînă astăzi se mai păstreză denumiri ca “poiana“ lui Irinarh, la “pustnici“ şi altele.

Între anii 1828-1833, ieroschimonarhul Avramie, probabil din mănăstirea Neamţ, a construit aici o frumoasă biserică din lemn de frasin, cu hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor“, devenind astfel primul egumen al schitului Tarcău. Schitul a rămas pînă azi o mică sihăstrie în adîncul Carpaţilor. O poiană deschisă la margine de pădure formează cadrul natural al mănăstirii Tarcău.

Biserica este construită în plan triconic, fără turlă. Catapeteasma, sculptată la începutul secolului al XIX-lea, conţine cîteva icoane preţioase.

În anul 1868 s-a construit, din lemn, turnul clopotniţei şi un corp de chilii în partea de sud, iar în prima jumătate a secolului nostru s-a construit casa egumeniei şi al doilea corp de chilii. Prin lucrările de restaurare, efectuate în ultimii ani, schitul Tarcău a căpătat o înfăţisare nouă şi un aspect plăcut şi odihnitor.

Intrarea în biserică, situată spre sud, este protejată de un pridvor închis, adăugat în 1936, iar în interior o arcadă din bârne separă pronaosul de naos. Cele două încăperi interioare sunt acoperite de bolţi caracteristice acestui gen de construcţii , rezultate din îmbinarea unor bârne a căror lungime se reduce succesiv. Bolta naosului se desfăşoară pe axul lingitudinal, având la partea superioară o suprafaţă hexagonală spre care converg fâşiile curbe din care este alcătuită.

Catapeteasma, cu cele cinci randuri de icoane, este executată pe scânduri late de tei, fixate pe un schelet de bârne. A fost zugrăvită şi montată în secolul al XIX-lea. Este bine conservată şi etalează calităţi artistice de netăgăduit, exprimate îndeosebi prin cursivitatea liniilor, precizie şi vivacitate cromatică.
CASA MEMORIALA "CIPRIA...
Actualizat 8 an (i) in urma
Ciprian Porumbescu (n. 14 octombrie 1853, Şipotele Sucevei - d. 6 iulie 1883, Stupca, azi Ciprian Porumbescu, judeţul Suceava) a fost un compozitor român.
Studiile

A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi, apoi a continuat la Konservatorium für Musik und darstellende Kunst în Viena, cu Anton Bruckner şi Franz Krenn. Între 1873 şi 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi.

A fost unul dintre cei mai faimoşi compozitori pe vremea sa. Printre cele mai populare lucrări sunt "Crai nou" şi "Baladă pentru vioară şi piano". În plus, a compus muzica pentru imnul albanez, "Hymni i Flamurit".

A fost arestat pentru activitatea sa politică, iar în timpul detenţiei şi-a scris cele mai bune piese.

Originea şi numele
Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Născut Iraclie Gołęmbiowski, acesta din urmă îşi schimbă numele de familie în Porumbescu în 1881, cu doi ani înainte de moartea lui Ciprian, atunci când ajunge stareţ al Mănăstirii Putna ("gołąb" - pronunţat "goluamb" - înseamnă în poloneză "porumbel")...

2010 august- MANASTIREA RAZ...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj -august 2010


Manastirea din Razboieni, a fost ctitorita de Stefan cel Mare in 1496, asa cum indica pisania de pe peretele sudic al bisericii:
" In zilele binecredinciosului si de Hristos iubitorului domn, Io Stefan Voievod cu mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, in anul 6984 (1476) iar al domniei lui al douazacilea curgator, ridicatu-sa puternicul Mahmet imparatul turcesc cu toate puterile sale rasaritene; inca si Basarab Voievod, caruia i se zicea Laiota, a venit cu dansul cu toata tara lui basarabeasca, si au venit sa prade si sa ia tara Moldovei si au ajuns pana aici la locul ce se zice Paraul Alb. Si noi Stefan Voievod si cu fiul nostru Alexandru, iesit-am inaintea lor aici unde am facut mare razboi cu dansii in luna lui iulie 26 si cu voia lui Dumnezeu au fost biruiti crestinii de catre pagani si au cazut acolo multime mare dintre ostasii Moldovei. Drept aceea a binevoit Io Stefan Voievod cu a sa bunavointa si a zidit acest hram intru numele arhistrategului Mihail si intru ruga siesi si doamnei sale Maria si fiilor sai Alexandru si Bogdan si pentru sufletul tuturor binecredinciosilor crestini care s-au prapadit aici in anul 7004 (1469) iar al domniei sale al patruzecilea curgator luna lui noiembrie 8 ".


„Si au zidit deasupra oaselor o biserica“
Biserica de la Razboieni a fost ridicata ca un mausoleu izvorat din zbuciumul suferinte, caci batalia de la Valea Alba-Razboieni a fost pierduta de domnul Moldovei. „Ai nostri au pierit, incat s-a inalbit poiana de trupurile lor... si multi din boierii cei mari au picat si vitejii cei buni au pierit, si fu jale mare in toata tara“, spune cronicarul Grigore Ureche, care adauga: „Dupa iesirea neprietenilor si vrajmasilor din tara, daca au strans Stefan Voda trupurile mortilor, movila din cei morti au facut pe urma si-au zidit deasupra oaselor o biserica...“
Nu se cunoaste exact cat a durat ridicarea acestui altar, dar, dupa cum spun istoricii, lucrarea este probabil sa fi fost inceputa la 26 iulie 1496, data marii lupte de la Paraul Alb, si sa se fi incheiat la 8 noiembrie, acelasi an, cand biserica a fost sfintita, si a primit hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil.
2010 august- MANASTIREA ARBORE
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-august 2010


Anul construcţiei: 1503
Construită de: Luca Arbore
Locaţia: Arbore, judeţul Suceava
Sumar: Nu se cunoaşte datarea picturilor. O inscripţie descoperită înăuntrul bisericii specifică faptul că Dragoş, fiului preotului Coman din Iaşi, a pictat biserica în 1541, la cererea Anei, nepoata lui Luca Arbore. De obicei, se consideră aceasta ca fiind dată atât pentru picturile exterioare, cât şi pentru cele interioare.


Biserica Arbore vazuta din sud-vest.În 1503 marele hatman Luca Arbore a fondat un paraclis în satul care îi poartă numele, ca parte a Curţii sale.
Arbore a fost unul dintre boierii cei mai importanţi de la curtea lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă Vodă. Diferenţe politice l-au separat pe Arbore de Ştefăniţă Vodă, şi-a pierdut poziţia de hatman şi de portar al Sucevei, iar în 1523 a fost decapitat. Biserica îşi are hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”.


Fatada vestica a Bisericii Arbore.Unii cercetători consideră că anul 1541 se referă doar la modificările târzii. În interior, planul este triconc, cu cele două abside laterale ale naosului sculptate în grosimea pereţilor. Faţada vestică a bisericii are specificul ei: doar aici, în Arbore şi în Reuseni, o firidă mare înlocuieşte exonartexul. La început, clopotele bisericii erau plasate aici, pe o bară de lemn, dar acum spaţiul este folosit pentru a aduce ofrande morţilor.

În mod excepţional, toate faţadele sunt netede, fără nişe sau firide. Biserica urmează cel mai mic plan posibil: există doar trei camere, pronaosul, naosul şi altarul. Ea are un acoperiş înalt, împărţit pe nivele, rotunjit la capete. Unii cercetători consideră că biserica a fost pictată imediat după ce a fost construită şi că anul 1541 se referă doar la modificările de mai târziu.

Din punct de vedere arhitectural, biserica, împreună cu cele de la Dobrovăţ şi Reuseni, face parte din grupul bisericilor care marchează sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare. Biserica aparţine, aşadar, aşa-numitului tip mixt. Faţada vestică e caracteristică.
Mormantul hatmanului Arbore se afla in pronaos, iar chivotul mormantului este considerat cel mai valoros insemn funerar de stil gotic din Bucovina.

Manastirea ARBORE face parte din lantul de manastiri din Bucovina care au primit "MARUL DE AUR "
-trofeu acordat de Unesco manastirilor din Bucovina, unice in lume pentru picturile exterioare.

Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
2010 august-MANASTIREA SLATINA
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-august 2010

Anul construcţiei: 1554-1561
Construită de: Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu

Locaţia: Slatina, judeţul Suceava

Biserica „Schimbarea la faţă” este plasată în centrul aşezării monahale. A fost modelată dupa Mănăstirea Probota, dar dimensiunile sale au fost mărite, fiind cea mai mare biserică din Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.


Manastirea Slatina vazuta din sud-vest.Biserica este adăpostită între trei dealuri, la aproape 30 km nord-vest de Fălticeni, în mijlocul unei provincii liniştite.
Aşezământul monahal este neregulat, având în vedere că linia peretelui estic este întreruptă în turnul porţii, care a fost construit în 1834. Deasupra intrării în boltă se află o capelă dedicată Sfinţilor Nicolae şi Spiridon, pictaţi în stil bizantin. O pasarelă în dreptul peretelui sudic sugerează faptul că pereţii înalţi au fost construiţi pentru a apăra mănăstirea de jefuitori.
În fiecare colţ al aşezământului monahal este un turn masiv, dar turnul din nord-vest este mult mai înalt decât celelalte. Acesta este clopotniţa, unde două mari clopote din 1830 sunt păstrate.


Formele catapetesmei, un neobisnuit perete intre naos si altar, semanand cu o absida cu trei fete.La început, biserica a avut cinci camere, altar, naos, camera mormintelor, pronaos şi exonartex, dar camera mormintelor a fost demolată în 1828. Spre deosebire de Probota, absidele bisericii nu sunt vizibile în exterior, dar ele sunt croite pe întinderea peretelui. Sunt nouă stâlpi, doi spre faţada vestică, trei spre nordul şi sudul faţadei şi unul spre absida estică, dar aceştia par mai mult decorativi decât funcţionali.
Faţadele sunt tencuite, văruite şi decorate cu firide. În faţada sudică a bisericii se află mormântul egumenului Nil, care a aşezat inscripţia comemorativă de pe peretele bisericii. La vest, pe plinta exonartexului se află mormântul unui călugăr necunoscut.
Intrarea în biserică se face prin două uşi, una spre faţada sudică şi alta spre cea nordică.
Ctitorie a domnitorului Moldovei, Alexandru Lapusneanu. Construita intre
1554-1558 ca necropola domneasca a familiei. Are aspectul unei adevarate
fortarete remarcandu-se printr-o deosebita valoare arhitectonica si artistica, ce
reinvie si continua traditiile epocii lui Stefan cel Mare si Petru Rares.




“Mai apoi domnind Alexandru-voda tara, intru lauda lui Dumnezeu au zidit
manastirea Slatina cu multa cheltuiala si osardie, si au sfintit Grigorie mitropolitul.
La sfintenie zic sa fi fost preoti cu diaconi 116. Aceasta s-au lucrat in anul 7066
(1558), si au sfintit octombrie 14. Zic unii ca si moartea lui Alexandru-voda au fost
cu inselaciune, ca el mai inainte de moarte, vazundu-se in boala grea ce cazuse si
neavand nadejde de a mai fi viu, au lasat cuvant episcopilor, de vor vedea ca-i
spre moarte, iara ei sa-l calugareasca. Deci, vazandu-l ei lesinand si, mai mult
mort decat viu, dupa cuvantul lui l-au calugarit, si i-au pus numele de calugarie
Pahomie. Mai apoi daca s-au trezit si s-au vazut calugar, zic sa fi zis ca, de se va
scula, va popi si el pre unii. Mai apoi, episcopii si boierii, intelegand acel cuvant, si
mai cu deadinsul Roxanda doamna-sa temandu-se de un cuvant ca acela, carele
era de a-l si credere, stiind cata groaza si moarte facuse mai nainte intre boierii
sai temandu-se doamna sa sa nu pata mai rau decat altii, l-au otravit si au murit,
si l-au ingropat in manastire la Slatina”. (Grigore Ureche )
La intervenţia Sfântului Sinod şi a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, racla cu moaştele Sfântului Grigorie Teologul (328-389) a fost readusă la 12 februarie curent la mânăstirea “Schimbarea la Faţă” – Slatina, din judeţul Suceava, după mai bine de 55 de ani, timp în care s-a aflat la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti.
2010 august-MANASTIREA BIST...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj -august 2010

Mânastire de calugari cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 august) si Izvorul Tamaduirii (prima vineri dupa Sfintele Pasti). Situata în com. Viisoara la 8 km vest de Piatra Neamt. Ctitorii succesive ale lui Alexandru cel Bun (1402), Stefan cel Mare (1498), Petru Rares (1546) si Alexandru Lapusneanu (1554).Monument istoric si de arhitectura religioasa, adevarata catedrala din piatra în plan triconc cu ziduri groase de peste 1 m mânastirea detine o colectie de arta (icoane si obiecte de cult), dar cel mai pretios odor este icoana facatoare de minuni a Sf. Ana.

În pronaos se afla lespezile funerare ale lui Alexandru cel Bun, sotiei sale-doamna Ana , Alexandru-fiul lui Stefan cel Mare si sotiei domnitorului Stefan Lacusta. Mânastirea cuprinde si doua turnuri cu paraclise, o Casa Domneasca, corpuri de chilii si ziduri întarite.
CETATEA SUCEVEI
Actualizat 8 an (i) in urma
Cetatea a fost scoasă la suprafaţă prin săpăturile arheologice de după 1951, şi parţial restaurată începând cu anul 1976 pentru ca ulterior să fie pusă la dispoziţia vizitatorilor, ca muzeu de aer liber. Ştefan cel Mare a fost cel care a întărit-o cu ziduri puternice, fiind reparată şi de domnitorii care l-au urmat, ceam mai însemnată fiind cea realizată de Ieremia Movilă (1596).

În 1476 a fost asediată de oştile turceşti aflate sub comanda sultanului Mahomed al II-lea. Oştenii aflaţi în cetate, conduşi de portarul Şendrea s-au apărat făcând fapte eroice rămase în legendă, astfel încât sultanul supranumit şi cuceritorul Constantinopolului a fost nevoit să se retragă în mod ruşinos, după cum ne informează cronicarul polonez Jan Dlugosz. În acea luptă s-a constatat că zidul de incintă construit în jurul vechiului fort muşatin (secolul al XIV-lea) ca şi turnurile pătrate de apărare, erau vulnerabile la loviturile artileriei cu ghiulele de fier. De aceea Ştefan cel Mare a întreprins lucrări de consolidare a catăţii, confirmate de o stemă a Moldovei cu pisanie, ce indică faptul că a fost pusă în septembrie 1477. În acele lucrări, zidul a fost dublat şi întărit cu şapte bastioane circulare, astfel încât la final cetatea a căpătat un aspect inelar.


Cetatea SuceveiIntrarea se afla pe partea dinspre răsărit, spre platou, printr-un pod suspendat cu punte mobilă. Când aceasta era ridicată, făcea ca locul să devină “întărit de minune şi de necucerit”, după cum a consemnat francezul Blaise de Vigenere care a vizitat Moldova la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Cetatea Sucevei a fost asediată de mai multe ori. De polonezi la 1497 şi 1509. La 1538 a fost cucerită de Soliman Magnificul din cauza trădării boierilor care erau nemulţumiţi de politica autoritară a lui Petru Rareş. Pretendentul Gheorghe Ştefan la 1653 l-a asediat aici pe Timuş Cazacul, ginerele domnitorului Vasile Lupu, căruia până la urmă i-a luat tronul, în timp ce Timuş a murit apărând cetatea. Polonezii au mai asediat-o la 1673-1674. După acceea a fost stricată de Dumitraşcu Cantacuzino (februarie 1674-noiembrie 1675) la presiunea turcilor, sub pretextul de a-i împiedica pe polonezi de a-şi mai fixa aici un punct de avampost. Deoarece la o primă încercare de a fi distrusă cu praf de puşcă, zidurile au rezistat, aşa după cum relatează Nicolae Costin, “au umplut-o cu lemne şi cu paie, apoi le-au dat foc de au ars. Şi astfel slăbindu-i zidurile din pricina fierbinţelei de tot mare s-a risipit cetatea”. Acest fapt a fost caracterizat de istoricul Nicolae Iorga ca un “rug al măririi noastre cele vechi”.

Cetatea avea în partea de nord un şanţ adânc şi râpe, precum şi ziduri puternice care închideau prima împrejmuire. Castelul avea formă pătrată, fiind întărit cu 7 turnuri. Al doilea rând de ziduri îngrădea curtea interioară în care se aflau locuinţele şi magaziile. Casele domneşti ale lui Ştefan cel Mare se aflau în partea de nord, în timp ce domnitorii de mai târziu le-au avut în partea de este a cetăţii unde era şi paraclisul. În timpul lui Despot Vodă (1561 – 1563), dar şi ulterior sub Eustratie Dabija (1661 – 1665) în cetate se afla şi o monetărie.
2010-august-SCHITUL SIHLA
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj -august 2010

Asezamintul monahal Sihla face parte din frumoasa salba de monumente istorice, religioase, arhitectonice din Muntii Neamtului, ce ofera vizitatorilor privelisti incintatoare si trairi spirituale deosebite. Numele de Sihla vine din cuvintul slavon „sihle“, ce inseamna „hatis“, adica padure deasa de copaci tineri, dupa cum arata vegetatia ce acoperea zona din preajma, in vremurile de inceput ale vietii monahale in aceasta zona.
In vremurile de demult, cind domnitorii Moldovei ctitoreau si impodobeau manastiri si schituri, unii pustnici iubitori de liniste si singuratate au gasit acest loc izolat si greu de patruns prin hatisuri intunecoase si aglomeratie de stinci uriase, sa-si faca adaposturi-chilii, ori mici paraclise pentru rugaciune. Singura marturie despre prima biserica din lemn de la Sihla se afla intr-un pomelnic ctitoricesc sapat in piatra, ce ne transmite ca a ctitorita de familia Cantacuzino in anul 1741, cu hramul „Nasterea Sfintului Ioan Botezatorul“. Aceasta a dainuit pina in anul 1813, cind arhimanditul Benedict, staretul de atunci al Manastirilor Neamt si Secu, a reinnoit-o din temelie de piatra si pereti de birne de lemn, in stilul clasic al bisericilor moldovenesti, in forma de cruce cu o singura turla deasupra naosului, cu interiorul impartit in altar, naos si pridvor, si impodobita cu o catapeteasma veche, sculptata in lemn de tei, poleita cu aur, cu icoane pictate de mesteri diferiti.
In anii 1951 si 1954, cu cheltuiala Manastiri Sihastria, s-au inlocuit acoperisul si imbracamintea exterioara de scinduri pentru protectie, iar in anii 1973-1974, s-au mai efectuat alte lucrari de restaurare, iar dupa 1990, asezamintului monahal Sihla i s-a schimbat infatisarea, prin ample lucrari de renovare.
Aflindu-se sub jurisdictie administrativa si canonica a Manastirii Sihastria, Schitul Sihla il are ca egumen pe protosinghel Pahomie Catana, din anul 1990. Prima actiune de renovare a apartinut arhimandritului Victorin Oanele, staretul manastirii Sihastria care, cu sprijinul obstii, a construit o casa spatioasa, la parter aflindu-se trapeza, bucataria si camara, iar la etaj - chilii pentru calugari.
Egumenul schitului, ieromonahul Pahomie, urmind pilda de vrednicie a staretului Oanele, impreuna cu obstea care a crescut de la an la an dupa 1990, a continuat lucrarile de reinnoire a schitului prin inaltarea unei clopotnite si cladiri anexe, pavarea curtii cu piatra de riu si altele. Bisericile si chiliile vechi au fost conservate in starea initiala. Pentru atractia locului si pentru faptul ca la Sihla slujbele se savirsesc zilnic, numarul pelerinilor ce se indreapta spre acest asezamint creste an de an, infruntind greutatile drumului. Traditia locului ne spune ca, in vremurile de odinioara, preotii schitului Sihla nu vedeau oameni la fata decit in zilele de hram ale celor doua bisericute, pe 24 iunie, de Nasterea Sfintului Ioan Botezatorul (biserica schitului), si pe 6 august, de Schimbarea la Fata (biserica dintr-un brad). Acum, pelerinii mai au un prilej de bucurie spirituala, pentru hramul lacasului Sfintei Teodora de la Sihla, canonizata de Biserica Ortodoxa in anul 1992 si pomenita in calendar in ziua de 7 august.
2010-august - SCHITUL VOVID...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-august 2010

În imediata vecinătate a Casei memoriale "Mihail Sadoveanu" se înalţă silueta de chivot uriaş a Schitului Vovidenia (cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului" sau popular "Vovidenia"), descendent direct al unei vechi vetre monahale, păstrată în tradiţie sub numele de Schitul Slătioru, care a luat fiinţă în secolul al XVII-lea şi avea hramul "Sf. Spiridon" (la 12 decembrie). În 1749, episcopul Ioanichie al Romanului, care a stăreţit la Neamţ, a ridicat pe cheltuiala sa o nouă biserică de lemn cu hramul "Intrarea în biserică a Maicii Domnului" (Vovidenia), lăcaş reînnoit între 1790-1799 prin contribuţia ieromonahului Isaia şi stolnicului Atanasie Gosan. În 1849 biserica Vovidenia a fost desfăcută şi dăruită locuitorilor din satul Lunca (comuna Vânători), în acelaşi an începând construirea actualei biserici de zid, a cărei sfinţire s-a săvârşit la 28 septembrie 1857, după cum arată şi pisania:

În anul 1746, egumenind pe Mănăstirea Neamţ ieromonahul Ioanichie în Domnia lui Grigore Ghica şi a Mitropolitului Nechifor. În anul 1747, acest Ioanichie s-au pus Episcop Romanului şi în anul 1749 s-au făcut de el biserica de lemn a Schitului Vovidenia lângă acea veche, sfinţind-o însuşi în 1751, domnind Constantin Cechan Racoviţă şi Mitropolit Iacob Putneanul, au închinat schitul cu totul Mănăstirii Neamţul. La anul 1790, s-au facut tot din lemn de banul Aftanasie Gosan altă biserică şi i-a pus hramul Sf. Ierarh Spiridon. În anul 1849 domnind Grigore Alexandru Ghica, Mitropolit D.D. Sofronie Miclescu cu metania din Mănăstirea Secu şi stareţul Chir Neonil, începându-se a se zidi de piatră cu ajutorul părinţilor din sobor, puşi în pomelnicul bisericii. În 1857 era stareţ al mănăstirii Chir Gherasim Miron, Mitropolitul Sofronie, prin arhiereul Marchian a sfinţit biserica aceasta. Iar în anul 1873, fiind domn al Principatelor Unite Carol I, Mitropolitul Moldovei D.D. Calinic Miclescu, stareţ al manastirii Chir Timotei, s-au scris aceasta inscripţie de ieroschimonahul Arsenie Ghibăcescu, unul din ctitori egumenul schitului, spre ştiinţa în viitoriu. În anul 1873, octombrie 11 s-au sfârşit aceasta.
Monumentul, care păstrează ambele hramuri, are plan treflat şi faţade în stil neoclasic, dar se individualizează prin prezenţa a cinci turle - dintre care patru în părţi - ce încadrează pe cea centrală. Catapeteasma este de la vechea biserică a episcopului Ioanichie, fiind zugrăvită de unul dintre călugării mănăstirii, iar pictura interioară a fost executată in tempera de către C. Călinescu, în anii 1968-1969, remarcându-se prin multitudinea scenelor inspirate din viaţa monahală românească.
MANASTIREA "SF. IOAN C...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-august 2010

Monument aflat pe Lista Patrimoniului Mondial.
MANASTIREA SF. IOAN CEL NOU, înfiintata dupa 1783, când au fost readuse din Polonia moastele Sf. Ioan cel Nou.
• BISERICA SF.GHEORGHE (1514-1522), începuta de Bogdan al III-lea (1514-1517) si terminata de Stefanita în 1522. Zugravita de Petru Rares (1532-1534); pridvor adaugat de Petru Schiopul în 1579. Restaurata de Iacov Putneanul între 1751-1760. Catapeteasma înlocuita la 1796 când se desfiinteaza zidul dintre naos si pronaos; acoperita de mitropolitul Veniamin Costache între 1827-1828, când se adauga pridvorul, se realizeaza zidul de incinta si se repara chiliile. Restaurata de Karl Romstorfer, când pictorul Johann Viertelberger a curatat de fum pictura si a refacut tablourile deteriorate.
• CLOPOTNITA (1589), construita de Petru Schiopul.
• CLISIARNITA - PARACLIS (1626-1629), construita de mitropolitul Anastasie Crimca.
• CHILII (sec. XIX) – STARETIE (1895)
• Cladirile manastirii sunt reconstruite între 1894-1896. Aici a functionat o scoala clericala din 1786 si apoi Institutul Teologic începând din 1826.

2010 august - MANASTIREA MO...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj 2010-august

Manastirea Moldovita
Manastirea Moldovita este situata in comuna Vatra Moldovitei,fiind una dintre cele mai vechi asezari calugaresti,cu un importanta trecut istoric.
Prima biserica de piatra a fost zidita sub domnia lui Alexandru cel Bun între 1402-1410, având hramul Buna Vestire.
Manastirea a dainuit pana la sfarsitul secolului al 15’lea, când s-a prabusit datorita unor alunecari de teren. Ruine se mai pot vedea si azi la 500m de actuala constructie.
Petru Rares a construit actuala manastire a Moldovitei în anul 1532.

Aceasta manastire binecunoscuta a Bucovinei este împrejmuita cu ziduri si turnuri de aparare, dându-i aspectul de fortareata.
Episcopul Efrem de Radauti a ridicat clisarnita (1610-1612), adica casa egumeneasca,pe ruinele fostelor locuinte.Aici unde s-au pastrat odoarele bisericii si s-a organizat o scoala de copisti si miniaturisti, loc de pastrare a tezaurului manastirii.


Pictura exterior Manastirea Moldovita



Manastirea Moldovita exterior

Arhitectura Manastirii Moldovita este una dintre cele mai impresionante dintre manastirile din Bucovina.Contine :
* plan triconc
* cu cinci încaperi despartite de pereti cu usi pe mijloc
* sistem de boltire separata la fiecare încapere
* chenarele ferestrelor si usilor sunt în arc frânt cu rozete în trifoi, de influenta gotica.
* zidul de incinta are metereze deasupra drumului de strajasi.
Deasemenea,arhitectura acestei manastiri aduce elemente noi,cum ar fi : pridvorul monumental deschis cu cinci arcade mari (este a doua biserica cu pridvor deschis dupa Humor), tainita deasupra camerei mormintelor,semisoclul din jurul bisericii din piatra cioplita.
Pictura exterioara se remarca prin scene religioase si scene istorice ( în pridvor Judecata de Apoi îl include pe ereticul Mohamed),realizate prin imagini complexe si o cromatica bogata. Pictura interioara este cea mai valoroasa, imaginile fiind mai umanizate si mai tragice. (Cina cea de taina – din conca altarului)
Manastirea Moldovita se remarca prin iconografie, stilul picturii si tonalitatea cromatica.Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
2010 august - MANASTIREA SI...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-august 2010

Manastirea Sihastria fost inaltata in anul 1655. Anul 1734 este anul in care episcopul Ghedeon de Husi construieste o noua biserica pe locul celei vechi. Foarte aproape de manastirea Sihastria se afla Schitul Sihla si Pestera Sfintei Cuvioase Teodora.
2010 august -MANASTIREA PUTNA
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-2010 august

Prima ctitorie a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost sorocită loc de odihnă veşnică pentru domnitor şi familia sa. Zidirea a început la un an după cucerirea cetăţii Chilia în vara anului 1466 (la 4 iulie după prima versiune a Letopiseţului de la Putna, 10 iulie după a doua versiune şi după Cronica moldo-polonă). Lucrările de construcţie au durat patru ani, timp în care această măreaţă operă a fost dusă la bun sfârşit de arhitectul grec Teodor, ajutat de meşterii zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din Transilvania.
Ion Neculce scria în O samă de cuvinte: "şi aşa au făcut mânăstirea de frumoasă tot cu aur poleită; zugrăveala mai mult aur dacât zugrăveală şi pre dinlăuntru şi pre dinafară şi acoperită cu plumb. Şi dzicu călugării să fi fost făcută şi sfeşnicele cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisne de argint".
Sfinţirea mănăstirii s-a făcut la 3 septembrie 1470, după victoria asupra tătarilor la Lipinţi, slujba fiind săvârşită de un sobor de 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist, episcopul Tarasie al Romanului, egumenii mănăstirilor, după cum relatează Letopiseţul de la Putna şi cel al lui Grigore Ureche.
Strădania domnitorului ctitor de a crea Putnei o puternică bază materială reiese din cuprinsul multor documente păstrate. Prin hrisovul datat 17 noiembrie 1502 Ştefan cel Mare hotăra ca preoţii din satele Mănăstirii Putna să plătească acesteia dările ce reveneau chiriarhului şi să fie judecaţi de egumen, nu de slujbaşii Mitropoliei. Din lungul şir al actelor de danie, menţionăm ultimul act emis în timpul vieţii, la 2 februarie 1503, prin care i se întăreau mănăstirii toate daniile şi privilegiile obţinute până atunci (27 de sate, vii, sare de la ocnă, pietre de ceară, venitul unor vămi, mori, prisăci). Alte danii au făcut şi unii din boierii lui Ştefan. Privilegiile mănăstirii au fost întărite şi printr-un hrisov emis de Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare (1517-1527), la 21 august 1520. Urmaşii au continuat să înzestreze mănăstirea astfel încât puterea ei economică a crescut necontenit.
Încă din timpul lui Ştefan cel Mare, cu îndrumarea primilor ei egumeni, arimandriţii Ioasaf, Paisie (zis cel Scurt) şi Spiridon, Mănăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural şi artistic al ţării.
Importanţa ei creşte şi prin faptul că este gropniţa lui Ştefan cel Mare, a familiei şi a urmaşilor săi până la Petru Rareş. Aici au fost înmormântaţi: Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului († 19 decembrie 1477), fiii săi Bogdan († 27 iulie 1479) şi Petru († 21 noiembrie 1480), domnitorul ctitor († 2 iulie 1504), doamna Maria Voichiţa († 1511), Bogdan cel Orb († 20 aprilie 1517), Maria - una din fiicele domnitorului († 18 martie 1518), Ştefăniţă Vodă († 14 ianuarie 1527) şi doamna Maria, prima soţie a lui Petru Rareş († 28 iunie 1529). În pridvorul bisericii se află mormântul mitropolitului Teoctist († 18 noiembrie 1477). Toate mormintele au lespezi funerare frumos lucrate, cu inscripţii în limba slavonă.
Biserica, reconstruită de domnitorii Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Eustaţie Dabija (1653-1662) se înscrie în datele generale ce constituie trăsăturile epocii: plan trilobat, brâu în torsadă împărţitor al zidurilor, ocniţe din arcaturi şi arcade oarbe, pilaştri, ferestre dreptunghiulare gotice. Turla are coloane răsucite. Pridvorul închis apare aici pentru prima dată în Moldova. Mormântul domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt este acoperit cu un baldachin de marmură albă, vârf de creaţie a genului, iar cripta cu o piatră pe care frunza dăltuită a stejarului aminteşte de copilăria voievodului. Pe alte morminte (sec. XV-XVI) lespezile sunt împodobite cu litere majuscule, vrejul meandric, păsări ciugulind ce par desprinse din fresce şi ţesături populare sau cu repertoriu ornamental complicat de influenţă barocă apuseană (sec. XVII-XVIII). Puternice ziduri de piatră înconjoară biserica (Turnul Tezaurului – 1481) accesul făcându-se prin gangul turnului cu metereze (sec. XVIII) numit “Turnul lui Eminescu”, spre ceea ce Vasile Drăguţ considera “…unul dintre cele mai importante ansambluri monastice din ţară”.
În vecinătatea mănăstirii, o biserică de lemn, probabil cel mai vechi monument al arhitecturii religioase din Moldova, ctitorie a voievodului Dragoş (cca. 1353) a fost adusă din Volovăţ la Putna de Ştefan cel Mare şi Sfânt în amonte pe valea apei. Chilia şi o bisericuţă (9,25 m lungime) scobite în piatră sunt atribuite sihastrului Daniil în beneficiul căruia domnitorul ridică schitul Voroneţ.



Pictura originală, distrusă în timpul luptelor pentru domnie dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, s-a încercat a fi refăcută abia în secolele XVIII-XIX când în pridvor s-au zugrăvit doar câteva chipuri de sfinţi. Această dorinţă de a reda Putnei strălucirea de odinioară, când era "tot cu aur poleită zugraveala, mai mult aur decât zugraveală şi pre dinăuntru şi pre denafară..." (cronicarul Ion Neculce), a început să prindă contur abia în 1972 când, mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, a binecuvântat proiectul de refacere a picturii din biserica mare a mănăstirii, pe baza unui plan iconografic întocmit de părintele Sofian Boghiu. Ca o proorocie peste decenii, hotărârea mitropolitului de a încredinţa pictarea ctitoriei ştefaniene celor ce vor picta mai înainte paraclisul mănăstirii, s-a împlinit la 10 iulie 2001, când, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pictorii Mihail şi Gavril Moroşan au trasat primele linii la noua frescă.
Fii ai Bucovinei, pictori de categoria I-a, cu numeroase lucrări în ţară şi străinătate, fraţii Moroşan au împodobit biserica cu frumoase chipuri, scene şi compoziţii pe fondul foiţei de aur. Stilul neobizantin, cu acorduri cromatice deosebite, compoziţiile inedite, sunt câteva din caracteristicile noii picturi.
Muzeul Mănăstirii Putna reflectă statutul avut de aşezământul monahal încă de la întemeiere - cel mai important centru de cultură şi creaţie artistică medievală din Moldova. Colecţie de broderii - (piese caracteristice vremii), adevărate capodopere ce au făcut onoare multor expozitii internaţionale, cotate printre cele mai valoroase din Orientul creştin: Acoperamântul de mormânt al Mariei de Mangop (1477) - cel mai vechi portret brodat în mărime naturală din arta moldovenească, dvera mare (1510) şi altele patru (1484-1510). Manuscrise - realizări de seamă ale miniaturisticii naţionale, scrieri vestite pentru calitatea desenelor însoţitoare, varietatea coloritului acestora, sunt reprezentate prin Tetraevangheliarul de la Humor (1473) şi altele două din 1488-1507, la fel de faimoase, coborâte din şcoala lui Gavriil Uric de la Mănăstirea Neamţ, al cărui Tetraevanghel (1429) se află acum la Oxfort (biblioteca Bodleyana). Tot atât de preţioase - ferecături din argint ale manuscriselor, cădelniţa decorată cu stema Moldovei, dăruită de Ştefan cel Mare şi Sfânt (1470), cruci, icoane, potire, ca şi piese sculptate în lemn (racla - sec. XV); unul din cele trei clopote (Blagovistnic -1490) provine tot de la Ştefan Voievod. Cel mai vechi istoric al mănăstirii (1761) se datorează învăţatului Vartolomeu Măzareanu, egumen la Putna.
De-a lungul vremii Mănăstirea Putna a suferit numeroase refaceri şi reparaţii, ultimele în anii 1968-1970. Turnul de la intrare păstrează obiecte ce amintesc serbarea prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii (1871) unde au participat, printre altii, poetul Mihai Eminescu, scriitorul Ioan Slavici, compozitorul Ciprian Porumbescu, istoricul A. D. Xenopol.
În anul 1966, la iniţiativa UNESCO s-a comemorat în toată lumea împlinirea a 500 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna.



2010 august- MANASTIREA SECU
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj -august 2010

Anul construcţiei: 1602
Construită de: Nestor Ureche
Locaţia: Neamţ
Rezumat: Biserica este reprezentativă pentru arhitectura moldovenească de la sfârşitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea. Integrează influenţe munteneşti în forma sa moldovenească. Acestea includ cele două turnuri, unul deasupra naosului, celălalt deasupra pronaosului, şi cele două rânduri de arcade mate, care înconjură faţadele bisericii.


Biserica manastirii Secu.În timpul secolului al XVIII-lea a fost adăugat un exonartex deschis, care a fost astupat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. La acea vreme, un mic portal a fost învecinat cu faţada vestică, în jurul intrării, şi două sacristii au fost zidite de fiecare parte a altarului. Interiorul bisericii a fost pictat din nou în 1850, iar catapeteasma naosului datează din acelaşi an. În pereţii din camera mormintelor, se pot observa două mici nişe. În cea dreaptă se află mormântul fondatorului, Nestor Ureche, iar în cea din stânga – mormântul soţiei sale, Mitrofana. Afară, în jurul bisericii, se află mormintele diferiţilor înalţi ecleziaşti ai bisericii moldoveneşti. În dreptul faţadei sudice, se află o nişă în care este mormântul Episcopului mitropolit Varlaam.


Manastirea Secu.Pereţii masivi, cu turnurile din fiecare colţi şi cu clădirile adiacente, înconjoară biserica peste tot. Pereţii şi turnurile au fost reparate în timpul domniei lui Vasile Lupu. Inscripţia comemorativă plasată iniţial de Vasile Lupu la fortăreaţa Neamţ este întipărită în turnul din sud-vest. Pe inscripţia din piatră se află sculptat un bun exemplu al hainelor de război din Moldova.
2010 august - MANASTIREA DURAU
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj -august 2010


Manastirea Durau
Manastirea Durau, manastire cu hramul Buna Vestire care se sarbatoreste la 25 Martie este situata in statiunea balneo-climaterica Durau, la 5km de cascada Duruitoarea.Ctitorita in sec. al XVII-lea, fiind prima data atestata documentar in 1779 de catre una din fiicele lui Vasile Lupu, Manastirea Durau a fiintat la inceput ca schit de maici.



Dupa aproape doua secole de la ridicarea manastirii maicile s-au risipit si in locul lor au sosit calugari de la Schitul Hangu. In 1830 Manastirea Durau este subordonata Schitului Hangu pe timp de 10 ani. Decaderea Schitului Hangu a dus la recapatarea autonomiei Manastirii Durau astfel incat tot in 1830, pe cheltuiala unor negustori instariti din Piatra, a inceput constructia bisericii actuale, zidire din piatra si caramida care a durat pana in 1835. Intre anii 1935-1937 manastirea a fost pictata de Nicolae Tonitza si ucenicii sai, folosind tehnica encausticii, fara a respecta vechile canoane iconografice.

Tonitza a concentrat intreaga sa pictura in cateva scene mari in care a introdus personaje si elemente laice din peisajul, din portul si tipologia umana locala. In locul portretelor iconografice obisnuite la acea vreme, Tonitza pune oameni de la poalele Ceahlaului, oameni puternici, plini de viata si demnitate, constienti de atotputernicia lui Dumnezeu dar si de trainicia credintei lor.



Un exemplu al remarcabilei sale picturi este Nasterea Domnului, din absida sudica, pictura care intruneste toate elementele novatoare ale picturii de la Durau. Catapeteasma este sculptata in lemn de tei aurit si pictata la Constantinopol si Icoana mare argintata a Maicii Domnului, facatoare de minuni, care dateaza din sec. al XVIII-lea sunt doar doua din obiectele de cult din patrimoniului Manastirii.

Arhitectural manastirea imbina elemente traditionale cu elemente imprumutate de la constructii monumentale laice. Planul bisericii este cruciform, cu doua abside laterale si o a treia la altar, in prelungirea carora se afla naosul, pronaosul si pridvorul. Turnul-clopotnita este o constructie masiva, de plan patrat, cu trei nivele, la primul etaj aflanduse paraclisul, unde in prezent este organizata o expozitie permanenta de arta religioasa.

Printre exponate se afla aici o deosebit de frumoasa catapeteasma de biserica din secolul al XVIII-lea, lucrata in stil popular, cu influente bizantine. Icoanele pictate pe scanduri groase de stejar sunt parte din ineditul expozitiei, culorile vii ale personajelor sunt alaturate nuantelor pale care particularizeaza si definesc locul fiecarui personaj. Pictura paraclisului, in tonalitati calde, cu puternice influente din arta Tonitziana, este opera arhimandritului Teodor Varahil Moraru, fost calugar si staret la Durau, executata in 1938 si restaurata dupa cel de-al doilea razboi mondial.

In incinta manastirii se inalta vechea staretie, constructie arhaica din barne lutuite cu pridvor deschis si balcon-mansarda, Casa Veniamin Costache, foarte bine conservata pana in prezent, vechea clopotnita, construita probabil tot in perioada 1830-1835 si mai multe vile care au apartinut administratiei Statiunii Durau si care au intrat dupa 1990 in patrimoniul manastirii. In afara incintei, spre nord-vest, se afla Sala de conferinte, care detine mai multe spatii si paraclis propriu unde manastirea poate organiza diverse reuniuni cu caracter national si international.



Manastirea Durau a redevenit in prezent manastire de maici. Aici a fost infiintat in 1991 Centrul Cultural-Pastoral “Sf. Daniil Sihastru” iar intre anii 1992-1996, in incinta manastirii Durau, s-a inaltat Centrul Cultural-Spiritual “Sf. Daniil Sihastru”, ctitorie a Mitropolitului Moldovei si Bucovinei, Daniil. Slujba de sfintire a Centrului Cultural Spiritual a avut loc la 30 octombrie 1995, in prezenta unui sobor de intai statatori ai bisericilor ortodoxe surori, in frunte cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului.

Manastirea Durau a infiintat doua schituri: Schitul Sfanta Teodora de la Sihla, din comuna Ceahlau, schit de maici, si Schitul Cuvioasa Parascheva, din comuna Borca, judetul Neamt.

Pitoreasca pozitie a schitului de la poalele muntelui Ceahlau a atras si adapostit de-a lungul timpului numeroase personalitati: Mitropolitul Veniamin Costache, Emil Garleanu, N. Gane, Alexandru Vlahuta, Barbu Delavrancea, Caragiale, Aurel Baesu, Mihail Sadoveanu si inca multi altii
2010 august - MANASTIREA VO...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj 2010 august

Manastirea Voronet este situata in satul cu acelasi nume, la 36 km de Suceava si la numai 4 km de centrul orasului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Stefan cel Mare. Biserica a fost ridicata in anul 1488 in numai patru luni si jumatate ceea ce constituie un record pentru acea vreme.

De mici proportii, cu plan trilobat , avand turla cu bolta moldoveneasca pe naos, biserica face parte dintre putinele monumente de arhitectura religioasa din nordul Moldovei care-si pastreaza in mare masura forma initiala. In anul 1547 mitropolitul Grigre Rosca, var al lui Petru Rares a initiat adaugirea unui pridvor inchis, pentru care adopta o solutie nemai intalnita pana la el, in cadrul careia arhitectura este vizibil subordonata decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fara o deschidere, precum si pictarea zidurilor exterioare, din temelie pana in streasina, lucrari ce au dat constructiei o mare stralucire.

Pictura interioara a bisericii dateaza in cea mai mare parte din timpul lui Stefan cel Mare. In scenele din altar si din naos artistul a urmarit sa redea indeosebi sensul teologal al maginilor realizand un ansamblu solemn dar cu vadit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de interior atrag atentia mai ales: " Cina cea de taina", "Impartasirea apostolilor", "Spalarea picioarelor",(in altar), "ciclul patimilor" si tabloul votiv al domnitorului Stefan cel Mare (in naos).



Pictura interioara a bisericii dateaza in cea mai mare parte din timpul lui Stefan cel Mare. In scenele din altar si din naos artistul a urmarit sa redea indeosebi sensul teologal al maginilor realizand un ansamblu solemn dar cu vadit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de interior atrag atentia mai ales: " Cina cea de taina", "Impartasirea apostolilor", "Spalarea picioarelor",(in altar), "ciclul patimilor" si tabloul votiv al domnitorului Stefan cel Mare (in naos).

Pictura exterioara a Voronetului datand din timpul domniei lui Petru Rares este realizata la un inalt nivel artistic, fiind socotita drept cel mai reusit ansamblu al artei feudale moldovenesti. Figurile biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viata, insufletite, firesti. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii inconjuratoare si in care predomina verdele si albastrul, prin compozitia larg desfasurata a diferilor scene.

Fatada de vest, cu impresionanta scena a Judecatii de Apoi, este alcatuita compozitional pe patru registre. In partea superioara se afla Dumnezeu Tatal, registrul al doilea cuprinde scena Deisis incadrata de apostoli asezati pe scaune. De la picioarele Mintuitorului porneste un riu de foc in care pacatosii isi afla chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfintului Duh simbolizat in forma unui porumbel, Sfinta Evanghelie si Protoparintii neamului romanesc- avind spre nord un grup de credinciosi calauziti de Sfintul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredinciosi care primesc dojana lui Moise. In registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpana care cintareste faptele bune si pe cele rele, lupta dintre ingeri si demoni pentru suflete; in zona de nord raiul, iar in cea de sud iadul.



O nota caracteristica a acestor fresce o constituie si bogata imaginatie creatoare a realizatorilor ei care introduc in compozite elemente folclorice (spre exemplu arhanghelii care sufla din buciume, instrumente specifice pastorilor de munte). In interiorul bisericii retin atentia jilturile si stranele din secolul al XVI-lea (printre altele un jilt domnesc, o adevarata capodopera a sculpturii in lemn), mormantul mitropolitului Grigore Rosca, din pridvor, mormantul sihastrului Daniil, care a trait in apropiere de manastirea Voronet, din pronaos.
UNICA BISERICA ROTUNDA DIN ...
Actualizat 8 an (i) in urma
BISERICA "TEIUL DOAMNEI GHICA "

In anul 1833 familia Ghica incepe constructia unei biserici, pe domeniul de langa Bucuresti, in apropierea palatului. Biserica Ghica devine paraclisul palatului. Aceasta este singura biserica rotunda din Bucuresti.

Ea a fost realizata de mesterul constructor Iosef Weltz, dupa planurile arhitectului Xavier Villacrosse. Capela neoclasica adaposteste mormantul ctitorului Grigore Ghica si al primei sale sotii, Maria Hangherli.
În jurul bisericii se află mormintele membrilor răposaţi ai acestei familii, aproape toate fiind monumente de artă, în marmură. În faţa bisericii, sub rondul de flori, se află temelia fostei biserici zidită de vistierul Barbu Văcărescu şi soţia sa Ruxandra, pe la mijlocul secolului XVIII.
NORI
Actualizat 8 an (i) in urma
NORI LA CALDARUSANI SI SITARU
2010 august - MANASTIREA DR...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-august 2010

Mănăstirea DRAGOMIRNA
Adresa: Comuna Mitocu Dragomirnei, SUCEAVA.

Hram: Pogorârea Sfântului Duh.


La moşia sa Dragomirna, la 12 km de Cetatea de Scaun a Moldovei – Suceava, Anastasie Crimca împreună cu boierii Lupu şi Simion Stroici au înălţat în 1602 biserica “schitului” închinată Sfinţilor Enoh, Ilie şi Ioan Teologul, în prezent aflată în cimitirul obştii.
Din 1608 Mitropolit al Moldovei, cărturarul Crimca face să se termine de zidit, în 1609, biserica mare cu hramul “Pogorirea Sfântului Duh”, pe marginea unui lac şi lângă nişte izvoare plăcute încă de Ştefan cel Mare şi Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş.



Pisania, obişnuită oricărei ctitorii, lipseşte. Anul zidirii şi numele ctitorilor mănăstirii au fost date la iveală în urma studierii documentelor epocii. Ctitorii au fost, ca şi în cazul bisericii mici din cimitir, Mitropolitul Anastasie Crimca, împreună cu logofătul Lupu Stroici şi fratele acestuia, vistiernicul Simion Stroici. Pisania de deasupra turnului-clopotniţă menţionează că în 1627, în timpul domniei lui Miron Barnovschi, urmare a invaziilor din ce în ce mai frecvente ale armatelor turceşti şi tătăreşti, locaşul a fost înzestrat, prin grija voievodului, cu ziduri de apărare care dau mănăstirii aspectul de fortăreaţă.



În cele patru colţuri se află turnuri înguste de plan pătrat. Pe laturile de vest şi de nord sunt chiliile ridicate între 1843-1846 şi transformate cu ocazia restaurării generale.
Cu 42 de metri pe verticală şi numai 9,60 metri pe lăţime, biserica Mănăstirii Dragomirna este cea mai înaltă din Moldova şi deosebit de îngustă, ceea ce-i dă zvelteţe, o eleganţă ieşită din comun.
Planul edificiului este dreptunghiular, alungit, numai cu o singură absidă poligonală spre apus. Brâul-torsadă (funie împletită în trei, semn al unităţii de neam şi de credinţă) care încinge clădirea pe mijloc şi o decorează în interior, vine din Ţara Românească, dar trebuie căutat în Georgia sau Armenia. Ferestrele gotice urcă privirile către turla din piatră ornamentată geometric, de inspiraţie caucaziană cu corespondent numai la biserica Trei Ierarhi (Iaşi), piatră cioplită magnific în locul policromiei tradiţionale. Monumentalitatea impresionează şi la interior (nervuri de piatră cu profile în torsadă, rozete, pavimente înălţate progresiv în şapte trepte de la pridvor la altar) creând o dinamică spaţială neobişnuită, impunătoare, contribuţie la desăvârşirea ansamblului – “una dintre cele mai importante realizări ale arhitecturii medievale din Moldova” (V. Drăguţ). După 1620 creşterea pericolului atacurilor turceşti, tătăreşti, polone, căzăceşti, îl determină pe voievodul Miron Barnovschi să înconjoare mănăstirea cu ziduri din piatră (patrulater, 11 metri înălţime), turnuri de colţ pătrate, metereze, puternice contraforturi şi turn de clopotniţă cu gang de intrare (paraclis) marcat de o expresivă stemă a Moldovei medievale deasupra arcadei împodobite cu rozete şi motive florale în piatră. Incinta adăposteşte şi trapeza, marea sală cu bolţi ogivale susţinute central de un stâlp octogonal. În vecinătate se păstrează biserica mică, bine proporţionată, sobră, cu elemente constructive ce denotă influenţe munteneşti şi anunţă renunţarea la unele canoane (pridvor deschis, trei ferestre la altar).

Biserica mănăstirii deţine splendide fresce doar în Sfântul Altar şi naos, rămânând încă necunoscut dacă pronaosul şi pridvorul au fost pictate şi dacă pictura s-a pierdut de-a lungul vremii. Realizată de zugravii, meşteri locali, Crăciun, Ignat, Mătieş şi Gligorie, pictura constituie un alt element inovator care constă în noua concepţie de alegere şi tratare a temelor, dar şi în noi modalităţi de realizare, strâns legate de arta iconografică şi miniaturistică. Artiştii s-au concentrat asupra naosului (Pantocrator, medalioane) reuşind un ansamblu unitar presărat cu elemente ale mediului înconjurător, armonios cromatic, relevant: “Privind cupola şi arcada cu neverosimila splendoare ce reiese din îngemănarea arhitecturii cu pictura şi cu lumina solară, capeţi o impresie asemănătoare cu cea pe care scriitorul Procopie a avut-o contemplând uriaşa cupolă a ctitoriei lui Justinian, Sfânta Sofia … că se sprijină mai puţin pe zidărie, fiind parcă atârnată cu un lanţ de aur de înaltul cerului” (P. Comarnescu).
Catapeteasma de lemn aurit (1613) a fost adusă de la Mănăstirea Solca. Una din pietrele tombale (pridvor) poartă inscripţie grecească în memoria arhitectului Epicrates (sec. II-I i.H.) şi se spune că ar acoperi mormântul meşterului Dima, presupus constructor al bisericii; lespedea funerară albă, fără inscripţii (pronaos) pune semn, se crede, pe locul de veci al ctitorului, Anastasie Crimca (1629).
Originar din Suceava, fiu al negustorului Ioan Crimca şi al cneaghinei Cârstina, Anstasie îmbracă de tânăr haina monahală la Mănăstirea Putna. Aici îşi va forma personalitatea ce se va manifesta mai târziu în toată activitatea vieţii sale de ierarh, patriot, om de cultură şi mai ales de artist. Va urca treptele cele mai înalte ale ierarhiei bisericeşti, ajungând la 1608 Mitropolit al Moldovei. În vara anului 1600, depunea jurământ de credinţă lui Mihai Viteazul, care intrase fără luptă în Cetatea de Scaun a Sucevei, reuşind să unească pentru prima dată cele trei ţări româneşti.
La Dragomirna, Mitropolitul Anastasie Crimca a iniţiat o şcoală de miniaturişti şi caligrafi care în decursul vremii a devenit “o ultimă înflorire şi sclipire a miniaturisticii româneşti”. Din opera creată la şcoala de la Dragomirna se mai păstrează cinci manuscrise în Muzeul de artă veche: două Tetraevangheliare, două Liturghiere şi o Psaltire, copiate şi ilustrate de Anastasie Crimca şi ucenicii săi, demonstrând originalitatea şi talentul miniaturiştilor moldoveni.
În dreapta turnului-clopotniţă de la intrarea în incinta mănăstirii, într-o sală de mari dimensiuni, cu bolţi gotice ogivale, sprijinite la mijloc de un stâlp octogonal, este amenajată expoziţia de artă bisericească de la Dragomirna. Muzeul mănăstirii însumează mărturii valoroase ale creaţiilor de cultură şi artă medievală: cruce sculptată în abanos (1542), evangheliar cu ferecătură (1557), acoparăminte de vase liturgice (1559), broderie cu fire de aur şi argint (1598), lumânarea ce s-a aprins la sfinţirea bisericii mari, ferecături de cărţi din argint aurit (Grigore Moisiu). De mare valoare sunt creaţiile şcolii de caligrafi şi miniaturişti întemeiată la Dragomirna de mitropolit, el însuşi artist de vocaţie.
Printre piesele de o deosebită valoare artistică aflate în muzeul Mănăstirii Dragomirna se numără şi broderiile (epitafurile) cu fir de aur şi argint dăruite de ctitor în 1612 şi 1613.


2010 august -BISERICA DE LE...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-2010 august

Biserica de lemn din Slătioara-SUCEAVA
Biserica de lemn cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Slătioara este o biserică de lemn care a fost construită în anul 1797 în satul Slătioara din comuna Râșca (județul Suceava).
Pe o Evanghelie tipărită în 1794 există următoarea însemnare: “Aceasta Sfântă Evanghelie s-a cumpărat de satul Valea Slatinei, prin osteneala preotului Constantin și prezbitera sa Maria, ca să fie pomeniți. Decembrie, 1805.”
Biserica de lemn din Slătioara este construită simplu, din bârne din lemn de brad îmbinate. Ea are o înălțime de 9 metri. Biserica stă pe o temelie din piatră și este acoperită cu draniță. Lăcașul de cult nu este pictat în interior, ci doar tencuit cu mortar de var. Catapeteasma este realizată în anul 1848, având trei rânduri de icoane, pictate în acel an de ieromonahul Ilarie.

Turnul clopotniță al bisericii datează din perioada 1931-1935 când a fost construit de către parohul Ilie Anisescu.

În jurul bisericii se află un mic cimitir parohial, unde a fost înmormântat printre alții pictorul bisericesc prof. Constantin Călinescu (1 mai 1907 - 2 noiembrie 1985), care a început pictura bisericii monumentale din Slătioara.
MÂNASTIREA SAMURCASESTI
Actualizat 8 an (i) in urma
Manastirea de maici Samurcasesti, singura din tara care are 3 altare,înscrisă în Lista Monumentelor Istorice .

Manastirea Samurcasesti sau Manastirea Ciorogarla se afla langa raul cu acelasi nume din localitatea Ciorogarla.
Biserica manastirii, cu hramul ”Sfanta Treime”, a fost ridicata de marele vornic Constantin Samurcas in anul 1808, fiind sfintita in anul 1870, dupa ce pictorul Gh. Tatarascu terminase pictura. Biserica are forma de nava, cu o turla pe naos, iar altarul este incadrat de alte doua abside, avand fiecare un nume. Altarul propriu-zis „Sf. Treime”, absida din dreapta „Nasterea Maicii Domnului” iar cea din stanga „Adormirea Maicii Domnului”.
Pe la 1848 la intrarea in manastire a fost construita o bisericuta cu hramul „Sf. Nicolae” care a fost demolata in timpul regimului comunist.
In 1876 a fost ridicata in spatele bisericii mari o capela cu hramul Sf. Imparati Constantin si Elena, care, de asemenea nu mai este.
In timpul primului razboi mondial germanii au topit clopotele pentru a face piese de artilerie.
La 28 septembrie 1914, un incendiu a distrus aproape in intregime manastirea, iar dupa cutremurul din 1940, fiind deja intr-o stare deplorabila, generalul Th. Ciurea reface totul. Biserica noua, pictata in stil neobizantin de Gheorghe Popescu, are tot o turla, este mult mai impunatoare, avand elemente specifice stilului muntenesc. Catapeteasma din lemn de tei este cea originala din anul 1808, flacarile incendiului de la 1914 ocolind-o.
De Manastirea Samurcasesti este legat si numele lui Tudor Vladimirescu care in drumul sau spre Bucuresti, in 1821 a poposit aici unde primeste delegatia boierilor, condusa de Dinicu Golescu, venita sa trateze cu comandantul pandurilor. Tot aici este vizitat si de episcopul Ilarion al Argesului, in noaptea de 15 martie 1821, cu scopul de a tempera situatia, iar dupa uciderea lui Tudor, episcopul va fi cel care va face slujba pentru odihna sufletului sau.
La manastirea Samurcasesti a functionat intre anii 1864 – 1875 o scoala primara in spiritul traditiei dar si ca urmare a legii instructiunii promulgata de A.I. Cuza.
Pe aici a trecut in septembrie 1866 si regele Carol I inainte de plecarea la Constantinopol.
In 1944, osemintele domnitorului Cuza, in drum spre Curtea de Arges, unde au fost mutate temporar de la Ruginoasa, de teama ocupatiei rusesti, au fost depuse pentru scurta vreme la manastirea Ciorogarla – Samurcasesti.

In muzeul manastirii sunt exponate de mare valoare: icoane de Gheorghe Tatarescu, un epitaf lucrat de Zoe Samurcas, o icoana cu trei registre lucrata in argint, o pictura pe cap de somn a pictorului Alexandru Baldovin, metanii din chilimbar, o cruce lucrata in filigran, daruita de Stanciu Jianu, tatal boierului haiduc Iancu Jianu, o cruce donata de Tudor Vladimirescu, din lemn acoperit cu argint aurit si pietre de topaz, vesminte preotesti si diaconesti, lucrate in fir de aur si alte lucruri de pret.
In cimitirul manastirii se afla monumentele funerare ale familiei Alexandru Beldiman (fondatorul ziarului “Adevarul”, la 1888) si un cenotaf al capitanului Valter Maracineanu eroul de la Grivita.
Langa biserica se afla morminte ale unor membri ai familiei ctitorilor dintre care amintim poetul Sandu Tzigara-Samurcas (1903-1987). Ctitorul nu si-a aflat locul de veci la manastirea construita de el, insa mormintele familiei si rudelor sale, precum si ale altor nume de rezonanta din istoria noastra, se afla aici.
MANASTIREA CERNICA
Actualizat 7 an (i) in urma
NATURA 4
Actualizat 8 an (i) in urma
SCHITUL BALTENI -24 octombr...
Actualizat 8 an (i) in urma
Schitul Balteni se afla in la intrarea in satul cu acelasi nume - pe partea dreapta - din comuna Peris a judetului Ilfov. Soseaua Peris - Balteni - nr. 114 - este cea care duce pasii pelerinilor pana la minunata biserica ce se ridica si dainuieste aici spre slava lui Dumnezeu.



Schitul Balteni - scurt istoric

Traditia marturiseste ca Manastirea Balteni a fost ridicata pe locul unui schit mai vechi, construit de legendarul Negru Voda. Actualul monument se inscrie printre cele mai valoroase monumente de arhitectura medievala din sudul tarii. Ca o particularitate, extrem de rar intalnita la bisericile din tara noastra, pridvorul exterior inconjura pe trei laturi pronaosul (un caz asemanator fiind la Tismana - judetul Gorj).



Legenda spune ca Manastirea Balteni a fost ridicata la sfarsitul secolului al XVI-lea, in urma unui vis pe care l-a avut in acest loc voievodul Radu Negru, inaintea unei lupte cu tatarii.

Locul ales pentru ridicarea ei urma sa ii serveasca pe timp de restriste ca fortareata naturala, iar pe timp de pace ca lacas de rugaciune. Locul manastirii era in acea vreme ca si o insula care avea sa impiedice atacurile inamicului, stejarii seculari ai codrilor Vlasiei constituind un zid de neinvins.



Padurea Cocioc, ce inconjoara partial locul, este un vestigiu natural al codrilor Vlasiei de altadata. Conform traditiei locului, aici ar fi fost omorat, in ultimele luni ale anului 1476, Domnitorul Vlad Tepes.

Dupa cateva sute de ani, gasim dovezi ca biserica a fost refacuta din temelie, de marele Vornic Hrizea - insarcinat cu administrarea suprema a Principatelor Romane. Intre timp, biserica fusese distrusa de navalitori.



Arsa si pustiita de tatari in timpul domniei lui Simion Movila (1600-1602) biserica Schitului Balteni a fost refacuta "de in temei", ne spune o inscriptie prinsa deasupra usii pronaosului, in anul 1626, de catre vornicului Hrizea Coconu, stapanul satului Balteni, in timpul domniei lui Radu Mihnea Voievod.

In prezent, aici nu se mai gaseste nimic din fostul schit de odinioara, devastat de tatari in anul 1602. Biserica pe care o gasim astazi in satul Balteni - cu hramul Sfantul Ierarh Nicolae - este de factura mai noua, apartinand anului 1626. si se datoreaza credinciosului vornic Hrizea.



Textul inscriptiei votive, gravat cu multa maiestrie si arta in piatra de deasupra usii, spune urmatoarele: "Aceasta sfanta biserica avand sarbatoarea pastorala de Sfantul Nicolae, a fost ridicata de mine insumi, credinciosul lui Iisus Hristos, Marele Vornic Hrizea, ceea ce bunul Dumnezeu mi-a permis sa cheltui, si am facut aceasta rugaciune intru gloria si inchinaciunea pentru Dumnezeu si Sfintei Treimi, si in numele Sfantului Nicolae, ... de unde am inceput cladirea bisericii pe vremea prea-fericitului Print Alexandru, fiul lui Radu ... 1626."



Pe peretele din exterior, in partea dreapta a intrarii in biserica, se poate vedea totodata gravat tot eu caractere chirilice, de culoare rosie, urmatoarea inscriptie: "Aceste cuvinte au fost talmacite de mine insumi, Mesterul Stoica, ca sa stie ca am lucrat jiltul pentru sfanta biserica... ca fiind parinte staret... si care a construit (biserica) vornic Hrizea si sotia sa, Dumitra, pe timpul lui Alexandru Voievod."



In data de 28 iulie 1642, credinciosul Hrizea Vornicul a fagaduit Biserica Balteni Manastirii Iviron de la Sfantul Munte Athos. Din acel moment, Manastirea de la Balteni, impreuna cu proprietatile ei, devine metoc al Manastirii Sfanta Treime - Radu Voda din Bucuresti.



Schitul Balteni - Biserica Sfantul Ierarh Nicolae

Biserica din Balteni, inalta si zvelta, este din caramida, nepictata, cu acoperis din sindrila. Zidurile acesteia, sprijinite de contraforti masivi, au o grosime de 80 de centimetri, dandu-i aspectul de adevarata cetate.



Biserica cu plan trilobat, are un pridvor deschis, cu arcade de caramida sprijinite pe stalpi fasonati, care invaluie pronaosul pe trei sferturi din inaltimea sa. Forma deosebita si modul de constructie al pridvorului fac ca aceasta biserica sa nu se incadreze in nici un tipar, fiind unicat pe aceste meleaguri.



Biserica este caracterizata prin folosirea contrafortilor la absida altarului si, mai ales, prin pridvorul deschis pe coloane de caramida, care imbraca pronaosul pe trei laturi. Separate in doua registre printr-un viguros brau median, fatadele prezinta un parament de caramida aparenta - unele asezate vertical, altele orizontal - si tencuiala in panouri dreptunghiulare.



Naosul si pronaosul sunt despartite de un zid iar catapeteasma din anul 1800 este din lemn, pictata si intarita cu grinzi din stejar. Arhitectura deosebita, turla de deasupra pronaosului, scara de acces spre aceasta, zidaria in caramida aparenta, forma si materialul invelitorii confera acestei biserici o valoare deosebita.






Schitul Balteni - monument istoric national

In prezent biserica a fost declarata monument istoric, servind in continuare obstea satului Balteni, ca biserica de parohie. In Lista Monumentelor Istorice, Schitul Balteni se afla inregistrat cu Codul - IF-II-m-A-15265. Localnicii numesc Lacul Balteni fie Lacul Scrovistea, fie Lacul Manastirii.

Schitul Balteni - localizare si cai de acces

Pe Drumul National 1, Bucuresti - Ploiesti, se merge pana la Tancabesti, unde se coteste spre comuna Peris pe Drumul Judetean 101B, apoi pe Drumul Comunal 179, pana in satul Balteni. Odata intrati in sat, pe partea dreapta, se inalta minunatul Schit Balteni.
sursa:crestinortodox.ro



Localitatea Peris se afla la o distanta de aproximativ 3 kilometri de Drumul National. De aici, dupa vreo alti 3 kilometri parcursi printr-o deasa si frumoasa padure, se trece un podet peste un lac si se intra in satul Balteni, aflat intr-o deschidere larga in mijlocul padurii, langa lac.
PELERINAJ - MANASTIREA VALE...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj -noiembrie 2010


Manastirea Valea Manastirii este o manastire ortodoxa, mai putin cunoscuta, insa de o minunatie rare, aflata in satul omonim din comuna Titesti, judetul Arges. Manastirea este vietuita de calugari, cu toate ca numarul acestora este unul deosebit de mic (anul 2009 gaseste manastirea cu doar 3 vietuitori). Biserica manastirii isi serbeaza hramul, zi in care multime de credinciosi se aduna in pridvorul acesteia, la sarbatoarea si , sarbatorite la 50 de zile dupa .

Asezamamtul Valea Manastirii a fost construit la poalele dealului Valea Manastirii, in mijlocul padurii din acea vreme, azi aceasta intinzandu-se doar de la manastire in sus. Satul Valea Manas­tirii a luat nastere odata cu inceputul manastirii din acesta.

Manastirea Valea Manastirii - scurt istoric

Printre valcele line si impadurite, acolo unde fagul tainuieste minunile, undeva, intr-o frumoasa vale, mai dainuie inca soaptele de peste veacuri ale marilor nostri conducatori. Acolo freamatul tainic al padurilor seculare se impleteste armonios cu dangatul clopotelor alcatuind o frumoasa psalmodie. Aici se afla Manastirea Valea Manastirii - Sfanta Treime.



Inceputurile Manastirii se pierd in negura veacurilor ce au trecut. Constructia bisericii din Manastirea Valea a inceput in anul 1512, ctitor fiind Radu Paisie, egumen la . Amintim ca tot el a ctitorit si Manastirea Mislea din Prahova. Se crede ca Radu Paisie a fost fiul natural al lui Radu cel Mare. El ajunge domn al Tarii Romanesti intre anii 1535-1545, fiind mazilit, din motive necunoscute, de catre turci, este surghiunit in Egipt, unde a si murit.



Descoperirile arheologice, efectuate in perioada 20 octombrie - 2 noimbrie 1969, au stabilit faptul ca actuala biserica a Manastirii Valea este construita pe locul unei foste biserici, mai mici, ce a avut temelia din zid de bolovani si constructia de lemn. Marturie a acestei stravechi zidiri este mormantul jupanitei Visa. Piatra funerara atribuie decesului jupanitei in anul 1525. Datorita intemperiilor vremii, biserica cea veche se degradeaza.



Radu Paisie Voievod (1535-1545) apare si astazi in marturiile manastirii. Tabloul votiv il infatiseaza pe asta in partea vestica a pronaosului. El mai este mentionat si in pisania repictata la mijlocul secolului al XIX-lea, ce se regaseste in naosul bisericii. Noua biserica, inchinata in cinstea sarbatorilor Pogorarea Sfantului Duh si Sfanta Treime, a fost terminata in anul 1544, cand Radu Paisie era inca domn, in anul respectiv fiind realizata si o parte din pictura. Altarul si naosul bisericii ctitorite de Radu Paisie, vor fi pictate in 1548, in vremea lui Mircea Ciobanul. Pronaosul a ramas nepictat avand functionalitate de tinda.



La data de 8 mai 1623, Manastirea Valea a fost inchinata Manastirii Sfantul Mihail din Eparhia Poganiani din Rumelia, Grecia. Aceasta inchinare va atrage, mai tarziu, decaderea manastirii. In anul 1636, turcii provoaca mari stricaciuni bisericii distrugandu-i portile mari de la intrare, usile si acoperisul.
In anul 1746, Egumenul Damaschin dispune pictarea tindei.

Tot in acest an se zugraveste si restul bisericii prin osteneala fostului Egumen Partenie, dupa cum este scris in pisania mare din naos. Egumenul Partenie conduce o delegtie la Moscova pentru a cumpara mobilier si icoane imparatesti. Manastirea este renovata si de vaduva Magdalena Baldovin, din neamul baldovinestilor, in anul 1788, cand i s-a pus acoperis nou din sindrila si a fost restaurata si pictura din anul 1544.



Tot prin ostenelile Egumenului Partenie, in 1796, bisericii i se adauga pridvorul cu scop didactic. In anul 1846 se intervine iar asupra aspectului bisericii, asa dupa cum aflam din ultima parte a pisaniei din naos. Astfel, in timpul lui Gheorghe Dimitrie Bibescu Voievod si a Mitropolitului Neofit, este realizata turla bisericii, se repicteaza biserica si este schimbata catapeteasma. Costurile lucrarilor fiind suportate de Egumenul Ioanichie Polidor.



Dupa ce biserica a fost renovata si au fost construite si chilii, a fost populata cu calugari. Viata monahala a continuat pana la secularizarea averilor manasiresti, in anul 1864. Dupa anul 1864, manastirea devine biserica de mir pentru crestinii din sat. O ultima repartie a bisericii se realizeaza in 1967, prin purtarea de grija a Parintilor Ioan Popescu din Bucuresti si Pantelimon Musceleanu din Pitesti. Acum se reparara turla degradata (dar numai in exterior), pastrandu-se pictura originala de la 1846.



A fost din nou renovata, in anul 1972, cand i se pune acoperis nou din sindrila. In anul 1997, Manastirea Valea Manastirii este reinfiintata cu destinatie pentru calugari. De reactivarea manastirii s-a ocupat Parintele Gheorghe Ioana, insa lipsind terenul pentru constructia corpului de chilii, aceasta a ridicat o serie de greutati. La marginea incintei manastirii se afla un teren, fosta pepiniera silvica, dar organele silvice nu accepta inca trecerea lui in proprietatea manastirii. Pana acum s-a reusit sa fie relizata din beton o alee de circa 100 de metri, din drumul comunal si pana in incinta manastirii, fiind facute si unele reparatii bisericii.



Manastirea Valea Manastirii - arhitectura si podoabe

Complexul monahal din Valea Manastirii cuprinde urmatoarele constructii: Biserica Sfanta Treime, ruinele vechilor chilii, clopotnita, zidul de incinta. Clopotnita, aflata la 35 metri vest de biserica, este din zid la parter, cu gang de intrare. Turla este din lemn, patrata, luminata de patru ferestre inalte. Acoperisul din sindrila este in forma de clopot. In spatele bisericii se afla cimitirul satului. Incinta este marginita in parte de un zid gros din caramida, aflat inca in ruina.



Constructia actualei biserici prezinta elemente ce pot fi regasite si la biserica Manastirii Dealu de langa Targoviste. Arhitectural este planul plecat de tipul Vodita si transmis prin biserica Bradet, ale carei cornise cu braul de caramizi asezate pe lat in partea inferioara, cu o caveta, apar intocmai si la biserica Manastirii Sfanta Treime. Este constructie din zid gros din caramida pe fundatie de caramida. Spatiul este compartimentat in Altar, naos si pronaos. Are si un pridvor deschis.

Biserica are aproximativ 20 de metri lungime (in afara de pridvorul care s-a adaugat in urma), si 5 metri largime medie, in interior. Planul urmeaza principiile scolii sarbesti, mostenite din veacul al XIV-lea, naosul in forma de trefla, cu turla in centru si pronaosul patrat, boltit cilindric.



Altarul are absida poligonala. Lumina o primeste de la doua ferestre asezate in dreapta si stanga zidului din rasarit. Se separa de naos prin catapeteasma din lemn sculptat. Naosul are absidele largi si adanci, in fiecare absida fiind cate doua ferestre. Pe naos este o turla deschisa cilindrica in interior, octogonala la exterior, luminata de 8 ferestre si cu acoperisul piramidal. Naosul se delimiteaza de pronaos printr-un zid inalt pana la bolta, care lasa o deschidere pentru circulatie, larga cat o usa.



Pronaosul primeste lumina de la doua ferestre aflate la sud si alte doua pe zidul din nord. Ferestrele bisericii sunt din lemn, dreptunghiulare, inalte si inguste, prevazute cu bare metalice la exterior. Intrarea in pronaos se face prin vest pe o usa masiva de stejar, intr-un canat intarit cu bare metalice la exterior.

Bolta pronaosului este semicilindrica. Pridvorul semi-deschis, este inalt, cu ziduri care coboara din bolta inalta peste 3 metri. Este sustinut in fata de 4 coloane. Are pardoseala din caramida. Pardoseala bisericii este din lespezi de piatra; acoperisul este cu sindrila. Fatadele exterioare din caramida aparenta au 3 randuri de caramizi profilate in dinti de ferestrau.



Pictura bisericii este una de exceptie. Pictura veche din 1544, restaurata in 1788, este stearsa si autorul necunoscut. Biserica are tinda pictata in 1797, pronaosul pictat in 1746 iar in anumite registre din naos si Altar se pot observa cele trei straturi succesive de pictura: primul fiind cel de la 1548 din vremea lui Mircea Ciobanul, al doilea de la 1746 din timpul Egumenilor Damaschin si Partenie iar cel de-al treilea strat este cel din 1846, in timpul lui Ioanichie Polidor.



Podoaba interioara a bisericii este catapeteasma sculptata in lemn, lucrata fiind in secolul al XVIII-lea, in timpul lui Constantin Mavrocordat. De-a lungul veacurilor, Manastirea Valea Manastirii a fost inzestrata cu nenumarate danii din partea multor binefacatori. Se atesta danii de mosii inca din timpul lui Vlad Voda Calugarul (1482-1495) si a lui Neagoe Basarab (1512-1521). Din nefericire, manastirea nu a reintrat nici astazi in posesia fostelor domenii.

Manastirea Valea Manastirii - localizare si cai de acces

Manastirea este situata pe soseaua Pitesti - Campulung - Rucar - Brasov, adica pe Drumul National 73, la kilometrul 20, ramificatie dreapta inca doi kilometri, spre Titesti. De aici si pana la manastire nu mai sunt decat sase kilometri. Se poate circula si pe traseul Pitesti - Colibas - Mioveni - Racovita - Titesti, pe o sosea putin mai ocolita.



Pentru credinciosii fara mijloace proprii de transport, drumul se lungeste cu inca 5 kilometri. Asa ca li se recomanda sa foloseasca soseaua Pitesti - Campulung. Dar credinciosii si turistii fara mijloace proprii de transport mai pot folosi si trenurile ce pleaca din Golesti, pana la halta Bucsenesti, aflata la 26 de kilometri, sau cu plecare din Campulung Muscel, la 29 de kilometri. In Bucsenesti exista o biserica declarata monument istoric, datand probabil inca din secolul al XVI-lea. De aici si pana in Titesti mai sunt de parcurs doi kilometri.
sursa:crestinortodox.ro
PELERINAJ - MANASTIREA TUTA...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj-noiembrie 2010

Manastirea Tutana, sau Voronetul Argesului, asa cum mai este cunoscuta, se poate mandri cu faptul ca se inscrie în seria acelor locuri incarcate de istorie. Situata in apropierea vechii Cetati de Scaun a Tarii Romanesti, Curtea de Arges, a pastrat tacerea asupra secretelor domnitorilor care i-au trecut pragul.
Manastirea a fost ridicata intr-o zi de 1 aprilie
La 8 km de Manastirea Cotmeana, se afla ansamblul monastic Tutana, in comuna Baiculesti. Acesta este compus din biserica, turnul clopotnita, casa domneasca a lui Mihnea Turcitul si chiliile de la limita incintei. Zona se afla direct pe linia energetica si strategica a lantului de manastiri de pe traseul turistic. Documentele istorice o identifica in timp pe 1 aprilie 1497, iar astazi se mai pastreaza doar Turnul Domnesc din tot ansamblul. In urma modificarilor facute de parohie, a fost descoperit un fragment de apeduct si parti din fundatia unei cladiri de mari dimensiuni. Ce-i drept, descoperirea a ramas si azi învaluita în mister. Tot cu acest prilej, au iesit la suprafata si niste pereti de pivnita, cât si niste tunele despre care se spunea ca, în caz de pericol, se retragea toata suflarea în ascunzisurile din padure, iar altele aveau legaturi cu sfintele manastiri Cotmeana si Cozia. Tot în pivnita au fost descoperite niste cahle dintr-o pasta ordinara, omogena si bine framântata.
Grajdurile lui Vlad Tepes au existat pe vremuri în Tutana
Minunata Vale a Tutanei ofera calatorilor si alte surprize. Marii domnitori ai tarii obisnuiau sa vina la aceasta manastire. Aici sunt foarte multe troite si cruci despre care se spune ca ar fi dispuse asemeni unei harti care ar ascunde intrarea spre un loc tainic. Troitele si crucile din Valea Tutanei stau enigmatice la marginea drumului, fara sa le fi descifrat cineva secretul. Pe vremuri, aceasta zona era foarte cautata pentru ca era ideala pe post de loc de aparare. Aici, vestitul Vlad Tepes si-a ridicat grajdurile hergheliei sale, aici îsi antrena armata si stabilea strategia de lupta.
sursa-artline

PELERINAJ - MANASTIREA CIOC...
Actualizat 8 an (i) in urma

Pelerinaj -noiembrie 2010

La câţiva kilometri în vestul Câmpulungului Muscel, afiliată comunei Bughea de Jos se află Mănăstirea Ciocanu, loc ales de meditaţie duhovnicească.


Aici a fost un locaş pustnicesc în vechime, dar a ajuns mai cunoscut după ce Schitul a intrat sub oblăduirea Mănăstirii “Negru Vodă” din Câmpulung, pe la 1700.

Mănăstirea Ciocanu

cu hramul "Intrarea in Biserica a Maicii Domnului" (21 noiembrie)

Este situată în com. Bughea de Jos, jud. Argeş, la 9 Km V de Câmpulung;

Este ctitorită în sec. XVII de Nifon monahul (†1687), atestată documentar în 1677;

Biserica a fost raparată în 1825 de Cuviosul Neofit şi Lupan Radovici;
Mănăstirea are două biserici: una mică, din lemn, cu pictură neobizantină la exterior şi autentic românească la interior, cu hramul “Intrarea Maicii Domnului în Biserică” şi cea nouă, mai mare, unde s-a pictat momentan numai altarul, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.
A fost refăcută în 1865, după dărâmarea la cutremurul din 1802, ruinată în 1922, refăcută şi repictată în 1932 de Nicandru Manu arhimandritul, care face o biserică nouă lângă construcţia veche.

ARGES - BISERICA IZVOARELOR...
Actualizat 7 an (i) in urma
Pelerinaj -noiembrie 2010

Biserica "Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica", din satul Vâlcelele-Crâmpotani, comuna Merişani, Judeţul Argeş, este situată pe DN Piteşti - Curtea de Argeş, la aproximativ 6 km. stânga, de la indicatorul spre Vâlcele.

Acest spaţiu, binecuvântat cu cele şapte izvoare tămăduitoare, ştiut din moşi strămoşi a fost loc tainic de rugăciune, meditaţie şi tămăduire pentru înaintaşii noştri. Transmise pe cale orală, din generaţie în generaţie, sub formă de tradiţii locale, legendele despre acest loc sunt multe.

Tainic şi tămăduitor a fost acest loc pentru Mircea cel Bâtrân, Vlad Ţepeş, Mihnea Turcitul şi alţi domnitori şi pelerini care, în drumul lor de la Mănăstirea Cotmeana, spre Mănăstirile Tutana, Curtea de Argeş şi mai departe, se opreau aici pentru rugăciune, meditaţie şi pentru a bea din apa izvoarelor.

În lupta de la Rovine, Mircea cel Bătrân a otrăvit apele şi s-a retras la aceste izvoare unde apele au întărit şi energizat pe oştenii lui Mircea care au biruit puhoiul de oaste a lui Baiazid.

Alte legende amintesc de o pustnică oarbă care trăia pe aceste meleaguri. Atingându-se din întâmplare de apele unui izvor i-a revenit vederea. Minunea s-a petrecut şi cu Elisabeta Bădescu care, la 9-10 ani, şi-a pierdut vederea. Cu rugăciune la Bunul Dumnezeu, spălându-se cu apă de la izvoare, şi-a recăpătat vederea. Altă minune, încă vie în memoria bătrânilor locului, este istorisirea unui băiat mut care, arând cu tatăl său ogorul din apropierea pădurii, este trimis de tatăl său după apă. Copilul a ajuns la aceste izvoare, şi-a potolit setea şi, când s-a întors, tatăl a rămas uimit văzând că băiatul vorbeşte.

Vindecarea unor boli de piele, paralizie, boli digestive şi cancer au făcut ca oamenii care au beneficiat să-i mulţumească Bunului Dumnezeu ridicând acest Sfânt Altar de închinare.

Valerica Lungu, cea care asculta legendele de la mama sa Elisabeta şi de la naşa Miţa, impresionată de ceea ce auzea, este ctitorul acestei Sfinte Biserici. În cartea pe care a scris-o mărturisea: Intrând pe Valea Radului, unde se află "Pârâul de Leac" intrii parcă în "ţinutul primordial", pus spre conservare.

Unele tradiţii sunt precreştine. Aici oamenii se întâlneau în mare tăcere, în templul tăcerii, cu Îngerul Pământului, care din izvorul divin dădea apa Îngerului Apei pentru sănătatea lor, apoi Îngerul Aerului o ridica deasupra lumii, dăruind-o Îngerului Focului care o dădea Soarelui pentru a-i păstra moleculei nemurirea în Inima Universului. La "Pârâul de leac", unde am găsit crucea cu numele celor care au trecut pe acolo, o altă cruce mai veche fiind mistuită şi ajunsă în pământul din care venea, Dumnezeu a intervenit mereu şi a păstrat credinţa!

PELERINAJ -BISERICA "S...
Actualizat 8 an (i) in urma

Pelerinaj-noiembrie 2010

Biserica "Sf. Nicolae", Cuvioasa Paraschiva"

Perioada: 1653
Importanta: A
Localitate: sat VĂRZARU; comuna MERIŞANI
Judet: Arges

Biserica "Sf. Nicolae", "Cuvioasa Paraschiva" a fost ridicata in 1653 pe domeniile marelui armas Radu Varzaru, de plan dreptunghiular, cu altar, naos si pronaos. Altarul poarta o semicalota, iar naosul si pronaosul calote pe pandativi si pilastri de colt. Intre naos si pronaos sunt trei arcade ce se sprijina pe stalpi octogonali cu baze patrate.

Pictura interioara dateaza din anul 1809, dupa cum arata pisania: "... ziditu-s-au aceasta sf. biserica din temelie unde sa praznuieste hramul sf. Nicolae si Cuvioasa Paraschiva de dumnealui Radu vel armas si acum s-a infrumusetat cu zugraveala dupa cum se vede prin osteneala dumnealui Pan Gheorghe Clucer ca sa-i fie spre pomenire vesnica la tot neamul dumnealui, in zilele prea inaltatului Imparat Alexandru Pavlovici a toata Rusia si in zilele preasfintiei sale parintele Kiro Kir Iosif episcop de Arges. Leat 1809, iunie 20".
Aceasta biserica face parte din grupa A ,insemnand ca este in aceeasi categorie cu manastirile-VORONET,PUTNA etc..dar de care nu se prea stie mai nimic.
PELERINAJ - MANASTIREA ANIN...
Actualizat 8 an (i) in urma

Pelerinaj - noiembrie 2010

Hram:
Sfantul Ierarh Nicolae, Sfintii Gheorghe si Dimitrie (paraclisul)

Acces:
din Berevoiesti, loc. situata pe DN 73C, la 16 km de Campulung si 30 km de Curtea de Arges, DJ 732B spre S 3 km pana in com. Aninoasa
Adresa: com. Aninoasa, 117035, jud. Arges

Manastirea Aninoasa dateaza din secolul al XVII-lea, din 1677, si este ctitoria unui boier din zona, Tudoran Vladescu. Intre 1722 si 1730, episcopul de Buzau, viitorul Mitropolit al Ungro-Vlahiei Daniil, fost egumen la Aninoasa in anii 1704-1716, renoveaza manastirea. Biserica mare pastreaza picturi ale lui Parvu Mutu. Stilul architectonic al ansamblului manastiresc este unul brancovenesc. Dupa 1864 manastirea devine biserica de mir, iar din 2001, doar manastire.
PELERINAJ - MANASTIREA RANC...
Actualizat 8 an (i) in urma

Pelerinaj -noiembrie 2010

Mânăstirea Râncăciov este situată în estul satului Râncăciov, la 7 km nord de vechea şosea naţională Bucureşti-Piteşti, judeţul Argeş.
În urma cercetărilor arheologice întreprinse în 1990, aflăm că Mânăstirea Râncăciov datează din secolul al XV-lea, necunoscându-se prea multe amănunte despre ctitor şi împrejurările în care a fost ridicată.

Primele relatări din istoriografia străină au aparţinut generalului rus Friederich Wilhelm von Bauer şi cele ale fraţilor Tunusll, urmate de cele din istoriografia românească. George Bengesco, Dionisie Fotino, Constantin I. Brătianu au fost doar câţiva dintre cei care au cercetat şi au oferit informaţii esenţiale despre mânăstire.

Mânăstirea Râncăciov este atestată pentru prima dată în hrisovul lui Radu cel Mare din 19 iulie 1498 prin care întăreşte ocine şi venituri date de Vlad Călugăru domnitorul Tarii Romanesti (1481; 1482-1495) şi fiul său, Radu. Cea de-a doua mărturie o regăsim în secolul al XVI-lea, în hrisovul lui Radu Paisie prin care facea mânăstirii mai multe danii.

O altă mărturie o constituie scrierea cu litere săpate în piatră de deasupra uşii de la intrarea în biserică, de unde reiese faptul ca mânăstirea a fost rezidită de capitanul de paharnicei Arsenie Soimul şi soţia sa, Ana între 10 iunie 1647 şi 17 septembrie 1648. Costruind biserica mânăstirii, Arsenie i-a atribuit un alt hram – Intrarea în biserica – în loc de Înălâare, lucru care contravenea uzantelor medievale. Grija faţă de această mânăstire căreia îi face mai multe danii, se explica şi prin alegerea ei ca necropolă a familiei sale.

Despre egumenii mânăstirii, nu sunt prea multe informaţii. În secolul al XVII- lea documentele fac referire la cei cinci egumeni: Sava, Barbu, Ioanichie, Cosma şi Onofrie, unul dintre egumenii cei mai longevivi în funcţie. Apoi în secolul al XVIII-lea sunt mentionaţi Pavel, Daniil, Paisie urmaţi de alţi 17 egumeni.

Din punct de vedere arheologic, se va regăsi cu numele de Mânăstirea medievală Râncăciov sau Fosta Mânăstire Râncăciov în Lista monumentelor istorice 2004. S-au descoperit două lăcaşe anterioare pe suprafaţa mânăstirii actuale. Prima biserica (Rancaciov 1) a existat din vremea lui Vlad Călugarul, fiind un edificiu din lemn, cu o fundaţie şi soclu, compartimentat în altar, naos şi pronaos absidat.

Cel de-al doilea lăcaş religios (Rancaciov 2) este construit de Arsenie Şoimul împreună cu soţia sa Ana şi a fost o construcţie de înhumare a ctitorilor. Au fost descoperite mai multe morminte şi două cripte din cărămida pe plan triconic, compartimentat în altar, naos, pronaos şi pridvor deschis. Accesul la clopote se face pe o scara în spirală, iar decorul – vrejul viţei de vie şi strugurele – este putin neglijent, fiind unic în judeţul Argeş. Pictura are un rol redus. Se ştie că pictura interioară este opera zugravului Teodor.

Domeniul mânăstirii s-a format treptat din danii şi cumpărări şi consta în: moşii, munţi, heleştee şi vii. Moşiile mânăstirii au fost: Cârstieni, pe care se afla mânăstirea, Gorganu până la apa Argeşului, Brătuleşti lângă mânăstire şi care avea venit, viile de la care lua otaşina, Fureşti, pe apa Râncăciovului, Poenari, Boldeşti în judeţul Buzău, Cacaleţii de Rovine din judeţul Vlaşca, Negoieşti în Damboviţa, muntele Vaca sau Piscul Boului, lângă comuna Văleni-Muscel, Rădeşti din judeţul Olt, viile Diicului şi a Radului din dealul Gorganului,viile Huma din dealul Izvoranilor, viile lui Matei şi Negoiţă, paharnicul din Racoviţă.

Dacă în primele trei secole ale existenţei ei, mânăstirea Râncăciov oscilează între o situaţie relativ bună şi între una nefavorabilă, acum, declinul este ireversibil. Se înţelege astfel, de ce Regulamentul Organic a trecut-o în rândul celor mai sărace incluzand-o în clasa a VI-a.

Situaţia actuala s-a agravat. Din pisania mânăstirii rezulta ca seismul din 1940 a afectat-o destul de puternic, motiv pentru care în perioada 1942-1944 s-au făcut unele lucrări de consolidare, singurele de altfel, deoarece după seismele din 1977, 1986 şi 1990 nu s-a mai făcut nici o intervenţie de consolidare sau restaurare asupra monumentului, iar avariile s-au agravat în timp. Întrucât lucrările de consolidare ar fi putut să distrugă structurile arheologice, dar şi pentru a oferi date care să faciliteze procesul de restaurare, între 1-31 octombrie 1990 au fost intreprinse cercetări arheologice, de către specialişti ai Muzeului Judeţean Arges. Datorită stării avansate de deteriorare a monumentului, investigarea arheologică a impus o anumită prudenţă, evitandu-se apropierea de fundaţiile acestui lăcaş.

Proiectul de consolidare constă în introducerea unor elemente de beton armat prin care să se realizeze suplimentarea infrastructurii, o macrostructură la nivelul podului, consolidarea şi ancorarea turlelor de corpul bisericii.

În prezent, biserica este în curs de restaurare, inclusiv pictura. Deşi lucrările de renovare a mânăstirii Râncăciov au fost demarate încă din 1990, din păcate din lipsa fondurilor, după ce s-a montat o schela de consolidare provizorie a bisericii, nu s-a mai iniţiat niciun demers în vederea restaurării ei.
sursa:Revistă Cultural-Creştină

PELERINAJ - MANASTIREA BASC...
Actualizat 8 an (i) in urma
Pelerinaj -noiembrie 2010

Manastirea Bascovele
Numele manastirii vine de la "bascov", pisc impadurit cu stejari. Asezata intr-o depresiune larg deschisa spre soare, adapostita de jur-imprejur de paduri care o feresc de asprimea iernii si de arsita verii, manastirea are o pozitie geografica privilegiata, fiind situata la o departare de 25 km de Pitesti pe soseaua ce duce spre Ramnicu-Valcea.
Acest sfant lacas a fost zidit in vremea domnitorului Constantin Brancoveanu, de Vel Comisul Serban Cantacuzino, care facuse mai inainte fagaduinta lui Dumnezeu ca, daca-i va darui un fiu, va construi o manastire.
Dorinta i s-a implinit, dobandind o fiica pe care o boteaza Maria. Dumnezeu a voit altfel, fiica mult dorita s-a nascut, dar dupa nastere sotia s-a prapadit, iar la varsta de trei ani si fetita. In aceasta grea incercare el nu s-a deznadajduit si a implinit ceea ce a fagaduit, zidind o manastire pentru maici, careia i-a pus hramul "Intrarea in Biserica a Maicii Domnului".

Din tot trecutul manastirii si pana la 1835, nu avem nici o stire despre viata dusa de maicile de aici. La 1835 aflam ca, in urma unui cutremur, biserica s-a ruinat, fiind refacuta abia in 1843, cu sprijinul piosului crestin Stefu Nicolau din Pitesti. Cu acest prilej s-au mai adaugat si doua hramuri, tot in cinstea Maicii Domnului si anume Nasterea si Adormirea.
In 1863, secularizandu-se averile manastiresti, se ia si proprietatea Manastirii Bascovele, 17 pogoane pamant cultivabil si 27 pogoane gradini. In 1869, din cauza unui traznet, acoperisul bisericii si o parte din chilii au ars, fiind refacute.
In 1883, Episcopia cere Ministerului de Culte sa desfiinteze manastirea, pe motiv ca se afla in ruina si are personal putin.

Cel care a facut sa renasca viata spirituala a manastirii Bascovele a fost P.S. Episcop Nichita Duma al Argesului care, la propunerea preotului slujitor Ion Balasescu, reinfiinteaza acest sfant lacas.
In timpul Arhimandritului Grigorie Uritescu, vicarul Eparhiei, manastirea cunoaste o perioada de intense innoiri edilitare: corpuri noi de chilii, restaurarea cladirilor vechi si a bisericii - repictata de Teodor Petrescu din Tutana - Arges, inte anii 1948-1950.
In 1959, acest sfant lacas este din nou desfiintat, iar in chiliile manastirii ia fiinta Centrul de Ingrijire si Asistenta Bascovele. In 1991, prin purtarea de grija a Prea Fericitului Patriarh Teoctist, Sfantul Sinod aproba reinfiintarea a trei manastiri, monumente istorice: Bascovele, Cotmeana si Glavacioc.

In urma acestui act de dreptate, patru dintre fostele vietuitoare s-au reintors in manastirea de metanie, avnd la dispozitie doar trei chilii, celelalte fiind ocupate cu bolnavii centrului. Aceasta situatie a durat pana in iulie 2005 cand, dupa indelungi staruinte la forurile judetene, s-a reusit eliberarea intregului ansamblu monahal.
In 2006, s-a construit trapeza manastirii. In iulie 2007, in urma unei furtuni, acoperisul bisericii s-a spart, fiind refacut tot cu sita.
Manastirea Bascovele este un loc de alinare si sporire duhovniceasca pentru tot sufletul credincios
sursa:crestinortodox.ro











































.





MANASTIREA CORBII DE PIATRA
Actualizat 7 an (i) in urma
Manastirea Corbii de Piatra

Inceputurile vietii monahale la Corbii de Piatra sunt mai putin cunoscute. Majoritatea asezamintelor monahale au aparut in locul altora mai vechi, lucru ce se crede ca s-a intamplat si la Corbii de Piatra. Locul este recunoscut drept o vatra ascetica romaneasca.
Prima atestare documentara, la 23 iunie 1512, nu reprezinta si infiintarea manastirii. Astfel, avem marturii certe conform carora locasul ar fi existat si inainte de aceasta data.

Biserica rupestra de la Corbi deriva tipologic din bisericile sala, cu doua altare dedicate unui hram dublu si caracteristice lumii bizantine din secolul al X-lea. Ea se inrudeste tipologic cu grupul de biserici rupestre din Capadocia.
O particularitate unica la noi in tara este altarul dublu racordat la o singura nava. Ea poate fi regasita numai in Bulgaria la Saborenata Tarcva si Tarcvata. Aceasta solutie apare probabil in cazul unor mici comunitati de calugari care se pot lipsi de diaconicon.
Caracteristicile stilistice, calitatea picturii, insotite in exclusivitate de inscriptii grecesti, coroborate cu stirile documentare, permit datarea cu certitudine a ansamblului la inceputul secolului al XIV-lea. Ansamblul rupestru de la Corbii de Piatra constituie dovada concreta a existentei unor nuclee monastice de tip anahoretic in Tara Romaneasca inca inainte de organizarea bisericii muntene din secolul al XIV-lea.
La 23 iunie 1512, monahia Magdalina, fiica si sotie de boier, proprietara ereditara a mosiei de la Corbi, reinfiinteaza manastirea de la Corbii de Piatra, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care o inchina domnitorului Neagoe Basarab, manastirea capatand astfel inca de la reinfiintarea ei statutul de manastire domneasca. Este si prima manastire de calugarite atestata documentar la noi in tara.
Diaconul Paul de Alep, care in 1658, il insoteste pe patriarhul Macarie al Antiohiei in Tara Romaneasca, viziteaza si biserica din piatra de la Corbi despre care spune ca este "o biserica mica dar foarte frumoasa in care se mai pot inca vedea pe pereti urmele vechii zugraveli si care a fost redeschisa in urma viziunii pe care a avut-o un eremit sfant".
Dupa doar trei ani, probabil din cauza conditiilor vitrege de vietuire, la Corbi sunt adusi calugari, maicile fiind mutate la manastirea Cornetu.
In prima jumatate a secolului al XVIII-lea manastirea devine biserica de mir, ca urmare a asezarii in jurul ei a unei puternice colonii de romani veniti din motive de prigoana religioasa din Jina Sibiului.
La inceputul secolului urmator, biserica va fi modificata, luand infatisarea pe care o are si astazi. Atunci, arhiereul Iosif de Sevasta, ia hotararea de a mari sfantul locas, daltuind in stanca un pronaos de 5.5 metri pe 4.5 metri cu intrare spre nord in naos. Tot atunci se sparge zidul despartitor dintre cele doua altare, din care ia nastere noua sfanta masa, si se construieste o noua catapeteasma, care va fi pictata de un oarecare Stefan zugravul.
In anul 1882 in timpul slujbei de Inviere peretele vestic al naosului s-a surpat, neranind pe nimeni, iar credinciosii, in vara aceluiasi an, au adus niste mesteri italieni cioplitori in piatra de la Albestii de Arges, care au cioplit din stanca surpata niste caramizi imense, ca de cetate, cu care au reconstruit peretele surpat.
In partea sudica se afla trapeza monastirii daltuita la randu-i in piatra si care in vechime slujea si de divan, cand domnitorul tarii lua parte la hramul monastirii cu care ocazie judeca cele mai grele procese si stingea anumite neintelegeri.
Deasupra bisericii, incastrata in stanca, se afla crucea de piatra de la 1700, iar in fata bisericii este paraclisul de lemn cu clopotnita construit in 1890.
In ultimul timp, in biserca se slujea rar, o data pe an, de Sf. Ap. Petru si Pavel, praznic care a fost preluat in mod eronat de evlavia localnicilor ca hram al bisericii. Hramul manastirii de la intemeierea ei a fost Adormirea Maicii Domnului, asa cum apare si in toate documentele ulterioare.
sursa:crestinortodox.ro
PELERINAJ - MANASTIREA COBIA
Actualizat 8 an (i) in urma

Pelerinaj -noiembrie 2010

Manastirea Cobia

Manastirea Cobia se afla in comuna omonima din judetul Dambovita. Manastirea Cobia este un unicat in contextul monumentelor existente prin decoratia exteriorului - nemaiintalnita in arhitectura noastra. Situata in partea de sud-vest a judetului, pe drumul judetean 702E, intr-un peisaj specific Campiei Gaiestilor, strabatuta de apele paraului Cobiuta, comuna ofera vizitatorilor o salba de bisericute din lemn (patru la numar) toate datate la sfarsitul veacului al XVIII-lea, cu dezvoltari planimetrice specifice arhitecturii religioase din lemn dambovitene, prin tratari arhitecturale originale, un adevarat regal pentru cunoscatori.
Manastire Cobia, locas de rugaciune pentru calugari, a functionat pana la secularizarea averilor manastiresti, moment in care, fiind parasita de calugarii greci, a devenit biserica de mir. Este situata la 7 kilometri nord-est de Gaiesti si la 25 de kilometri sud-vest de orasul Targoviste, in satul Manastire, pe soseaua Gaiesti - Targoviste.
Satul Manastire se intinde de o parte si alta a soselei intr-o vale larga, intre doua dealuri de mica inaltime, acoperite cu padure de stejar. Biserica este asezata intr-un cadru natural foarte frumos, la 100 de metri de soseaua asfaltata, in dreapta mergand din Gaiesti spre Targoviste, la 50 de metri de paraul Cobiuta si inconjurata la est si vest de plantatii de nuci.

Manastirea Cobia - scurt istoric

Manastirea poarta hramul Sfantul Ierarh Nicolae si a fost construita intre anii 1571-1572 de Badea Bolosin Stolnicul, sub domnia lui Io Alexandru Voievod. Biserica, transformata in nenumarate randuri, este tot ce a mai ramas din vechea Manastire Cobia. Dupa anul 1680, biserica a fost reparata de Parvu Cantacuzino. Intre anii 1723-1724 s-au prabusit coltii bisericii, iar in 1752 a fost inchinata fundatiei filotime de la Pantilimon.
Eforia spitalelor se ocupa in veacul al XIX-lea de biserica devenita parohiala, facand reparatii dupa cutremurile din 1802, 1830, 1838. In anul 1843, sub ingrijirea eforiei se reface acoperisul bisericii, precum si casele egumenesti construite pe beciurile boltite, vechi, ce se aflau la sud-vest de biserica.
Cutremurul din 1883 surpa turla mare a naosului, antrenand si o parte din zidurile altarului. Eforia Spitalelor intervine si repara turla din lemn mai groasa decat cea originala (lipsita de profilatura celei vechi), repara zidurile si construieste catapeteasma din zid asa cum o vedem si astazi. In deceniul III al secolului al XX-lea, sub conducerea arhitectului Horia Teodoru, se face o noua restaurare. O alta restaurare se face de Comisia Monumentelor Istorice in 1938.
Sondajele stratigrafice intreprinse de Departamentul Monumentelor Istorice intre 1974-1975 releva faptul ca biserica nu avusese nicicand picturi murale. Pentru viitor se planuieste sa se faca o pictura corespunzatoare planului arhitectonic al bisericii, pictura inspirata din cea de la Bucovatul Vechi, Dolj si din Bolnita de la Manastirea Cozia. In anul 2001 s-a reusit ca biserica sa fie pictata de pictorul Romeo Andronic.
In anul 1989, in conditii de clandestinitate, preotul paroh Popescu Ioan incepe reparatiile imperios necesare, acoperisul fiind prabusit si biserica in stare de degradare. Din cauza ateismului de atunci, acestea au fost intrerupte si s-au reluat abia in 1994, cu refacerea acoperisului si a turlelor de catre Departamentul Monumentelor Istorice si cu grija parintelui paroh Popescu Ioan, lucrare incheiata in 1995.
Prin sapaturile arheologice din zona ansamblului monastic de la Manastirea Cobia, au fost descoperite fundatiile vechiului turn, contemporan bisericii (1571), precum si urmele vechiului zid de incinta. Au mai aparut, de asemenea, si urmele unor locuinte de suprafata din secolul al XVI-lea.

Manastirea Cobia - arhitectura

Exteriorul bisericii poseda o decoratie unica in arhitectura noastra: paramentul este alcatuit numai din caramida smaltuita - verde, ocru, sienna - ceea ce da un aspect de imensa bijuterie monumentului. Fatada bisericii este decorata cu firide ce se intind pe toata inaltimea sa si sunt terminate in arc de cerc, cu archivoltele marcate de un sir de caramizi.
Biserica este de tip triconic, compartimentata in altar, naos, pronaos, avand dimensiuni in interior de 14 metri lungime si 6 metri latime. Altarul relativ mic si destul de inalt ii confera o zveltete placuta. Are in partea de est o fereastra, inspre nord are o mica nisa (proscomidia). Naosul este mic, treflat, cu cele doua abside inguste si adanci, avand fiecare cate o fereastra. Pe naos este asezata turla mare, deschisa, a bisericii.
Pronaosul largit, dreptunghiular, dezvoltat, croit dupa modelul ctitoriei lui Neagoe Basarab de la Curtea de Arges. Este incoronat cu 3 turle, cea mare in mijloc, iar celelalte doua plasate in colturile de nord-vest si sud-vest. Sistemul de boltire este realizat cu 3 bolti semicirculare pe laturile de nord, vest, sud.
Lumina in pronaos vine de la cate doua ferestre asezate pe fiecare parte - total patru. Pronaosul este separat de naos printr-un zid care are o mare deschidere pentru circulatie. Catapeteasma este din zid gros de 60 centimetri. Biserica nu are pridvor.
Cele patru turle ca si peretii exteriori ai bisericii au o plastica decorativa a fatadelor care ne aminteste de biserica Manastirii Cotmeana, fiind placata exclusiv cu caramida aparenta smaltuita si divers colorata: caramizii, verde-brun si ocru-galben (traditia orala ne spune ca aceste caramizi au fost aduse din Italia).
Peretii sunt decorati in exterior cu un sir de firide pe toata inaltimea fatadelor. Firidele sunt despartite de pilastri lati si se incheie in partea de sus cu arcuri semicirculare. Usile din anul 1723, frumos ornamentate, se afla acum la Manastirea Sinaia. Acoperisul din lemn cu invelitoare de tabla. Pardoseala este din dale de piatra.
Clopotnita este zidita la circa 15 metri vest de biserica, pe ruinele fostei clopotnite. Pare a fi din veacul XVII sau chiar mai veche. Biserica de la Manastirea Cobia defineste clar o faza importanta in dezvoltarea arhitecturii din Tara Romaneasca, avand reale calitati artistice.
Clopotnita este zidita la circa 15 metri vest de biserica, pe ruinele fostei clopotnite. Pare a fi din veacul XVII sau chiar mai veche. Biserica de la Manastirea Cobia defineste clar o faza importanta in dezvoltarea arhitecturii din Tara Romaneasca, avand reale calitati artistice.
Secolul XVI constituie faza de formatie a unei scoli locale in arhitectura bisericeasca din Tara Romaneasca si astfel se dezvolta asa numitul stil vechi romanesc sau muntenesc. Se formeaza o scoala de mesteri constructori, sculptori si decoratori bastinasi, care nu mai copiaza modele straine, ci recurg la imitarea vechilor constructii din tara, transformand elementele straine intr-un spirit nou, adaptat la gusturile, posibilitatile si conditiile locale.
Se inalta astfel numeroase biserici mici, mai ales la tara, si, in majoritate, ctitorii boieresti. Ca element nou apare acum, deocamdata sporadic, la fatada de apus, pridvorul pe arcade deschise.
Dintre bisericile mai importante de acest fel din secolul al XVI-lea, amintim, de exemplu: Biserica Schitului Cetatuia, Biserica fostei Manastiri Valea, Biserica din Stanesti-Valcea, Bolnita de la Cozia, Biserica Curtea Veche din Bucuresti, Biserica fostei Manastiri Bucovat, Biserica fostei Manastiri Cobia si multe altele.
surasa:crestinortodox.ro
PELERINAJ - MANASTIREA GLAV...
Actualizat 8 an (i) in urma

Pelerinaj - noiembrie 2010

Manastirea Glavacioc este o manastire ortodoxa din judetul Arges, una dintre cele mai vechi din tara.
Localizare

Este situata la circa 64 km sud-est de orasul Pitesti si 35 km sud de orasul Gaesti. Manastirea este asezata pe o colina din marginea satului Glavacioc, in apropiere de raul Glavacioc.

Etimologie

In legatura cu numele satului de origine slava, Iorgu Iordan pune cuvantul Glavacia intre denumirile care arata forma sau infatisarea locului. Bogdan Petriceicu Hasdeu afirma ca forma mai veche a fost Glavaciov. In secolul al XVI-lea apare forma Glavaciog, iar forma Glavacioc apare dupa secolul al XVIII-lea.

O legenda locala pune originea denumirii pe seama gasirii craniului (gleava) unui boier strain (ciocoi) in albia raului Glavacioc.

Istoric

Despre manastire nu exista date certe cu privire la infiintarea ei, dar se considera ca este din vremea lui Mircea cel Batran.

Prima atestare documentara a Manastirii Glavacioc dateaza din anul 1441, cand Vlad Dracul intareste proprietatea manastirii asupra unui sat daruit de banul Radu. Banul Radu este primul dregator cu aceasta calitate care apare in sfatul domnesc al lui Mircea cel Bãtran inainte de anul 1400, ceea ce ne indica faptul ca manastirea exista la inceputul secolului al XV-lea.

Profesorul Constantin C. Giurescu identifica Manastirea Glavacioc cu Manastirea Strugalea[1], mentionata intr-un document din 11 mai 1409, scris in cetatea Giurgiului. Prin acest document voievodul Mircea cel Batran scuteste de slujbe si dajdii un sat ce se chema Pulcouti, daruit respectivei manastiri[2]. Dintr-un hrisov domnesc al lui Radu cel Mare, datat la 20 iulie 1507, aflam ca Mircea cel Batran ar fi daruit in vremea sa Manastirii Glavacioc satul Calugareni de pe Neajlov si un alt sat cu acelasi nume, aflat pe raul Teleorman.

Nepotul lui Mircea cel Batran, Vlad al IV-lea Calugarul a rectitorit manastirea distrusa, probabil, odata cu invazia otomana din anul 1462. El ridica din temelie o biserica din zid in locul celei din lemn, inzestreaza manastirea cu multe venituri si mosii si foloseste Glavaciocul ca resedinta domneasca[3]. Este inmormantat aici in septembrie 1495. Fiul sau, Radu cel Mare, a ispravit biserica si a intarit proprietatile. Hamza, banul Craiovei, si Marga cea tanara (fiica lui Matei - banul din Caracal) sunt alti binefacatori ai mãnãstirii. Alexandru al II-lea Mircea intareste o parte din satul Obislav, daruit de fiica lui Hamza pentru sufletele celor patru fii ai sai ucisi in septembrie 1568 si inmormantati in aceasta manastire.

Dovezi de vechimea manastirii sunt si in hrisoavele si actele domnesti ale lui Neagoe Basarab - 30 iulie 1512, Mihnea al II-lea Turcitul - 8 ianuarie 1580, ale lui Matei Basarab - 14 aprilie 1643 si 27 octombrie 1645.

Cea dintai refacere apartine lui Mihnea al II-lea Turcitul, care a construit si chiliile precum si clopotnita din piatra.

Paul de Alep, care a insotit pe patriarhul Macarie de Antiohia in tarile romane, scrie in notele lui in anul 1657: "Biserica este mare si cu o arhitectura frumoasa, avand doua turle, una deasupra navei, cealalta deasupra corului. Pe cele patru coloane sunt patru arcuri pe care este rezemata turla. (...) Chiliile manastirii toate sunt din piatra". Asemanand-o cu "biserica Adda din tinutul Tripoli", Paul de Alep mentioneaza ca nu a mai "vazut in aceasta tara nici o alta biserica care sa poata fi asemanata acesteia". [4]

Intre 1701-1704, cand domn era Constantin Brancoveanu, s-a facut a doua renovare fiind egumen Ştefan. Constantin Brancoveanu reface casa domneasca si pivnita manastirii.

In anul 1802, in urma unui cutremur, biserica se darama. Este refacuta din temelii de Eforia Şcoalelor prin boierul paharnic Costache Faca intre anii 1840-1843. In 1858 biserica este inchisa din cauza degradarii.

Egumenul manastirii, arhimandritul Misail, scria ministrului Instructiunii: "Sosind timpul in care nu mai poate fi locuit intr-o casa careia ii lipseste usi, ferestre, dusumele si parte din invelitoare, iar mai cu seama bisericii dupa ce ca-i lipseste ferestrele fiind cazute, apoi ameninta si pericol, precum din ordinul sfintei Mitropolii, s-a dat voie a se inchide. E trist, Domnule Ministru, a ne uita la zidurile bisericii si sa nu putem merge intr-insa spre slujba. Suntem aici ca sa suferim lipsa ei, caci glasul ce am ridicat strigand sa ni se repare manastirea ni s-a ragusit; nu mai avem nici unde trai, caci au cazut usi, ferestre, tavanul, pericol ce ar face sa se puna la cale reparatia manastirii"[5].

Manastirea a avut un rol de prim ordin in reteaua asezamintelor sfinte din Vlasca, devenind, la un moment dat, chiar resedinta a judetului[6].

In perioada comunista, manastirea a fost transformata in biserica de mir. O noua reparatie a ansamblului s-a facut in anii 1974-1976, cand s-a refacut si cladirea chiliilor, care a fost acoperita cu tabla. In 1991, prin purtarea de grija a PS Episcop Calinic al Argesului si Muscelului, manastirea este redeschisa, avand ca staret pe ieromonahul Cretu Claudiu Casian. Procesul de restaurare a manastirii continua si astazi.

Descrierea manastirii

Biserica este in forma de cruce, cu ziduri groase din caramida. Catapeteasma este din lemn nesculptat. Naosul este delimitat de pronaos prin 2 stalpi (dreapta-stanga) marginali. Altarul este luminat de o singura fereastra pe peretele din rasarit, iar naosul si pronaosul primesc lumina fiecare de la cate doua ferestre. Pardoseala este din lespezi de piatra. Are o singura turla pe naos. Pridvorul este inchis, cu peretii din interior varuiti in alb.

Acoperisul bisericii este din tabla. Peretii exteriori sunt simpli, varuiti in alb.

Clopotnita, constructie refacuta dupa 1991, se afla la 15 m in fata bisericii. Cladirile chiliilor inconjoara biserica, ele tinand loc si de ziduri imprejmuitoare.

Viata duhovniceasca

Inca din trecutul indepartat, in manastire s-a dus o viata duhovniceasca superioara. Dintre egumenii manastirii, doi au ajuns mitropoliti ai Ungrovlahiei: Varlaam al II-lea (egumen intre 1660-1670), Grigorie al II-lea de la Coltea (fost egumen intre 1758-1761), facut mitropolit la 26 iulie 1760, iar alti 3 au ajuns arhierei. Vladica de Cerveno (fost egumen 1770-1783) episcop in orasul Cerveno la sud de Rusciuc, Venedict episcopul (egumen 5 iulie 1642-14 aprilie 1643) si Calistrat Sevastios (23 iunie 1861-1 octombrie 1862). Biserica a fost considerata inchisa din 15 februarie 1858, dar ultimul egumen, Calinic Protosinghelul, a activat intre 1 octombrie 1862-13 decembrie 1863, iar anterior acestuia, tot dupa 1858, a fost egumenul Calistrat (1861-1862).

Legende

Inceputurile manastirii sunt invelite in neguri de legenda. Se spune ca pe locul unde este construita Manastirea Glavacioc, in timpul lui Mircea cel Batrin, un cioban a gasit intr-o pestera o icoana facatoare de minuni, ce poarta chipul Fecioarei Maria. Atunci, voievodul a decis construirea acestui lacas sfint. La icoana cu chipul Maicii Domnului s-a inchinat si s-a rugat si Vlad Ţepes ori Vlad Dracul, sa castige bataliile cu dusmanii romanilor. Acea icoanã a fost luata la un moment dat de niste calugari si dusã la Manastirea Curtea de Arges. A doua zi dimineata, cand au intrat calugarii in manastire, s-au inchinat cand au vazut icoana asezata la locul de unde fusese luata[7].

De asemenea, langa manastire se afla un izvor, despre apa caruia se spune ca este facatoare de minuni. Acesta izvoraste de sub altarul bisericii si iese la suprafata la poalele colinei pe care este asezata manastirea. Apa lui formeaza un mic lac. La izvor se afla un monument refacut in anul 1945 si un altul construit in 2007.

Legenda spune ca Vlad al IV-lea Calugarul s-a tamaduit de o boala de stomac de care suferea band din apa izvorului.


CHILIA LUI DANIIL SIHASTRU
Actualizat 8 an (i) in urma
MANASTIREA RADU VODA
Actualizat 8 an (i) in urma

28 noiembrie-2010

Manastirea Sfanta Troita - Radu Voda este asezata in centrul Capitalei. Pe malul Dambovitei, in imediata apropiere a Pietii Unirii, invecinandu-se cu dealul Patriarhiei; "peste drum" de Curtea Veche.

Ansamblul Radu Voda este monument istoric, de arta si de spiritualitate romaneasca. Istoria deosebit de agitata a acestui lacas este parca o icoana a istoriei poporului nostru, cu piedici de toate felurile, cu infrangeri si biruinte. Pe locul acesta ridicat, de pe malul Dambovitei, s-au descoperit vestigiile arheologice ale celei mai vechi asezari de pe aceste meleaguri, datand din paleolitic. Inca de pe vremea geto-dacilor asezarea de aici era fortificata. Prima biserica (cca. 1500), dar si cea de a doua (cca. 1560) au fost distruse.

Astazi, complexul Radu Voda este compus din Biserica, Turnul clopotnita, Seminarul Teologic, Ruinele Palatului Domnesc. Asezamantul a trecut prin grele incercari: a fost puternic avariat in timpul retragerii lui Sinan Pasa. Dupa ce a fost inchinat calugarilor greci, acestia au luat, la plecare, toate odoarele si obiectele de pret ale manastirii. Iar in 1875, Titu Maiorescu, in calitate de ministru al Cultelor, dispune demolarea incintei, zidurile fiind pur si simplu aruncate in aer. Turnul clopotnita este cel mai inalt din Bucuresti (cca. 25 de metri).

Este de remarcat arhitectura deosebita a Bisericii Radu Voda, cu ziduri exterioare groase de 1, 5 metri, cu o frumoasa si sobra decoratie, catapeteasma, dar si pictura complet refacuta de parintele arhimandrit Sofian Boghiu. In pronaos se pastreaza pictura lui Gh. Tattarescu. Tot aici, intr-o frumoasa racla se gasesc parti din Sfintele Moaste ale Sfantului Nectarie Taumaturgul.

Manastirea nu percepe taxa de cazare sau de intrare, iar credinciosii pot vizita Manastirea, Turnul, Ruinele si Seminarul zilnic, de la ora 8, odata cu inceperea slujbei, pana la ora 20.
sursa:h.p.r.


BISERICA SFANTUL ELEFTERIE-...
Actualizat 8 an (i) in urma
Biserica Sfantul Eftimie - Fundenii Doamnei

Biserica Fundenii Doamnei

In marginea de nord-est a Bucurestilor, intre case modeste situate pe malul de nord al lacului Fundeni, in mijlocul unei incinte plantate, se ridica una din cele mai frumoase ctitorii ale Spatarului Mihail Cantacuzino, Biserica Fundenii Doamnei.
Acest monument se remarca prin frumusetea exotica a decoratiei fatadelor sale, lucrate cu delicatete si maiestrie in tehnica stucului. Ornamentatia coloanelor din piatra ale pridvorului, ancadramentelor usilor si ferestrelor precum si celelalte componente artistice sporesc valoarea acestui monument.
Biserica din Fundenii Doamnei poarta hramul Sfantul Eftimie cel Mare.

Sfantul Eftimie cel Mare

Sfantul Eftimie cel Mare a trait in secolul al IV-lea. El s-a nascut in Melitina - Armenia, ca rod al rugaciunii parintilor sai, care i-au pus numele Eftimie - "voie buna", in limba greaca.
Dupa moartea tatalui sau, Eftimie a fost dus de mama sa la Evtroiu, episcopul Melitinei, care l-a hirotonit preot. La varsta de 29 de ani el a plecat la Ierusalim si a ramas acolo, intr-o pestera, impreuna cu Cuviosul Teoctist.
Aici el vindecat multi bolnavi si a savarsit numeroase minuni: a hranit 400 de calatori cu putine paini mici si a facut roditoare, cu rugaciunea lui, pe multe femei care nu puteau sa aiba copii. Sfantul Eftimie a adormit in Domnul la varsta de 97 de ani.
Sfantul Eftimie este sarbatorit in fiecare an, la data de 20 ianuarie.

Biserica Sfantul Eftimie - scurt istoric

Biserica a fost terminata la anul "1699 mai 1", data consemnata pe zidul de nord al pronaosului si in pisanie. Biserica se incadreaza in arhitectura epocii brancovenesti, deosebindu-se insa de celelalte ctitorii (Coltea, Sinaia) prin inedita sa decoratie de stuc, a fatadelor, in stil oriental de influenta persana.
Decoratiile deosebite sunt incarcate de un bogat simbolism. Acestea par decoratii eshatologice - ca o chemare catre morti, pentru a-si petrece in mod agreabil viata de dincolo, intr-o ambianta real imaginara, cu palate, chiparosi, flori rare, cupe de vin si fructe exotice.
Biserica a mai fost restaurata in anul 1860 de catre Maria Ghica Doamna, de atunci capatand numele de "Fundenii Doamnei". Intre anii 1997-2003, sub indrumarea preotului paroh Daniel Onaca si a arhitectului Victor Popa, s-au desfasurat ample lucrari de restaurare si consolidare, pe masura acestui ansamblu cu o ornamentatie surprinzatoare in arhitectura romaneasca a secolului al XVII-lea. Dupa terminarea restaurarii cladirii, s-a lucrat in continuare la restaurarea picturii.

Biserica Sfantul Eftimie - arhitectura deosebita

Desi construita in epoca de inflorire a stilului brancovenesc, ctitoria spatarului Mihail Cantacuzino, prezinta alte trasaturi decat monumentele epocii. In primul rand, edificiul este mai putin lung ca de obicei, iar turla de pe naos, lipsita de postament, pare scunda.
Biserica are un plan triconc (baza de 18 x 7 metri si inaltimea de 9 metri; turla principala are o inaltime de 11 metri), cu o turla octogonala fara postament, pe naos si un turn-clopotnita mai mic, pe pronaos, cu acces printr-o scara plasata in grosimea zidului din coltul de nord-vest.

Un pridvor elegant, deschis, cu arce trilobate - trei in fatada principala si cate doua laterale - sprijina pe coloane zvelte, dar putin inalte, din piatra sculptata cu vrejuri in spirala si capiteluri compuse din patru volute intre foi de acant.
Pe conturul exterior al arcelor si intre acestea, sunt prevazute decoratii din stuc, cu impletituri florale. Bazele coloanelor se sprijina pe parapetul din caramida ce continua soclul cladirii. Pe peretele pridvorului este pictata o ampla compozitie infatisand Judecata de Apoi, de catre celebrul zugrav Parvu Mutu (1657-1735).
Remarcabil este decorul neobisnuit al fatadelor, care include motive ornamentale in stuc preluate din miniatura persana: masute cu vaze de flori, chiparosi, havuzuri, palate, ramuri inmanunchiate de lamai.
Biserica Fundenii Doamnei - interiorul bisericii

Un portal, realizat in anul 1939 dupa modelul celui de la Manastirea Cotroceni, cu ancadrament de inspiratie baroca, strajuit pe frontispiciu de vulturul bicefal, permite intrarea in pronaos.
Pronaosul este usor supralargit, acoperit cu o calota semisferica ce se descarca pe patru arce in plin cintru, cele longitudinale fiind foarte late. Un arc desparte pronaosul de naos. Naosul este acoperit cu o bolta din care se naste turla-Pantocrator. Bolta este sustinuta de patru arce prin intermediul pandantivilor.
Pictura prezinta nimburi in relief. Acestea se intalnesc la Iisus Pantocrator, Maica Domnului din calota naosului si la sfintii militari. Aureolele au fost aurite dar se pastreaza numai urme de aur pe alocuri. Exista o asemanare evidenta intre tehnica de aurire folosita la Fundenii Doamnei si cea folosita la Filipestii de Padure folosita de Parvu Mutu.
Tehnica in care a fost executata pictura este o combinatie "a fresco" si "a secco". Pictura murala prezinta exfolieri active ale stratului de culoare, avand o multitidine de lacune. S-au pierdut trasaturile multor portrete, vesminte, detalii de arhitectura si peisaje.
Se pastreaza tabloul votiv din pronaos, zugravit in jurul anilor 1756-1757, in timpul lui Constantin Mavrocordat. In restul pronaosului, in naos si in altar, pictura dateaza din anul 1860, ca urmare a reparatiilor efectuate si consemnate in pisania din interior (4 august 1860).

Biserica Fundenii Doamnei - curtea bisericii

Curtea bisericii, pe vremuri cimitir, este inconjurata de o imprejmuire din zid.
In fata cimitirului din jurul bisericii, in spatiul verde ce se intinde pana la sosea, este ramasa o cruce veche din piatra si un monument al eroilor din Primul Razboi Mondial.
Dupa demolarea Bisericii palatului Cotroceni, in anul 1984, osemintele domnitorului Serban Cantacuzino, a doi dintre fratii sai, Iordache si Matei, au fost reinhumate in Biserica Fundenii Doamnei, in anul 1987. In septembrie 2004, osemintele au fost duse si reinhumate in pronaosul Memorialului ridicat in incinta Palatului Cotroceni
Biserica Fundenii Doamnei se afla pe Soseaua Fundeni, nr. 138, aici ajungandu-se usor din cartierul Colentina sau din Soseaua Pantelimon.
sursa:crestinortodox.ro
SCHITUL OSTROV
Actualizat 8 an (i) in urma
Schitul Ostrov din Călimăneşti
Schitul Ostrov este amplasat pe o insulă a lacului de acumulare din staţiunea Călimăneşti, judeţul Vâlcea. Fiind construit în jurul anului 1521, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, schitul a fost până în anul 1890 un schit de călugăriţe.

În jurul anului 1970 în timpul construcţiei hidrocentralei Călimăneşti insula pe care se află schitul a fost înălţată cu aproximativ 6 metri pentru a nu fi indundată.
LUNEA LUMINATA LA MANASTIRE...
Actualizat 8 an (i) in urma
25 aprilie - 2011
DUMINICA TOMII LA BISERICA ...
Actualizat 8 an (i) in urma
VECHI MANASTIRI DIN JUDETUL DAMBOVITA

1 MAI -2011
DUMINICA TOMII LA MANASTIRE...
Actualizat 8 an (i) in urma
MANASTIREA DEALU
DUMINICA TOMII LA MANASTIRE...
Actualizat 8 an (i) in urma
MANASTIREA VIFORATA
DUMINICA TOMII LA MANASTIRE...
Actualizat 8 an (i) in urma
MANASTIREA NUCET
MANASTIREA FAGET - ARGES
Actualizat 7 an (i) in urma

6 august 2011

Mănăstirea FĂGET
Istoricul: Biserica mănăstirii a fost ctitorită în 1572 de Ivaşcu Golescu pe vatra alteia mai vechi. Viaţa monahală a continuat până la secularizarea averilor mănăstireşti în 1864, după care a devenit biserică de mir. Prea cucernicul preot Pufu Gheorghe în anii 1983-1984 a fost parohul acestei biserici.

Descriere: Biserica este construcţie mare şi înaltă din zid gros de cărămidă. Spaţiul este compartimentat în altar, naos şi pronaos. Altarul foarte spaţios primeşte lumina de la o fereastră la răsărit şi alte două aşezate pe zidul din sud şi cel nordic. Naosul cu absidele largi dar puţin adânci este luminat de o fereastră aşezată la sud şi alta la nord. Pe naos este o turlă deschisă, cilindrică, luminată de 8 ferestre şi acoperită cu tablă în solzi. Turla a fost ridicată în 1983. Vechea turlă a existat până în 1802 când a căzut la cutremur. Pronaosul este luminat de două ferestre aşezate una la sud, alta la nord. Din pridvorul deschis se intră în pronaos prin partea de vest printr-o uşă de stejar masivă, cu grilaj metalic la exterior. Ferestrele bisericii sunt largi, înalte, apărate la exterior de un grilaj din fier forjat. Pardoseala în biserică este din lespezi de piatră. Pridvorul deschis este susţinut în faţă de doi stâlpi de zid. Este acoperit cu tablă ca şi biserica, iar pardoseala este din ciment.

Pictura: Pictura veche a bisericii a fost realizată în ulei de Petre Zugravul şi Grigore. I s-au efectuat două restaurări, una în vremea lui Constantin Brâncoveanu, alta cu prilejul renovării bisericii în 1983-1989.

Accesul:

Este situată pe şoseaua Piteşti-Mioveni la km 13 ramificaţie dreapta prin Colibaşi 6 km până la mănăstire. La mică distanţă de mănăstire, care este în marginea de nord a satului, începe dealul acoperit de pădure şi tot dealuri acoperite de pădure sunt la mică distanţă în partea de vest şi est a mănăstirii Satul Făget pe care-l privim de pe înălţimea pe care este construită Mănăstirea se întinde dinspre sud spre nord între două dealuri.
ARGES,PAMANT BINECUVANTAT !
Actualizat 6 an (i) in urma
1-2 octombrie 2011
IMAGINI,FRUMOS SI CULOARE
Actualizat 7 an (i) in urma
SCHITUL DRAGOSLAVELE - ARGES
Actualizat 7 an (i) in urma

29 aprilie - 2012

Biserica schitului este din lemn, construita in stil maramuresan de catre credinciosii din Borsa - Maramures, la sfarsitul secolului al XVII-lea. Biserica este asezata pe un soclu inalt, zidit din bolovani de piatra. Are peretii din grinzi de lemn in exterior.

Intrarea in biserica se face printr-o usa masiva din lemn. Interiorul bisericii este compartimentat in Altar, naos si pronaos, avand catapeteasma si stranele frumos sculptate. Biserica este acoperita cu sindrila, acoperisul avand o streasina foarte larga, care acopera un cerdac construit pe partea sudica a bisericii si pe toata lungimea ei. Turla foarte inalta, tuguiata, in stil maramuresan, serveste si pe post de clopotnita.

CASA MEMORIALA "GEORGE...
Actualizat 7 an (i) in urma

30 aprilie - 2012

Comuna Valea mare-Pravat, satul Namaesti - Arges
Poetul umorului sanatos
si al unei duiosii profunde
si ascunse a colindat tara impreuna cu parintii sai,
manati de profesia mamei
si stabilindu-se, in cele din urma, la Namaesti, judetul Arges. Pentru ca aici si-a trait o buna parte din viata si a intemeiat o familie,
casa a devenit memoriala.
Este o constructie
tipic musceleana, cu demisol,
etaj si pridvor la fatada,
cum se vad multe case la munte.
Carti de suflet
Muzeul ocupa etajul - un hol si doua camere, unde se afla o abundenta de exponate originale, copii si facsimile. In hol este expus ultimul portret al poetului, o figura trista, prevestitoare... precum si cateva volume aparute in timpul vietii: Balade vesele si triste, Parodii originale, Migdale amare, Scrisori fara adresa (proza umoristica si pesimista), Pirin-Planina, amintiri din prizonieratul in Bulgaria si altele, in editii diferite. lata si manuscrisul romanului neterminat: Minunile Sfantului Sisoe - cartea ce i-a fost mai aproape de suflet.
Balada chiriasului grabit
In incaperea din dreapta - cu mobilier din fosta camera de lucru a poetului - este expusa o multime de documente ce refac nu numai viata scriitorului, ci o parte din laboratorul sau poetic. Printre ele, versiunea initiala a poeziei Noapte de vara, definitivata sub titlul Noapte de mai. Pe birou, manuscrisul original al poemei erotice Somnul iubitei (1911), inchinata viitoarei sotii, invatatoarea Victoria Iuga, o fermecatoare bruneta. Alte numeroase facsimile de versuri, documente privind viata poetului, relatiile cu fratele vitreg, sculptorul Ion Mateescu, cu familia, cu editorii si o parte din corespondenta sa, fotocopia cantatei Balada chiriasului grabit - compozitie de Gh. Radovanu - intregesc informatiile despre personalitatea lui Toparceanu.
Poetul canta la fluier
In biblioteca si pe etajera se gasesc opere din clasicii literaturii universale si multe carti de la confrati, cu dedicatii. Intr-o vitrina au fost adunate exemplare din revistele la care a colaborat: Viata Romaneasca, Insemnari iesene, Insemnari literare, Lumea umoristica s.a. Nu lipsesc nici bastonul poetului, cutia pustii de vanatoare, fluierul la care canta, iar pe perete, tabloul sotiei sale.

MANASTIREA NEGRU VODA - ARGES
Actualizat 7 an (i) in urma

30 aprilie - 2012

Mănăstirea Negru Vodă
hramul Mănăstirii este "Adormirea Maicii Domnului" (15 august)

.......Se află în oraşul Câmpulung-Muscel, jud. Argeş. A fost ctitorită în 1215, prin tradiţie de Radu Negru Voievod. A fost rezidită de Basarab I şi fiul său, Nicolae Alexandru; reclădită de Matei Basarab (1635-1636) când devine mănăstire şi sub Grigorie Dimitrie Ghica (după 1827). Biserica este repictată între 1955 şi 1957. Aici se află piatra funerară de pe mormantul lui Nicolae Alexandru Voievod (1364), casa domneasca din 1650, construita de Matei Basarab, Turnul Baraţiei din 1730; colecţie de icoane, alte lucrări de artă medievală.



Mănăstirea Negru Vodă reprezintă cel mai important ansamblu monastic din Muscel. În componenţa ei intră Paraclisul Domnesc al curţii voievodale (ulterior Biserica mare a mănăstirii), Biserica mică (bolniţa) din primul sfert al veacului al XVIII-lea, Turnul clopotniţă de la intrarea în incint㠖 secolul al XVII-lea, Casa Domneasc㠖 secolul al XVII-lea construită pe vechi temelii din secolul al XIV-lea, Casele egumeneşti – secolul al XVIII-lea, anexa casei domneşti şi chiliile de la începutul secolului al XIX-lea. Aici se mai află şi Hanul – Bazar al mănăstirii, dispărut încă din 1746.
În rândurile care urmează voi încerca să vorbesc despre Biserica Mare a Mănăstirii şi Biserica Mică (bolniţa).
Biserica Mare a mănăstirii are hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi în forma actuală este a treia construcţie. La început a funcţionat ca biserică de mir, de la începutul secolului al XIV-lea până în anul 1628; apoi din 1636 şi până în 1827, a durat a două construcţie făcută de Matei Basarab, arhiereul Filaret Beldiman a rezidit-o între anii 1827-1832.
Biserica este în formă de navă, cu trei turle, cea din mijloc mai mare, iar cele de la răsărit şi apus mai mici. A fost zidită de arhitectul Franz Walet în acelaşi loc şi cu acelaşi material de la prima construcţie.
Altarul este larg, în formă de arc de cerc, cu o fereastră mare pe axa bisericii, încadrată de o arcadă şi o alta mai mică, situată spre sud, deasupra uşii. Bolta este compartimentată de două arcade asimetrice, sprijinite pe stâlpi doar în partea de răsărit. În spatele tâmplei se află două coloane care se înalţă până la boltă, pe cea din dreapta fiind inscripţionat anul 1832, când s-a târnosit biserica.
Tâmpla de lemn are decoraţii ornamentale, predominând motivele vegetale stilizate, cu frumoase colonete şi decorate cu frunze şi având mici capiteluri. De asemenea, uşile împărăteşti şi cele diaconeşti sunt abundent decorate. Între cele trei registre cu icoane se remarcă cel superior, întrucât se arcuieşte semicircular în partea centrală. Tâmpla prezintă un plan central mai avansat spre naos, faţă de cele laterale, retrase spre altar. În ansamblul ei este una dintre cele mai frumoase catapetesme din Muscel.
Naosul este dreptunghiular şi reprezintă cel mai spaţios compartiment al bisericii, în ciuda faptului că nu are abside. Pe laturile exterioare există câte o fereastră mare, iar turla deschisă, foarte largă şi înaltă, octogonală, cu patru arcade sprijinite pe stâlpi masivi, este luminată de opt ferestre mari. Înspre altar, un spaţiu secundar, îngust, cu arcade laterale şi cu câte o fereastră pe laturile exterioare, având bolta elipsoidală, este despărţit de restul naosului printr-o mare arcadă. În mijlocul naosului se află un mare policandru din lemn sculptat. Între naos şi pronaos se interpune o arcadă semicirculară, sprijinită pe stâlpi masivi laterali.
Pronaosul I, tot dreptunghiular, cu bolta elipsoidală, are două arcade la capete şi prezintă câte o fereastră pe fiecare latură exterioară. În partea sudică, se află mormântul voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) cu inscripţia slavonă: „Luna Noiembrie în 16 zile s-a pristăvit marele şi singur stăpânitor domn Io Nicolae Voievod, fiul marelui Basarab Voievod în anul 6873 indictionul 3. Veşnica lui pomenire”.
Între pronaosul I şi pronaosul II se află coloane înalte fixate pe socluri pătrate, cu frumoase capiteluri. Ele separă un spaţiu central şi două spaţii mici laterale, toate cu arcade semicirculare, între care cea din mijloc este cea mai mare. Pe acelaşi aliniament cu coloanele există stâlpi masivi cu lăţimea de circa 1,5 m.
Pronaosul II este tot dreptunghiular cu bolta elipsoidală şi are două arcade semicirculare la capete şi câte o fereastră pe fiecare latură exterioară.
Pe peretele vestic se află o pisanie amplă, situată deasupra uşii de intrare: „…a fost zidit dintr-un început de Radu Negru la 1215 … de Basarab I cel Mare, fiul lui Negru Vodă şi terminată de Nicolae Alexandru Basarab, înmormântat aici. La 1635 Matei Basarab o zideşte din nou cu aceleaşi materiale de piatră cioplită, întocmind obştea monahală cu primul stareţ Melchisedec. Din cauza cutremurului din 1802 şi 1819 biserica s-a dărâmat rămânând aşa până în 1826 când din porunca voievodului Grigore Ghica şi cu blagoslovirea mitropolitului Grigore începe zidirea cu aceleaşi materiale, adăugându-se şi pietre noi cioplite. Din cauza grelelor întâmplări (războiul Rusiei cu turcii, boala ciumei, holerei şi foamei) zidirea ei se întrerupe până în 1831, când cu ajutorul vornicului vel Pană Costescu şi cu osteneala stareţului Filaret Apanias Beldiman, venit din Moldova, biserica se termină şi se târnoseşte la 30 octombrie 1832.
La incendiul din 1932, izbucnit la Seminarul orfanilor din cuprinsul mănăstirii, sunt distruse acoperişul bisericii, clopotniţa şi chiliile, dăunând şi obiectelor şi picturii dinăuntru.
În 1955 s-a orânduit şi pictura din nou (prin grija patriarhului Justinian), în frescă; s-a lucrat în trei veri 1955-1957, pe vremea stareţului protos Meletie Petcu (pictori călugări conduşi de arhimandritul Sofion Boghiu, ieromonahul Felix Dubneac de la Plumbuita)”.
În partea sudică este pictat Melchisedec, primul egumen, iar pe cea nordică chipul vornicului Pană Costescu.
Pe latura vestică sunt zugrăviţi Matei Basarab, care ţine în mână o biserică cu trei turnuri mari şi două mici, iar în partea cealaltă Doamna Elena, ţinând şi ea cu mâna dreaptă biserica. Radu Negru ţine şi el cu mâna stângă o altă biserică cu cinci turnuri mari şi două mici şi Nicolae Alexandru Voievod Iliaş ţinând cu mâna dreaptă aceeaşi biserică.
Preotul Ioan Răuţescu consideră că aceste chipuri au fost zugrăvite în 1831, aşa că nu reproduc exact vechile picturi din timpul lui Matei Basarab, iar zugravul a făcut confuzie cu ultimul domn.
Biserica este zidită din piatră de Albeşti, pe peretele exterior din vest se află două pisanii. Prima, aşezată în stânga, face istoricul mănăstirii, aşa cum era cunoscut în vremea lui Matei Basarab, lăudând opera acestui domn bun şi milostiv care a reconstruit biserica. Lângă inscripţie, aşezată din ordinul lui Matei Basarab, se găseşte una cu text asemănător „pusă de câmpulungenii care voiau să se veşnicească şi astfel amintirea privilegiilor lor”, după cum arată Nicolae Iorga.
Nicolae Iorga remarcă interesul istoric al celor două pisanii: „Pentru întâia oară … se sapă în piatră legenda bătrânului şi prea milostivului creştin Radu Negru Voievod, care a fost de-nceput descălecătorul Ţării Româneşti”. Ele pot fi considerate documente istorice, cât şi documente literare.
Construind-o în locul celei vechi, Matei Basarab a transformat biserica în mănăstire de călugări. Încă din 1635, lângă mănăstire a întemeiat o tipografie, cele necesare fiind aduse din Rusia, cu ajutorul mitropolitului Petru Movilă. Prima carte tipărită în acel an a fost un Molitvelnic slavonesc. În 1642 s-a tipărit cartea Învăţături preste toate zilele (în limba română), urmată în 1643, de Antologhion, iar în 1650 a patra carte Psaltirea. Cărţile au circulat în tot cuprinsul pământului românesc unele dintre ele ajungând chiar în Peninsula Balcanică. La Mănăstirea Negru Vodă a existat şi o şcoală de copişti cu puternice tradiţii, manuscrisele remarcându-se printr-o scriere caligrafică, fiind împodobite cu frontispicii şi miniaturi colorate. Dintre copişti amintim pe Vasile Grămăticul, Nicola Logofătul, Panu Grămăticul, etc.
Primii voievozi ai statutului feudal unitar ai Ţării Româneşti, Basarab I şi Nicolae Alexandru, au fost înmormântaţi aici, în Paraclisul Curţii Domneşti din secolul al XIV-lea, după cum atestă, pentru primul, inscripţia grafit de la Curtea de Argeş, care menţionează moartea lui Basarab, în 1352, la Câmpulung.
Mănăstirea Negru Vodă a avut o serie de privilegii, întărite printr-o serie de hrisoave domneşti date de Grigore Ghica la 17 aprilie 7169 (1661), Radu Leon la 28 martie 7173 (1665), Duca Vodă la 7 Chenarie şi 29 aprilie 7182 (1674) şi respectiv la 26 aprilie 7188 (1680), 19 martie 7189 (1681) şi 11 aprilie 7191 (1683), de Constantin Brâncoveanu la 10 ianuarie şi 16 Ghenarie 7191 (1689).
În secolul următor, înlocuiesc privilegiile pe care le avea mănăstirea: Constantin Brâncoveanu în 1706, Ştefan Cantacuzino, 1714, Grigore al II-lea Ghica, în 1733 şi 1735, Matei Ghica, în 1752.
A avut numeroase moşii în judeţele Muscel, Dâmboviţa Teleorman, Argeş şi Ialomiţa precum şi o serie de munţi (Tatei, Muşuroaiele, Vâja, Zânoaga, Clăbucet, Capra, Mitărcea, Pietrele Albe, Valea Vladului, etc.). La scurt timp de la înfiinţare i s-au închinat două metocuri: Schitul Goleşti (zidit de episcopul Grigore al Buzăului) şi Aninoasa (ctitoria marelui clucer Tudoran Vlădescu, din 1677).
Egumenii mănăstirii au fost: Melchisedec (care a condus în acelaşi timp şi tipografia în care s-au tipărit cele patru cărţi – trei slavoneşti şi una românească, 1635-1651), Dionisie (1652-1653), Ioasaf şi Varlaam (1654), Luca (1655-1656), Ioasaf (1656), Luca (1657- şi o parte din 1659), Dionisie (1658-1659), Vasilie (1661-1662), Gavriil (1657-1676), Vasile (1678-1680), Gavriil (1681- 1685), Vasile (1686-1689), Ioan (1690-1692), Vasile (1692-1709), Inochentie (1700-1705), Iosif (1706-1712), Mihail (1712-1714), Teofan (1714-1722) cel care a zidit biserica mică, Vasile Geabelea (1729-1739) originar din Drăghici – Muscel.
Dintre călugării mănăstirii menţionăm pe Grigore – fost preot de mir în Câmpulung, apoi călugăr, fiind ales episcop de Buzău la 14 aprilie 1668; Dionisie – care a devenit mitropolit al Ungrovlahiei în 1672; Daniil Topoloveanu, ales episcop de Buzău în 1716 şi mitropolit al Ungrovlahiei în 1732 (el a restaurat mănăstirea Aninoasa şi a zidit bisericile Vergu şi cea Cu Sfinţi sau Cu Sibile din Bucureşti), făcând danii mănăstirii Câmpulung, iar în domeniul lui s-au tipărit toate cărţile de slujbă numai în româneşte (Catavasier, Octoih, Evanghelie, Liturghier şi Molitvelnic).
Preoţi de mir după secularizare au fost: Gheorghe Pătrăşescu, Ionescu Mircea, Nicolae Chirica, Mircea Dragomir.
În 1920 a început clădirea Orfelinatului, pe vechile ruine ale chiliilor, iar la 1 septembrie 1922 se inaugurează aici Seminarul Orfanilor de Război „Patriarhul Miron”. Elevii au fost, la început numai orfani de război din toată ţara, mai târziu s-au admis şi fii de invalizi şi de preoţi. Prima serie de absolvenţi a dat-o în 1930, numărul orfanilor împuţinându-se, pe măsură ce treceau anii; seminarul s-a desfiinţat în 1934. O parte din absolvenţi au urmat Teologia la Varşovia şi la Atena, printre aceştia aflându-se şi Iustin Moisescu din Cândeşti – Muscel, devenit mai târziu patriarh. Un eveniment dureros a fost incendiul din 1934, ziua de 8 mai, când au ars: o parte din Seminar, stăreţia cu muzeul, turla sau cupola cea mare şi învelişul clopotniţei.
Au fost refăcute în scurt timp, regele Carol al II-lea donând un clopot frumos de circa 1000 kg.
În 1928 patriarhul Miron transformă acest locaş din nou în mănăstire, aşezându-l aici pe egumenul Miron Popescu, totodată fiind împroprietărită cu 250 ha pădure în muntele Berevoiescu Mic.
În 1943 este aşezat egumen Partenie Bucşu.

BIBLIOGRAFIE:
ˇ Dumitru Baciu: Lumini Muscelene;
ˇ Preot Ioan Răuţescu: Câmpulung Muscel. Monografie istorică;
ˇ Veniamin Nicolae: Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982;
ˇ Augustin Z. N. Pop: Istoria tipografiei în zona argeşeană şi a Oltului vestic;
ˇ Ion Popescu Argeşel: Mănăstirile şi bisericile din Muscel la cumpăna dintre milenii.

CASTRU ROMAN JIDOVA -ARGES
Actualizat 7 an (i) in urma

30 aprilie - 2012

La iesirea din Campulung spre Pitesti pe partea stanga se afla Castrul roman Jidova.
Castrul Jidova a fost o importanta tabara militara permanenta din sistemul de fortificatii militare defensive care se intindea de la Dunare pana la Rucar.
Este unul dintre cele mai bine pastrate din intreaga Dacie romana. De forma dreptunghiulara (L=132m, l=99 m) este cel mai mare castru si singurul construit din piatra este inconjurat cu zid de aparare prevazut cu creneluri din caramida, cu turnuri dreptunghiulare la porti si pe laturi si semicirculare la colturi.
In partea centrala a castrului erau magazia de cereale, cladirea ofiterilor, Principia (comandamentul), Praetorium (cladirea comandamentului castrului), iar de o parte si de alta erau plasate baracile soldatilor (hibernacula).
Accesul in castru se facea prin patru porti. In interior zidul de piatra este sprijinit de un val de pamant. In exterior, in fata zidului de incinta, se afla berma, o platforma de pamant lata de pamant.
„Jidova” este cea mai importantă şi mai bine păstrată construcţie militară de acest gen de pe traseul Limesului Transalutanus (fiind în acelaşi timp şi singura edificată din piatră). Nu cunoaştem numele antic al castrului, însă târziu după retragerea aureliană şi după perioada marilor migraţii ce au transformat în cenuşă operele arhitecturale şi edilitare ale antichităţii, în zorii evului mediu, localnicii şi călătorii pe drumul Câmpulungului, deopotrivă, rămân impresionaţi de zidurile încă solide ale castrului aflat în ruină şi le atribuie fabuloşilor oameni înalţi şi puternici ce populau lumea la începuturile ei - jidovii, în limbajul popular, întâlniţi în majoritatea mitologiilor europene.

Castrul de la „Jidova” este unul dintre cele mai bine păstrate din întreaga Dacie romană, iar cercetările arheologice susţinute, de la al căror început s-au împlinit de curând 13 decenii, dublate de ample lucrări de restaurare şi consolidare constituie un model de consecvenţă şi reuşită în încercarea de a ne apropia mai mult de monumentele antichităţii. Aici, în muzeul de sit în care a fost transformat castrul, pot fi văzute puternicul zid de incintă din piatră, cu porţile şi turnurile adiacente, clădirea ofiţerilor, locuinţa comandantului, magazia în care erau adăpostite proviziile pentru hrana soldaţilor dar şi a cailor, precum şi ingeniosul sistem de încălzire specific tehnicii romane, aşa-numitul hypocaustum. De la „Jidova” provine şi o atestare expresă a trupei militare din armata imperială romană ce a activat pe limesul transalutan, fiind cantonată în acest castru. Este vorba de o trupă auxiliară alcătuită din luptători orginari din Commagena, o regiune a provinciei romane Syria: Cohors Prima Flavia Commagenorum.
Expoziţia, deschisă în 1970, cuprinde obiecte descoperite în cercetările arheologice de pe Limes alutanus şi transalutanus şi cu precădere obiecte descoperite în cercetările din Castrul Jidova. Sunt expuse obiecte din ceramică (opaiţe, cărămizi şi fragmente de ţigle cu inscripţii, amfore, piese de pavimentum şi mozaic, piese pentru hypocaustum), arme (vârfuri de săgeţi, suliţe, cuţite), accesorii de echipament militar etc. În incinta castrului se păstrează o parte din clădirile romane (Principia - comandamentul, Praetorium - clădirea comandantului, clădirea ofiţerilor, Horreum - magazia de cereale). Pe latura de sud a fost reconstituit un turn de curtină şi, parţial, turnurile porţii Praetoria (poarta principală de intrare), turnul semirotund din colţul de sud-vest, cât şi celelalte turnuri ale porţilor Decumana, Dextra şi Sinistra de pe laturile nord, est şi vest.

Program de vizitare: marţi-duminică, 9.00-17.00.

MANASTIREA SNAGOV
Actualizat 7 an (i) in urma


Mănăstirea Snagov este un important monument istoric și de artă feudală din Țara Românească, care se găsește pe pe insula situată în partea nordică a lacului Snagov, din apropierea localității Snagov. Mănăstirea este probabil una din ctitoriile domniei târzii a lui Mircea cel Bătrân, fiind prima dată atestată documentar în 1408. A fost refăcută de mai multe ori de alți domnitorii, printre care se pot menționa Vlad Țepeș și Mircea Ciobanu.

Biserica mânăstirii Snagov, rămasă singuratecă pe malul lacului cu același nume, străjuită doar de un turn clopotniță, a fost zidită de Neagoe Basarab în 1517."[1]

[modificare] Mormântul lui Vlad ȚepeșSe pare că mănăstirea ar fi devenit faimoasă după presupusa înmormântare a lui Vlad Țepeș în incinta acesteia. Conform legendei, după moartea lui Vlad Țepeș, survenită în urma bătăliei cu turcii din 1476, care îi susținuseră pe Dănești în obținerea tronului Valahiei, călugării mânăstirii i-ar fi găsit și ascuns trupul domnitorului, respectiv l-ar fi înmormântat creștinește după "limpezirea apelor". Înmormântarea s-ar fi petrecut pe ascuns și fără nici un fast din cauza noului domnitor instalat de turci, care era din familia Dăneștilor.

Ipoteza a fost desigur cercetată, dar adevărul nu poate fi încă stabilit cu precizie. Mormântul găsit în pranaosul uneia dintre biserici, care avea piatra funerară de acoperire îndepărtată, conținea în sicriul său putrezit osemintele unui bărbat îmbrăcat în straie scumpe.

Istoricii însă infirmă ipoteza Snagovului și afirmă cu probe cocludente că mormântul său ar putea fi mai degrabă la ctitoria sa de la Comana. Falsa legătură dintre Țepeș și Snagov nu are nici un temei, în opinia reputatului medievist Constantin Rezachevici.

[modificare] Lăcaș de cultură și artăMănăstirea a fost în timpul îndelungatei sale istorii active un important centru monahic dar și de cultură, întrucât domnitorul Constantin Brâncoveanu a înființat aici una din tipografiile sale de cea mai bună calitate. Printre alții, tipografia l-a avut în fruntea sa pe cărturarul Antim Ivireanul, care a tipărit, pentru prima dată cu litere mobile, primele cărți în limba română cu caractere latine. Astfel, întăia carte cu litere latine a epocii limbii române moderne a fost "Orânduiala slujbei lui Constantin și Elena". Printre altele, Măstirea Snagov a adăpostit valori materiale și culturale deosebite, funcționând simultan și ca un muzeu și ca o bancă. Mănăstirea a adăpostit pentru perioade îndelungate de timp unul din centrele de batere al monedei din Valahia, fiind firesc denumită popular și "bănie". Deloc surprinzător, unii domnitori au folosit așezarea sa strategică nu numai ca loc de refugiu și ascunziș, dar și ca loc de temniță și supliciu.

[modificare] Poziție strategicăDatorită poziție sale strategice remarcabile, fiind construită pe o insulă a unui lac aflat în mijlocul unui codru imens, Codrul Vlăsiei, Mănăstirea Snagov a funcționat adeseori ca loc de refugiu și surghiun. Spre exemplu, după înăbușirea Revoluției de la 1848 din Țara Românească, capii revoluției în frunte cu Nicolae Bălcescu au găsit refugiu la Mănăstirea Snagov.

De la Wikipedia
MANASTIREA SUZANA
Actualizat 6 an (i) in urma
MANASTIREA SUZANA-
Situata pe valea Teleajenului, la 40 de kilometri de Valenii de Munte - 14 km de Maneciu, intr-o fermecatoare pozitie naturala, Manastirea Suzana constitue un monument al spiritualitatii si al artei. Despre manastire Alexandru Vlahuta scria in 1908: "Suzana este asezata intr-o poiana frumoasa, pe o frunte de damb, sub care se asvarl in Teleajen paraul Stanca din dreapta si Epurasul din stanga". Acestea unindu-se in fata manastirii, alcatuiesc aici o cruce de unde pornesc la vale intr-un singur curs.
In 1740 a fost ridicata de o credincioasa din Sacele-Brasov, cu numele Suzana Arsicu, o biserica din barne. Dupa 100 de ani, bisericuta de lemn ce purta hramul Sf. Ierarh Nicolae, din cauza intemperiilor, a devenit inpracticabila si a fost inlocuita in 1840 cu alta biserica, construita din piatra cu ajutorul PS episcop Chesarie al Buzaului si al credinciosilor, avand ca stareta, maica Suzana Albulet. Dar aceasta n-a durat decat 40 ani, ruinandu-se in urma cutremurului din 1838. Cu binecuvantarea Prea Sfintitului Mitropolit Primat D. D. Calinic si cu ajutorul credinciosilor Frangulea, Perlea N., D. Pitis si al altora, precum si al guvernului din acea vreme, in 1880 incepe constructia din zid a actualei biserici (a doua de la infiintarea manastirii) stareta fiind maica Natalia Perlea, matusa marelui compozitor si dirijor Ionel Perlea. Constructia s-a terminat in ziua de 25 iulie 1882, avand hramul "Sf. Ierarh Nicolae", dupa cum arata pisania. Manastirea mai are o bisericuta - Paraclisul - construita in 1911, pe vremea maicii starete Tomaida Perlea, cu hramul Acoperamantul Maicii Domnului.
Biserica pastreaza stilul arhitecturii mun­tenesti. Este in forma de cruce compartimentata in Altar, naos si pronaos. Naosul nu este delimitat de pronaos, formand un spatiu comun. Pridvorul este inchis, cu plafonul pictat. Are trei turle, una pe naos si doua pe pronaos. Ferestrele sunt mari, prevazute cu grilaj metalic. Sunt doua ferestre in naos (cate una pe fiecare parte) si 4 in pronaos (cate doua pe fiecare parte). Tampla din lemn este sculptata cu motive florale. Are unele icoane imbracate in argint aurit. Pardoseala este din scandura, iar acoperisul din tabla.
Pictura bisericii, in ulei, este opera maestrului Petre Nicolau din Ploiesti, unul dintre cei mai buni ucenici ai marelui pictor Gheorghe Tattarescu. Cu prilejul reparatiilor facute bisericii in 1976, pictura a fost restaurata de Gh. Vanatoru, cu cheltuiala manastirii.
In anul 1971 un incendiu care a avut loc in luna noiembrie a parjolit biserica mica, construita in 1911, clopotnita si staretia. Prea Fericitul in adormire Justinian, Patriarhul Romaniei, a hotarat renovarea lor si intre anii 1972-1974 Arhiepiscopia Bucurestilor a pus acoperisuri noi, a inlocuit tamplaria, dusumelele, a tencuit in interior si exterior cladirile, a facut din temelie ziduri de sprijin si contraforti, infrumusetand clopotnita, staretia si biserica mica (paraclisul) asa cum le vedem azi. Sfintirea s-a facut in 7 dec. 1974 (cu ales fast bisericesc), praznicul Sfintei mucenite Filofteia al doilea hram al innoitului paraclis.
In anul 1965, cu sprijinul Prea Fericitului in adormire Patriarh Justinian, incep lucrarile de restaurare la intreg ansamblul monahal, reparandu-se toate locuintele vietuitoarelor, pe care le-a inzestrat cu bai, instalatii sanitare, apa curenta, instalatie electrica, canalizare (indreptandu-se scurgerea apelor spre raul Stanca ce trece pe langa manastire). Toate s-au facut cu cheltuiala Sfintei Arhiepiscopii a Bucurestilor si s-au ispravit la 12 august 1970, cand Prea Fericitul in adormire Patriarhul Justinian implinea 25 ani de la hirotonia sa in arhiereu.
Curtea interioara a manastirii respira larg, dar cladirile tin una de cealalta, alcatuind un spatiu compact, menit sa reziste. Partea libera este pavata cu lespezi de piatra. Manastirea are si un muzeu in care putem vedea o colectie de icoane pictate pe lemn si sticla, numeroase carti vechi, obiecte de cult. Icoanele sunt imbracate in argint aurit .

MANASTIREA CHEIA
Actualizat 6 an (i) in urma
Mănăstirea Cheia, mănăstire de călugări cu hramul Sfânta Treime, este situată pe malul drept al pârâului Tâmpa, în partea de sud-est a localităţii Cheia, judeţul Prahova. Atestată începând cu 1770, a fost distrusă de turci, reconstruită, apoi mistuită de un incendiu. Biserica actuală a fost construită din cărămidă între anii 1835-1839 şi pictată de Gheorghe Tattarescu în 1837.

MANASTIREA ZAMFIRA
Actualizat 6 an (i) in urma
Descriere - Manastirea Zamfira

Incinta complexului monastic este de forma unui patrulater cu latura dinspre E-V cu marimea de aproximativ 170m, celelalte 3 laturi avand dimensiuni de aproximativ 130m. In afara acestui spatiu se gaseste cimitirul vechi imprejmuit de un gard de sarma si uluci, precum si gradinile ce tin de manastire.
Biserica ”Sfanta Treime”, biserica veche, se afla in cimitirul din afara incintei. In ziua de azi biserica, substantial modificata fata de cea din prima jumatate a secolului XVIII, are o forma trilobata, avand absidele laterale octogonale (la origine rotunde) cu peretii laterali ai pridvorului mai distantati. Initial vechiul pridvor deschis acum sprijina acoperisul refacut pe sase coloane din caramida cu capiteluri din piatra lucrate la Cluj.
Pronaosul, in lungime aproximativ 2m, este prevazut in laterale cu doua ferestre avand deschiderea de 1,30×0,35m cu ancadramente de piatra. Trecerea dintre pronaos si naos este marcata de doi stalpi cu arcade simple. Naosul are o lunguime de circa 2,5m pana la catapeteasma, altarul masurand tot 2,5m. Peretii exteriori sunt simpli, zugraviti in alb, singurul ornament care poate fi observat sunt doua brauri sablonate ce cuprind biserica, cu exceptia pridvorului; primul este situat la 1m sub cornisa, iar al doilea la 1,5m sub primul. Biserica este acoperita cu tabla galvanizata. Din acoperis creste un esafodaj cubic de zid, iar din acesta o turla octogonala. Pictura interioara (din cea veche nu s-a mai pastrat nici macar amintirea), in stil neo-bizantin, este de data recenta (terminata in 1982) si a fost executata cu maiestrie de catre pictorul Mihail-Bogdan Mochulschi. Pe peretele de sud se afla o incapere cu pivnita folosita drept osuar. Biserica noua, o adevarata bijuterie arhitectonica este comparata cu un frumos chivot alb de catre cei ce au descris-o de-a lungul timpului. Pictura interioara este facuta de catre Nicolae Grigorescu la varsta adolescentei si Gheorghe Grigorescu, fratele sau. Conform pisaniei vechii biserici, constructia acesteia a inceput probabil in a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat intre anii 1721-1730 la initiativa Zamfirei Apostoli, vaduva bogatului comerciant Manoil (Mano) Apostoli. La moartea Zamfirei sarcina terminarii lucrarilor ii revine norei acesteia Smaranda, fiica agai Ion Balaceanu si nepoata voievodului serban Cantacuzino, vaduva si ea la acea data. La 29 iulie 1743 biserica este terminata si data spre folosinta. Initial rolul acesteia, asa cum rezulta din pisanie, era, ori de biserica de mir a catunului de clacasi ce slujeau pe mosiile Manoileselor, ori chiar de biserica de curte a acestora caci profesorul Victor Bratulescu afla ca in imediata apropiere a bisericutei, aproximativ 60m mai la nord, s-ar fi aflat si conacul ctitorilor, astazi complet disparut.
Chiar de la ctitorire i se dau spre folosinta cateva pamanturi, desigur din avutul Smarandei, iar, dintr-un document datat 17 decembrie 1776 aflam ca aici a fost numit un anume egumen Dionisie, fapt ce ar duce la concluzia ca la acea data functia de biserica de mir era schimbata in aceea de schit de calugari. La moartea Smarandei Balaceanu-Apostoli in 1780 biserica devine metoh al scaunului episcopal din Targoviste. La 1832, Zamfira, cu un venit de 1800 de taleri, trece drept schit de maici si inchinat manastirii Campulung, aceasta la randul ei apartinand de scaunul Mitropoliei din Bucuresti. Cutremurele din 1802 si 1838 aduc biserica in ruina astfel incat in 1842 arhimandritul Isaia Blejoianu, facand un inventar al bunurilor schitului, ia sub “stapanirea sa” bunurile pentru a putea sa le refaca. Interesant este faptul ca din acel inventar amanuntit lipseste orice mentionare cu privire la cladiri ce ar fi putut sa serveasca drept chilii pentru calugari sau calugarite functia de schit a acestui lacas la acea data fiind pusa sub indoiala. Odata cu accederea ierarhica a mitropolitului Nifon (1850-1875) incepe o perioada de inflorire pentru manastirile si metoacele ce tineau de Mitropolia de la Bucuresti. Acesta face o vizita in zona constatand ca: “[...]nu se afla aici nici o alta urma care sa arate ca a existat aci, candva, acel asezamant, decat o mica biserica ruinata, in paraginire[...]“. Probabil tocmai aceasta stare deplorabila a asezamantului il decid pe mitropolit sa cladeasca o alta biserica mai mare la 400 de pasi spre nord de vechiul altar. Noua biserica este terminata in 1858, dupa care incep lucrarile de refacere a celei vechi si de constructie a unei clopotnite noi. In 1860 sunt sistate lucrarile fara a se mai reface turla, pridvorul si curtea, astfel incat biserica Zamfirei si Smarandei devine, ceea ce este si astazi, un paraclis al noii ctitorii. Cutremurele din 1940 si mai ales cel din 1977 aduc mari stricaciuni cladirilor asezamantului monahal impunand o ampla campanie de refacere ce se intinde pe perioada 1977-1982 prin grija preafericitului patriarh Iustin Moisescu.

Manastirea Zamfira, manastire de maici cu hramurile Intrarea in Biserica a Maicii Domnului si Sfantul Nifon, este un important lacas de cult de pe Valea Teleajanului, ctitorie a epocii fanariote. Manastirea este situata in lunca din stanga raului Teleajan, pe soseaua paralela cu DN 1A, la proximativ 15 km de Ploiesti. Din punct de vedere administrativ-teritorial se localizeaza pe raza comunei Lipanesti, in imediata apropiere a satului Zamfira.

MARAMURES - Cimitirul vesel...
Actualizat 6 an (i) in urma
2012 august
MANASTIREA MOISEI - MARAMURES
Actualizat 6 an (i) in urma

2012 august

Manastirea Moisei, inchinata Adormirii Maicii Domnului, este o manastire ortodoxa aflata in localitatea Moisie, din judetul Maramures. Aflata la o distanta de 13 kilometri de localitatea Viseul de Sus si la numai 10 kilometri de localitatea Borsa, pe drumul national ce leaga intre ele localitatile Sighet, Borsa, Prislop si Vatra Dornei, Manastirea Moisei este locuita de o obste de calugari.

Manastirea Moisei - scurt istoric

Potrivit traditiei locale, asezata intr-o inscriptie, pe peretele nordic al bisericii actuale, primul locas monahal din Moisei a fost ridicat de catre credinciosii Moise Coman si sotia sa, Dochia, in jurul anului 1599.

Potrivit traditiei, cei doi crestini au ridicat locasul in amintirea fiului lor, plecat in Basarabia, pentru a se casatori, care insa nu s-a mai intors niciodata. Pentru a fi ocrotit, oriunde s-ar fi aflat, viu sau mort, parintii sai au hotarat sa ridice o manastire.
Manastirea Moisei - scurt istoric

Potrivit traditiei locale, asezata intr-o inscriptie, pe peretele nordic al bisericii actuale, primul locas monahal din Moisei a fost ridicat de catre credinciosii Moise Coman si sotia sa, Dochia, in jurul anului 1599.

Potrivit traditiei, cei doi crestini au ridicat locasul in amintirea fiului lor, plecat in Basarabia, pentru a se casatori, care insa nu s-a mai intors niciodata. Pentru a fi ocrotit, oriunde s-ar fi aflat, viu sau mort, parintii sai au hotarat sa ridice o manastire.
Manastirea Moisei - scurt istoric

Potrivit traditiei locale, asezata intr-o inscriptie, pe peretele nordic al bisericii actuale, primul locas monahal din Moisei a fost ridicat de catre credinciosii Moise Coman si sotia sa, Dochia, in jurul anului 1599.

Potrivit traditiei, cei doi crestini au ridicat locasul in amintirea fiului lor, plecat in Basarabia, pentru a se casatori, care insa nu s-a mai intors niciodata. Pentru a fi ocrotit, oriunde s-ar fi aflat, viu sau mort, parintii sai au hotarat sa ridice o manastire.

Cand au terminat biserica, un monah de la Manastirea Putna s-a oprit langa aceasta, adunand ajutoare pentre refacerea manastirii amintite, care fusese pradata de tatari. Acest monah, Grigorie, s-a dovedit a fi tocmai fiul celor doi, care intrase in monahism, in Manastirea Putna.

In urma insistentelor parintilor sai, monahul a ramas in satul Moisei, unde a pus bazele unui locas monahal, in jurul bisericutei deja zidite. Manastirea Moisei a fost sfintita in ziua de 25 august 1672, cand s-a praznuit si hramul acesteia, adica Adormirea Maicii Domnului, de catre Sfantul Ierarh Sava Brancovici, Mitropolitul Ardealului.

Complexul monahal de la Moisei este alcatuit, astazi, din mai multe cladiri: biserica veche, din lemn; biserica noua, din caramida; Altarul de vara; staretia, arhondaricul etc. Biserica cea veche, sfintita in anul 1672, a fost metoc al Manastirii Putna. Aceasta a fost restaurata intre anii 1928-1929, cand i s-a asezat o temelie noua; mai apoi, prin anul 1972, bisericutei i s-a innoit acoperisul si turla. Noua biserica, din zid, a fost construita intre anii 1910-1911, in stil neoclasic.
Biserica cea veche a manastirii este de mici dimensiuni, ea fiind construita din barne de lemn de molid, pe o temelie de piatra. Pridvorul deschis al bisericii se sprijina pe patru coloane. Deasupra pronaosului se inalta o mica turla, cu doua ferestre mici.

Altarul cel vechi este construit in forma de pentagon, avand trei ferestre mici. Catapeteasma este construita tot din barne. Naosul are o bolta semicirculara, fiind luminat de patru ferestre mici. Pronaosul, despartit de naos printr-un perete din barne, nu are ferestre.

Pictura vechii bisericute dateaza inca din anul 1699, fiind cea originala, realizata pe panza. Peste aceasta, prin anul 1871, a fost asezata o noua pictura, pe strat de gips. Ambele se pastreaza in mod fragmentar.
Biserica cea noua a manastirii, inalta de 35 de metri, este zidita din piatra si caramida, in forma de cruce, avand o lungime de 28 de metri si o latime de 8 metri. Altarul acesteia este semicircular, in interior, si hexagonal, in exterior.

Noua biserica a fost zugravita in intregime in fresca, intre anii 1982-1985, de catre pictorul Flesariu Pantelimon, din localitatea Suslanesti, judetul Arges, unul dintre ucenicii pictorului Belizarie. Pe fatada peretelui vestic sunt zugravite mai multe icoane: Adormirea Maicii Domnului, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, cei doisprezece Apostoli si Judecata de Apoi.
In interiorul noii biserici apare o scena deosebita, chiar unica: Sfantul Ierarh Sava Brancovici, cel care a sfintit biserica veche, apare tinand in mana modelul bisericutei, in vreme ce in fundal apare zugravita Manastirea Putna, sfintita in anul 1470.

Manastirea Moisei a indeplinit un rol de seama in apararea dreptei credinte, in Maramures, mai ales prin faptul ca aceasta avea stranse legaturi cu ierarhii si cu marile centre ortodoxe din Moldova si din Tara Romaneasca. In incinta manastirii a functionat o scoala de invatatura, precum si un atelier de pictura.

sursa:crestinortodox.ro




MARAMURES - MANASTIREA BARSANA
Actualizat 6 an (i) in urma

2012 august

Mănăstirea Bârsana este situata in comuna cu acelasi nume din judetul Maramureş. Asezamantul a fost construit la mijlocul secolului 16 de catre domnii Drăgoşeşti care au mai ctitorit si manastirea de la Peri (Săpânţa de azi). Mănăstirea purta hramul Sf. Nicolae si era una dintre cele mai importante din intreg tinutul Maramureşului. Aici si-a avut in aceea vreme resedinta episcopul Gavril Ştefanca (Gavril Bârsana). Tot aici erau scoliti preotii din satele invecinate si de la Mănăstirea Bârsana isi procurau cartile si preotii din zonele mai indepartate, acestea fiind aduse aici chiar si din Moldova si Ţara Românească.

In anul 1791 imperiul austriac confisca averea manastirii, o desfinteaza iar bunurile ramase sunt transferate manastirii de la Cernoc (Munkaci). Ultimii calugari ramasi se muta la Mănăstirea Neamţ. Un mic schit se pastreaza totusi si functioneaza sub tutela Mănăstirii de la Peri.

Mănăstirea Bârsana este reinfiintata in 1993 odata cu binecuvantarea acestui loc de catre PS Justinian Chira - episcop al Maramureşului si Sătmarului. Este inceputa constructia bisericii noi, a altarului de vara, a chiliilor si a paraclisului. Intreg ansamblul este realizat de mesterii din Bârsana. Cel care supervizeaza constructia este arhitectul Cordoş Dorel alaturi de preotul Gheorghe Urda din Bârsana.

In prezent ansamblul monahal cuprinde: Biserica din lemn in stil maramureşean, Aghiasmatarul, Stăreţia, Altarul de Vară, Casa duhovnicului, Casa artistului, Casa mesterilor, Praznicarul cu trapeza, Muzeul mănăstirii, Turnul Clopotniţa, Poarta maramureşeana de la intrare, Monumentul funerar. Acestea sunt legate printr-o serie de alei care sunt flancate de frumoase aranjamente florale. Exista chiar si un mic lac in incinta mănăstirii cu un mic pod deasupra.

Mănăstirea Bârsana este una dintre cele mai frumoase si ingrijite mănăstiri din Maramureş, zilnic fiind vizitata de sute de pelerini dar si turisti atat din tara cat si din strainatate. Este cu siguranta un loc care nu trebuie sa lipseasca din nici un itinerar prin Maramureş.

BISERICA DE LEMN DIN DESEST...
Actualizat 6 an (i) in urma
Biserica de lemn din Desesti -MONUMENT UNESCO

Opt dintre bisericile de lemn ale Maramuresului au fost declarate monument UNESCO. Printre acestea se numara si biserica de lemn cu hramul Sfanta Cuvioasa Paraschiva din Desesti, edificata de comunitatea rurala din zona dupa 1770.
Monument aflat în patrimoniul UNESCO * Hram: Cuvioasa Parascheva - 14 octombrie Ridicată pe terasa unui deal în satul de pe Valea Marei, Biserica de lemn din Desești este poate cea mai bine meșteșugită din Maramureș. Calitatea lucrărilor, măiestria cioplitorilor și pictorilor este desavârșită. Ca multe altele din această provincie istorică, biserica este închinată măicuței Moldovei, Cuvioasa Parascheva. Este parte a patrimoniului cultural universal alături de vecinele ei maramureșene
Poienile Izei - 1604,
Ieud-Deal - 1620,
Budești-Josani - 1643,
Rogoz - 1663, Bârsana - 1720,
Șurdești - 1766,
Plopiș -1792.








Satul Desești a fost atestat pentru prima oară în 1360 printr-un act al cancelariei lui Ludovic I de Anjou care confimă dreptul de proprietate asupra domeniului al nobilului Dragoș, fiul lui Giulea (Gyula). Acest loc fermecător are printre altele și avantajul că aici puteți ajunge pe unele din cele mai frumoase drumuri din Maramureș: fie urcând din Baia Mare-Baia Sprie șerpuind prin păduri, fie coborând dinspre Sighet împotriva cursului întortocheat al Marei. Sunteți relativ la doi pași și de minunata biserică de lemn din Budești.





Actuala biserică a fost ridicată din bârne de stejar pe o fundație de pietre de râu din Mara, pe locul uneia mai vechi, în 1770 și a fost închinată Sfintei Vineri, cum i se mai spune cu duioșie pe aceste locuri, și nu numai, Sfintei Parascheva. De altfel, mai toate bisericile gotice din Maramureș sunt reconstruite, sau mai bine zis desfăcute și reansamblate și rezugrăvite, o dată la câteva sute de ani, sau refăcute din temelii în cazul în care sunt pârjolite. Din acest punct de vedere sunt mai trainice decât catedralele gotice de piatră. De vreo mie de ani nu există generație de moroșeni care să nu fi construit o biserică.

Farmecul și valoarea Bisericii din Desești este completată de picturile marilor zugravi Radu Munteanu, din Ungureni-Țara Lăpușului, și ucenicul său Gheorghe, după cum s-au semnat cei doi pe o grindă a pronaosului în 1780. Minunata sa operă a fost completată de marele meșter Alexandru Ponehalschi care a zugrăvit catapeteasma și celelalte icoane din biserică în 1778-1780. Prin 1865, în urma unor ample lucrări de restaurare, zugravul Antonie Șerban a desăvârșit lucrarea celor trei.
Întregul ansamblu, excepțional restaurat, își taie pur și simplu respirația. Un muzeu sacru, aceasta este Desești.


Biserica de lemn din Șurde...
Actualizat 6 an (i) in urma

Biserica-Surdesti-Monument-UNESCO

Biserica de lemn din Șurdești, dedicată Sfinților Arhangheli a fost construită în 1766 de meșterul țățărman Ion Macarie. Biserica se distinge prin dimensiunile impresionante ale turnului ridicat peste intrare. Înălțimea totală este aproximată la 54 m, ceea ce o așează printre cele mai înalte construcții sacrale de lemn din Europa și din lume.
Biserica este inclusă din anul 1999 în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO și se află și pe noua listă a monumentelor istorice .
Biserica a fost ridicată în anul 1766 de meșterul constructor Ion Macarie .

Pictura interioară a bisericii datează din 1783. Altarul a fost pictat de către zugravul Ștefan, naosul de către zugravul Stan, iar pronaosul probabil de către un ucenic al acestuia din urmă.

Acoperișul are două rânduri de streșini care înconjoară biserica. Bârnele construcției sunt de stejar, turnul având o înălțime de 54 m, fiind înconjurat de alte patru astfel de turnuri de dimensiuni reduse. Este una dintre cele mai înalte biserici de lemn din lume. Nota particulară a ansamblului este dată de pridvor, cu două rânduri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, identice ca formă și decorații.

Biserica de lemn din Budeș...
Actualizat 6 an (i) in urma
Biserica de lemn din Budești Josani - MARAMURES - MONUMENT UNESCO

Biserica de lemn din Budești Josani este o biserică de lemn maramureșeană în cheotori, datată 1643, care este considerată o construcție "magnifică" pentru epoca sa și mult timp după aceea. Are un plan dreptunghiular, cu absida poligonală, decroșată. Picturi murale populare sunt datate din anul 1762. Biserica a fost inclusă pe lista patrimoniului mondial al UNESCO în decembrie 1999.

Biserica de lemn din Budești-Josani are hramul Sfântului Nicolae încă din anul datării sale, 1643.

Așezare străveche, întemeiată înainte de 1361, satul Budești se află la poalele Munților Gutâi, pe valea râului Cosău, aproape de izvoare, la circa 30 km sud de Sighet. În anul 1361 făcea parte din cnezatul românesc de pe valea Cosăului, actualul sat Budești formându-se prin contopirea a două vechi așezări. Este amintită pentru prima dată într-o diplomă a regelui Ludovic cel Mare din același an, 1361.

Zestrea cultural-artistică a localității se păstrează în cele două monumente istorice pe care le are satul (bisericile de lemn din Susani și din Josani), edificii reprezentative pentru arhitectura de lemn a Maramureșului, adevărate tezaure de artă veche românească.

Biserica de lemn din Josani, cu hramul Sfântul Nicolae, este construită pe o mică colină, dominând zona centrală a satului. Ridicată de către comunitatea sătească, în prima jumătate a secolului al XVII-lea (tradiția menționează anul 1643), edificiul se impune prin monumentalitate și valoarea artistică, fiind cea mai amplă biserică de lemn din Maramureșul istoric. Prețiosul monument istoric a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

De dimensiuni apreciabile (lungimea 18 m, lățimea 8 m, înălțimea turnului 26 m), biserica din Josani are cele trei încăperi tradiționale, respectiv spre răsărit absida poligonală a altarului, naosul și pronaosul, de plan rectangular. Spațiul destinat altarului este acoperit cu o semicalotă (element preluat din arhitectura de zid și transpus în lemn), naosul are o boltă semicilindrică, supraînălțată pe console, iar pronaosul susține pe grinzile masive ale tavanului turnul clopotniță.

Cele trei încăperi ale bisericii au un acoperiș unic din șindrilă, cu pante repezi, având streașină dublă de jur împrejur, acestea având un rol deosebit de important în protejarea pereților împotriva umidității. Deasupra pronaosului se înalță zvelt turnul clopotniță, având în partea superioară, sub coiful ascuțit un foișor cu câte trei arcade pe fiecare latură. Fleșa elansată a turnului este încadrată de patru mici turnulețe, element singular în arhitectura Maramureșului istoric.

În interior se păstrază o parte din zalele lui Pintea Viteazul, haiduc legendar al Maramureșului care zice-se și-a lăsat el însuși în grija bisericii cămașa de zale și coiful, după lupta contra tătarilor în 1717.

Pictura interioară este alcătuită din scene despărțite prin dungi de culoare. Figurile sunt desenate pentru a fi văzute de aproape ca în miniaturile manuscriselor după care pictorul s-a inspirat. Predomină culorile deschise, luminoase, curate și armonizate.
Conform unei inscripții în anul menționat s-a pictat un mare număr de icoane, ce formează actuala tâmplă de pe peretele estic al naosului. Icoanele pictate pe panouri formează primul registru al tâmplei, deasupra urmând alte registre: cei doisprezece apostoli, în arcade, având în centru Deisis (Isus arhiereu pe tron flancat de Maria și Ioan Botezătorul), apoi un șir de medalioane ce cuprind câte doi prooroci, în centru fiind Maria cu Pruncul Isus, iar ultimul registru ampla scenă cu Isus pe cruce, completată cu episoadele Coborârii de pe cruce în stânga și Plângerea lui Isus, în dreapta. Bolta naosului nu are decor deoarece pânza pictată a fost smulsă si a dispărut. Alexandru Ponehalschi, autorul picturii murale și a icoanelor, este o remarcabilă personalitate artistică din Maramureșul secolului al XVIII-lea, fiind atașat stilistic și din punctul de vedere al programului iconografic abordat tradiției postbizantine. Aceluiași pictor îi datorăm și fragmentele păstrate în naos și pronaos. În schimb, pictura absidei altarului, din 1812, aparține lui Ianoș Opriș, ce semnează acest ansamblu mural de factură baroc, concomitent cu icoana „Încoronarea Mariei”, de pe masa altarului.

În biserică se păstrează, de asemenea, un mare număr de icoane pe lemn datând din sec. XVII-XVIII, și se pare chiar mai vechi, precum și o valoroasă colecție de icoane pe sticlă. Printre icoanele cele mai interesante este aceea a Sf. Ioan Botezătorul care aparținea unei biserici ridicate înainte de sec XV; o inscripție în slavonă într-un colț, spune că ,,această sfântă icoană s-a făcut de mult greșitul Gheorghe”.

Biserica de lemn din Poieni...
Actualizat 6 an (i) in urma

Biserica de lemn din Poienile Izei -MARAMURES- MONUMENT UNESCO

Este una dintre cele mai vechi biserici de lemn maramuresene inscrise in patrimoniul UNESCO, fiind ridicata in 1604 si inchinata Sfintei Parascheva.



De dimensiuni modeste, cu o latime a naosului de cinci metri, construita din lemn de brad pe o structura din barne de stejar, biserica din Poienile Izei a fost pictata la sfarsitul secolului XVIII de zugravul Gheorghe din Dragomiresti.

Pictura impresioneaza prin scena Judecatii de Apoi care ocupa peretele de vest si nord ale pronaosului: mincinosul este infatisat spanzurat de limba, femeia care avorteaza este pusa sa-si manance fatul, cea care isi inseala barbatul este violata de draci, pacatosii sunt inghititi de un drac zambaret.


Deosebite sunt si usa de acces pictata cu figurile Sfintilor Petru si Pavel, Usile si Icoanele Imparatesti.


Biserica de lemn din Plopi...
Actualizat 6 an (i) in urma
Biserica de lemn din Plopiș -MARAMURES-MONUMENT UNESCO



Monument aflat în patrimoniul UNESCO
Hram: Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril - 8 noiembrie Biserica se înalță semeț în mijlocul cimitirului de pe dealul din Plopiș, ca mai toate bisericile de lemn din Maramureș. Cimitirul este și un factor de protecție, multe dintre bisericile ortodoxe din Maramureș scăpând de trecerea la greco-catolicism sau strămutare apărate și de credința statornică a celor duși de pe lume. Cu cei 47 de metri înălțime ai săi, biserica din Plopiș este puțin mai "scundă" decât surata ei din Șurdești - 72 de metri! - cea mai înaltă biserică de lemn din lume inclusă în patrimoniul UNESCO, care se află la doar câțiva pași spre nord. Un bloc de zece etaje are aproximativ 26 de metri. Cele două biserici se alătură celor din Poienile Izei -1604, Ieud-Deal - 1620-lea, Budești-Josani - 1643, Rogoz - 1663, Bârsana - 1720, Șurdești - 1766 și Desești -1770 care fac parte din moștenirea culturală a omenirii.



Satul Plopiș se află la câțiva kilometri de Baia Mare, aproximativ 30, iar accesul se face pe drumul spre Baia Sprie unde faceți la dreapta spre Șișești. Biserica actuală, care ca mai toate bisericile din Maramureș a fost ridicată pe locul unei ctitorii mai vechi, a fost construită între anii 1798-1805 când a fost sfințită de către parohul vremii Damian, fapt explicat și de amploarea construției. Mai toate bisericile de lemn trăiesc de obicei vreo 300 de ani. După care sunt reconstruite, de multe ori folosindu-se și cele mai trainice elemente ale vechilor biserici. Bisericile din Maramureș nu se demolează, se "desfac". Este posibil ca în unele din aceste minunății să se ascundă și bârne de jumătate de mileniu sau mai bine.



Vertical de Maramureș



Acoperișul în opt pante este aproape vertical iar înălțimea neobișnuită a bisericii a permis tăierea a două rânduri de ferestre și creează o atmosferă de catedrală gotică. Ceea ce în fond și este. Doar că este de lemn. De asemenea, îți taie răsuflarea măiestria meșterilor care au fierăstruit minunatul pridvor. Ansamblul este unul prietenos și impunător în același timp.

Pictura originală care încă se mai păstrează pe peretele central a fost zugrăvită de meșterul Ștefan din Șișești în 1811. Măiestria meșterului, originalitatea și vechimea picturilor fac ca acestă capodoperă maramureșeană să-și aibă un meritat loc între cele mai frumoase opere ale umanității. Tabloul în care sunt înfățișați Adam și Eva și povestea păcatului originar este o minunăție care și-ar avea locul în oricare dintre muzeele lumii, dar noi zicem că-i stă mai bine în fermecătorul sat din Țara Chioarului.

Biserica de lemn din Rogoz-...
Actualizat 6 an (i) in urma

Biserica "Sf. Arhangheli" (Rogoz) - UNESCO

Biserica de lemn “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” din Rogoz


O biserica ne-ar invita mai degraba la tacere si nu la cuvinte…totusi, apropiindu-ne urechea de grinzile vechi de lemn simtim cum urca spre noi scâncete de copil, bocete de înmormântare, veselia nuntilor, zgomot de arme, cântece si descântece batrâne. Istoria acestor locuri este povestita în lemnul bisericilor, adevarate sanctuare ale Cuvântului, pastratoare a unor monumente de cea mai veche limba româneasca.

Bisericile de lemn, cu echilibrul volumelor, armonia proportiilor si elansarea exceptionala a turnurilor, reprezinta realizari tehnice si artistice superioare, unele chiar capodopere, integrate organic unei îndelungate evolutii ale carei începuturi se pierd în timp. În acest sens au fost incluse în patrimoniul mondial opt biserici de lemn datate între mijlocul sec. al XIV-lea si sfârsitul secolului al XVIII-lea: Ieud-Deal sec. XIV-lea, Poienile Izei 1604, Budesti-Josani 1643, Rogoz 1663, Bârsana 1720, Surdesti 1766, Desesti 1770 si Plopis 1792.



Prima atestare documentara a localitatii dateaza din anul 1488 sub denumirea de “Rogos”, satul facând parte din domeniul cetatii Ciceului apartinator lui Stefan cel Mare si altor domnitori ai Moldovei.

Potrivit traditiei, biserica “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” a fost construita în anul 1663 din doua lemne fratine uriase aduse din Dealul Popii. Pe orizontala, ea nu mai corespunde starii de numar a satului Rogoz actual, si suntem îndreptatiti sa ne retragem pâna în veacurile XVI-XVII, când spatiul interior putea sa-i cuprinda pe toti poporenii (sa nu uitam totusi ca, din interior, prin peretii de lemn strabate cântarea si ca taranii si azi, o asculta, de afara, cu o mâna la ureche si cu alta pe grinzile peretelui).

Aceasta datare pare a corespunde realitatii, fiind sustinuta de doua argumente: biserica are o planimetrie foarte veche, cu pronaosul poligonal si accesul pe latura de sud; un document istoric consemneaza ca în anul 1661, tatarii au urmarit pe principele Transilvaniei, Ioan Kemeny, pâna lânga Lapus – este foarte probabil ca tatarii sa fi incendiat vechea biserica de lemn, ceea ce ar justifica construirea acestei biserici în 1663. Se pare ca biserica a supravietuit invaziei tatare din 1717, Tara Lapusului fiind mai putin afectata de distrugerile provocate de tatari decât Tara Maramuresului (într-o inscriptie din naos se face referire la aceasta invazie).



Biserica si-a conservat în mare parte forma, substanta, functiunea si expresia ei initiala. Dupa realizarea picturii datata 1785, în secolul al XIX-lea se realizeaza tribuna, pictura ei în 1834, si se maresc ferestrele naosului. Lucrarea mai ampla de restaurare din 1960-1961 a constat din realizarea fundatiei, soclului din zidarie de piatra, schimbarea învelitorii si a dusumelelor. Toate lucrarile au fost facute prin utilizarea materialelor si tehnicilor traditionale, mentinându-se substanta originala, respectându-se autenticitatea si integritatea monumentului.

Biserica de lemn “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” este situata în centrul satului, alaturi de biserica “Sfânta Paraschiva” adusa aici din satul Suciu de Sus în 1883.

Pe fundatia scunda din piatra se înalta pereti din grinzi masive de ulm încheiate în unghi drept si întarite pe alocuri cu cepi grosi de lemn. Dimensiunile bisericii sunt de 14 x 5,5 metri, încadrându-se în categoria bisericilor mari din zona (Costeni, Stoiceni).

Planul bisericii este compus din pronaos, naos si altar; pronaosul este poligonal cu trei laturi scurte spre vest si accesul pe latura de sud (planul pronaosului, asociat cu absenta pridvorului, sunt specifice vechilor biserici din secolul XVII-lea si chiar dinainte). Naosul este dreptunghiular, iar altarul decrosat, (mai îngust decât naosul) poligonal, cu sapte laturi spre exterior.

Exteriorul bisericii prezinta elemente decorative, deosebit de valoroase la nivelul peretilor. Se remarca dintâi, pe peretele sudic al pronaosului, intrarea cu ancadrament masiv tratat într-o nota de simplitate rustica, cu exceptia acoladei prea ascutite. La vest de intrare strajuieste o cruce cioplita, înalta cât peretele pe care este aplicata.





Brâul în chip de funie rasucita decoreaza peretii exteriori, având la mijlocul lui aplicata o rozeta-simbol solar. Mai sus, cele doua rânduri de cosoroabe prezinta cunoscutele crestaturi ce imita cornisa în zimti de caramida a unei biserici de zid. Elementul de plastica ornamentala, cel mai caracteristic îl constituie însa capetele de grinzi ce sprijina streasina în dreptul peretilor de despartire si în colturile edificiului, cioplite în profiluri variate, cele mai multe în forma traditionala a capului de cal. În partea de est, capetele de cal prin gruparea lor, sugereaza un galop: încordare si odihna a unui spatiu strabatut. Elementul e laic (regasit la anumite case vechi taranesti) si coreleaza fapte etnografice vaste: fie amintim aici calul (alb) drept cursier al Soarelui si Nuntii, fie calul (negru) animal psihopomp-caraus al Mortii.

Alaturi de acest element, ne este atrasa atentia de un alt simbol zoomorf mult mai rar întâlnit în arhitectura traditionala: este vorba de o piesa de lemn asezata “în chituci” în unghiul drept format din doua “capete de cal” mai scurte decât celelalte-unul vertical lipit de perete, celalalt în consola – si care ofera o evidenta asemanare cu un cap de animal stilizat, având urechi, bot si ochii marcati prin doi cepi, eventual un bour. Cât de important este rolul simbolisticii în ornamentatia bisericii “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” o dovedeste înca un element de sculptura, neasteptat de data aceasta nu prin forma cât, în special, prin locul pe care îl ocupa, deoarece “capul de cal” (sau lup?) foarte bine modelat la care ne referim este cioplit la extremitatea de vest a mester-grinzii, prelungita în podul bisericii, sub turn, unde este întuneric si nu o vede nimeni. Mester-grinda, puternic crestata în lungul liniei mediane prezinta în partea de vest Soarele, pe pieptul caruia se afla Luna – pe umerii careia Luceferii, pe pieptul carora – Stelele. E aici ceva naiv si ireductibil din mitologia româneasca straveche, expusa în cântecele ceremoniale.

Acoperisul, unitar, prezinta o frapanta asimetrie, determinata de supralargirea stresinii pe latura de miazanoapte a cladirii, creându-se astfel pe întreaga lungime a bisericii un amplu spatiu ce adaposteste Masa mosilor care este astfel nu alaturi ci în structura întregului arhitectonic. Desi turnul pare disproportionat astfel fata de nava si de întregul bisericii nu este asa: diviziunea partilor este în numele întregului infinit distribuit si recules în fiecare din ele. “Acoperisul seamana, spunea un pelerin, cu o palarie de osean pusa pe-o ureche”.

Turnul este tratat cu multa dibacie pentru evitarea unui efect de verticalitate exagerat: în acest scop, turla propriu-zisa a fost “taiata” la jumatatea înaltimii prin introducerea unei mici trepte sindrilite, partea de sus a segmentului superior fiind ocupata de pitoreasca galerie cu câte doua arcade pe fiecare latura si balustrada de scânduri traforate dispuse în consola. Coiful conic este împartit la rândul sau în trei trepte, element ce nu se întâlneste la celelalte biserici din zona. Baza patrulatera a coifului este punctata în colturi de patru turnulete ce reproduc întocmai forma turnului însusi.

Spatiul interior al bisericii, întreit, pare mic si redus fata de aspectul întregului. Mai mult, el este aceasta reductie însasi, specificând functia lui de concentrare linistita, suficienta siesi. Geamurile aduc lumina pura si simpla în interiorul umbros de lemn batrân. Pronaosul are tavan drept si este separat de naos printr-un perete din bârne strapus în ax de o usa foarte asemanatoare cu cea de pe latura de sud (cu un ancadrament cioplit în acolada sus si rotunjit concav jos), flancata de doua deschideri laterale dreptunghiulare.














Naosul, mai spatios, este acoperit cu o bolta aproximativ semicilindrica pe axa est-vest, din scânduri dispuse longitudinal; bolta porneste direct din peretii laterali ai navei fara nici o retragere si fara a se sprijini pe console; structura de rezistenta a boltii se afla în pod, singurul element aparent fiind mester-grinda din axul boltii. Pronaosul este lipsit de ferestre, naosul are doua ferestre pe nord si trei pe sud; altarul are o fereastra mica pe sud si alta circulara spre est prin care, în perioada 1 – 15 august, razele soarelui patrund si ilumineaza timp de 30 de minute sfântul sanctuar.

Pentru a putea adaposti mai multi credinciosi, între 1785-1834 pe latura de vest a naosului a fost ridicat un cafas, pentru cor, sprijinit pe peretele dinspre pronaos si pe peretii laterali ai navei, iar ulterior si de tavan, prin ancore de fier; are scara si balustrada din scânduri pictata cu teme din Apocalipsa.

Pictura bisericii a fost realizata în anul 1785, dupa cum o atesta inscriptiile, în caractere chirilice, pastrate în altar: “În anul 1785 aceasta sfânta biserica s-a zugravit în zilele prea înaltului împarat Iosif al doilea…”, în naos pe peretele de nord: “Valet de tatarime 1717 zugravi fiind Munteanu Radu din Ungureni si Man Niculae de la Poiana Porcului” si în naos pe peretele sudic: “în anul 1785 luna iunie 10 zile au început a se zugravi aceasta sfânta biserica si s-au ispravit în luna lui septembrie 11 zile”. Tot în partea sudica a naosului traditia atesta autoportretul pictorului Radu Munteanu din Ungureni (sat vecin cu Rogozul).

Zugravul Radu Munteanu este un reprezentant important al picturii de traditie post-bizantina din Maramures, Lapus si Chioar de la sfârsitul sec. al XVIII. Pictura lui reprezinta faza de rusticizare a curentului post-bizantin. El îsi permite sa interpreteze modelele iconografice într-o maniera preocupata în primul rând de efecte decorative si ornamentale; aduce un suflu nou picturii traditionale, facând-o mai apropiata de pictura naiva prin spontaneitatea si sinceritatea ei.

Pictura de la 1785 se pastreaza doar în naos si pronaos, cu unele scene fragmentate si altele sterse. Programul iconografic, incoerent în ansamblu, cuprinde teme din Vechiul si Noul Testament. În pronaos, acoperind peretii de sud, vest si nord, marea compozitie a Judecatii din urma, care în rândul cetelor de pagâni promisi iadului cuprinde si pe “nemti”, ca la biserica din Desesti, pictata tot de Radu Munteanu; în naos, pe peretele sudic se vad: Nathan certându-l pe David, Onufrie pustnicul, Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul, Ioana si chitul, iar pe peretele nordic se distinge un fragment din Pilda fecioarelor, în varianta transilvaneana, cu reprezentarea lui Hristos si a “miresii lui Hristos”.

În 1834 biserica a fost repictata de un zugrav neidentificat pe tavanul pronaosului, bolta naosului si pe cafas; o mai slaba calitate artistica, dar pictura este placuta prin coloritul viu, mai ales al motivelor florale, care constituie nu numai chenare late, ci invadeaza si câmpul scenelor, întocmai ca la unele icoane pe sticla.

Principalele teme iconografice sunt: Cina cea de Taina, Spalarea picioarelor (registrul superior, partea sudica), Ciclul Patimilor (în nord), iar pe bolta sunt reprezentate scene din Geneza (Facerea lui Adam, Facerea Evei, Adam si Eva înselati de sarpe, Izgonirea din Rai) precum si parabola Bunului Samaritean ilustrata prin episoadele: Pilda omului coborând de la Ierusalim spre Ierihon si cazut în tâlhari, Preotul si levitul nu-l ajuta deloc, Samariteanul trecator îl ridica pe calul sau si-l duce acasa.

Printre numeroasele icoane vechi ale bisericii, se remarca o frumoasa icoana a Maicii Domnului cu Pruncul, având chipurile si nimburile lucrate într-un relief destul de pronuntat; icoana poarta inscriptia “1787. Aceasta ico(a)na au platit Pop Onu”.

Din interiorul umbros si tacut, fulgera uneori din culoare în lumina strecurata pe geamurile mici, scene din patimile Mântuitorului sau Desertaciunea Lumii, cu întelesuri atât de apropiate încât le-ai putea atinge cu gândul. Nu lipseste vulturul bicefal, lucrat în lemn, element mai nou care reia, de bunaseama, un altul, de demult…

Biserica de lemn din Rogoz te invita mai degraba la tacere…dar din ea razbat pâna la tine cântece de leagan si bocete de înmormântare stinse în lemnul crucilor din cimitirul vechi care-o împrejmuie.

(Florin POP, Vasile LATIS)





















Biserica de lemn din Ieud D...
Actualizat 6 an (i) in urma
Biserica de lemn din Ieud Deal-Maramures-MONUMENT UNESCO

Bisericile de lemn din Maramures au fost inaltate cu tehnica si originalitatea unor opere de arta. De aceea au fost introduse in patrimoniul mondial UNESCO.
Realizate cu maiestrie de priceputi ai neamului, bisericile din lemn, austere in exterior, dar primitoare in interior datorita picturii colorate, parca opresc timpul. Linistea impusa de aceste edificii ne duc cu gandul la vremurile apuse in care legile sacre erau pastrate cu sfintenie.

Biserica veche din deal de la Ieud a fost construita de familia nobila locala Balea, la inceputul secolului al XVII-lea. Biserica este cu un secol mai veche decat biserica de lemn din ses, a doua biserica de lemn din sat si una dintre cele mai vechi pastrate in Maramures.
Monument istoric valoros, biserica de aici detine un ansamblu pictural de inalta calitate.

Exista mai multe opinii in ceea ce priveste datarea acestei biserici. Istoricii o incadreaza in diverse perioade, insa este considerata cea mai veche biserica din Maramures. Anul 1364 ar putea fi anul constructie, dupa cum sustin unii istorici, insa in timp au fost descoperite diverse metode inovatoare de a data monumente istorice, astfel, prin metoda dendrocronologica, cercetatorul islandez Oladur Eggertsson a datat biserica de lemn din Ieud Deal din al doilea deceniu al secolului al XVII-lea.

Butea bisericii este ridicata din barne de molid, legate cu cheotori netede in dinte ascuns. Talpile si portalele, mai expuse la umezeala, sunt facute din lemn de stejar.

Pictura murala a bisericii cuprinde si inscriptii chirilice aflate sub ferestrele de jos, de o mare valoare, indeosebi cea a crasnicului spre nord si a diacului spre sud. Textele contin indemnuri teologice catre credinciosi, deosebit de interesante in contextul framantarilor religioase din acea epoca in Maramures.
Biserica de lemn din Bârsa...
Actualizat 6 an (i) in urma

Biserica de lemn din Bârsana - MARAMURES-MONUMENT UNESCO

Se afla pe Dealul Jbar, la cativa kilometri de manastirea Barsana. Aceasta biserica de lemn construita in 1720 a fost de fapt biserica vechii manastiri Barsana. In 1791, manastirea a fost desfiintata de austrieci, calugarii plecand la manastirea Neamt.



In jurul anului 1800, biserica de lemn a manastirii parasite a fost mutata de credinciosi in actualul amplasament, in cimitirul de pe dealul aflat de-a dreapta Vaii Izei, devenind de atunci biserica parohiala cu hramul “Intrarea Maicii Domnului in Biserica”.

Potrivit traditiei, aici fusese ingropati ciumatii, la repezeala, fara slujba crestineasca, mutarea bisericii in cimitir aducandu-le acestora odihna. Complexul manastiresc Barsana a fost rezidit la inceputul anilor ‘90, si se afla la iesirea din Barsana spre Stramtura.

Biserica de lemn de pe Dealul Jbar a fost inclusa pe lista patrimoniului UNESCO, in grupul celor opt lacasuri maramuresene. Impresioneaza prin pictura zugravilor Toader Hodor din Viseul de Mijloc si Ioan Plohod din Dragomiresti. Pictura de la Barsana se deosebeste de stilul post-bizantin intalnit la celelalte monumente maramuresene din patrimoniul UNESCO, zugravul Toader Hodor, introducand la 1806 elemente baroce si rococo.


Cea mai înaltă biserică ...
Actualizat 6 an (i) in urma
Cea mai înaltă biserică de lemn din lume: Săpânţa-Peri


Mănăstirea Săpânţa-Peri este cea mai înaltă biserică de lemn din lume, ceea ce a făcut ca ea să fie înscrisă în Cartea Recordurilor.

Românii au multe lucruri cu care se pot lăuda, dar nimic nu întrece parcă fala maramureşenilor când vine vorba despre bisericile din lemn, splendide capodopore arhitecturale. Printre acestea se numără şi Mănăstirea Săpânţa-Peri, din judeţul Maramureş, având hramul Sfântul Arhanghel Mihail, ce se impune cu stilul său sobru şi cu o înălţime de... 78 m!

Sediul Episcopiei Române a Maramureşului

În anul 1391, nepoţii lui Dragoş Vodă au dăruit Mănăstirii Săpânţa-Peri terenuri şi bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Timp de 312 ani, în această biserică din piatră şi-a avut sediul Episcopia Română a Maramureşului. Mănăstirea Săpânţa-Peri a fost construită în anul 1766 de meşterul constructor Ion Macarie, pentru comunitatea greco-catolică din localitate. Izvor de tradiţie şi de cultură, mănăstirea purta pe vremea voievozilor Dragoşeşti hramul Sfântul Arhanghel Mihail. La Săpânţa-Peri au fost traduse şi copiate în română pentru prima dată „Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda duminicii”, „Codicele Voroţean” şi „Faptele Apostolilor”.

Mai mare decât Statuia Libertăţii

Pecetea timpului a dus la distrugerea mănăstirii în anul 1783. Reconstruirea acesteia a avut loc la finalul secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea, după planurile arhitectului Dorel Cordoş. Când unui arbore i se termină veacul, omul prelungeşte istoria naturală a acestuia. Exemplul este mănăstirea de la Săpânţa, construită din lemn solid (în prezent tratat cu diverse substanţe pentru întreţinere) de stejari bătrâni de secole. Turnul acesteia este de 54 m şi este înconjurat de alte patru mici turnuleţe. Înălţimea totală a mănăstirii este de 78 m, fiind mai înaltă decât Statuia Libertăţii (New York) şi o situează pe primul loc în topul celor mai înalte biserici de lemn din lume.

Turla, placată cu 8,5 kilograme de aur

În interiorul mănăstirii se pot observa două rânduri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, ce dau pridvorului o notă aparte. Biserica maramureşeană este placată cu 8,5 kilograme de aur, iar crucea, înaltă de şapte metri, este, la rândul ei, învelită cu patru kilograme de aur. Semeaţa construcţie a fost finisată între anii 1988 şi 2003 pe malul Tisei. Turla mănăstirii este vizibilă de la o distanţă de cinci kilometri peste Tisa şi poate fi admirată de românii din Transcarpatia, regiune a Maramureşului istoric rămasă în Ucraina. Mănăstirea Săpânţa-Peri nu trebuie să lipsească din itinerarul turiştilor sau pelerinilor ajunşi pe ţinuturile maramureşene.

Claudia Stan
MANASTIREA BOIERENI (ROHITA...
Actualizat 6 an (i) in urma
2012

Manastire de calugari reinfiintata in 1993 cu hramul "Acoperamantul Maicii Domnului"
Zi de pelerinaj:
1 octombrie
Locatie: sat. Boiereni, component al orasului Tg. Lapus, 13 km sud de Tg. Lapus si 31 km nord de Dej (prin drumul Magoaja – Caseiu – Dej )
Manastirea Boiereni mentionata pentru prima data in sec. XVIII a fost distrusa de generalul Bucov
Biserica actuala construita inaite 1989, pe locul celei vechi, din lemn, pe temelie de piatra de preotul Emil Man si de credinciosii satului Boiereni; stavropighie a manastirii Rohia, ctitora a unor case cu paraclis si a chiliilor pentru vietuitori .





Mănăstirea Rohița – a fost reînființată în anul 1985 de către preotul din satul Boiereni, Emil MAN, și are ca hram pe cel al ,,Sfinților Apostoli Petru și Pavel”. Aparținătoare satului Boiereni, Mănăstirea Rohița, are și ,,Hramul Acoperământul Maicii Domnului”, care este sărbătorit pe data de 1 octombrie, în fiecare an. Construirea noii mănăstiri s-a făcut pe vechea temelie ce a fost arsă și distrusă de flăcări, iar pe o piatră, expusă pentru a putea fi citită de orice credincios, stă următoarea inscripție, datată 1904: ,,Rogă-te și lucră”. Piatra inscripționată a fost pusă și sfințită de către părintele Ilie BUD cu gândul ca blestemul satului să fie stins ori înlăturat, iar terenul pe care se află acum sfânta mănăstire de la Rohița, a fost donat de un creștin, om de vi?ă ațeasă și cu mare credință în Dumnezeu.
În anul 1990, Rohița, devine schit mănăstiresc, aparținător, mănăstirii, surori și vecine, Rohia, iar din 1993 locuiesc, aici, patru călugări, cu chemare, dar și har dumnezeiesc, tocmai pentru ca această casă a lui Dumnezeu să nu mai fie goală. În sarcina celor patru preoți-călugări, cade grija mănăstirii – pentru a continua lucrarea lui Dumnezeu, pentru a munci ori supraveghea lucrările de construcție, pentru a întâmpina pelerinul ori credinciosul ce se abate pe-acest meleag, și mai presus de toate acestea, pentru a chema la rugăciune și închinare pe credincioșii celor patru zări.
Munca acestora, nu le-a fost în zadar, iar rugăciunea ridicată spre Mântuitor și ajutorul cerut dreptului Dumnezeu, nu s-a lăsat mult așteptat, astfel că în anul 1994, schitul Rohița, devine Mănăstirea Rohița - o mănăstire de sine stătătoare – iar un an mai târziu, în 1995, deja se pictează paraclisul. Toate astea au fost posibile numai prin munca și jertfelnicia celor cu chemare. Harnici și isteți, iscusiți și vrednici, mereu rugători și cu frică de Dumnezeu, călugării mănăstirii au ostenit întru toate. Să nu-i uităm, deopotrivă, pe credincioșii satului Boiereni, dar și pe alții din zonele vecine care-au dorit ca această lucrare să aibă împlinire, dăruind ori donând, în numele Domnului, din puținul lor, sume de bani ori alte lucruri bineplăcute Creatorului Suprem.
Aici, la Mănăstirea Rohița, în luna iulie, ultima decadă a acesteia, are loc o tabără de pictură pe lemn și sticlă, la care participă, alături de pictorii noștri, pictori din județele vecine, și nu numai (Cluj, Satu Mare, Sălaj, Bistrița Năsăud), iar întreaga activitate este condusă și coordonată de Sorin ALBU, iconograf, doctorand al Universității de Artă și Design, Cluj-Napoca, ajunsă în acest an binecuvântat de Dumnezeu, la ediția cu numărul XIII.

Aici, la Rohița, se desfășoară o școală de iconografie bizantină a Grupului ,,Sfântul Ioan Damaschin”. Tot aici, la Mănăstirea Rohița, în cadrul acestei tabere de pictură pe lemn și sticlă, sunt găzduite, preț de câteva ore, ,,Zilele monahului Nicolae Steinhardt”, pentru aceasta organizându-se expoziții de pictură, simpozioane literare sau slujbe de pomenire, parastasuri în memoria celui care a fost ,,monahul Nicolae Delarohia”.
Manastirea Bogdana din Rada...
Actualizat 6 an (i) in urma


Manastirea Bogdana din Radauti

Ridicata intre 1359-1364 de catre voievodul Bogdan I, biserica este prima constructie religioasa de piatra din Moldova, datand chiar din perioada de intemeiere a statului medieval moldovean. Rezistand peste veacuri cotropirilor tatare si turcesti, jafurilor, razboaielor si dominatiei hasburgice, s-a pastrat in forma ei originala pana astazi. Avea sa fie necropola domnitorilor moldoveni, de la Bogdan I, pana la Alexandru cel Bun, indeplinind un rol istoric, religios si cultural deosebit. Intre anii 1479-1482, Stefan cel Mare a pus pe mormintele celor sase printi ai Moldovei lespezi frumos sculptate, cu inscriptii in limba slavona. Transformata de habsburgi in biserica episcopala, intre 1775-1782, a functionat apoi ca biserica de mir, pana in ultimile decenii ale secolului al XX-lea, cand a fost inchisa de regimul comunist. Redeschisa in 1992. Inclusa pe Lista monumentelor istorice din judetul Suceava, fiind alcatuita din urmatoarele 3 obiective: biserica "Sfantul Nicolae", turnul clopotnita (1781) si casa parohiala (1876). Considerata un adevarat document de nastere a arhitecturii nationale in Moldova, edificiul are plan basical (influenta romanico-gotica), fara turle, unic in arhitectura moldoveneasca. In ceea ce priveste pictura, aceasta a fost completata si refacuta de mai multe ori de-a lungul timpului, primul strat datand, cel mai probabil, din vremea lui Alexandru cel Bun, al doilea din 1558, din timpul domniei lui Alexandru Lapusneanu, un al treilea strat din anii 1745-1750, iar ultimul, in tempera, din anul 1880. In 1998, s-a finalizat constructia unei biserici noi, ce poarta hramul "Sfantul Ierarh Leontie de la Radauti" (1 iulie). Calugarit la Manastirea Bogdana si Episcop al Radautilor in timpul lui Alexandru cel Bun, acesta este intemeitorul celei mai vechi sihatrii din nordul Moldovei, cunoscuta sub numele de Schitul lui Lavrentie sau Schitul Laura. Moastele sale se afla in pronaosul bisericii. Manastire de calugari.
Ceramica neagra de la Margi...
Actualizat 6 an (i) in urma
Ceramica de Marginea este un tip de ceramică tipic comunei Marginea din județul Suceava. Se caracterizează îndeosebi prin culoarea neagră pe care o dobândesc obiectele după ardere, dar și prin păstrarea unor forme tradiționale.

Ceramica de la Marginea aparține culturii Horodiștea - Florești, care este perioada cea mai înfloritoare a ceramicii negre geto-dacice. În secolele XII-XV a cunoscut o dezvoltare puternică în regiune, dar mai ales în nordul Moldovei. Înainte de instaurarea regimului comunist în România, în Marginea existau în jur de 60 de ateliere de olari. Apoi, în anii comunismului, posesia unei roți de olar se pedepsea de către lege și din acest motiv mulți meșteri olari au renunțat la meseriile lor moștenite din străbuni. Mai târziu, însă, tot comuniștii au încercat prin cooperative artizanale relansarea acestei ceramici.

Tehica prin care se obțin oalele la Marginea este aceași tehnică preistorică, de ardere înăbușită și lustruirea cu ajutorul unui cremene. Pământul din care se fabrică oalele este adus de olari de la marginea satului și ars în cuptoare circa 10 ore pentru ca negrul de fum să pătrundă în vase și astfel să le dea culoarea neagră tipică acestor vase. Dacă în vechime aceste vase erau coapte în niște gropi adânci de 1,5 metri săpate în pământ, astăzi se ard în cuptoare înfundate cu lut.

Formele vaselor, de asemenea sunt străvechi, oale mari, străchini, ulcele și ulcioare, platouri, obiecte de decor. Obiectele prin frecarea cu cremenele capătă un luciu cenușiu-metalic. Prin mișcări de du-te-vino cu cremenele se pot obține forme pe suprafața obiectului prelucrat, linii frânte, spirale, desene stilizate etc


Bucovina este cunoscută ca una dintre cele mai frumoase și mai ospitaliere regiuni ale țării. Pentru Bucovina, comuna Marginea reprezintă un punct negru pe hartă, un punct plin cu lut, apă și păduri. Nu trebuie să vă gândiți la punctul negru ca la ceva rău. Dimpotrivă, negrul este dat de ceramica noastră unică în Europa – ceramica neagră de Marginea.
ACASA LA CIPRIAN PORUMBESCU...
Actualizat 6 an (i) in urma
MANASTIREA BUCIUMENI
Actualizat 6 an (i) in urma
Localizare: Falticeni, judetul Suceava

Primele calugarite s-au asezat in codrii Buciumenilor, conform traditiei, la inceputul secolului al XV-lea.
Desi nu s-au pastrat marturii scrise in acest sens, marea majoritate a vechilor documente manastiresti fiind pierdute sau instrainate, se pare ca pe la 1420-1430, in vremea domnitorului Alexandru cel Bun, s-au ridicat aici, cu sprijinul locuitorilor din satele invecinate, o bisericuta din lemn cu hramul Sfantului Ierarh Nicolae si cateva chilii.
Pana la inceputul secolului al XVIII-lea nu se cunosc amanunte despre traiul celor ce vietuiau, in sihastrie, in padurea de la Buciumeni, dar, cu siguranta, traditia calugareasca nu s-a pierdut, desi biserica a ars si a fost distrusa in repetate randuri. Abia pe la 1700 vechiul locas de inchinare este refacut sau reconstruit de catre serdarul Manolache Radovici, proprietarul unei mosii in satul Buciumeni si sfintit, mai apoi, la 1718, de catre episcopul Sava al Romanului, care a si asezat in fruntea obstii de calugarite pe monahia Mafta.


Satul Buciumeni, fost sat de răzeşi, acum cartier al municipiului, datează din 16 februarie 1424, cînd Alexandru cel Bun a făcut danie lui Popa Iuga satul Buciumeni pentru faptul că i-a slujit cu credinţă. În 1850, satul Buciumeni din ţinutul Şomuzului era al logofătului Dimitrie Cantacuzin Paşcanu şi tot atunci a fost menţionată pentru prima dată existenţa bisericii. Cert este că biserica din Buciumeni exista de mai de mult timp, argumente fiind că pe o icoană a Mîntuitorului apare anul 1789 în inscripţia în limba slavonă. Deasupra uşii bisericii există şi acum o inscripţie din 1892, cînd probabil au fost executate reparaţii.
A fost închisă în urma decretului 410 in 1959. În 1993 fostele maici sugerează ca biserica sa fie transformata în schit de maici asa cum a mai fost cu 150-170 de ani în urmă. La 18 mai 1994 cu sprijinul preotului Gheorghe Brădăţeanu, consilier administrativ al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor se infiinţează schitul Buciumeni cu obşte de calugăriţe.
Din anul 1997, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a ridicat la rang de mănăstire aşezămîntul monahal de la Buciumeni, acesta având în present o obşte formată din 20 de călugăriţe.

CATEDRALA EROILOR DIN FALT...
Actualizat 6 an (i) in urma
Mănăstirea Sf. M. Mc. Dim...
Actualizat 6 an (i) in urma

Amplasată la doar patru kilometri sud de oraşul Sighişoara, mănăstirea cu viaţă de obşte, ce poartă hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir” (26 octombrie), se înscrie în categoria aşezămintelor recent înfiinţate, fără nicio legătură cu vreo mănăstire existentă în aceste locuri în veacurile anterioare, motivul înfiinţării fiind doar dorinţa credincioşilor din zonă, şi a protopopului Ioan Boian.

Istoricul zidirii. Cu toate că Arhiepiscopia Alba-Iuliei şi-a dat acceptul privind înfiinţarea vetrei monahale de la Sighişoara, fiind săvârşită şi slujba de sfinţire a pietrei de temelie pentru ridicarea bisericii – la 26 octombrie 1997 – în prezenţa ÎPS Andrei Andreicuţ, lucrările efective au fost demarate ceva mai târziu, mai precis după 1998. Până atunci singurul vieţuitor al mănăstirii, fratele Zaharia Boitoş, venit de la Frăsinei, nu a reuşit să înainteze cu lucrările de construcţie datorită condiţiilor precare şi a lipsurilor materiale. În toamna anului 1998 a venit de la mănăstirea Lupşa (jud. Alba) protosinghelul Ghelasie Ţepeş, împreună cu alţi patru călugări (ieromonahul Emanuel, rasoforul Ioil, rasoforul Irineu şi fratele Simion), care au dat viaţă mănăstirii.

Terenul pe care este ridicată mănăstirea a fost donat de familiile Ferezan Aurel şi Elena şi Botea Maria, astfel încât la sosirea monahilor de la Lupşa s-au început ample lucrări de construcţie şi amenajare a complexului monahal. Mai întâi s-a amenajat un paraclis la subsolul actualei biserici, necesar pentru oficierea slujbelor. Apoi, între 1999-2000 s-a ridicat corpul de chilii, paraclisul (a cărui slujbă de sfinţire a fost oficiată de către ÎPS Andrei – vineri, 10 mai 2002, în Săptămâna Luminată), trapeza şi stăreţia, pentru ca în 2001 să fie demarată şi finalizată zidirea propriu-zisă a bisericii. Pentru anul următor, 2002, reţinem finisarea tuturor acestor lucrări, ridicându-se însă şi un arhondaric (casă de oaspeţi) cu 80 de locuri de cazare, o trapeză mare, clopotniţa amplasată în partea de nord-est a complexului monahal, pe sub care se face accesul în incinta mănăstirii, la care desigur pot fi amintite şi alte anexe.

Slujba de sfinţire a mănăstirii a avut loc în ziua de vineri, 6 mai 2005 – de Izvorul Tămăduirii – fiind săvârşită de ÎPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, însoţit de PS Daniil Stoenescu, Episcopul Daciei Felix (Vârşeţ – Serbia), înconjuraţi de un sobor de 70 de preoţi şi diaconi şi în prezenţa a peste 5000 de credincioşi veniţi de pretutindeni, răspunsurile la strană fiind date de Grupul Psaltic “Nectarie Protopsaltul” din Bucureşti. Cu această ocazie părintele stareţ Ghelasie a fost hirotesit arhimandrit, primind Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincţie acordată în Patriarhia Română.

Arhitectura şi pictura. Biserica a fost construită în stilul cruce greacă înscrisă, cu un mic pridvor deschis la intrare, susţinut de doi stâlpi şi încoronat de pictura în mozaic a icoanei hramului. În interior remarcăm împărţirea tripartită în pronaos, naos şi altar. Astfel, pentru primele două părţi, bolta semicilindrică este identică, absidele laterale ale naosului fiind poligonale, în cinci laturi, aceleaşi caracteristici prezentând şi absida altarului. Cupola naosului este susţinută de pandantivi, turla cupolei fiind singura ce încoronează lăcaşul de cult. Absida altarului este separată de corpul navei prin intermediul catapetesmei sculptate în lemn de stejar, la fel ca şi mobilierul interior, de către sculptorul Gheorghe Ursu din Crăcăoani (jud. Neamţ).

Pictura, realizată în vara anului 2003 în tehnica fresco, în stil neobizantin, a fost executată de Constantin Bumbu şi fiii săi Liviu şi Emanuel din Dej, pentru ca mozaicul să fie opera lui Cristian Ţighir din Timişoara. În privinţa mozaicurilor, remarcăm câte două scene pe pereţii laterali ai pronaosului, în exterior, Sfântul Nicolae şi Sfântul Arhanghel Mihail – în partea de sud, respectiv Sfântul Ghelasie de la Râmeţ şi Sfântul Arhanghel Gavriil – pe latura de nord. În schimb, în dreptul absidelor au fost alese ca scene: Maica Domnului – pe latura de sud, Iisus Hristos Mare Arhiereu – la absida altarului şi Sfântul Ioan Botezătorul – pe latura de nord.

Programul iconografic din interior, extrem de bogat, oferă credinciosului un spectru larg de scene şi o paletă coloristică vie, extrem de plăcută. De pildă, pe latura de vest a pronaosului descoperim un adevărat ciclu mariologic: Adormirea Maicii Domnului – în partea superioară, iar în registrul inferior Naşterea Maicii Domnului, Izvorul Tămăduirii şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Apoi pe bolta semicilindrică remarcăm medalioanele consacrate Sfântului Ioan Botezătorul, Maicii Domnului Oranta şi Sfintei Treimi de la Stejarul Mamvri, încadrate la rândul lor de câte alte patru medalioane mai mici reprezentând prooroci ai Vechiului Testament şi sfinţi scriitori de cântări. Conca absidelor laterale şi cea a altarului păstrează scenele consacrate pentru aceste spaţii, la fel ca şi celelalte părţi constitutive din lăcaşul de cult.

O notă aparte are pictura de la baza cupolei, mai precis reprezentările iconografice în spaţiul dintre pandantivi. De pildă, între evangheliştii Ioan şi Luca apare medalionul Iisus Hristos Emanuel, între Ioan şi Matei, Sfânta Mahramă, între Matei şi Marcu a fost executată scena Iisus Hristos Înger de Mare Sfat (Isaia 9, 5), pentru ca între evangheliştii Marcu şi Luca să fie reprezentată Sfânta Cărămidă (trimitere la pasajul biblic în care se vorbeşte despre piatra din capul unghiului neluată în seamă de zidari – I Petru 2, 7).

Paraclisul, care poartă hramul „Izvorul Tămăduirii” (vineri în prima săptămână după Paşti – Săptămâna Luminată), a fost pictat în anul 2001, tot în stil neobizantin de către Nicolae George Sorin din Bucureşti, făcând parte din categoria lăcaşurilor de cult de tip sală, fără abside laterale, păstrându-se forma de navă, cu altar şi naos uşor alungit.

Din anul 1998 slujirea de stareţ a fost încredinţată Părintelui Arhimandrit Ghelasie Ţepeş, fost stareţ al mănăstirii Lupşa, fiind în acelaşi timp şi îndrumătorul unei obşti monahale ce numără alţi paisprezece vieţuitori.

Cetatea Medievala Sighisoar...
Actualizat 6 an (i) in urma

Cetatea Sighisoarei este printre cele mai frumoase cetati ale Europei, si alaturi de Castelul Bran, printre putinele locuite si in prezent.
Cetatea medievala Sighisoara are o istorie bogata si interesanta si a fost declarata in anul 1999 monument protejat UNESCO. A fost atestata documentar din anul 1280, sub numele de Castrum Sex, dar originile par a fi mai vechi, cu secole in urma. Cetatea se desfasoara pe doua planuri unul superior si unul inferior. Dupa secolul al XIV lea, numarul populatiei creste, si aici se stabilesc un numar mare de mestesugari. Populatia era bogata, asa se explica costisitoarele ziduri defensive ce au fost inaltate.

Punctele de atractie ale zonei sunt Biserica din Deal, Biserica Manastirii, Casa venetiana, Casa Vlad Dracul, Scara acoperita, Turnul cizmarilor, Turnul cositorarilor, Turnul croitorilor, Turnul cu ceas, Turnul fierarilor, Trunul frangherilor, Turnul macelatilor, Turnul tabacarilor.

Biserica din deal este cel mai valoros monument al Cetatii Sighisoara, aici exista singura cripta cunoscuta din Transilvania ce se afla sub chorul si contine morminte din secolele XVI – XVIII. Aceasta biserica a beneficiat de doua restaurari: prima in 1934 pentru decopertarea vechilor fresce si alta din 1991 pana in 1999, restaurare cu ajutorul Fundatiei Messerscmitt , Munchen, dandu-i infatisarea de azi.

Scara acoperita denumita si Scara scolarilor, reprezenta o scurtatura pentru elevi spre Scoala din Deal. La inceput, ea avea 300 de trepte, azi au mai ramas doar 175.
Turnul cu Ceas reprezinta mandria orasului, punctul de atractie al cetatii. Turnul este inalt de 64 m, ce se prezinta pe 5 nivele, aici se pastra arhiva, depozitul de munitii si trezoreria. Ceasul cu figurine este unic in Romania.

Figurinele ceasului sunt reprezentate de

■un tobosar care bate sferturile de ora,
■o figura enigmatica a unui barbat, cu parul lung, ce avea in maini biciul si securea, reprezentand imaginea calaului,
■7 papusi asezate pe un disc rotativ ce reprezinta zilele saptamanii,
■zeita pacii cu o ramura de maslin in mana,
■zeita dreptatii cu o balanta in mana,
■zeita justitiei, legata la maini si cu sabia ridicata,
■doi ingerasi ce vestesc ziua si noaptea.
Acoperisul are in varf un glob de aur, deasupra caruia se afla un stalp meteorologic si un cocos care se roteste in bataia vantului. Turnul cu Ceas cuprinde Muzeul de Istorie al orasului Sighisoara.

Distanta dintre marile orase si obiectivul turistic:

■Satu-Mare – Sighisoara -317 km
■Oradea – Sighisoara – 295 km
■Cluj-Napoca – Sighisoara -147 km
■Timisoara – Sighisoara – 332 km
■Sibiu – Sighisoara – 91 km
■Brasov – Sighisoara – 117 km
■Bucuresti – Sighisoara – 279 km
■Suceava- Sighisoara – 273 km

Biserica Veche de lemn Drag...
Actualizat 6 an (i) in urma
Biserica Veche de lemn din Putna -este considerata cea mai veche biserica de lemn din Europa
Biserica Veche de lemn din Putna

Biserica de lemn din satul Putna se afla in localitatea Putna, in judetul Suceava. Cunoscuta sub numele de "Biserica Veche a Putnei", aceasta se afla in imediata apropiere a Manastirii Putna.

Biserica cea veche din Putna este cea mai batrana si singura biserica de lemn medievala, cunoscuta pana in prezent, pastrata pe teritoriul Romaniei. Vechimea exceptionala si planul arhaic al acesteia ii confera o valoare inestimabila pentru arhitectura medievala din tara noastra si dincolo de granite ei.
Partea de rasarit a bisericii este datata din primii ani ai secolului al XV-lea, si, prin traditie, a fost adusa de Sfantul Stefan cel Mare de la Volovat. Se crede ca a fost construita in anul 1346 de catre Dragos Voda, in satul Volovat. De aici, dupa 122 de ani, Sfantul Stefan cel Mare a stramutat-o in satul Putna.

Biserica Veche de lemn a Putnei are o importanta exceptionala, inclusiv pentru cei ce studiaza istoria arhitecturii din aceasta parte a continentului nostru si din Europa in general. Biserica se afla pe noua lista a monumentelor istorice sub codul LMI: SV-II-m-A-05594.

Biserica Veche de lemn din Putna - regasirea ei in traditia locului

Primul care mentioneaza acest vechi si important munoment religios national este cronicarul Nicolae Costin (1660-1712), in "Letopisetul Tarii Moldovei de la zidirea lumii pana la 1601".

In cronica sa, el marturiseste urmatoarele lucruri: "Inteles-am si noi den oameni batrani, lacuitori de aicea den tara, cum sa trage cuvantul den om in om, ca o biserica de lemnu la Olovat, sa fie facuta de Dragos-voda si acolo zic, sa fie ingropat Dragos-voda. Si aceia biserica de lemnu au mutat-o Stefan-voda cel Bun, de o au cladit la Manastirea Putna, unde sta pana acmu. Iara pe locul bisericii acei de lemnu, la Olovat, Stefan-voda au zidit biserica de piatra."

Ceea ce inregistreaza Nicolae Costin este o traditie orala auzita din batrani si nicidecum o stire documentara. Totusi in asertiunea lui se constata cel putin doua adevaruri incontestabile: in primul rand, ca la Putna exista, cu mult inaintea redactarii Letopisetului sau, o biserica de lemn despre care batranii afirmau ca Dragos a construit-o la Volovat, iar Stefan a mutat-o la Putna si in al doilea rand, ca Stefan cel Mare a consruit la Volovat o biserica din piatra, despre care aceeiasi batrani afirmau ca a fost ridicata pe locul celei dintai.
Vechea biserica de lemn de la Putna s-a distins in istoria romanilor prin aura acestei legende, care i-a insotit si protejat existenta de-a lungul veacurilor. Dupa insemnarea cronicarului a urmat si protectia cancelariei domnesti.

Prin vechimea si legendele acestei modeste biserici de lemn, stramutata de Sfantul Stefan cel Mare si Sfant, moldovenii din Evul Mediu subliniau intaietatea Manastirii Putna intre celelalte ctitorii domnesti si boieresti din tara, cum se vede si intr-un hrisov din 17 martie 1723 al voievodului Mihail Racovita:
"Scris-am Domnia me la boieri si la toti slujitorii, cari veti umbla ori cu ce fel de slujba a Domniei mele la tinutul Sucevei, facem stire tuturor pentru sfanta biserica de lemn, ce este langa Manastirea Putna, care aceasta biserica dinceputul ei au fost facuta de Dragos Voda la Volovat si au fost acolo pana in zilele raposatului stefan Voda batranul, si atunce stefan Voda au mutat-o acolo, la Putna, zidind in locul ei alta de piatra, care din pricina acestei biserici, caci au fost veche, s-au suitul randul si Manastirei Putnei, de este mai naintea altor manastiri si pana astazi".

Porivit unei traditii locale mai recente, consemnata in 1853 de catre Ieromonahul Putnei Sevastian Georgiescul, Dragos ar fi construit biserica de lemn la Volovat in anul 1353, iar "pe la anii 1468, Stefan-voievod cel Mare au adus-o de la Volovat si au cladit-o aice in Putna, unde si pana in ziua de astazi sta."

Retinem de la acelasi ieromonah ca biserica de lemn se mai numea pe vremuri si "Manastirea veche a Putnei", ceea ce ar putea conduce la ideea autohtoniei a acestui locas aici, cu mult inainte de fundarea ctitoriei lui Stefan.

La toate relatarile de pana acum, o alta traditie locala spune amanuntul enigmatic care pretinde ca oastea lui Stefan cel Mare a transportat pe cai aceasta biserica de la Volovat si a reconstruit-o la Putna intr-o singura noapte, voievodul cercetand-o si inchinandu-se la altarul ei chiar in zorii zilei urmatoare.

S-au emis in ultima vreme mai mult sau mai putin plauzibile. Se opiniaza bunaoara ca vechea bisericuta de la Putna ar putea sa fie ctitorie a lui Bogdan I (1359-1365), atribuita numai de traditie legendarului Dragos, care "nu este inscris in pomelnicul de la Bistrita si nici mentionat in actele interne", sirul domnilor moldoveni incepand cu cel mai indepartat stramos cunoscut al Musatinilor, care este, cum se stie acest Bogdan.
In aceasta perspectiva pare perfect acceptabil ca Dragos sa fi construit o biserica de lemn la Volovat, pe care Stefan s-o fi mutat apoi la Putna si chiar daca aceasta asertiune ar constitui numai o "fabulatie postuma marelui domn, ea ne da, prin insusi faptul ca pune Volovatul alaturi de Putna, ecoul unui lucru cert: cultul lui Stefan cel Mare pentru memoria primului descalecator" si aspiratia sa, cu profunde implicatii politice, de a face din propria necropola un "simbol dinastic", un simbol al puterii voievodale prin gratia puterii divine".
Asadar, in constiinta moldovenilor de alta data, nimbul de intaietate al Manastirii Putna, intre numeroasele ctitorii domnesti si boieresti ale tarii, se tragea de la aceasta modesta, astazi aproape uitata, biserica de lemn, care ar fi putut adaposti odata, in Volovat, mormantul legendarului domnitor Dragos Voda.







MUZEUL MANASTIRII NEAMT
Actualizat 6 an (i) in urma

Ln cadrul muzeului de la Manastirea Neamt exista o colectie de obiecte bisericesti de o importanta deosebita atat pentru cultura si arta religioasa ortodoxa, cat si pentru cea nationala.

Tezaurul manastirii cuprinde obiecte de cult din metal pretios, broderii, tesaturi si sculpturi in lemn care au fost confectionate in manastire sau au fast daruite de voievozi si alti binefacatori. Toate aceaste obiecte si documente ne-au adus noi informatii istorice care intregesc cunoasterea istoriei zbuciumate a poporului roman.

Bogatia manastirii Neamt a reprezentat de-a lungul timpului tinta mai multor incursiuni si divergente, dar cu toate acestea Manastirea Neamt a ramas un important centru de cultura medievala pastrand in muzeu o buna parte din Patrimoniul Cultural National.

Cele mai vechi manuscrise expuse in cadrul muzeului dateaza din timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Obiectele expuse in muzeu pot fi clasificate in mai multe grupe: manuscrise si tiparituri, picturi, sculpturi, obiecte de cult metalice-argint si argint aurit, obiecte de lut, piese tipografice, gravuri in lemn si in metal, piese speciale de legatorie, mantii si obiecte de la slujbele arhieresti, acoperaminte pentru sfintele vase, clopote, numismatica si peceti.

Tot in muzeul de la manastirea Neamt se afla si cel mai vechi monument de arta sculpturala-religioasa din Moldova, si anume: catapeteasma de la biserica din Cetatea Neamtului cu picturi din secolul al XV lea. Alte obiecte religioase deosebite ca valoare aflate in muzeul manastirii Neamt sunt: din anul 1750 un panaghiar in filigram, din anul 1748 un potir primit de la fiica Tarului Petru, din anul 1759 Evanghelia slavona care cantareste 35 kg, din anul 1767 un potir, din anul 1845 un litier mare, mai multe cristelnite cea mai veche datand din „chiparos”, din anul 1470 un epitrahil, o nebedernita din anul 1607 si sfintele moaste: cutia in care se afla capul Sfantului Simeon de la „muntele minunat” ferecat in anul 1463 de Sfantul Voievod Stefan cel Mare.

Aceasta bogata colectie de obiecte bisericesti din muzeul de la manastirea Neamt reprezinta numai o parte din tezaurul pe care l-a avut si cu toate acestea muzeul inca ne ilustreaza rolul cultural-national al acestui lacas de cult.
ACASA LA PARINTELE NICANOR...
Actualizat 6 an (i) in urma
Parintele Nicanor Lemne

Parintele Nicanor Lemne este un parinte uitat parca de vreme. L-am intalnit pentru prima oara pe prispa casei sale - prima casa de langa cimitirul din localitatea Silistea Snagovului. La cei 96 de ani, parintele Nicanor se aseamana cu un spic de grau, copt si plin de roade, ce asteapta sa fie cules.

La biserica din cimitir si la batranul parinte Nicanor Lemne se ajunge pe Drumul National 1 (Bucuresti - Ploiesti), la iesirea din localitatea Ciolpani, cotindu-se la dreapta, cale de vreo cinci kilometri, pe Drumul Judetean 101, spre localitatea Silistea Snagovului.

Biserica cimitirului, inchinata Nasterii Maicii Domnului, este, de fapt, fosta biserica a Schitului Turbati. Nu se poate stabili exact anul constructiei bisericii, cea mai veche insemnare fiind descoperita pe Sfanta Masa - "Io Constantin Voevod 1692" -, insa tipul constructiei corespunde anilor 1640-1660. La intrarea in naos este pictat domnitorul Matei Basarab, impreuna cu Domnita, tinand pe maini bisericuta.

Parintele Nicanor Lemne

Parintele Nicanor Lemne este un roman ales parca din alte vremuri, originar din Basarabia. Parintele se trage dintr-un neam de slujitori ai Sfantului Altar, bunicul si cei sapte frati ai lui fiind preoti, precum si tatal sau, tot preot. Astfel, inca de mic, Nicanor a simtit ca nu isi doreste sa fie altceva (invatator, profesor, inginer), ci preot, ca si inaintasii lui.
In anul 1934, dupa ce a urmat cursurile Seminarului din Dorohoi (clasele I-V), desfiintat in acelasi an, tanarul Nicanor a fost repartizat la Chisinau. In anul 1937, dupa ce va termina studiile la Seminarul din Chisinau, tanarul seminarist se va inscrie la Facultatea de Teologie din Cernauti, pe care o va absolvi in anul 1941.

In anul 1942, tanarul teolog Nicanor se va casatori si va fi hirotonit preot, pe seama parohiei Mihailesti, judetul Balti. Aici, parintele va sluji vreme de numai doi ani, pana in anul 1944, cand rusii vor ocupa Basarabia.

Impreuna cu familia, parintele va pleca in judetul Valcea, unde isi va petrece lunile de vara, in asteptarea unui post de preot, care nu va intarzia sa apara. Astfel, parintele a fost repartizat pe seama parohiei din Silistea Snagovului, unde bisericuta (pastrata astazi in cimitir) era aproape ruinata

Parintele Nicanor Lemne, care a slujit in bisericuta din cimitir ani de zile, este un adevarat luptator. Muncind cu truda si pe furis, de teama comunistilor, platind materialele de constructii si lucratorii din sat cu putinii sai bani, parintele a salvat de la distrugere un loc sfant si sfintitor.

Primarul din vremea in care parintele Nicanor a reparat biserica era comunist. Este vrednica de amintit una dintre intalnirile celor doi. Astfel, la un moment dat, primarul i-a spus parintelui: "Parinte, te urasc si ai face bine sa pleci din comuna." Fara a se tulbura in inima lui, parintele Nicanor l-a imbratisat pe primar, zicandu-i: "Esti un om sincer. Pentru asta, sa stii ca eu te iubesc. Un om sincer are negresit un suflet bun." Fiind zdruncinat interior de blandetea si smerenia parintelui, dupa o clipa de ezitare, primarul i-a soptit la ureche: "Ridica biserica cum poftesti, dar sa nu se vada din sosea. Eu o sa ma fac ca nu observ."

Parintele Nicanor a ctitorit biserica din cimitir la fel de mult ca si cei dintru inceput. Astflel, parintele renunta uneori la a mai manca, spre a putea duce mancare muncitorilor care lucrau la bisericuta. Pentru aceasta, uneori preoteasa il intreba: "Parinte Nicanor, ce ai facut de ai terminat toata mancarea?" La care, parintele spunea: "Am fost obosit de atata alergatura si nu am mai tinut cont."

Lucrand la biserica vreme de aproape 30 de ani, batranul preot Nicanor a vrut sa o lase precum a gasit-o, adica mica si smerita, fara turle si adaugiri nepotrivite. Fiind intrebat de ce s-a apucat singur de repararea bisericutei din cimitir, fara nici un pic de ajutor, parintele a raspuns, cu o blanda smerenie: "Parca mi-era rusine ca, dupa 60 de ani de preotie, sa nu las nimic in urma mea. Sunt batran, sunt la apus de soare, la chindie, dar nu-mi pare rau. Las in urma aceasta casuta a lui Dumnezeu. E frumoasa si smerita, asa cum ar trebui sa fie si gandurile noastre."

Vai de omul care are
suflet mic in casa mare.

Fericit cel ce ridica
suflet mare-n casa mica.

La curte, fapturile necuvantatoare sunt cu mult mai prezente in viata omului, decat sunt la oras. Astfel, din dragoste fata de toata faptura lui Dumnezeu, parintele Nicanor nu prinde soarecii in cursa, omorandu-i, precum fac ceilalti, ci ii prinde cu un castron de lut, nevatamandu-i. Mai apoi, ii ia si ii duce in camp, la cateva sute de metri de sat, spre a nu mai supara pe oameni.
La un moment dat, preoteasa Olga, care i-a fost alaturi parintelui, la bine si la greu, s-a imbolnavit de cancer uterin. Rugaciunile parintelui Nicanor, impreunate cu cele ale sotiei bolnave, s-au aratat insa tamaduitoare, ba inca si roditoare. Astfel, dupa 17 ani, preoteasa a nascut pe cel de-al doilea fiu al familiei. Potrivit medicilor, aceasta a doua nastere a fost o minune, ea nemaiputand fi posibila. Domna preoteasa Olga se odihneste intru Hristos, in cimitirul linisitit din jurul bisericutei. La mormantul acesteia, parintele vine de cate trei ori pe zi, ingrijind atent candela de aici, care arde neincetat.

In anul 2010, in urma unui atac de cord, parintele a suportat o interventie chirurgicala pe inima. Cand doctorul l-a intrabat pe parintele Nicanor cati ani are, acesta, in curatia si bucuria lui caracteristica, a raspuns: "Am 70 de ani, plus TVA." La cei 95 de ani ai sai, parintele a supravietuit in chip minunat operatiei, uimindu-i pe toti doctorii, spre slava lui Dumnezeu.

Parintele Nicanor nu se uita niciodata la cat este ora, ca si cum timpul n-ar mai exista in jurul sau. Nestiind sa refuze pe nimeni, indiferent de zi si de ora, el primeste pe tot omul, pe fiecare cu bucuria sau cu necazul sau. Unui suflet rusinat de faptul ca a venit la parintele neanuntat, in smerenia si dragostea lui, parintele i-a spus: "Ma odihneam putin, dar nu e nici o problema, ca eu sunt aici ca sa ma deranjati."
Zilnic, parintele pomeneste nenumarate pomelnice. Acestea sunt scrise intotdeauna de catre parintele Nicanor, pe loc: mai intai numele parintilor, apoi ale copiilor si ale nepotilor, iar in cele din urma cate un detaliu general al fiecaruia (serviciu, scoala, boala). Pana nu demult, parintele nota si adresa, spre uimirea celor in cauza. Abia mult mai tarziu, fiecare avea sa inteleaga de ce facea acest lucru. Parintele obisnuia sa trimita felicitari la Nasterea Domnului si la Pasti; pentru sarbatorile de iarna, parintele se apuca sa scrie felicitarile inca de prin octombrie, iar pentru Pasti, se apuca sa le scrie inca de prin martie.

Celor care vin la dansul, bucurosi de linistea locului, parintele obisnuieste sa le spuna: "La mine nici vecinii nu sunt galagiosi, ca la oras. Ma inteleg bine cu ei, nu ma deranjeaza cu nimic. Si ii duc sa-i vada care sunt. Sunt multi, dar sunt cuminti." Dupa aceasta, parintele ii conduce la biserica din cimitir, printre crucile tacute (printre vecini).

Intalnirea cu parintele se aseamana parca unei slujbe, ea fiind de fiecare data bine randuita si fireasca. Dupa o binecuvantare, un pomelnic si un cuvant de folos, parintele merge intotdeauna in bisericuta fara turla, spre a inalta rugaciuni smerite lui Dumnezeu si Maicii Domnului.

Dupa rugaciunea din bisericuta, parintele citeste si o scurta pericopa din Evanghelie. In ziua in care Domnul m-a invrednicit sa ingenunchez inaintea parintelui Nicanor, am auzit citindu-se urmatoarele cuvinte: "Aveti credinta in Dumnezeu. Adevarat zic voua, ca oricine va zice acestui munte: Ridica-te si te arunca in mare, si nu se va indoi in inima lui, ci va crede ca ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea va zic voua: Toate cate cereti, rugandu-va, sa credeti ca le-ati primit si le veti avea" (Marcu 11, 22-24).

Am aflat mai apoi ca in podul bisericutei, in tainita, unde se afla adunate mai multe obiecte liturgice vechi, se afla si o veche Evanghelie, deschisa tot la acest pasaj din Sfanta Scriptura. La plecare, parintele binecuvinteaza usor si spune, ca de fiecare data: "Veniti, ca eu va astept mereu. Eu aici raman, nu plec nicaieri."
Teodor Danalache



Chilia lui Daniil Sihastrul
Actualizat 6 an (i) in urma
Chilia lui Daniil Sihastrul este o grotă săpată într-o stâncă de pe valea pârâului Vițău, în care a viețuit ca pustnic Cuviosul Daniil Sihastrul. Ea se află la o distanță de circa 1 km de Mănăstirea Putna (județul Suceava).

Chilia lui Daniil Sihastrul a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004
Cuviosul Daniil SihastrulDaniil Sihastrul s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți, primind la botez numele Dumitru. La vârsta de 16 ani, a fost călugărit cu numele David la Mănăstirea "Sfântul Nicolae" din Rădăuți și apoi a fost hirotonit preot, devenind un duhovnic renumit. După un timp, s-a retras la Mănăstirea "Sfântul Laurențiu" de lângă satul Vicovu de Sus.

Simțind nevoia de mai multă liniște, a devenit schimnic cu numele de Daniil și s-a retras la Putna, pe malul pârâului Vițău. Acolo a găsit o stâncă în care a dăltuit un paraclis. Se mai văd și azi pronaosul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Aici a venit Ștefan cel Mare în anul 1451, după uciderea tatălui său Bogdan al II-lea, la Reuseni, pustnicul Daniil proorocind că în curând va deveni domnitor al Moldovei, ceea ce s-a și întâmplat în anul 1457.

Tot la îndemnul lui Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare construiește Mănăstirea Putna în anul 1466. După sfințirea, în 1470, a acestui lăcaș, se retrage la Voroneț, pe malul pârâului Voroneț, sub stânca Șoimului, unde își continuă viața monahală. La Voroneț îl vizitează din nou Ștefan cel Mare, după înfrângerea de la Războieni din 1476, cerându-i sfatul. Daniil Sihastrul l-a sfătuit să continue luptele cu turcii, prevăzând că va birui, ceea ce s-a și întâmplat. În amintirea acestei victorii, în anul 1488 domnitorul a construit Mănăstirea Voroneț. După sfințirea mănăstirii, Daniil se mută de la chilie în mănăstire. Aici își petrece ultima parte a vieții, fiind ales ca egumen al mănăstirii. A decedat în anul 1496 și a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Voroneț. Pe piatra de mormânt care s-a făcut la dorința lui Ștefan cel Mare stă scris: "Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil".

A fost considerat sfânt încă din timpul vieții, vindecând pe cei bolnavi, alungând demonii și alinând suferințele. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în ședința din 20-21 iunie 1992 a Sfântului Sinod, cu numele de "Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul" și zi de prăznuire la 18 decembrie.

[modificare] Chilia săpată în stâncăFiind un duhovnic renumit, ieromonahul David de la Mănăstirea "Sf. Lavrentie" era asaltat de o mulțime de credincioși care-i cereau ajutorul în diverse probleme. Dorind să se roage în liniște, el a îmbrăcat schima cea mare, primind numele de schimonah de Daniil. El s-a retras ca pustnic (sihastru) într-o zonă împădurită ascunsă și greu accesibilă, înspre munte, în apropierea vărsării pârâului Vițău în râul Putna.

La începutul secolului al XX-lea, folcloristul și istoricul Dimitrie Dan (1856-1927), membru al Academiei Române, a cules o legendă populară în care se vorbește de retragerea pustnicului Daniil în aceste locuri. Această legendă a fost publicată în revista "Șezătoarea" din Fălticeni. "S-a hotărât să se tragă până la sfârșitul vieții în fundul munților, într-un loc cu totul neumblat și pustiu și să se facă sihastru. Și așa și făcu. Se trase adică într-un codru necălcat de picior de om, care era între munții de la asfințit și cei de la miazănoapte de la mănăstirea Sfântului Laurențiu și într-o depărtare ca de un ceas și mai bine. Aici află Daniil un locșor ce-i venea la îndemână, fiindca una: locul era pustiu; al doilea: lângă el curgea în vale un pârâu cu o lingură de apă, și al treilea: că aici codrul era plin de stânci uriașe. Și mai ales această de pe urmă însușire a locului se lovea cu dorința lui ca să se faca sihastru. El, adică, se hotărî să-și scobească într-o stâncă de aici o chilie, unde să se poată adăposti de greul iernii, de ploi și de fiarele cele răpitoare. Ani întregi petrecu bietul sihastru în genunchi cu dalta-n mână, cioplind necontenit și din greu în vârtoasa stâncă. După o muncă strașnic de grea, ostenitoare și îndelungată își văzu și el sfârșită chilia, cu ajutorul lui Dumnezeu, la care nădăjduia mereu. Această chilie se poate vedea și astăzi în Putna."

După cum spune tradiția, el a săpat cu dalta într-o stâncă înălțată deasupra văii Vițăului un paraclis, iar dedesubt se află un alt loc scobit în piatră, care îi slujea drept chilie.

Paraclisul are trei despărțituri (pronaos, naos și altar), o lungime de 9.25 metri și o înălțime de 2 metri. Între naos și altar se afla un mic iconostas, iar bolta a fost zugrăvită, fiind vizibile și astăzi urme de culori obținute din fierturi de plante. Într-o scobitură mică din peretele altarului era așezată o icoană. Pe peretele naosului, lângă fereastră, se află săpată o cruce și câteva slove care datează din anul 1499. [] Încăperea aflată sub paraclis era folosită de sihastru drept chilie, aici nevoindu-se zi de zi în post aspru, tăcere și rugăciuni neîncetate. []

Tradiția spune că sihastrul Daniil a viețuit în aceste locuri timp de 20 de ani. Vestea despre acest evlavios sihastru s-a răspândit repede, iar Daniil a început să fie căutat de o mulțime de credincioși cărora le citea rugăciuni pentru izbăvirea de boli și suferințe, precum și de monahi ori pustnici din întreaga Moldovă care-i cereau îndemnuri și sfaturi duhovnicești.

Despre Daniil Sihastrul a auzit și tânărul Ștefan, fiul fostului voievod Bogdan al II-lea. El a venit aici în jurul anului 1451, după uciderea tatălui său la Reuseni, iar pustnicul Daniil i-a prezis că în curând va deveni domnitor al Moldovei, ceea ce s-a și întâmplat în anul 1457. Ajuns domnitor, Ștefan cel Mare a construit Mănăstirea Putna în anul 1466, în apropierea chiliei lui Daniil Sihastrul.

După sfințirea bisericii Mănăstirii Putna, în 1470, sihastrul Daniil s-a retras în pădurea de pe malul râului Voroneț, sub stânca Șoimului, unde și-a continuat viața monahală.

În prezent, Chilia lui Daniil Sihastrul a deveniut un loc de pelerinaj, aici venind anual mii de turiști din țară și din străinătate.
BISERICI DIN PIATRA NEAMT -...
Actualizat 6 an (i) in urma
LUNEA LUMINATA IN BINECUVA...
Actualizat 6 an (i) in urma
IN DUMINICA MIRONOSITELOR
Actualizat 6 an (i) in urma
RUSALIILE IN ARGES
Actualizat 5 an (i) in urma
MĂNĂSTIREA DINTR-UN LEMN
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu-2013


Este situată la aproximativ 25 km sud de municipiul Rm. Vâlcea şi la 12 km nord de Băbeni, pe valea Otăsăului, în comuna Frânceşti. Potrivit unei vechi tradiţii locale, ar fi luat fiinţă în primele decenii ale secolului al XVI-lea, prin edificarea în acest loc a materialului unui singur stejar. Ea a fost ridicată în cinstea Icoanei Maicii Domnului, icoană ce se păstrează şi azi în biserica de piatră a mânăstirii. În baza acestei tradiţii aşezarea monahală de aici poartă numele Dintr-un Lemn.

Cea mai veche mărturie despre mânăstire a fost consemnată în scris de diaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoriile acestuia prin Ţările Româneşti între anii 1653-1658. El susţine că un călugar ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular. În acel moment el ar fi auzit o voce ce l-ar fi îndemnat să zidească o mânăstire din trunchiul acelui copac.

Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul, cercetând mânăstirea la 29 iulie 1745 scria: ”Un cioban cu numele Radu, în timpul lui Alexandru Vodă (1568-1577), a visat Icona Maicii Domnului despre care aminteşte Paul de Alep şi, tăind stejarul în care a fost găsită icoana, a facut din lemnul lui o bisericuţă, numită din această pricină Dintr-un Lemn”.

Iconostasul, sculptat în lemn de tei, în 1814, este o veritabilă operă de artă ca şi multe din icoanele de lemn ce împodobesc bisericuţa în interior.
Icoana Maicii Domnului de care este legată existenţa acestui sfânt aşezământ monahal, este păstrată cu multă veneraţie în biserica mare. Ea are dimensiuni impresionante, fiind înaltă de 1,50 m şi lată de 1,10 m. În anul 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din Strasbourg vizitând mânăstirea şi studiind icoana, a identificat-o ca fiind pictată în secolul IV la mânăstirea Theothokos din Grecia, după un model care se spune ca

ar fi aparţinut Apostolului Luca, cel care a pictat-o pentru prima dată pe Fecioara Maria. Profesorul I.D. Ştefănescu afirmă însă că icoana a fost zugravită abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar A.M. Muzicescu susţine că icoana ar fi lucrată înainte de 1453, la Bizanţ sau la Muntele Athos, folosindu-se un model mai vechi, ipoteză ce este şi cea mai plauzibilă.

Începuturile Mânăstirii Dintr-un Lemn sunt legate, aşa cum am văzut, de unele tradiţii sau legende care conservă fără îndoială o parte din adevăr. Primul document în care apare numele aşezământului monahal de aici poartă data de 20 aprilie 1635.

Într-o altă mărturie scrisă la 27 noiembrie 1640, Matei Basarab spune că a zidit mânăstirea ”de isnoavă de’ntemei”. El o înşiră printre mânăstirile pe care le-a întemeiat.

Pisania bisericii de zid, aflată deasupra intrării principale, care datează din anul 1715, scrisă la porunca lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716), confirmă cele aflate din documentul din 1640 şi anume: faptul că biserica de zid a fost construită de Matei Basarab. De fapt şi pomelnicul mânăstirii, scris de Dionisie, Eclesiarhul Mitropoliei de Bucuresti la anul 1804, dupa cel din 1715, la fila numărul 6 îl atestă ca ctitor pe Matei Basarab.

Faptul că unele documente îl atestă pe Matei Basarab ca fiind ctitorul bisericii de piatră, iar altele pe Preda Brâncoveanu, nu trebuie să deruteze pe cercetator. Este posibil ca la această construcţie să participe atât domnitorul, cât şi ruda sa, marele boier Preda Brâncoveanu. Acest fapt e confirmat de tabloul ctitorilor din pronaosul bisericii din piatră.

Biserica de azi prezintă în linii generale arhitectura lui Matei Basarab. Din punct de vedere arhitectonic biserica de zid este în plan triconc, cu altar octogonal, iar pronaosul se termină cu un pridvor pe stâlpi. Pe lângă icoana Sfintei Fecioare, de care este legat trecutul mânăstirii, se păstrează cele doua policandre de la Şerban Cantacuzino şi doamna Marica Brâncoveanu, cele trei icoane mari împărăteşti, precum şi alte 36 de icoane mai mici zugrăvite în anii 1833-1840 de Gheorghe Gherontie de la Hurezi. În 1715 Ştefan Cantacuzino restaurează în întregime clopotniţa mânăstirii, situată la intrarea în incinta principală şi Casa Domnească.

După restaurarea din 1938-1940, făcută de Ministerul Aerului şi Marinei, acest ansamblu monahal a devenit în mod simbolic altar de închinare pentru aviatori şi marinari.

În perioada regimului comunist, întregului ansamblu monahal i s-au adus îmbunătăţiri prin purtarea de grijă a ierahilor Eparhiei Râmnicului.

Astăzi mănăstirea este mult cercetată de către închinători şi iubitorii de istorie şi artă religioasă, aici organizându-se conferinţe şi întâniri ale monahilor şi preoţilor din Eparhie.

În prezent, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, în partea de nord a vechiului zid împrejmuitor, pentru acoprirea nevoilor de închinare a unui tot mai sporit număr de credincioşi care vin la mănăstire, şi pentru protejarea vechiului lăcaş, s-a pus piatra de temelie a unei noi biserici mai mare din cărămidă.
Mănăstirea Surpatele
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013


Mănăstirea Surpatele, cu hramul "Sfânta Treime", se află pe Valea Otăsăului, la 3 km distanță de Mănăstirea Dintr-un lemn. Numele îi vine de la satul în care este ctitorită, satul Surpatele, sat pendinte de comuna Frâncești, județul Vâlcea.

Complexul mănăstirii Surpatele a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Vâlcea din anul 2010, având codul de clasificare.
Credincioşii cunosc Surpatele pentru icoana făcătoare de minuni pe care o adăposteşte. Experţii o cunosc pentru istoria îndelungată ce o îmbogăţeşte.

O vizită la mănăstirea Surpatele este un bun prilej de a cunoaşte o parte din monahismul mai puţin mediatizat al nordului Olteniei. Situată în comuna vâlceană Frânceşti, la doar trei kilometri de o altă perlă a ortodoxiei - celebra Mănăstire Dintr-un Lemn, complexul monahal Surpatele este uşor accesibil, fiind aflat la 12 kilometri de gara oraşului Băbeni şi la 30 de kilometri de Râmnicu Vâlcea. Potrivit istoricilor, mănăstirea a fost ridicată în locul altei biserici, ctitorite în timpul lui Matei Basarab de doi boieri din neamul Buzeştilor. Actuala Mănăstire Surpatele a fost ridicată de către Doamna Maria, soţia domnitorului Costantin Brâncoveanu între anii 1703 - 1706. În jurul bisericii principale s-au construit toate clădirile necesare unei importante mănăstiri ce a primit ulterior hramul Sfintei Treimi. Istoricii spun că până la început de secol XX mănăstrea a avut o bogată activitate, atât pe plan duhovnicesc cât şi în domenul cultural. Aici au funcţionat ateliere bisericeşti, iar celebrul Anton Pann a activat ca profesor de muzică şi traducător de cărţi religioase în perioada 1837 - 1850.
Colecţie de obiecte valoroase Credincioşii vin la Surpatele mai puţin pentru trecutul încărcat de istorie al acestei mănăstiri şi mai mult pentru a se ruga la o icoană despre care se spune că ar face minuni. Înfăţişând-o pe Maica Domnului, obiectul de cult este principalul motiv pentru care credincioşi şi turişti de peste tot calcă pragul mănăstirii. Icoana nu este singura bijuterie a lăcaşului de cult. Puţini ştiu că aşezământul are o pictură foarte valoroasă, lucrată în frescă de trei iscusiţi zugravi: Andrei Iosif, Ieromonah Hranite şi Ştefan. Colecţia muzeală a mănăstirii mai are icoane originale de o valoare inestimabilă, candele de argint, iar policandrul cel mare, ce încă împodobeşte cupola bisericii a fost donat de Doamna Maria Brâncoveanu. Centru de cultură, Surpatele a fost sursa unor obiecte ce acum se află la marile muzee din ţară. Astfel, la Muzeul de Artă din Bucureşti se află o Evanghelie tipărită în 1693, ferecată în aur, iar la muzeul de artă Brâncovenească de la Mogoşoaie se află un disc de argint şi o anforintă din acelaşi material, bogat ornamentată, înfăţişând Sfânta Treime.



Mănăstirea Hurezi (Horezu...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Mănăstirea Horezu (Mănăstirea Hurezi), cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sinteză a artei românești din acel timp, a fost construită între anii 1690 și 1693, biserica mare a așezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693.
Situata în satul Romanii de Jos, in imediata apropiere a orasului Horezu (Valcea), manastirea Hurezi (Horezu) a fost extinsă şi întreţinută, de-a lungul secolelor, de egumenii săi. Despre ctitor, Enciclopedia Romaniei, alcatuita de Lucian Predescu si publicata de Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, la anul 1940, glasuieste astfel: „Domnia lui Brancoveanu, de 26 de ani, sustinuta cu o diplomatie rara intre turci, austrieci si rusi, a fost epoca de glorie cum Tara Romaneasca inainte nu avusese. Literatura si artele luasera o dezvoltare exceptionala. Cartile romanesti au inundat tot pamantul romanesc, precum cele tiparite in limbile tuturor ortodoxilor supusi s-au raspandit in tot Orientul ortodox.
Milostenia lui Brancoveanu nu cunostea margini. Banii si daniile lui s-au revarsat la toate patriarhiile, episcopiile si manastirile ortodoxe ale Rasaritului. Stilul brancovenesc predomina in secolul al XVIII-lea in arhitectura, sculptura, pictura, aurarie si mobilier. Zideste biserici si manastiri intre care cea mai frumoasa e cea de la Hurez. (...) Diferitele curti si palate vestesc marirea lui Brancoveanu in interiorul tarii si departe in afara.“
Manastirea Hurezi a funcţionat până la anul 1872 cu obşte de monahi, apoi a devenit obşte de calugariţe, aşa cum se găseşte şi în prezent. Astăzi, la mai bine de 300 de ani de când i s-a aşezat piatra de temelie, Manastirea Hurezi este un model de referinţă prin frumusete si desavarşită armonie, a fi stilul brancovenesc.
Iată ce spunea despre execuția măiastră a pridvorului sfântului lăcaș marele istoric al neamului, Nicolae Iorga: "Frumos pridvor pe stâlpi lucrați cu o mare bogăție de podoabe... cu un rând de stâlpi tot așa meșteșugiți sculptați... flori de piatră în jurul ușii celei mari și a tuturor ferestrelor". În lucrarea sa "Bizanț după Bizanț", Iorga caracteriza mănăstirea cu formele ei renascentiste drept "...continuatoare a civilizației romane, ai cărei moștenitori în Europa de Răsărit sunt românii" .
La 25 aprilie 1695 ilustrul ctitor al lăcașului înzestrează mănăstirea, așa cum reiese dintr-un hrisov, cu o serie de moșii din Vâlcea, Dolj, Mehedinți și Ilfov. a ajutat mănăstirea să construiască în craiova un mare han
La Mănăstirea Hurezi (Horezu) se distinge un adevărat ancamblu monastic care se remarcă printr-un concept unitar. El este structurat pe axa principală est-vest, pe care sunt aliniate gradat patru lăcașe de cult, construite în etape diferite și de ctitori diferiți.
Ansamblul monastic se compune din:
- Biserica propriu-zisă a mănăstirii, ctitorită de marele domnitor și cărturar Constantin Brâncoveanu, aflată în centrul incintei cu hramul Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena.
- Biserica bolniței, ctitorită de doamna Maria, soția domnitorului, la 1696.
- Schitul "Sfinților Apostoli", ctitorit de starețul mănăstirii Ioan Arhimandritul la 1698.
- Schitul Sfântului Ștefan, numit astfel după numele fiului cel mare al domnitorului, ctitorit de acesta la 1703.

Incinta principală, pe plan dreptunghiular, este flancată la nord de corpul etajat al chiliilor, cu fațada structurată în mod armonios de anfilada de arcade. La sud se află reședința domnească, încununată de turnul clopotniță și având o impunătoare sală de sfat. Pe latura de vest se află sala trapezei și, deasupra acesteia, paraclisul.
Mănăstirea Horezu a fost inclusă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO în anul 1993.
SATUL OLARI -HOREZU-PATRIMO...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Ceramica

Zona depresionară Horezu a fost şi este recunoscută pentru meşteşugurile tradiţionale practicate de locuitorii săi. Dintre acestea cel mai important este confecţionarea ceramicii populare de Horezu care se remarcă prin forme, colorit şi desene (castroane, farfurii, oale, ulcioare, căni, ceşti de ţuică, de diferite mărimi, de uz casnic sau decorativ). Cel mai vechi şi cel mai important centru de olărit din zona Olteniei este satul Olari din Oraşul Horezu. Pe uliţa principală a satului sunt 18 ateliere de ceramică.
Materialele locale folosite sunt lutul, care se găseşte in Dealul Ulmului şi culori naturale obţinute din pămant. Uneltele tradiţionale folosite :
- roata olarului folosită pentru modelaj,
- cornul şi gaiţa folosite pentru decorare.
Laptele pentru smalt este obtinut dintr-o varianta de pamant luat din Culmea Marginea iar din Dealul Obreja se ia pasta din mangan pentru negru decorativ, in timp ce verdele din care se coloreaza motivele zoomorfe florale, geometrice se obtine din arderea cuprului.
Obţinerea produselor: confecţionarea produselor de ceramică este manuală, după un proces tehnologic transmis de sute de ani. Principalele faze ale procesului tehnologic sunt: pregătirea lutului pentru modelare (transport, dospit, tăiat, frămantat, curăţat de impurităţi, formarea gogoloaielor in funcţie de mărimea şi forma vasului), modelarea obiectului dorit, zvantatul sau zbarcitul, răzuitul, găuritul şi iscălitul, decorarea, uscarea, arderea la primul foc, smălţuirea, arderea la al doilea foc, obţinerea produsului finit. Desenele specifice ceramicii de Horezu: cocoşul, unic numai pe ceramica de Horezu, pomul vieţii, şarpele casei, spicul, pinza de păianjen, coadă de păun, simboluri creştine, florale şi zoomorfe. Actualmente in Horezu meseria tradiţională de ceramist-olar este practicată de peste 80 de ceramişti de diferite varste, de la cei mai tineri (reuniţi intr-un cerc de ceramică la Clubul Copiilor), pană la cei mai in varstă, meseria fiind transmisă de la părinţi la copii. Meşterii ceramişti lucrează la domiciliu, constituiţi in asociaţii familiale sau sunt autorizaţi ca persoane fizice. In prezent este constituită o asociaţie a ceramiştilor cu denumirea de Asociaţia de meşteşugari "Cocoşul de Hurez" (sursa www.eco-oltenia.ro).
Strada Olari sau satul Olari este ceea ce s-ar putea numi vatra meşteşugului ceramicii de la Horezu. Este un vechi sat de olari, cu gospodării şi livezi situate de-a lungul unui drum in pantă; o ramificaţie a oraşului Horezu pe care, ca să ajungi la olari, trebuie să mergi aproximativ 3-4km.
Pe strada Olari sunt grupaţi producărorii ceramicii de Horezu care, in parte, continuă să işi vindă obiectele la tirgurile deja consacrate, fie lucrează la comandă, de multe ori pentru comercianţii din localitate. Zona unde se practică comerţul este �pe şosea�. (sursa: Cercetare la Horezu - Maria Mateoniu, Muzeul Ţăranului Roman).
Mănăstirea Lainici
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

DENUMIRE
Denumirea de Lainici este învăluită într-un mare mister. S-au emis diferite ipoteze etimologice, privind toponimia, dar au rămas incerte la nivel interpretativ. O interpretare etimologică a cuvântului Lainici îl consideră de origine grecească: în greaca veche, lainos înseamnă "de piatră", în cazul nostru - "trecătoare prin munţi de piatră". Altă interpretare, mai plauzibilă, ar fi aceea că termenul ar deriva de la numele unui trib geto-dac, al Lailor, care este binecunoscut prin secolele al IV-lea al V-lea împreună cu al bessilor în zona Sarmisegetuzei, la circa 80 km distanţă de Lainici. Adevărul rămâne încă nedescoperit, mulţumindu-ne cu frumoasa denumire de LAINICI.

DATARE ISTORICĂ
Vechimea Sfintei Mănăstiri Lainici se pierde în negura vremii, necunoscându-se oficial şi istoric începuturile sale. După tradiţie, Sfântul Nicodim, marele ctitor de lăcaşuri sfinte din ţară, ar fi construit după Vişina şi un schit din lemn aici, la Lainici. Prigoana împărătesei imperiului Austro-Ungar Maria Tereza, care a distrus majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Ardeal, la jumătatea sec. al XVIII-lea, se pare că ar fi ajuns până aici. Biserica ctitorită din sec. XIV-lea al XV-lea ar fi fost distrusă în acea perioadă. Cert este că din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea încep să apară documente istorice ce fac referire la Mănăstirea Lainici. Schimnicul Atanasie vine de la Tismana la Lainici, în 1780 şi se pomeneşte într-un sinet în care donează mănăstirii o moşie.
Mănăstirea Polovragi
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Biserica Sfintei Manastiri Polovragi a fost ctitorita intre anii 1504-1505 de Radu Comisul si Patru Spatarul fiii marelui boier Danciu Zamona.In 1629,in timpul domnitorului Alexandru Ilies, manastirea intra in posesia banului Craiovei Paraianu Milescu .Cu ajutorul domnitorului Matei Basarab, Danciu Paraianu reface asezamantul in 1643 iar Sfantul Constantin Brancoveanu, adauga pridvorul, clopotnita si zidul de incinta .

Pictura a fost executata in fresca de primii zugravi ai Scolii de la Manastirea Hurez. In nordul incintei, intr-o alta curte,este bolnita ctitorita de Episcopul Clement intre 1732-1738. Fiind fortificata ,Tudor Vladimirescu a folosit-o ca baza de operatiuni militare.

Scurt istoric: Biserica a fost zidită din temelie în anul 1645 de Matei Basarab Voievod, după cum scri în pisania originală deasupra ușii, la intrare” Această Sfântă biserică, cu voia și ajutorul lui Dumnezeu ziditu-s-au din temeiu cu pofta și cheltuiala a prealuminatului și milostivului domn Io, Matei Basarab voievod a toată Þara Românească, împreună cu doamna sa gospoja Ileana întru prea înălțatul și de tot închinatul nume al Preasfintei și de Viață Făcătoare troițeîntru al 13-lea an de domnie a lor veleatul Bastia Mira 7153 ispenia 1645.” De la început a fost întemeiată ca mănăstire pentru călugări și a fost înzestrată de Matei Basarab cu moșiile și satele din Strehaia și din apropier. Totodată i s-a dat și jumătate din vama târgului Strehaia, precum arată hrisovul de înzestrare din 6 martie 1653. C-tin Brâncoveanu, prin hrisovul din 1705 octombrie 24, întărește aceste danii. Prin hrisoavele domnilor din perioada 1808-1819, veniturile mănăstirii erau atribuite orfelinatului din București pentru creșterea și înzestrarea copiilor din toată țara. Se crede că până în 1826 biserica a fost reparată de 2 ori, o data întimpul lui C-tin Brâncoveanu când i s-a adăugat pridvorul, dar nu s-a intervenit asupra zugrăvelilor și picturii originale interioare. În 1826 s-au făcut reparații mai radicale, când pest pictura veche s-a dat o nouă tencuială realizată de Barbu Zugravu. În acest an, prin grija și cheltuiala Protosinchelului Kir Axinte, starețul mănăstirii, s-au reparat clădirile anexe, s-a reparat și s-a înălțat zidul împrejmuitor și s-a construit un foișor la fântâna din curte. Din spusele și însemnărileloclnicilor bătâni, reiese că ultima reparație s-a făcut în 1896,când au fost văruiți pereții în exterior, dar nu s-a umblat la pictura interioară. Tot atunci au fost demolate chiliile aflate în ruină și vechiul palat domnesc aflat în estl bisericii. După secularizarea averilor mănăstirști, s-a desființat mănăstirea, rămânând biserică pentru mireni cu o propritate de 75 ha teren până în 1950. Între 1962-1969, acest sfânt locaș a fost renovat de Direcția Monumentelor Istorice din București,redându-i-se starea inițială și aspectul unui adevărat monument național, istoric și artistic. Biseica este împrejmuită cu zid de cărămidă presată, înalt de 4-5 m, prevăzut cu creneluri de apărare din 2 în 2 m.
Aprecieri tehnice: Biserica este în formă de cruce, cu zid de cărămidă gros, înaltă, cu o turlă mare de pronaos. Este compartimentată în altar, naos și pronaos. Naosul, foarte spațios este despărțit de pronaos(cu un spațiu mai mic) printr-un zid care lasă o deschidere cât o ușă pentru circulație. Catapteasma este din zid gros. Are un pridvor deschis susținut de 10 coloane de zid. Pardoseala bisericii este din cărămidă. Este acoperită cu șindrilă. Zidurile exterioare au la mijloc două brâie din cărămidă aparentă așezată pe muchie ( dinți de fierăstrău).
De reținut că, în perioada 1673-1689 în incinta mănăstirii a avut loc sediul Episcopia Strehaia, Episcop fiind Kir Daniel. Existența Episcopiei este confirmată de pisania de pe zidul din cerdacul chiliilor arhierești, demolate în 1826. S-a păstrat o copie în pomelnicul ctitoricesc făcut în 1759 de egumenul Teodosie. Din cuprinsul pisaniei se desprinde existența unei tradiții redată atunci caa fapt istoric, și anume că la Strehaia ar mai fi foat o Episcopie înainte de întemeierea Episcopiei de la Râmnic, probabil în 1496. Tradiția transmisă prin cronica țării așază la Strehia al doilea scaun al băniei Olteniei, probabil în cursul sec. al XV-lea, când banii părăsesc Severinul căzut sub unguri și-i găsim la scaunul băniei din Craiova. Fapt sigur este că Banoveții Craiovești din sec. al XV-lea și al XVII-lea erau proprietari strehăieni unde își aveau reședința temeinică și cu carecter domnesc, păstrându-li-se amintire până azi, prin numele satului „Lunca Banului” din apropierea Strehaiei. Se spune că Mihai Viteazul s-a născut la Strehaia în palatul domnesc al tatălui său, Pătrașcu Vodă și că ar fi zidit o bisericuță cu altarul spre miazăzi într-o noapte când se afla în război cu turcii (N. Iorga). După evenimentele din 1989 biserica de mir Strehaia și-a recăpătat statutul de mănăstire pentru călugări, așa cuma fost la încpultul existenței sale.

Mănăstirea Tismana
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Mănăstirea Tismana este cel mai vechi așezământ monahal inca in functiune din Țara Românească. Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei, Mănăstirea Vodița, a fost distrusă la puțin timp după construire (mai apoi s-a construit Vodita 2 unde Nicodim a revenit de la Tismana), singura citadelă a ortodoxiei noastre rămânând, timp de peste șase veacuri, Mănăstirea Tismana. Deoarece cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu I Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Alexandru Ștefulescu susținea că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn și s-au făcut danii prin hrisov.

"Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodița s-a dat și Tismanei - scria istoricul - amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia și aceluiași stareț, Nicodim". Abia după aceea a început construcția Vodiței din zid iar sub Radu I Vodă, zis și Radu Negru Vodă, biserica din zid a Tismanei.

Într-un peisaj fermecător, asemenea unui castel medieval cu bastioane la colțuri, mănăstirea Tismana este așezată pe vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite și stâncoase, lângă gura întunecată a Peșterii Sfântului Nicodim și de sub ale cărei ziduri țâșnește apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul Tismana. Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei au vizitat mănăstirea Tismana în iulie 1657 și menționează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.”

Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana (1310-1406) – lui îi aparține alegerea a arhitecturii și a decorațiunilor acesteia. Construcția din zid a fost realizată cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi: Radu Negru Voievod (1377-1383) și fiii acestuia Dan I (1384- 1386) și Mircel cel Batran (1386-1418).
Schitul Crasna din judetul ...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013


Sfantul Schit Crasna este asezat in satul Crasna – Ungureni , Comuna Crasna, judetul Gorj, la poalele muntelui Parangului. Este situat la 30 km est de Targul Jiu pe soseaua care duce la Novaci. Crasna este un toponim slavon care insemna “frumoasa”. In documentele interne, istorice, apare pentru prima data la 30 iunie 1486 cand voievodul Vlad Calugarul intareste Jupanului Roman si Popii (Preotului) Jitian mai multe sate , intre care si Crasna. Locuitorii de atunci ai acestui sat au fost invinuiti ca au pradat in munti pe Dobromir, Marele Ban al Olteniei, la trecerea in Transilvania, in ziua de 18 noiembrie 1587. Din aceasta pricina locuitorii Crasnei din oameni simpli devin Rumani. Aceasta Sfanta biserica a fost zidita din temelie de catre Dumitru Filisanul, mare Pitariu, in zilele voievodului Matei Basarab, fiind egumen (staret) la aceasta Manastire Vartolomeu, fiul Popei Ioan Hotinescu din Dragoiesti.

Acest schit este monument istoric, atestat documentar pentru prima dată în anul 1486. La sfârşitul secolului al XVI-lea apare documentar pentru prima data biserica din lemn, închinată Sfântului Nicolae, unde se rugau câţiva călugări retraşi de lume. In anul 1636 apar primele chilii ale călugărilor şi se începe la construcţia noii biserici din piatră de râu şi cărămidă. Ctitorul bisericii este Dumitru Filişteanu, proprietarul satului Crasna, văr cu doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul.

Textul pisaniei care se află la intrarea în biserică spune că:

“Cu vrerea Părintelui, a Fiului şi a Sfântului Duh, eu, robul lui Iisus Hristos, jupânul Dumitru cel mare cu feciorii lui i-au dat lui Dumnezeu şi n-am cruţat avuţia ce au zidit această Sfântă mânăstire în zilele bunului voievod Matei Basarab Valeat (7145) 1637 luna septembrie ziua 24″.

Datorită infuenţei bizantine biserica a fost iniţial sfiinţită fără pictură, împodobită fiind numai cu icoane. Mult mai târziu a fost pictată de Grigore Zograf şi fiul lui, astfel pe pereţii bisericii apar portretele lui Matei Basarab Voievod şi al lui Stefan, Mitropolitul Tării Româneşti.

In timpul domniei regelui Carol al II-lea se fac importante reparaţii de restaurare a bisericii şi ale chiliilor. După anii 1990, prin grija Mitropolitului Olteniei acad. dr. Nestor Vornicescu, au loc lucrări de renovare a întregii mânăstiri, păstrându-i-se configuraţia şi arhitectura iniţială.

Biserica este impresionanta datorita picturilor autentice, deosebite. Pereţii exteriori sunt albi cu un brâu de cărămidă roşie sub streaşina, sub formă de arcuri. Biserica are o singură turlă asezată deasupra naosului, sub forma octagonală, cu opt ferestre înguste. In interior, naosul şi pronaosul sunt spaţioase, despărţite de un zid înalt. Pridvorul bisericii este închis cu ziduri groase, pictate.
Catapeteasma este cel mai vechi obiect al mânăstirii, fiind autentic, al bisericii iniţiale. Este din lemn sculptat poleit cu foiţe din aur.
Mănăstirea Topolnița
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013


După tradiție, prima biserică a fost zidită de Sfântul Nicodim (secolul al XIV-lea. Biserica actuală, în forma de cruce, a fost ridicată în anul 1646, de ctitorul Lupu Buliga. A fost pictată în anul 1673, în frescă, stil bizantin, de zugravii Grigore "Grecul" și Dima "Romanul". Remarcabilă este tema "Judecata de Apoi", pictată în fațada exterioară vestică, la fel ca la mănăstirile din Moldova. După secularizare (1863), schitul a fost părăsit și reînființat în 1930. În anul 1932, Comisia Monumentelor Istorice a făcut reparații parțiale și s-au reconstruit trei chilii. S-au executat reparații și restaurari, prin grija Î.P.S. Părinte Nestor, Mitropolitul Olteniei. În ultimii ani s-a construit un corp de chilii și un dig pentru prevenirea inundațiilor.
Mănăstire este situată la NV de orașul Drobeta Turnu Severin, la cca 10km pe șoseaua Drobeta Turnu Severin-Motru, ramificația Izvorul- Bârzei.
Întrarea în mănăstire se face pe sub clopotniță ptintr-o poartă masivă de lemn pe care sunt sculptați de la stânga la dreapta: Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Apostil Pavel, Sf. Apostol Petru și Cuvoisul Nicodim Sfințitul
Scurt istoric: biserica acutală a Mănăstirii Topolnița este construită pe vatra unei biserici mai vechi care, după tradiție și unele documente mai vechi, ar fi fost zidită de Nicodim ctitorul Tismanei cam în vremea lui Radu I ( 1374-1375). Dar există și lucrări care arată că a fost construită în locul unei sihăstrii din sec. al XV-lea. Construcția actualei biserici datează din 1646, ctitorii ei fiind Lupu Buliga, vel Căpitan în timpul lui Matei Basarab și al soției sale Stanca. Mormintele lor se găsesc pe dreapta, în pronaosul bisericii. Inscripția de pe mormântul lui Buliga menționează că s-a luptat cu cazacii și cu moldovenii la Teleajen pe care i-a învins categoric. În stânga pronaosului este mormântul Stoichiței, fiica lui Buliga, moartă în decembrie 1653. După 1864, în urma secularizăriii averilor mănăstirești, schitul a fot părăsit și chiliile construite în 1640 s-au distrus. În anul 1912, Comisia Monumentelor Istorice face reparații parțiale și reconstruiește 3 chilii, iar în 1930, Episcopia Râmnicului și Noului Severin reînființează viața monahală la schit, numindu-l ca stareț pe Ieromonahul Calistrat Proca. Între 1933-1942 este stareț Filip Florescu, cel car în 1937 reușește să mai construiască 2 chilii din lemn. Din 1943, la conducerea schitului a fost starețul Grațian Rudoc. Acesta a confecționat în 1948 tot mobilierul din biserică, pe care l-a sculptat singur. În 1994 încă se mai făceau lucrări de restaurare și reparații începute cu ani în urmă.
Aprecieri tehnice: Biserica are ziduri groase din cărămidă și de piatră. Sub strașină, în exterior, are mai mult rânduri de cărămidă în relief ( așezate pe muchie). Are o turlă mare de zid pe noas, acoperită cu țiglă Biserica ste acoperită cu șindrilă. Este compartimentată în altar, naos și pronaos (care este mai puțin încăpător decât naosul). Pronaosul este delimitat de naos printr-un zis acre are deschisă o intarre cât o ușă. Ferestrele sunt înguste.
Pictura: A fost făcută în 1673 de fiul lui Lupu Buliga. Jupân Curea vel paharnic, pe cheltuiala sa, și este lucrată de zugravii: Gheorghe Zuc, grec, și Dima, vlah, în frescă stil bizantin. Frescele originale se mențin și astăzi. Au fost spălate în anul 1920.Pe fațada exterioară vestică se remrcă pictura cu tema: Judecata de Apoi, asemănătoare mănăstirilor din Moldova. Unele inscripții din biserică fac cunoscuți stareții din anii: 1646, 1700, 1811, 1817. Între zidurile schitului Topolnița, Ghiță Cuțui Olteanul și Simion Mehedințeanu, căpitan din oaste de panduri ai lui Tudor Vladimirescu, și-au asigurat un loc de refugiu și de rezistență. Faptul acesta este consemnat pe o placă memorială aflată la intarrea în mănăstire, pe zidul clopotniței. Mănăstirea se prezintă și astăzi cu un turn de strajă și ziduri înconjurătoare.
PODUL LUI DUMNEZEU DE LA PO...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

PODUL LUI DUMNEZEU- Unul din cele trei poduri naturale din lume

Podul lui Dumnezeu, despre care puţini oameni au auzit, deşi mulţi au trecut peste el fãrã sã ştie, se aflã pe drumul principal ce leagã Târgu Jiul de Drobeta Turnu Severin, pe varianta Baia de Aramã, chiar lângã primãria Ponoarele, dar singurul indiciu este un indicator, care nu spune nimic despre mirifica zonã în care intri o datã ajuns la el, complex geomorfologic unic şi de o deosebitã frumuseţe, care meritã sã fie vizitat.

S-a format prin prãbuşirea tavanului unei peşteri

Aceasta e varianta ştiinţificã ce explicã apariţia Podului lui Dumnezeu, numit şi Podul Natural, sau Podul de Piatrã, o arcadã de piatrã groasã de 4 metri şi înaltã de 22, care are o lungime de 30 metri şi o lãţime de 13, deschiderea fiind 9 metri între cele douã aşa zise picioare. Unii spun cã astfel de poduri naturale ar fi doar trei în lume, alţii cã patru sau mai multe, cele mai cunoscute fiind cel din Franţa de la L’ Ardech şi cel din Statele Unite (cel mai mare, cu o înãlţime de 88.4 m şi cu o lãţime de 10 m), dar al nostru e singurul circulat şi nu numai de oameni sau turmele de oi ce existã aici din abundenţã, ci chiar de maşini de mare tonaj. De-a lungul timpului, el a suferit o degradare vizibilã, din cauza acţiunii apei asupra calcarului din care e fãcut, dar şi din cauza vântului, fenomenului de îngheţ- dezgheţ, precum şi a circulaţiei maşinilor, existând, în viitor, riscul prãbuşirii.

Podul natural de la Ponoare sau Podul Lui Dumnezeu, aşa cum este numit de către localnici, este format din piatră masivă şi este cel mai mare pod natural al ţării. Este al doilea ca mărime din Europa (30 m lungime, 13 m lăţime, 22 m înălţime şi 9 m grosime), dar singurul pe care se poate circula.

Podul lui Dumnezeu" s-a format prin prăbuşirea unei bune părţi a tavanului peşterii (Peştera de la pod), rămânând în picioare însă vechea intrare în peşteră – actualul Pod de la Ponoarele. Acest aspect a generat legende printre oamenii locului.

Legendele Podului Una din legendele biblice care circulă în zonă spune că Podul Natural de la Ponoarele ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfântul Nicodim să treacă spre Tismana, după ce oamenii l-au alungat din comună, nelăsându-l să construiască aici o mănăstire.

Călugărul Nicodim căuta cascada care i s-a arătat in vis, deasupra căreia trebuia să construiască o mănăstire.


Mănăstirea Mraconia
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Mănăstirea Mraconia se află în cel mai frumos defileu al Dunării, în Cazanele Dunării, pe locul unui fost punct de observaţie şi dirijare a vaselor, unde datorită adâncimilor mari şi a stâncilor colţuroase din adâncuri se formează vârtejuri mari, parcă ar fierbe apa în cazane.

Vechiul lăcaş construit în 1523 (după unii) sau 1453 (după alţii) era pe valea Mrăcuniei într-un loc ascuns pitoresc (mraconia înseamnă loc ascuns). Se ştie că în timpul războiului ruso-austro-turc(1787-1792) a fost distrusă. În anul 1823 s-a găsit, între ruinele mănăstirii, sigiliul vechi cu inscriptia slavona: "Peceat manastirea Lubostinie Hram Uspenia Presvistaia Bogaraditi Leto 1735".

În 1931 s-a început reconstruirea mănăstirii cu acoperiş de şindrilă, dar tot ce s-a construit a fost înghiţit în anul 1967 de apele lacului Porţile de Fier. După acest eveniment mănăstirea nu a mai primit dreptul de a fi reconstruită. A devenit Mănăstirea de sub ape, Mraconia. În anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici actuale. De la mănăstirea veche se mai păstrează doar uşile împărăteşti şi o candelă, care se află în muzeul parohial de la Eşelniţa.
C.BRANCUSI -Ansamblul monum...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Ansamblul monumental CALEA EROILOR – Târgu Jiu

Se pare ca denumirea originala data de Brancusi ansamblului său sculptural a fost :
“Calea Sufletelor Eroilor“.
El este alcatuit din trei lucrari :
- Coloana fara Sfarsit ( Coloana Infinitului )
- Poarta Sarutului

trada dreapta care leaga Coloana de Poarta se numeste Strada Eroilor si se extinde pana la Masa prin Aleea Scaunelor.
Actul creatiei brâncusiene de la Târgu-Jiu a avut o anumita dinamica in intervalul 1937-1938, deoarece anasamblul s-a constituit prin adaugarea succesiva a pieselor sculpturale. Astfel, monumentul recunostintei a fost gandit initial inca din 1934, ca o unica sculptura monumentala: Coloana fara Sfarsit. Ideea unui ansamblu de sculpturi dateaza din lunile iunie-iulie 1937, iar scaunele si bancile sunt interventii tarzii din 1938 cu semnificatii suplimentare, ce vin doar sa intareasca semantica celor doua piese principale din Parcul public: Masa Tacerii si Poarta Sarutului.

Aleea Sacunelor din Parcul public a fost deschisa in octombrie 1937. La indicatiile lui Brancusi ea a fost amenajata cu cate 5 nise pe fiecare latura (unde s-au amplasat cate 3 scaune), iar pe marginea ei s-au plantat 20 de plopi piramidali. Au fost taiate si unele alei secundare la sfaturile sculptorului, asa cum ar fi Aleea Indragostitilor (intre Masa si Poarta, perpendicular pe aleea principala) sau aleile ce marginesc lateral Poarta (“tarcoale“ cum le numea artistul). Amenajarea Parcului Coloanei s-a efectuat in intervalul octombrie 1937-august 1938. Aici artistul a dorit sa fie plantati de asemenea plopi piramidali, flori de camp si iarba. Festivitatile legate de donatia lucrarilor brancusiene Primariei orasului Targu – Jiu (de catre Liga Nationala a Femeilor Gorjene) au avut loc la 27 octombrie 1938.
Coloana fara Sfarsit a fost realizata tehnic de catre inginerul Stefan Georgescu-Gorjan, dupa modulul cioplit in lemn de tei de catre Brancusi. Constructia ei a inceput in august 1937 la Petrosani si s-a incheiat in noiembrie la Targu-Jiu. Metalizarea ei s-a executat in iunie-iulie 1938.
Coloana fara Sfarsit are o inaltime de 29,33 m si este constituita din 16 module romboidale, fiecare avand 1,80 m inaltime.
Poarta Sarutului a fost amplasata in octombrie 1937 si sculptata in 1938 (finalizata la 20 septembrie).
Ea are latimea de 6,45 m, inaltimea de 5,13 m si grosimea de 1,69 m.
Masa Tacerii este alcatuita din tabliile mari a doua variante succesive : prima masa realizata cel mai probabil in iunie- iulie 1937 si cea de a doua in august 1938, la Atelierele “Pietroasa“ din Deva. Are un diametru de 2,15 m si o inaltime de 0,88 m.
Bancile de piatra ce flancheaza poarta au fost cioplite si terminate la 20 iulie 1938, iar sacunele de piatra (12 cu fata rotunda din jurul Mesei si 30 cu fata patrata de pe Aleea Scaunelor) au fost aduse la 1 august 1938. Sculpturile din Parcul public sunt din travertin de Banpotoc iar Coloana din fonta alamita. Distanta dintre Masa si Poarta este de 121 m, iar intre Poarta si Coloana sunt 1154 m.
In ceea ce priveste semnificatia enigmaticelor lucrari brancusiene, stim ca acestea au fost rezultatul unor indelungi si adanci meditatii asupra modului de reprezentare (adesea simbolic) a sacrului in arta. Cu toate ca o mare parte din ele au ca sursa profunda folclorul romanesc, ele sunt in acelasi timp moderne si universale, atragand artisti, filosofi, scriitori, oameni de stiinta sau simpli admiratori de pe tot cuprinsul globului.

onstantin Brancusi (19.02.1876-16.03.1957) s-a nascut si a copilarit in satul Hobita, in apropiere de Targu-Jiu. A absolvit Scoala de Arte si Meserii din Craiova (1894-1898) si Scoala Nationala de Arte Frumoase din Bucuresti (1898-1902). In anul 1904 pleaca la Paris unde, un an mai tarziu, este admis prin concurs la Ecole Nationale des Beaux-Arts.
Incepand cu 1907 marele artist roman trece la o arta nonfigurativa, intrand astfel in circuitul avangardei pariziene. Participa la numeroase expozitii care îi vor raspandi faima de “parinte al sculpturii moderne“ in intreaga lume. Destinul cultural al orasului Targu-Jiu a inceput in anul 1937, cand Brancusi a hotarat sa amplaseze aici trei din lucrarile sale, care impreuna vor fi cunoscute mai tarziu ca alcatuind Ansamblul Monumental Calea Eroilor.
Menirea acestei capodopere a fost aceea de a comemora eroii gorjeni care s-au jertfit in primul razboi mondial.
Comanda lucrarii a fost facuta de catre Liga Nationala a Femeilor Gorjene, prin intermediul presedintei acesteia, Aretia Tatarescu.
Brancusi nu a acceptat sa fie platit pentru opera sa.
Mănăstirea Piatra Scrisă
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Despre trecutul acestei mănăstiri tradiţia ne spune că, atunci când s-a luat hotărârea construirii unei căi ferate pe ruta Caransebeş-Orşova, conform planului, la deschiderea unui tunel într-o stâncă de lângă localitatea Armeniş, s-a aflat pictată icoana Sfintei Treimi. În urma acestei descoperiri, credincioşii locului au fost nemulţumiţi faţă de continuarea tunelului pe aceeaşi direcţie, ştiind că icoana are o semnificaţie spirituală importantă pentru întreaga zonă. Inginerul Mihlheisen, conducătorul lucrărilor, a fost pus în situaţia de a schimba calculele planului, deviind ieşirea tunelului spre Armeniş, la câţiva metri înspre apus de icoană. Este semnificativă o relatare a primarului de atunci al Armenişului, Grigorie Dragomir: „Noi şi mai ales răposatul preot Ilie Sârbu i-am răspuns că acea icoană şi acel loc pentru noi şi pentru toţi trecătorii de lege românească sunt sfinte şi că nu trecem niciodată pe lângă ele fără să ne descoperim capul şi să ne facem sfânta cruce. Cine a fi zugrăvit sfânta icoană, din ce îndemn şi imprejurări şi când, nu avem cunoştinţă deplină. Genunchiul de oameni de astăzi şi părinţii noştri s-au pomenit cu sfânta icoană la loc, unde este acum. Poporul nostru ştie să spună predănii. Noi însă nu ştim nimic mai ales, - de cum ştie poporul. După ce am spus acestea, domnului ober-inginer Mihlheisen… a luat în considerare rugarea noastră, căci la croire a încovoiat tunelul aşa, că iese spre Armeniş cu 4-5 metri spre apus de icoană, ceea ce se vede şi azi”.

Despre icoana pictată pe stâncă ne vorbesc mai multe tradiţii. Prima variantă ne spune că icoana ar avea origine miraculoasă, nefiind zugrăvită de mână omenească. O altă istorisire vorbeşte despre recunoştinţa şi mulţumirea pe care datori suntem să le arătăm lui Dumnezeu pentru toate cele venite în viaţa noastră. În acest duh se aminteşte că un conducător de oaste creştin, urmărit de otomani, a căzut de pe coasta unui deal până în râul Timiş, cu cal cu tot. Scăpând teafăr, drept mulţumire, el a dat poruncă să se picteze pe stâncă icoana Sfintei Treimi.

Altă descriere venită pe linia tradiţiei orale ne spune despre doi călători din Muntenia care treceau pe valea Timişului într-o trăsură. La un moment dat caii s-au speriat şi au luat-o la galop fără control. Călătorii au făcut legământ că, dacă vor scăpa teferi, vor aduce jertfă lui Dumnezeu. Trăsura s-a oprit, cei doi călători plătind ca acolo să fie pictată o icoană pe stâncă. O altă povestire din tradiţie ne spune că un negustor de vite a fost surprins în Duminica Tuturor Sfinţilor de o furtună puternică, iar un fulger a despicat stânca sub care se adăpostise. Prin minune dumnezeiască el nu a păţit nimic. Preotul din sat l-a sfătuit ca în acel loc să zugrăvească icoana Sfintei Treimi, pentru că a scăpat din primejdie.

Observăm că aceste tradiţii vorbesc despre recunoştinţa oamenilor care au scăpat din primejdii, însă sunt şi altfel de povestiri. Se pomeneşte despre un tânăr, fiu al meşterului care ridica biserica din Armeniş, care a ţinut neapărat să pună crucea pe vârful turnului, împotriva voinţei tatălui său. A căzut, însă, de pe turla bisericii şi a murit. Pentru iertarea păcatelor sale, tatăl îndurerat a dorit să se zugrăvească icoana de la Piatra Scrisă. Nu se exclude varianta că în veacurile trecute, în această peşteră să fi vieţuit vreun pustnic.

Toate aceste tradiţii amintite sunt doar mărturii orale, care nu pot fi luate ca dovezi istorice, însă ne vorbesc despre evlavia oamenilor şi încredere lor în darurile lui Dumnezeu. O primă menţiune documentară despre Piatra Scrisă apare pe o hartă militară austriacă din anul 1788, în care pe acest loc este trecut „Stânca Sfintei Treimi”. Icoana a fost restaurată în anul 1822 de pictorul Moise Buru Scriitorul, din Caransebeş. În anul 1929 familia Ana şi Vasile Dragomir din Slatina Mică, a ridicat o capelă în amintirea unicei lor fiice care a decedat şi, probabil, că icoana exista atunci, dacă a dat denumire locului. Dimensiunile capelei sunt de 8 metri lungime în exterior şi 4 înălţime, iar în interior de 3,5 metri lungime, 3 lăţime şi 3,50 metri înălţime. În anul 1930, Episcopia Caransebeşului a venit în ajutorul mănăstirii, construindu-i o casă cu etaj pentru personalul monahal şi o clopotnită, astfel apărând aşezarea monahală numită Schitul de la Piatra Scrisă.

După anul 1990, s-au făcut şi alte lucrări la această mănăstire: s-a refăcut capela, s-a construit un altar de vară pe dealul din apropiere, iar din cauza poziţionării la marginea drumului european, la iniţiativa părintelui ieromonah Hristofor Bucur, s-au amenajat în vecinătatea altarului de vară un nou corp monahal şi o nouă biserică. Biserica este ridicată în stil bizantin, având 30 m lungime, 12 m lăţime şi aproximativ 20 m înălţime.

În fiecare an la praznicul „Duminicii tuturor sfinţilor”, hramul acestei mănăstiri, credincioşii din zonă participă la un pelerinaj la icoana Sfintei Treimi de la Piatra Scrisă. Prin grija Centrului Eparhial al Episcopiei Caransebeşului şi prin aportul întregii obşti, condusă de părintele stareţ, protosinghelul Paisie Sadici, la noua biserică a mănăstirii s-au făcut lucrări de finisaj fiind pregătită de pictură. S-a introdus încălzirea centrală şi s-a amenajat un pangar în interiorul bisericii. La terminarea acestor lucrări a avut loc târnosirea bisericii, în 22 iunie 2008, sărbătoarea „Duminica Tuturor Sfinţilor”, hramul mănăstirii, de către Preasfinţitul Părinte Episcop Lucian al Caransebeşului.

În prezent, cei 6 vieţuitori întreprind eforturi de definitivare a ansamblului monahal aflat pe dealul de lângă biserica ce găzduieşte de zeci de ani icoana Sfintei Treimi, considerată de mulţi ca nefăcută de mâini omeneşti.
Manastirea Baia de Arama
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Manastirea din Baia de Arama, inchinata Sfintilor Voievozi Mihail si Gavriil, se afla in localitatea omonima, in judetul Mehedinti, in partea nord-vestica a Olteniei. Zidita intre anii 1694-1703, de ctitori de seama ai vremii, biserica din Baia de Arama s-a pastrat bine pana astazi.

Baia de Arama este strabatuta de raul Brebina, care insufleteste natura si fostele mine de cupru (arama). In acest loc, domnitorul Mircea cel Batran a adus mesteri sasi. Datorita asezarii lui pe un drum comercial ce traversa Tara Romaneasca, spre sfarsitul secolului al XVII-lea, satul a devenit targusor (oras).

Manastirea Baia de Arama - scurt istoric

Manastirea din Baia de Arama a fost zidita in aproximativ noua ani, aceasta durata intinsa nefiind inca deslusita. Mai inainte de aceasta, in Baia de Arama a functionat un schit smerit. In anul 1694, la indemnul Sfantului Constantin Brancoveanu, s-a pus piatra de temelie a bisericii, lucrarile de zidire fiind terminate in anul 1703.

In randul ctitorilor, precum marturiseste pisania originala a bisericii, se afla Sfantul voievod Constantin Brancoveanu, banul Cornea Brailoiu si Milco Baiesul.

Pisania bisericii consemneaza urmatoarele: "Cu vrerea Tatalui si cu indemnarea Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh, au facut aceasta sfanta biserica dumnealui jupanul Cornea Brailoiul Ban, dimpreuna cu dumnealui jupanul Milco Baiasul, nepot de frate, Pozanu Capitanul, cu toata cheltuiala dumnealor si fiind igumen Kir Vasile arhimandrit, in zilele prea luminatului crestin domn Io Constantin Basarab voievod. Inceputu-s-au a se zidi aceasta sfanta biserica la maiu 22, leat 7202 (1694) si au savarsit cu toata podoaba ei la maiu 7, 7211 (1703). Eu, mana pacatoasa, pictorul bisericii Neagoe si Partenie ieromonah, de la Tismana."

Biserica a fost zugravita in fresca de zugravii Neagoe si Partenie, ieromonah de la Tismana. Lucrarile de pictura s-au terminat in data de 7 mai 1713, ctitor de seama al acesteia fiind Sfantul Constantin Brancoveanu, care, in perioada lunilor martie-aprilie, daruieste Manastirii Baia de Arama suma de 300 de taleri.

Datorita inchinarii acestei manastiri catre lavra sarbeasca din Sfantul Munte, precum si datorita originii sarbesti a unuia dintre ctitori, in pictura acesteia apar mai multe chipuri de sfinti sarbi: domnitorul Stefan Dusan (1331-1353); Sfantul Sava al Serbiei; Sfantul Eftimie cel Mare; Sfantul Chiric si Sfanta Iulita, mama lui; Sfanta Petka etc.

Din anul 1703, pana la secularizarea averilor manastiresti, biserica brancoveneasca din Baia de Arama a slujit ca biserica de manastire. Trecand anii, chiliile de zid, care ocupau partea dinspre deal a incintei manastiresti, s-au daramat. La randul ei, staretia, dupa secularizare, devenita casa parohiala, a dainuit pana la jumatatea secolului al XX-lea. De asemenea, din zidul inconjurator al manastirii, ridicat spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, nu s-au mai pastrat decat temeliile.

In biserica se afla urmatoarea inscriptie: "Prin credinta, speranta si armonie, vom dobandi imperiul ceresc. 1870, octombrie, 10," De asemenea, in incinta manastirii se afla si cateva morminte: doua lespezi de piatra, aflate in pridvorul bisericii, fara inscriptii, acopera mormintele lui Milco si Mara; alte doua morminte se afla in curte, acestea fiind ale lui Ioan si Draghicanu Hirgot, doi boieri de sama din Baia de Arama.

In data de 29 ianuarie 2008, in urma unei sedinte a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei, s-a aprobat reinfiintarea Manastirii Sfintii Voievozi, din Baia de Arama, ca manastire de calugarite, sub jurisdictia Episcopiei Severinului si Strehaiei.
Mănăstirea Râmeţ
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013


Mănăstirea Râmeţ

Scurtă descriere
Hram: "Izvorul Tamaduirii ", " Nasterea Maicii Domnului " si " Sf. Nicolae ", la biserica de parohie ( Valea Manastirii ), si " Adormirea Maicii Domnului " si " Sfintii Apostoli Petru si Pavel " la biserica noua.

Manastirea Râmet, de pe valea Manastirii este una dintre cele mai vechi asezaminte ortodoxe din Transilvania, se pare ca a fost construita înainte de 1377, de când este dadata o pictura murala. Dupa traditie este ctitoria calugarilor Genadie si romulus, din anul 1214.
Biserica veche are mai multe straturi de pictura: primul strat dateaza din anul 1300, iar al doilea din anul 1310. Al treilea strat se afla pe arcada dintre naos si pronaos, cu text din anul 1377, stratul al patrulea dateaza din anul 1450, al cincilea - din anul 1600, al saselea - din 1741 si al saptelea - din anul 1809.
Manastirea a fost parasita timp de 100 de ani.
La 20 august 1762, asezamântul a fost lovit de Bukov cu tunurile, manastirea fiind cel mai puternic centru ortodox din Transilvania. refacuta în anii urmatori, manastirea a fost distrusa de armata imperiala habsburgica, la 23 decembrie 1758.
În 1826 asezamântul a fost transformat în biserica de mir si redevine manastire în 1932, prin stradaniile calugarului Evloghie Ota. ( În perioada 1926 - 1930 a stat 4 ani îngropata în mâl si pietre, pâna la înaltomea de 1,60 m, urmare a revarsarilor pârâului Pleasa. La inundatii mai adaugându-se si efectele apelor freatice, pictura interioara fiind distrusa pâna la înaltimea de 1,5o - 1,60 m. În 1988 pentru a putea salva biserica, a fost ridicata cu 2,08 m )
În 1955 asezamântul este transformat în manastire de maici, dar în 1960 este defiintat si devine cabana turistica.
Au fost ani când multi calugari si calugarite au fost izgonite din manastiri, unele manastiri fiind defintate. Si la Râmet maicile au fost alungate si silite sa se îmbrace în civil. Dupa multe încercari, ele s-au strâns mai întâi la Teius, apoi la Aiud si au organizat o sectie de covoare. Au stat aici din 13 martie 1962 pâna în 1969 când s-a acceptat ca fostele maici sa revina la manastire, îmbracate civil, sa faca o sectie de covare. Nu era permis se se faca slujbe si nici sa se reia rânduiala calugareasca. În 1972 manastirea este autorizata sa functioneze. În tot acest timp maicile au fost însufletite de duhovnicul Dometie Manolache si maica stareta Ierusalima Ghibu. Pentru a recâstiga cladirile manastirii, maicile si ieromonahul Dometie construiesc o cabana turistica în afara manastirii, pe care o predau statului.
Biserica veche a fost restaurata între anii 1987 - 1989. Astfel a fost refacut paraclisul, s-a adaugat arhondaria, staretia, trapeza, s-au extins chilii le s-a construit o scoala noua pentru copii, în cea veche deschizându-se la 12 iulie 1969, o colectie muzeala, cu exponate variate: documente vechi, icoane pe sticla, o valoroasa coletie numismatica si obiecte cu caracter etnografic.
S-a construit o noua clopotnita, un pod peste râu, s-a introdus lumina electrica, apa potabila, s-a facut canalizarea si s-a intordus încalzirea centrala. An de an s-au realizat si alte lucruri pentru buna gospodarire a manastirii.

Biserica Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Dezvoltarea manastirii, nevoia credinciosilor din întreaga tara de a veni la slujbele sale, de a se marturisi si de a se ruga aici, au impus construirea unei noi biserici.
În ziua de 29 iunie 1982, Episcopul Emilian Birdas a savârsit parastasul de 7 ani a Parintelui Dometie, a fost duhovnic al manastirii si totodata a sfintit piatra de temelie a noii biserici. Zidirea bisericii a durat pâna în anul 1986.. În anul 1987 s-a început lucrarea de pictare a bisericii. lucrarea a fost condusa de pictorul Grigore Popescu de la Bucuresti.
Planurile de arhitectura si conducerea lucrarilor de constructie sunt opera preotului inginer Grecea Ioan de la Arhiepiscopia Ortodoxa de Clujului.
Târnosirea acestui sfânt locas s-a oficiat de prea Fericitul Patriarh Teoctist, însotit de mitropoliti si episcopi, membri ai Sfântului Sinod, la 29 iunie 1992.
Biserica, cu fundatie din beton simplu si armat, cu zidurile din caramida, cu bolti din beton armat, are o suprafata construita de 2655 mp.
Arhitectura de traditie bizantina cu împartire interioara a spatiului, este un plan tricone cu turla pe naos si cuprinde de la vest spre ext: un pritvor deschis, un pritvor închis, pronaos, naosul cu abside laterale si turla centrala si altarul încadrat de proscomidie si diaconicon.
Fatadele au la baza un postament de piatra fatuita, iar zidurile de deasupra sunt împartite în doua registre, de înaltimi inegale, de un brâu, format de un tor sub forma unei funii împletite încadrate de doua siruri de dinti de fireastrau. Registrul inferior, foarte înalt, e decorat cu firide înalte, cu deschiderea partii superioare în acolada poliloba; în interiorul firidelor sunt amplasate si ferestrele.
Registrul superior, mai scund, este decorat cu un sir de ocnite, pictate în interior, deasupra lor fiind cornisa bisericii, formata dintr-un sir de dentriculi si patru siruir de dinti de fierastrau.
Ancadramentele usilor sunt de piatra cioplita, decorate cu motive vegetale, o interpretare moderna a motivelor postbrâncovenesti. Stâlpii pridvorului deschis au capitele compozite ( o combinatie moderna de volute ionice si frunze corintice, pecetluite de simbolul Sfintei Cruci ), cioplite de asemenea în piatra.
Acoperisul, cu învelitori separate pentru diferitele încaperi interioare si poala mult evazata, este propriu bisericilor din Moldova, ca si sirul de ocnite din registrul superior al fatadelor, în timp ce pridvorul deschis si împartirea fatadelor în doua registre de catre un brâu medalion se întâlneste la bisericile din Tara Româneasca.
Pictura bisericii
În axul bisericii, la rasarit este reprezentat Iisus Hristos, încadrat în urmatoarele ocnite de Maica Domnului si de Ioan Botezatorul, dupa care urmeaza, de la est la vest, arhangeli, prooroci, tinând în mâini rotulusuri cu inscriptii, apostoli, sfinti ierarhi, sfinti militare, sfinti mucenici si sfiinte mucenite, ca un fel de Mare Deisis ( Deisi - Rugaciune ). Ultimii reprezentanti în ocnitele de la sud si nord, catre vest sunt sibile si întelepti ai antichitatii ( fara aureole ).
Pe mijlocul fatadei vestice apar cele doua hramuri ale bisricii : Adormirea Maicii Domnului, încadrata de Sfintii Apostoli Petru si Pavel. la mijlocul fatadei de sud, sirul sfintiilor este întrerupt de reprezentarea Acoperamântului Maicii Domnului.
În planul iconografic, în absida Sfântului Altar, în conca este pictata Miaca Domnului cu pruncul, pe tron ( Platytera ) încadrata de Sfintii Apostoli Petru si Pavel si de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil; alaturi de bolta " " Cel mai vechi de zile ". Tot în sfântul Altar, s-au pictat scenele: " Spalarea picioarelor ", simbol al umilintei crestine, " Cina cea de taina ", " Împartasirea Apostolilor ", în care se încorporeaza simbolul jertfei si taina misiunii apostolice.
În proscomidie ( încaperea din stânga altarului ) unde se pregatesc Sfintele Daruri ( pâinea si vinul ) cele mai importante reprezentari sunt cea a lui " Iisus Arhiereu " , si " Iisus în mormânt " sau " Iisus Imparatul Slavei ".
În diaconicon ( încaperea din dreapta altarului ) unde se pastreaza vesmintele liturgice, apare pe bota " Iisus Emanuel " promis poporului ales în Vechiul Testament, înconjurat de o serie de scene pictate pe pereti, tot vechitestamentare, care prefigureaza coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pamânt si jertfa sa pentru mântuirea neamului omenesc.
Naosul este separat de pronaos doar printr-un arc care îngaduie privitorului sa vada, aproape în întregime, chiar de la intrare, maretia artistica a interiorului bisericii. Tema iconografica centrala este ierarhia celesta: în calota turlei se afla chipul lui Iisus Hristos, ca Pantocrator, înconjurat de serafimi, o adevarata garda înaripata, simbol al luptei împotriva raului si necredintei. Pe peretii laterali, pictura este dispusa în trei registre, începând de sus, cu cetele îngeresti, ceata proorocilor si ceata apostolilor. Pe pandantivii ce sprijina turla, sunt pictati cei patru evanghelisti. În absidele laterale, sunt reprezentate mari momente din viata Mântuitorului: " Nasterea Domnului ", " Întâmpinarea Domnului ", " Iisus în templu ", " Învierea Domnului ", " Coborârea de pe cruce ", " Punerea în mormânt ". Urmatorul registru, mai jos, cuprinde Deisis ( Mântuitorul, Maica Domnului si Sfântul Ioan Botezotorul ), sfintii militari.
Pe plafonul din pronaos este pictata Maica Domnului Oranta - rugatoare, cu bratele ridicate si cu imaginea pruncului în medalion, pe piept, iar pe pandantivi apar sfinti melozi. Un loc important, din pronaos, il ocupa scena Adormirea Maicii Domnului, cel de al doilea hram al manastirii. Celelalte scene, de pe peretii laterali, cuprind: " Rastignirea Mântuitorului ", " Schimbarea la Fata ", " Învierea lui Lazar ", " Mântuitorul din Gradina Ghetsimani ". Pe peretele de vest, fata în fata cu sfântul altar, în registru mediu, apar sfintii romani.
În pridvorul închis sunt pictate scene din viata Sfântului Ierarh Ghelasie, astfel: " Sf. Ghelasie scotând apa din piatra. la Hopagi ", " Mihu Zugravul, de la Crisul Alb, picteaza Manastirea Râmet ", " Mântuitorul, pe scaunul de judecata ", iar , în genunchi, la picioarele Sale, sta Sf. Ghelasie. De-a dreapta si de-a stânga Mântuitorului, se afla Sf. Apostoli Petru si Pavel.
Iconostasul, stranile si întregul mobilier din biserica sunt sculptate în lemn de stejar, opera realizata de sculptorul Remus Dragomir. Icoanele, din lemn de tei, în tempera, poleite cu foita de aur, sunt pictate tot de maestrul Popescu Grigore.
Frumusetea si valoarea bisericii o dau elementele arhitectonice din exterior si din interior, precum si pictura, cu un colorit sobru si luminos. totul creeaza în sfântul locas o atmosfera de evlavie, meditatie si rugaciune.





Biserica medievală din Ostrov
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Biserica Ostrov se afla in satul omonim din comuna Rau de Mori, in judetul Hunedoara. Localitatea Ostrov este asezata in sud-vestul Hategului, pe vechea sosea romana care facea legatura intre Sarmizegetusa si locul iesirii Streiului din depresiune. Localitatea si-a primit numele de "ostrov" de la pozitia acesteia, inconjurata fiind de apele Raului Mare si ale Apei Borii. Biserica Maica Domnului "Hodighitria" din Ostrov sau "Pogorarea Sfantului Duh" este una dintre cele mai importante biserici din Tara Hategului si una dintre cele mai pretioase documente artistice medievale din tara. Aceasta pastreaza inca o parte din frescele originale, fiind unele dintre cele mai valoroase ale perioadei medievale.

Biserica este un locas de cult medieval ce pastreaza inca o parte din frescele originale ale acesteia. Prima data s-a aflat despre biserica datorita cercetatorilor epocii romane, undeva prin secolul al XVIII-lea, cea dintai descriere avand-o de la vicarul greco-catolic Stefan Moldovan, din anul 1853. Conform descrierii acestuia, biserica ar fi apartinut perioadei secolelor VIII-XIII, lucru greu de crezut insa.
Decorul cu fresce a atras inca de timpuriu atentia. Mult timp a fost vorba doar despre o icoana a Maicii Domnului "Hodighitria", aflata in timpanul portalului de vest. Chiar daca datata oscilant, intre a doua jumatate a secolului al XIV-lea si sfarsitul secolului al XV-lea, fresca acesteia este recunoscuta drept una dintre cele mai valoroase picturi medievale din Romania. In urma ultimelor cercetari, fresca a fost datata pe la mijlocul secolului al XV-lea. Elementele de pictura sunt insa mai numeroase. Pe laterala sudica, in exterior, se disting scene cu sfinti, de la circa un metru si jumatate de nivelul solului. Pe unele dintre ele se pot citi unele inscriptii zgariate. In nisa de deasupra intrarii sudice, se remarca un superb cap de cal, de la un sfant militar calaret. Peretii interiori, de sud si vest, pastreaza inca parti consistente din vechea fresca.
Biserica Ostrov este singura din Tara Hategului la care se poate discuta despre particularitatea ingradirii cimitirului. Gardul de cimitir pe care il poseda Biserica Ostrov fusese compus odinioara din aproape 300 de pietre romane de toate tipurile, asezate intr-o veritabila expozitie unicat. Gardul era realizat din 208 piese sculpturale si epigrafice romane, colectionate de catre nobilul patron al bisericii, in perioada cuprinsa intre anii 1553-1585, din diferite locuri din vecinatatea Ostrovului. Acum au ramas acolo doar unele pietre greu lizibile, si acestea deteriorate de intemperii. Dintre celelalte, o parte au ajuns la muzeele din Sarmizegetusa si Deva.
Biserica Ostrov a fost ctitorita de cnezii locali. La anul 1360, Petru de Ostrov era desemnat drept prim protopop cunoscut al districtului. Datele care ii mentioneaza pe localnici continua intr-un anume ritm, pana la mijlocul secolului al XV-lea. Apoi, tocmai de cand dateaza cele mai importante contributii la inzestrarea bisericii, iar vechii cnezi au devenit nobili cu privilegii regale, izvoarele scrise devin mai sarace. Ca si alte monumente din Tara Hategului, si Biserica Ostrov a avut de suferit de pe urma rigorile transformarilor religioase. Cnezii, iar mai apoi nobilii ostroveni, au ajuns de la catolici la reformati - calvini. Acestia si-au schimbat nu numai credinta religioasa, dar si etnia initiala. Acestei majore metamorfoze i se datoreaza acoperirea decoratiilor interioare, specifice cultelor istorice, si nu celor protestante.
Cascada Bigăr -Cea mai fru...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Cascada Bigăr, din judeţul Caraş-Severin, a fost plasată pe primul loc într-un clasament alcătuit de jurnaliştii de la The World Geography, fiind declarată cea mai frumoasă cascadă din lume! Deşi clasamentul a fost dat publicităţii la sfârşitul anului trecut, ştirea a explodat abia acum.

Este frumoasă şi paradoxală, pentru că e destul de ciudat să observi că apa, în loc să taie şanţuri în piatra muntelui, a făcut stânca să crească, asemenea unei umbrele pe care se scurg şuvoaie filigranate de apă.

Cascada Bigăr se varsă în apele râului Miniş, pe la jumătatea distanţei dintre localităţile Anina şi Bozovici, şi poate fi văzută de pe şosea, în locul în care aceasta întâlneşte paralele 45, loc marcat cu un panou. Cascada face parte din Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa.

Pe locurile următoare în clasamentul celor mai frumoase opt cascade din lume, instituit de The World Geography, se află: Flacăra Eternă (SUA), Asik-Asik (Filipine), Cascada Orizontală (Australia), Cascada Sângelui (Antarctica), Svartifos (Islanda), Baatara (Liban) şi Labasin (Filipine).
Biserica Densuş
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013
Biserica Densuş-Cea mai veche biserică românească din piatră
În biserica din Densuş, slujbele se ţin neîntrerupt de şapte secole. Zidurile lăcaşului de cult au fost construite din rămăşiţele fostului oraş Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Istoricii susţin că biserica din Densuş a fost ridicată pe ruinele unui templu închinat zeului Marte, în altarul căruia romanii aduşi în Dacia obişnuiau să facă sacrificii. Preotul Alexandru Gherghel, cel care slujeşte de aproape 14 ani în biserica din piatră, spune că locul bisericii poartă urme mult mai vechi: ale dacilor care au stăpânit peste ţinuturile Sarmizegetusei şi au avut propriile altare închinate lui Zamolxe. Dacă îi întrebi pe sătenii din Ţara Haţegului despre biserica lor, unii îţi vor spune, încredinţaţi de poveştile cu care au crescut, că lăcaşul a fost ridicat „de urieşi“. În zidurile bisericii de la Densuş au ajuns blocurile de calcar din fostul oraş daco-roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pe pereţii vechi străjuiesc picturi bizantine vandalizate în trecut de cotropitorii turci, care le-au scos ochii sfinţilor pictaţi, dar şi icoane stranii, care îl înfăţişează pe Mântuitor în costum popular românesc sau pe apostolul Toma în timpul schingiuirii sale. Deşi nici în prezent nu este clară data la care a fost construită biserica, cert este că, în ultimii peste 700 de ani, în Densuş au fost ţinute neîntrerupt slujbe, iar locul este considerat cea mai veche biserică românească din piatră.


Mănăstirea Prislop
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Nu se cunosc începuturile mănăstirii. Deoarece era amplasată pe pământuri care ținuseră de nobilii români din Ciula, se poate presupune că ei au fost ctitorii laici ai locașului. Nu se poate vorbi, cu nici un fel de date pozitive, despre vreo sihăstrie din secolele XIII-XIV. Există o singură mărturie care este consemnată despre prezența lui Nicodim de la Tismana, în Ungaria medievală. Ea este însemnarea de pe Evangheliarul său: "Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în 6913 (1404-1405)". Lui Nicodim tradiția i-a pus în seamă un lung șir de alte mănăstiri care au fost întemeiate ulterior. În adevăr, nici cea mai mică relație nu se poate face între Prislop și Nicodim de la Tismana. Pe la jumătatea secolului XVI, Mănăstirea Prislop ajungând aproape în ruină, în anul 1564 a fost zidită "din temelie" de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Țara Românească. Este posibil ca vechiul lăcaș, despre al cărui urme se scria la mijlocul secolului al XIX-lea, să fi existat undeva în pădure, în vecinătatea clădirilor actuale. Zamfira a acționat sigur la o mănăstire preexistentă, pentru că ea, ca femeie, nu avea drept la ctitorire de mănăstire de bărbați. Îngrijorată de salvarea sufletului ei, după a patra căsătorie cu nobili transilvani care nu erau de religie ortodoxă, ea a înzestrat lăcașul cu odoare scumpe și moaște. Dintre ele, pe cât se pare, doar o icoană a ajuns până astăzi. Piatra funerară a Zamfirei, sfărâmată în mai multe bucăți, se găsește la Prislop. Ea conținea inscripții latine și chirilice. Doi egumeni, Ioan și Teofil, sunt pomeniți în documente. Nu se cunoaște absolut nimic despre rolul lor în administrarea mănăstirii. Probabil că în secolul al XVII-lea a fost întemeiază la Prislop școala de învățătură bisericească pentru tinerii care urmau să devină preoți la sate. În anul 1585 egumenul Ioan ajunge mitropolit la Bălgrad (Alba Iulia), iar Teofil devine în 1615 episcop la Vad. Aici în secolul XVII viețuiește Sfântul Ioan de la Prislop. În secolul al XVIII-lea a fost mănăstire greco-catolică. A primit un ultim veșmânt de frescă sub semnătura lui Simion din Pitești. Din acesta se conservă doar câteva fragmente. A fost adânc implicată în frământările religiase ale secolului al XVIII-lea, dintre greco-catolici și ortodocși. În secolul al XIX-lea era aproape pustie și administrată de preoți de mir. Curând după ce a fost trecută la ortodocși (1948), a fost desființată și alocată pentru destinații laice. S-a refăcăt ca lăcaș mănăstiresc după anul 1975, cu o comunitate de călugărițe.

Despre Ioan Sihastrul vorbește atât tradiția locală cât și călugărul Efrem, autor al "Plângerii Mănăstirii Silvașului", scrisă după anul 1762, prin următoarele versuri:

Și atunci, un tânăr oarecare din sat
Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a urmat;
Din lume și rudenii cu totul au ieșit
De aici la mine au venit.
Într-o stâncă chilie și-au făcut
În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut
Și pe el după sfârșit Dumnezeu l-a proslăvit;
Peștera și acum se găsește
Și "Chilia Sfântului" se numește.
Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu înainte apărare,
Rudele sfântului cele din sat
Moaștele cu totul le-au ridicat
Și în Țara Românească le-au adus
La oarecare mânăstire le-au pus.
Însă la neamul lui pururea se pomenește
Fiindcă și o particică din moaștele lui se găsește.

În 1948 starețul mănăstirii devine Părintele Arsenie Boca, iar după ce sălașul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniștii au risipit obștea și părintelui Arsenie Boca i-au stabilit domiciliu forțat la București.

Din 1976, Prislopul este mănăstire de maici.

În 1991 a fost înființat în incinta mănăstirii Seminarul Teologic Monahal Sfânta Ecaterina, cu o durată de școlarizare de cinci ani.
Biserica manastirii Colt di...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013


Biserica Colt este situata in satul Suseni al comunei "Raul de Mori" din judetul Hunedoara. Biserica functioneaza ca schit cu obste de calugari si poarta hramul "Duminica Tuturor Sfintilor". Tot aici se gaseste si Cetatea Colt, aflata astazi intr-o totala stare de ruina.

Rau de Mori este o straveche asezare de cneji romani, locul de origine al familiei Candea, amintita la inceputul veacului al XIV-lea, care a avut un mare rol in viata sociala si politica a Transilvaniei si tinutului Hateg.

Pe drumul ce duce de la localitatea hunedoreana Rau de Mori spre Rausor, una dintre portile de intrare in Parcul National Retezat, se afla ruinele cetatii Colt, si biserica cu acelasi nume. Cetatea, cocotata in varful unei stanci ce strajuieste drumul si biserica de piatra l-au inspirat pe Jules Verne sa scrie romanul "Castelul din Carpati".

Manastirea si cetatea Colt sunt inconjurate de fascinante povestiri si un mister aparte. Castelul, subiect al romanului "Castelul din Carpati" al lui Jules Verne, avea rol de refugiu, a fost construit in jurul anului 1280.

Biserica si Cetatea apartin Familiei Candestilor. Biserica a fost construita la inceputul secolului al XIV-lea, intre anii 1310-1315 si se remarca din doua elemente deosebite: in primul rand prin amplasarea unui turn peste altar si apoi prin resturile de pictura murala din interior. Inca de la inceput, biserica de aici a fost ortodoxa.
Dupa alungarea calugarilor de catre calvini, manastirea ajunge in paragina. In urma Revolutiei din anul 1989, Episcopia Aradului a hotarat sa reinfiinteze viata monahala la Cetatea Colt, dar abia in anul 1995 schitul a capatat viata, prin formarea primului nucleu de calugari. Conducerea obstii i-a fost incredintata ieromonahului Calinic.
Biserica din piatra, ctitorita in secolul al XIV-lea de familia Candestilor, a fost transformata in grajd de animale in perioada comunista, ajungand intr-o stare de degradare totala.

Obstea manastirii a trecut si ea prin mari greutati, in special financiare, ca sa-i poata reda adevaratul statut. Au fost inaltate zidurile, pentru ca ramasese in picioare numai turnul, s-a facut sarpanta acoperisului si a fost acoperita, apoi s-a tencuit in interior si a fost inzestrata cu obiectele de cult.
Biserica Colt - batranul duhovnic nevoitor

Pe langa cei cativa calugari, la Biserica Colt mai exista inca unul. Acest ultim si ascuns calugar este unul foarte batran. El "nu se vede". Sihastrul ascuns traieste undeva prin muntii din jur. Toti calugarii stiu unde este, dar nici unul nu spune ceva despre aceasta.
Pana in ultima vreme, calugarul cel batran se adapostea intr-o vizuina de urs, dintr-o spinare aproape verticala de cremene, mancand radacini de copaci, rugandu-se neincetat. De acolo, putea privi manastirea. Insa din pricina gurilor prea slobode, oamenii au descoperit vizuina si atunci Batranul Daniel a trebuit sa plece mai departe, mult mai departe, la cateva zeci de kilometri in munti.
Panteonul Motilor- TEBEA-Ta...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Localitatea a fost întemeiată în secolul XIV. Aici, în locul numit “Panteonul Moților”, se găsește “Gorunul lui Horea”. Este un stejar vechi de circa 400 de ani, cu circumferința de 9 m. Pentru a fi protejat de distrugerea prin uscare și putrefacție, în anul 1924 a fost legat cu cercuri de oțel și cimentat în interior. Pentru a permite dezvoltarea coroanei, a fost retezat la înălțimea de 9 m, de unde s-a dezvoltat o creangă laterală. Sub acest copac Horea i-a chemat la luptă pe moții iobagi. Lângă acest gorun (aflat în cimitirul satului) este îngropat Avram Iancu. În prezent (2008) creanga laterală a gorunului nu mai există, ci doar trunchiul cimentat, lipsit de viață
ebea este un loc care te tulbura, desi daca nu esti atent poti trece foarte repede pe langa el – si nu ma refer la sat, ci la cimitirul satului, aflat intr-o curba fara cine stie ce indicatoare care sa-ti spuna pe langa ce treci. Capitala Tarii Zarandului de odinioara este astazi mica si greu de bagat in seama – din fericire vara locurile astea arata cu totul altfel, fiind inecate in verdeata.
De ce te tulbura? Pentru ca de sub gorunul lui Horea a plecat rascoala din 1784, cea care a determinat primele schimbari ale statutului romanilor din Transilvania, dar numai dupa multa varsare de sange. Apoi pentru ca aici e inmormantat Avram Iancu, cel care a incercat, 8 decenii mai tarziu, sa schimbe si mai mult lucrurile pentru cei care incepusera sa-si piarda si drepturile castigate cu sangele motilor.

Dar mai ales pentru ca aici istoria are un ciclu complet, gorunul plantat de regele Ferdinand, care inca se mai afla in picioare (craca gorunului lui Horea cazand la o furtuna acum ceva timp) fiind marturie ca lupta romanilor de aici n-a fost in zadar. In plus, sunt mormintele motilor cazuti in primul razboi mondial, ordonate la umbra bisericutei, intr-un contrast umil cu toata pompa cu care organizeaza autoritatile an de an adunarile populare de aici.

Daca te preumbli printre ele, afli ca multi dintre ei erau frati, rude, dar mai ales ca toti erau foarte tineri. Nu degeaba acestui loc i se mai spune ‘panteonul motilor’. Multa varsare de sange a trebuit sa aiba loc, timp de trei secole, pentru ca romanii sa isi poata tine destinul in maini.(xplorio.ro)
Castelul Corvinilor - Huned...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Castelul Hunedoarei, numit și Castelul Corvinilor, al Corvineștilor sau al Huniazilor, este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România.

Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane și un donjon. Acoperișurile sunt înalte și acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost restaurat și transformat în muzeu.
Castelul Huniazilor în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-73

Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Ioan de Hunedoara. Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală. Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățind-ul cu turnuri, săli și camere de onoare. Galeria și donjonul - ultimul turn de apărare (turnul "Ne boisa" = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Ioan de Hunedoara, precum și Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr de la curtea castelului) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părți ale construcției. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor, Bastionul alb care servea drept depozit de bucate și Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se găsesc și portretele domnilor Matei Basarab din Țara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că își trag numele urmașii lui Ioan de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ținut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii inseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică.
Manastirea Vodiţa de lâng...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Stravechea Manastire Vodiţa, ridicata între 1370-1372 de Sfantul Nicodim, este considerata prima manastire de pe teritoriul României ce s-a administrat autonom dupa regulile rasaritene ale Sfantului Vasile cel Mare. Fiind ridicata cu sprijinul domnului Tarii Romanesti Vaicu Voda (1325-1377), Ban de Severin si Duce de Fagaras, Manastirea Vodiţa este considerata si cea mai veche ctitorie domneasca atestata documentar.

Dupa distrugerea la 1524 de catre turci a Cetatii Severinului, proprietatile si viata manastireasca se muta câteva zeci de kilometri la nord, in interiorul tarii, la Tismana.

Ruinele vechii Manastiri Vodiţa mai poti fi vazute si astazi.

Manastirea Vodita a fost reinfiintata în 1991 cu hramurile „Nasterea Maicii Domnului“ si „Sfântul Antonie cel Mare“ ca manastire de calugari.
Biserica Strei
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Tara Hategului pastreaza cele mai vechi biserici din Romania. Aceste monumente cu caracter religios au fost construite, incepand din secolul al IX-lea, de seniorii feudali, care se bucurau de privilegii ereditare.
Biserica Strei se afla in satul omonim, la o distanta de 14 kilometri de Simeria, pe drumul national 66, aproape de cunoscuta Biserica de piatra din Densus si de orasul Calan, in judetul Hunedoara. Satul Strei se afla situat pe malul stang al raului Strei, biserica fiind construita in mijlocul vechiului cimitir al satului.
Biserica din Strei este unul dintre cele mai vechi si reprezentative monumente ale arhitecturii transilvanene, devenind astfel un monument national si o marturie a artei locale, cu influente arhitecturale apusene.

Biserica Strei - scurt istoric

Biserica ortodoxa Strei este ctitorita de boierul roman Ambrozie. Biserica Strei a fost construita pe la sfarsitul secolului al XIII-lea sau inceput celui de-al XIV-lea, intr-un stil strain de pamantul romanesc ortodox; in aceasta biserica, stilul romano-gotic se imbina cu elemente locale, rezultand astfel un ansamblu arhitectural unic si un monument vechi transilvanean.
Prima mentionare istorica a bisericii din Strei are loc in anul 1392. Monumentele medievale de acest tip coboara pana in secolul al XIII-lea, perioada din care se pastreaza inca o curte a cnejilor si o biserica de curte cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Cladirea bisericii este construita din piatra bruta, pe ruinele unei asezari romane de tip
"villa rustica", ale carei anexe sunt vizibile si astazi. Interiorul bisericii este pavat cu caramizi romane, turnul clopotnita se afla asezat in capatul vestic al naosului, nava scurta este acoperita cu un tavan din scanduri, iar Sfantul Altar, de forma dreptunghiulara, este acoperit cu o bolta in forma de cruce.
Picturile bisericii reprezinta unul din cele mai vechi si pretioase ansambluri de pictura medievala menita sa impodobeasca un monument romanesc. Se crede ca lucrarea picturii din Strei se datoreaza unui intreg grup de pictori si nu unuia singur, insa maestrul principal care a decorat monumentul a fost, potrivit inscriptiei alaturate portretului sau:
"Grozie, fiul mesterului Ioanis, a pictat biserica". Grozie, care si-a zugravit singur portretul, a pictat absida altarului, iar in naos peretele rasaritean, registrul superior al peretelui sudic si peretele apusean.
Pictura murala interioara se pastreaza inca, insa nu in totalitate si nu in foarte buna stare de conservare. In Sfantul Altar se distinge scena cu Hristos Arhiereu si cortegiul Apostolilor, iar in nava apare Buna Vestire, Sfantul Nicolae si alti sfinti.
Casa memoriala Crisan - Tar...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Casa memorială Crișan a fost reconstruită în anul 1979, după o fotografie publicată de către istoricul Ioan Lupaș în anul 1934. Clădirea are aspectul unei case țărănești din secolul al XVIII-lea. Sunt expuse în cele două încăperi și în anexe piese de etnografie din zona Ribița (un interior de casă moțească), obiecte reprezentative pentru istoria localității în care s-a născut Gheorghe Crișan, arme albe și de foc din secolul al XVIII-lea, material foto-documentar referitor la răscoala țăranilor români din Transilvania din 1784-1785.

Respectând arhitectura specifică a începutului de secol XVIII, clădirea are fundația din piatră, iar cele două camere și cămara sunt din bârne de lemn, casa fiind acoperită cu paie. Târnațul cu stâlpi cu arcade și acoperișul cu paie îi dau acestei case un farmec deosebit. Într-o primă cameră sunt prezentate succint câteva date și documente privitoare la istoria locală, contextul economico-social din Transilvania în preajma Răscoalei și principalele evenimente legate de aceasta. Este subliniată contribuția lui Crișan la aceasta mare ridicare a românilor transilvăneni pentru drepturi sociale și naționale și tragicul sfârșit al celor trei conducători-Horea, Cloșca și Crișan. A doua cameră este o încercare de reconstituire a unui interior de casă de secol XVIII, iar în cămară sunt expuse obiecte și unelte specifice epocii și locului.

În fata Casei memoriale se găsește bustul lui Crișan, opera a sculptorului Marcel Olinescu, lucrarea fiind realizată în anul 1929.

Marcu Giurgiu s-a născut în anul 1733 în localitatea Vaca (astăzi satul Crișan, comuna Ribița, județul Hunedoara). A fost unul dintre conducătorii răscoalei țăranilor români din Transilvania, conducând țăranii din Zarand, apoi din Câmpeni, Abrud și Cricău. Au luptat împotriva trupelor austriece, însă superioritatea forței militare austriece a suprimat răscoala. Crișan a fost prins pe 30 ianuarie 1785 și închis la Alba Iulia, urmând a fi judecat și condamnat la moarte. S-a sinucis în celula sa pe 13 februarie 1785, sugrumându-se cu curelele de la opinci
Cu mocanita de la Brad la C...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013
CETATEA ALBA-IULIA
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Cetatea Alba Carolina - Întoarcerea în timp

E nevoie doar de câteva ore petrecute la Alba Iulia pentru a-ți arăta ţie şi a le demonstra şi tuturor celor care te însoţesc, că întoarcerea în timp este posibilă. Nu un timp psihologic, unul imaginar, nici chiar timpul fizic, clasic, ştiut, despre care vorbeau savanţii, ci un timp al regăsirii de sine într-un loc în care istoria a avut curajul să renască şi să trăiască din nou, la prezent: Cetatea Alba Carolina.



Fie că a trecut odată cu legiunile romane prin Apulum, mai apoi prin vechiul burg Bălgrad şi până la Alba Iulia zilelor noastre, călătorul, oricât de grăbit, nu a încetat să fie fascinat de Cetate. De ceea ce a văzut din afara ei, de zidurile parcă de netrecut, dar mai ales de ceea ce a descoperit odată intrat pe poarta Cetăţii: oameni extraordinari şi locuri desprinse parcă din altă lume, în care fiecare piatră respiră în ritmul celor mai bine de două mii de ani şi fiecare treaptă urcată sau coborâtă, fiecare tunel străbătut, te conving cu fiecare secundă în plus petrecută aici, că în Alba Iulia, cealaltă capitală.

Istoria îşi retrăieşte gloria!

E aproape imposibil de descris în pagini puţine, dar este infinit mai uşor de descoperit pas cu pas, într-o plimbare: Cetatea Alba Carolina. Pentru că tot ce vei găsi aici arată biruinţa oamenilor asupra timpului şi un fel unic, greu de egalat, în care oamenii au ştiut să transforme vremurile şi să le rezume într-un singur cuvânt: acum!



Frumuseţea locului, bunătatea şi înţelepciunea oamenilor, toate acestea fac din acest ţinut o ţară de legendă. Dar toate, toate n-ar fi nimic fără Cetate! Pentru că inima oraşului este Cetatea Alba Carolina, locul în care trecutul are viitor!



Cetatea Alba Carolina uşor de ajuns, greu de uitat!



Nici timpul şi cu atât mai puţin distanţele, nimic nu-l poate împiedica pe călătorul însetat de istorie să ajungă la Alba Iulia, în Cetate. Nici cei 340 de kilometri ce despart Alba Iulia de Bucureşti, nici cei 100 de kilometri de la aeroporturile internaţionale din Cluj Napoca şi Tîrgu Mureş şi nici drumul de 70 de kilometri de la aerogara din Sibiu, nu pot sta în calea cuiva care vrea să câştige pariul cu trecutul şi să-l descopere la el acasă, în Cetatea Alba Carolina.



De aici, din inima Transilvaniei, străjuită la răsărit de apele limpezi ale Mureşului, iar la apus de dealuri semeţe, înconjurată de apele repezi ale Ampoiului spre nord şi de câmpii roditoare către sud, Alba Iulia, cealaltă capitală, e gata mereu să-şi primească oaspeţii şi să-şi împartă cu ei mileniile şi miile de legende.



Cetatea Alba Carolina respiră aerul istoriei!



Încă dinainte de cele scrise, există dovezi clare că la Alba Iulia, mileniile au trecut blânde peste locuri şi oameni. Primele astfel de dovezi se pierd în negura istoriei, cu mult înainte de era noastră. Vestigiile de la începutul primului mileniu atestă că istoria oraşului Alba Iulia şi a Cetăţii sunt legate direct de cetatea dacică de la Piatra Craivii, cunoscută sub numele Apoulon, ridicată pe un masiv stâncos la numai 20 km nord de oraşul de acum. Apoulon-ul dacic a devenit apoi Apulum, un oraş închegat din castrul roman construit pentru legiunea a XIII-a Gemina şi din canabele ridicate lângă castru.



La începutul mileniului II, Alba Iulia devine centrul unui voievodat condus de Gyula. În anul 1002, Gyula este învins de regele maghiar Ştefan cel Sfânt, moment care marchează intrarea treptată a oraşului în componenţa Regatului Maghiar.



În perioada medievală, oraşul a purtat diferite denumiri: Bălgrad, Fehervar sau Weissenburg, fiecare dintre ele aleasă după cei care, vremelnic, au condus oraşul şi Cetatea.



Unul dintre momentele istorice de referinţă în istoria oraşului, dar şi a întregii Românii este anul 1600, când Alba Iulia devenea prima capitală a celor 3 ţări româneşti: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, unite sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Alba Iulia devenea astfel mai mult decât un oraş, un simbol puternic, sacru, al unităţii românilor, iar acesta a fost şi motivul pentru care tot Alba Iulia a fost aleasă, mai târziu, ca loc al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.



"Scripta manent" a fost dictonul care s-a regăsit mai bine ca oriunde altundeva la Alba Iulia. Aici a apărut în 1699 Bucoavna, primul abecedar din istoria învăţământului românesc şi tot Alba Iulia a fost cel mai important centru tipografic în perioada secolului al XVII-lea. S-au tipărit cărţi în limba română, latină, maghiară şi germană, una dintre cele mai importante fiind "Noul Testament", în prefaţa căreia mitropolitul Simion Ştefan formulează ideea necesităţii unei limbi scrise comune pentru toţi românii din toate provinciile. În 1622, sub patronajul principelui Gabriel Bethlen, ia fiinţă colegiul academic de la Alba Iulia, ce va deveni cea de-a doua şcoală cu rang de universitate din Transilvania, după cea de la Cluj.



Un alt moment important în istoria oraşului este legat de finalul răscoalei ţărăneşti din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Martiriul lui Horea şi Cloşca a fost ultima execuţie prin "tragere pe roată" din Imperiul Habsburgic.



Perioada cuprinsă între anii 1870-1914, cunoscută sub numele "La Belle Epoque", a fost una de mari transformări şi realizări pentru oraş.



Sfârşitul Primului Război Mondial a adus cu sine şi înfăptuirea idealului naţional, Unirea tuturor teritoriilor locuite de români. Astfel, la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, în Casina Militară, denumită ulterior Sala Unirii, cei 1228 de delegaţi decid Unirea Transilvaniei, Banatului Crisanei şi Maramureşului cu România. Astfel, ceea ce începuse Mihai Viteazul la 1600, s-a desăvârşit după mai bine de 300 de ani, Cetatea Alba Carolina păstrându-şi renumele şi devenind Cetatea Marii Uniri. Iar dacă mai era nevoie şi de o altă confirmare a statutului special al oraşului Alba Iulia, aici, la 15 octombrie 1922, regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari.



Cetatea Alba Carolina una din cele 7 minuni ale României



Zeci de mii de români au participat în urmă cu doar câţiva ani la una dintre cele mai ample campanii mediatice, prin care erau chemaţi să-şi aleagă minunile, locurile şi simbolurile care le reprezintă cel mai bine ţara. În final, pe baza a peste 60.000 de voturi, au fost alese cele 7 minuni ale României: Ansamblul Brâncuşi - Târgu-Jiu, Castelul Corvinilor - Hunedoara, Cetatea Alba Carolina Alba Iulia, Cetăţile dacice - Munţii Orăştiei, Iaşiul cultural, Mănăstirile pictate din Bucovina şi Sibiul istoric. Dincolo de ierarhii, în care avem dreptul să credem sau nu, există însă mândria de a reprezenta România în esenţa ei şi cu tot ce are ea mai frumos.



După ani întregi de muncă şi restaurare, Cetatea Alba Carolina îşi arată adevărata valoare şi te aşteaptă cu toate porţile deschise, mai frumoasă ca oricând. Pregăteşte-te de o lecţie de istorie total neconvenţională, trăită pe viu, alături de oamenii şi personajele care au scris-o şi înfăptuit-o, în locurile binecuvântate în care Cetatea Alba Carolina respiră aerul istoriei.



Cetatea bastionară de tip Vauban de la Alba Iulia a fost construită între anii 1715-1738 în contextul instaurării stăpânirii habsburgice în Transilvania. Autorităţile habsburgice au văzut în noua fortificaţie una cu un rol important, atât în sistemul de apărare împotriva turcilor, dar şi de consolidare a puterii lor în teritoriile ocupate. Astfel, urma să devină fortificaţia principală a Transilvaniei, mai ales că era construită după cele mai noi metode de fortificare ale vremii, inspirate de sistemele concepute de arhitectul militar francez, mareşalul Vauban. Fortificaţia bastionară de la Alba Iulia este apărată de trei sisteme de fortificaţii. Acestea adoptă forma unui heptagon neregulat, cele şapte bastioane conferindu-i o imagine stelată, caracteristică cetăţilor de acest tip.



Bastioanele cetăţii le regăsim astăzi, la fel ca la începuturi, purtând aceleaşi nume ca şi în trecut: Trinitatea cel mai mare bastion, putând fi recunoscut după blazonul încoronat cu câmpuri multiple şi frunze de acant -, Sfântul Ştefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano şi Sfânta Elisabeta.

Trasee Turistice

Traseele turistice ale Cetăţii Alba Carolina, concentrează, în derularea lor, principalele puncte şi monumente istorice: Traseul celor Trei Fortificaţii, care conţine elemente istorice din trei epoci diferite, Traseul Eroilor Neamului, Traseul de Nord, Traseul Porţilor Cetăţii. Indiferent pe care dintre ele te poartă paşii, vei găsi o poartă mereu deschisă spre un trecut glorios pe care prezentul îl respectă întocmai.



Traseul Porţilor Cetăţii: 7 porţi mereu deschise către una dintre cele 7 minuni ale României: Cetatea Alba Carolina!



Poarta I a cetăţii bastionare Alba Carolina, asigură accesul din direcţia estică, dinspre Oraşul de Jos. Patru basoreliefuri impresionante cu scene din mitologia greacă şi romană fac cea mai bună legătură cu mileniile trecute, cu originile cetăţii.



Poarta a II-a este amplasată pe cea de-a doua linie de apărare, în capătul de sus al unui culoar construit în rampă. Poarta a fost distrusă în 1937, în timpul ridicării Obeliscului dedicat lui Horea, Cloşca şi Crişan, fiind reconstituită pe baza imaginilor de epocă.



Poarta a III-a este adevăratul simbol al oraşului Alba Iulia, cea mai mare şi mai impunătoare dintre porţile cetăţii, între bastioanele Sfântul Eugeniu de Savoia şi Sfântul Capistrano, asigurând intrarea în fortăreaţa propriu-zisă. Poarta masivă este susţinută de patru piloni şi opt pilaştri angajaţi ce susţin prin arcuri puternice bolţile deasupra cărora se ridică postamentul statuii ecvestre a lui Carol al VI-lea, împăratul Imperiului austriac în timpul căruia s-a ridicat cetatea.



Fostul Comisariat şi Manutanţa sunt alte două obiective esenţiale ce trebuie văzute în Cetatea Alba Carolina. Clădirea comisariatului s-a numărat între primele proiecte realizate de arhitectul cetăţii, G.M.Visconti.



Poarta a IV-a este singura poartă ornamentată de pe latura de vest a cetăţii, fiind poziţionată la mijlocul curtinei ce leagă bastionul Trinitarienilor de bastionul Sf. Mihail şi la capătul de vest al drumului principal care străbate cetatea. Poarta este împodobită numai pe partea interioară, unde se remarcă o intrare semicirculară flancată de doi pilaştri prevăzuţi şi ei cu coloane şi atlanţi, la fel ca şi celelalte 3 porţi de la răsărit. Poarta era utilizată extrem de eficient de armata austriacă. Astfel, la nivelul superior se găseau spaţiile de locuit ale personalul militar, transformate uneori şi în loc de detenţie pentru ofiţeri. Dedesubt, în valul de pământ al curtinei, au fost amenajate simetric camerele de gardă.



Poarta a V-a a fost amplasată pe colţul de sud-vest al ravelinului Sf. Mihail, demolat parţial în 1921, cu ocazia lucrărilor de construcţie a Catedralei Ortodoxe. Poarta este una dintre intrările secundare, aflate în partea vestică a cetăţii Alba Carolina. Arhitectura acesteia este una simplă, fără elemente sculpturale. În faţa porţii se găseşte un pod ce face legătura între ravelinul Sf. Mihail şi cea de-a treia linie de apărare a cetăţii, numită contragardă.



Poarta a V-a a beneficiat de lucrări de restaurare şi conservare. Acestea s-au desfăşurat pe parcursul anului 2010, proiectul de reabilitare fiind realizat de Primăria Municipiului Alba Iulia şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi finanţat de guvernele Islandei, Liechtenstein-ului şi Regatului Norvegiei prin Mecanismul Financiar Spaţiul Economic European.



Poarta a VI-a nu a fost încă reabilitată, dar este inclusă în proiectul de refacere a zidului de vest al cetăţii, distrus în 1921, în timpul lucrărilor de ridicare a Catedralei Încoronării. Odată cu refacerea porţii se va reconstitui drumul regal, traseul pe care a fost primit regele Ferdinand I în Cetatea Marii Uniri.



Poarta a VII-a era utilizată de trupe, pe zona contrafortului sudic. În timpul asediului cetăţii de către trupele maghiare, între anii 1848-1849, a fost blocată, fiind repusă de curând în circuit. Poarta scurtează la jumătate drumul turiştilor care aleg să intre în Cetate dinspre latura de nord a fortificaţiei.



Traseul celor trei fortificaţii oferă vizitatorilor posibilitatea de a călători în timp de-a lungul a două milenii, printre vestigiile a trei fortificaţii, din trei epoci diferite, construite succesiv pe aceeaşi locaţie, fiecare nouă cetate incluzând-o pe cea veche: Castrul Roman (106 d.Ch.), Cetatea Medievală (sec. XVI-XVII) şi Cetatea Alba Carolina, fortificaţie de tip Vauban (sec. XVIII). Ceremonialul schimbului de gardă adună în fiecare zi, dar mai ales sâmbăta, zeci de turişti dornici să vadă un spectacol unic, menit să aducă viaţa între zidurile fortificaţiei vechi de trei sute de ani.

Monumente

Caponiera are forma unei galerii acoperite care străbate zidul dintre bastioanele Eugeniu de Savoia şi Sf. Ştefan. În prezent, aici se află camerele de gardă ale corpului de artilerie şi o galerie expoziţională cu imagini din timpul restaurării porţilor.



Poarta de sud a Castrului Roman, mărturie veche de peste două mii de ani a civilizaţiei romane pe aceste meleaguri, Poarta Principalis Dextra, cum era numită, ne vorbeşte de vremuri demult apuse şi despre o perioadă înfloritoare a vechiului Apulum. Accesul în incinta castrului se realiza prin intermediul a patru porţi dispuse câte una pe fiecare latură. Poarta de Sud este singura care se mai poate vedea în prezent. Ea face parte din categoria porţilor duble şi era încadrată de două turnuri. Astăzi, Poarta de Sud a castrului roman poate fi vizitată de către toţi cei care vin la Traseul celor Trei Fortificaţii. Deopotrivă, turişti români şi străini admiră frumuseţea acestei porţi de fortificaţie romană, unde elemente de piatră nouă cu altele vechi de două mii de ani, recompun cu o deosebită eleganţă o mărturie palpabilă a şederii aici a vestitei Legiuni a XIII-a Gemina.



Poarta Monetăriei Principatului Transilvaniei a fost construită pe locul unde au existat o biserică şi o mănăstire închinate Sfântului Duh, atestate documentar din anul 1294, ambele aparţinând călugăriţelor benedictine. După desfiinţarea mănăstirii benedictine, locul acesteia este luat de Monetăria Principatului, în care s-au bătut monede începând din primii ani ai secolului al XVII-lea. Din 1714, găsim aici Monetăria Imperială.



Istorie vie: Cetatea, oricât de impresionantă în măreţia ei, avea nevoie de o pată de culoare în mişcare, de dinamism, pentru a se putea lăsa descoperită aşa cum a fost la începuturi.



Ceremonialul schimbului de gardă adună în fiecare zi, la prânz, zeci de turişti dornici să vadă un spectacol unic, menit să aducă viaţa între zidurile fortificaţiei vechi de trei sute de ani. Garda Cetăţii Alba Carolina, cu soldaţi îmbrăcaţi în uniforme identice cu cele purtate şi de armata austriacă medievală, este compusă dintr-un corp de artilerie, unul de infanterie şi un altul de cavalerie.



Platforma de artilerie este o altă atracţie a Cetăţii. Aici sunt dispuse trei tunuri de epocă funcţionale ce pot fi văzute "la lucru", executând câte o salvă de onor în cinstea drapelului municipiului Alba Iulia, arborat pe zidul cetăţii Alba Carolina, în fiecare sâmbătă, la ora 12:00. Acest măreţ spectacol se poate urmări de pe cele mai înalte ziduri, unde sunt amenajate locurile de belvedere.



Bastionul Saşilor a fost construit pe latura de sud-est a cetăţii medievale de la Alba Iulia în timpul principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613-1629). A primit această denumire deoarece a fost finanţat de comunitatea săsească din Transilvania. Începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea, acest bastion a fost inclus în noua fortificaţie de tip Vauban primind o nouă funcţionalitate, aceea de "cavalier bătrân". Bastionul Saşilor este unul dintre obiectivele aflate de-a lungul Traseului celor Trei Fortificaţii.



Sala Armelor se află la baza Bastionului Saşilor, având un decor de epocă fabulos, reconstituit până în cele mai mici amănunte. Fiind iniţial una din camerele de gardă ale vechii cetăţi medievale, în anul 1715, odată cu începerea lucrărilor la cetatea Alba Carolina, a fost transformată într-o bucătărie ale cărei celebre cuptoare au funcţionat până la începutul secolului al XX-lea.



Obeliscul a fost ridicat în anul 1937, din iniţiativa "Astrei" şi cu contribuţia populaţiei, fiind închinat memoriei conducătorilor răscoalei de la 1784-1785, Horea, Cloşca şi Crişan. El a fost realizat din granit de către arhitectul E. Mihălţan şi sculptorul Negrulea. La bază se află o celulă simbolică, în partea de est, o Victorie Înaripată ţinând în mână o cunună de lauri, iar în partea de vest un basorelief reprezentându-i de Horea, Cloşca şi Crişan. Pe soclul obeliscului apare inscripţia: "Smerită închinare lui Horea, Cloşca şi Crişan", care exprimă omagiul adus celor trei martiri.



Celula lui Horea a fost construită în memoria martiriului lui Horea, conducătorul principal al răscoalei ţărăneşti din 1784-1785, deasupra Porţii a III-a, sub soclul statuii ecvestre a lui Carol al VI-lea.



Temniţa este situată pe flancul de sud-est al bastionului Eugeniu de Savoia din cetatea bastionară de tip Vauban Alba Carolina. Acesta a beneficiat de lucrări de consolidare şi a fost amenajată corespunzător pentru a putea fi vizitată. În trecut temniţa a fost folosită de către autorităţile austriece pentru a-i pedepsi pe cei care au încălcat legea, până la stabilirea sentinţei finale.



Locul de supliciu reprezintă un simbol al locului unde au fost traşi pe roată Horea şi Cloşca. Prezentarea este sugestivă: aici putem vedea securea, cătuşele, scaunul de sub spânzurătoare, roata de tortură, precum şi un panou explicativ cu Răscoala din 1784, detalii despre instrumente, execuţie, reprezentaţii grafice ale torturilor din vremea respectivă.



Catedralele cetăţii



Catedrala ortodoxă, cunoscută şi sub numele de Catedrala Încoronării, constituie expresia artistică a unităţii noastre naţionale realizată prin actul din 1918. Arhitectura sa, inspirată după modelul bisericii Curţii domneşti din Târgovişte, se înscrie în curentul romantic, iniţiat în arta românească în ultimele decenii ale secolului trecut, ce şi-a propus valorificarea creaţiei artistice medievale de la sud de Carpaţi.



Construcţie impunătoare, ridicată între 1921-1922, după planurile arhitectului Victor Ştefănescu, sub conducerea inginerului Tiberiu Eremia, aici au fost încoronaţi suveranii României Mari la data de 15 octombrie 1922.



La interior, decorul pictural datorat pictorului Costin Petrescu, respectă programul iconografic tradiţional ortodox, la care influenţele apusene sunt evidente. De o parte şi de alta a intrării apar portretele suveranilor României Mari - regele Ferdinand I Întregitorul şi cu soţia sa, Maria - subliniind semnificaţia istorică a edificiului.



Începuturile construcţiei Catedralei romano-catolice "Sfântul Mihail", se regăsesc înainte de anul 1000. Catedrala este cel mai valoros monument al arhitecturii medievale timpurii din Transilvania, îmbinând armonios elementele romanice cu cele gotice.



Cea mai importantă construcţie din epoca Renaşterii timpurii din Transilvania este fără îndoială capela "Lazo", aflată pe latura nordică a catedralei, în interiorul acesteia se află ă o boltă cu nervure gotice târzii, având cheia de boltă decorată cu blazoanele unor personalităţi transilvănene.



În interiorul catedralei se află sarcofagul lui Iancu de Hunedoara, alături de cele ale fratelui său Johannes Miles, a fiului său mai mare, Ladislau (situate în nava laterală sudică) şi cele ale reginei Isabella şi a fiului său Ioan Sigismund (situate în nava laterală opusă).



Clădirea "Ierihon" a fost ridicată în anul 1900, pe acelaşi aliniament cu catedrala romano-catolică, la răsărit de aceasta, pe locul unde s-a aflat vechea clădire "Ierihon". Orientată spre piaţă, faţada principală se distinge prin decorarea discretă a ferestrelor cu elemente profilate pe orizontală şi verticală. Accentul pus pe intrarea din colţ, încoronată cu o atică inscripţionată cu anul edificării (MCMII), induce o uşoară notă de monumentalitate construcţiei.



Palatele cetăţii



Palatul Episcopal



Numeroasă şi cu atribuţii importante, "curtea episcopală" de la Alba Iulia, avea nevoie de un sediu reprezentativ încă de la constituirea sa, lucrările de construcţie desfăşurându-se în acelaşi timp cu edificarea catedralei romanice. După anul 1541, palatul Episcopal devine locuinţa reginei Isabella şi a fiului ei, Ioan Sigismund, iar după secularizarea averilor boiereşti (1556) se transformă în reşedinţă a principilor Transilvaniei, pentru un interval de timp de aproape un secol şi jumătate (1699). Palatul se află în partea de sud-vest a cetăţii, astăzi fiind sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice.



Palatul Apor face parte din categoria lucrărilor de arhitectură civilă din cetatea Alba Iulia, fiind cea mai reprezentativă dintre acestea. În evoluţia sa, clădirea a cunoscut mai multe intervenţii şi transformări radicale, legate de regimul de proprietate şi destinaţiile primite. Amplificată şi înfrumuseţată cu elementele caracteristice fazei finale a stilului Renaşterii târzii, locuinţa se transformă şi devine "Palatul Apor", după numele şi faima celui mai bogat nobil din Transilvania acelor vremuri. Exteriorul se impune prin curtea monumentală şi fântâna arteziană. În prezent este sediul Universităţii "1 Decembrie 1918". La subsol, găsim o expoziţie de vestigii, descoperite prin săpăturile arheologice ale specialiştilor din Universitate.



Palatul Princiar este situat în spatele catedralei romano-catolice, pe locul vechiului palat episcopal. Palatul Principilor Transilvaniei a fost construit începând cu secolul al XVI-lea. În cronicile străine palatul apărea ca un edificiu foarte luxos, împodobit cu fresce şi având scări de marmură. Aici şi-a avut reşedinţa Mihai Viteazul, în vremea primei uniri politice a ţărilor române, clădirea fiind distrusă în urma invaziilor turco-tătare. Din anul 1699, palatul a intrat în atenţia şi sub ocupaţia autorităţilor militare austriece, care s-au instalat în cele două corpuri de est, partea vestică fiind restituită Episcopiei romano-catolice, reînfiinţată în anul 1715.



Transformările făcute odată cu schimbarea destinaţiei clădirii, au determinat distrugerea sau astuparea unor importante ansambluri arhitectonice ilustrând scene din Vechiul Testament.



Monumentul Custozza a fost ridicat în memoria ofiţerilor şi soldaţilor din Regimentul 50 infanterie, morţi în bătălia de la Custozza (Italia) în 1866. El a fost dezvelit în anul 1906, la 40 de ani de la eveniment. Pe plăcile laterale ale monumentului sunt trecute în română, maghiară şi germană numele celor ucişi.



Monumentul Losenau, are forma unui turnuleţ piramidal împodobit cu elemente de inspiraţie neogotică, sculptate în piatră sau modelate în fier forjat şi a fost ridicat în memoria colonelului austriac Ludovic von Losenau. Pe partea din faţă a obeliscului, în zona mediană, este consemnată printr-o inscripţie lapidară anul bătăliei (1849).



Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul a fost inaugurată în data de 28 noiembrie 1968 cu ocazia sărbătorii semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România. Operă a sculptorului Oscar Han, lucrarea are o înălţime de 8,46 metri, din care numai soclul măsoară 2 metri.



Biblioteca Batthyaneum



Purtând numele întemeietorului, Ignatius Batthyani (1741-1798), episcop al Transilvaniei, aşezământul şi-a dobândit faima mai ales prin valoarea colecţiilor pe care le adăposteşte. Începuturile fondării bibliotecii sunt legate de cele 8.000 volume cumpărate în anul 1786, la Viena, de Ignatius Batthyani de la cardinalul Cristofor Migazzi. Clădirea, care adăposteşte din anul 1792 biblioteca, a fost iniţial biserica mănăstirii trinitariene, a cărei piatră de temelie s-a pus în vara anului 1719. Astfel, după ce împăratul Iosif al II-lea a desfiinţat mănăstirea, în anul 1785, clădirea devine sediul unui spital militar. Acum, nava bisericii este împărţită pe trei nivele, în spaţiul interior amenajându-se încăperi mai mici care comunicau între ele, iar o parte a ferestrelor şi intrarea principală de pe faţada de vest au fost obturate. O altă modificare i se datorează lui Ignatius Batthyani, care pentru a o transforma în bibliotecă, amenajează fostul naos într-o sală mare în care aşează rafturi pentru cărţi.



Aici a funcţionat din 1792 primul observator astronomic de pe teritoriul României şi tot aici se găseşte o parte din cel mai faimos manuscris medieval occidental, Evangheliarul de la Lorsch, cunoscut mai ales sub numele de Codex Aureus. Din manuscrisul realizat la comanda specială a regelui Carol cel Mare în anul 810, se păstrează la Alba Iulia evangheliile lui Marcu şi Matei (restul se află la Biblioteca Vaticanului, iar coperţile decorate cu reliefuri în fildeş montate în aur, se găsesc, una la Vatican, cealaltă la Victoria and Albert Museum din Londra), ambele având textul scris cu unciale de aur pe pergament.



Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia a fost înfiinţat în anul 1888 din iniţiativa Societăţii de Istorie, arheologie şi ştiinţe naturale a comitatului Alba. El a funcţionat la început în clădirea grădiniţei de pe lângă biserica ortodoxă din Lipoveni, apoi într-un local din cartierul Maieri (azi Şcoala generală nr. 3), iar după anul 1918, în aripa nord-estică a complexului Catedralei Ortodoxe. Din anul 1968 această prestigioasă instituţie are sediul în edificiul "Babilon".



Patrimoniul iniţial al muzeului s-a constituit din donaţiile membrilor Societăţii mai sus menţionate, în special ale unui pasionat colecţionar, avocatul Sigismund Reiner.



După Unirea Transilvaniei cu România din 1918, muzeul s-a bucurat de sprijinul societăţii "Astra". A fost mutat în aripa nord-estică a Complexului Catedralei Ortodoxe şi inaugurat la 20 mai 1929, cu ocazia aniversării a zece ani de la unirea Transilvaniei cu România, ca Muzeu al Unirii.



O nouă etapă în evoluţia muzeului albaiulian începe în 1938, când marele savant Nicolae Iorga, preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice din România, îl numeşte director pe prof. Ion Berciu. Muzeul va primi o nouă denumire – Muzeul Regional Alba Iulia şi va fi inclus în bugetul ţinutului Mureş.



Aniversarea, în anul 1975 a 375 de ani de la prima unire politică a ţărilor române, a constituit un bun prilej pentru reorganizarea completă a expoziţiei de bază a muzeului, cu colaborarea a numeroase muzee din ţară şi a unor istorici de seamă, revenindu-se la denumirea de Muzeul Unirii.



O realizare deosebită a perioadei de după revoluţia din decembrie 1989 este înfiinţarea în cadrul muzeului, a Centrului Naţional de Conservare şi Restaurare Carte, în anul 1996.



Sala Unirii



Clădirea, care a adăpostit şedinţa din 1 decembrie 1918 în care cei 1228 de delegaţi au hotărât unirea Transilvaniei cu România, a fost ridicată în anul 1900. Având rolul unui cazinou militar, imobilul servea militarilor din armata austro-ungară staţionaţi în garnizoana cetăţii Alba Iulia. Imediat după Unire, edificiul a fost modificat pentru a i se da un aspect somptuos, pe măsura evenimentului ce l-a adăpostit.



Între anii 1993-1994 au avut loc ultimele intervenţii, când deasupra şemineelor a fost aşezată stema actuală a României, iar în sala interioară au fost aduse busturile regelui Ferdinand şi reginei Maria, creaţie a sculptorului Vlad Ciobanu. De asemenea, în această perioadă au fost refăcute şi fixate pe peretele vestic al sălii, plăcile în marmură cu textele rezoluţiei de Unire şi Legii pentru Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România, votată de Parlamentul Ţării la 29 decembrie 1919.



Astăzi, Sala Unirii reprezintă un obiectiv turistic extrem de important, care mai găzduieşte din anul 1998 şi o expoziţie etnografică. Pe locul în care în anul 1898 a început construcţia imobilului a funcţionat o ospătărie.



Sala Unirii a găzduit banchetele oficiale date cu ocazia Încoronării (15 octombrie 1922), Serbărilor Unirii (20 mai 1929) şi a dezvelirii Obeliscului lui Horea, Cloşca şi Crişan (14 octombrie 1937).



Biserica cnezilor Cândea d...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Biserica Reformată-Calvină Sântămăria-Orlea, odinioară ortodoxă, se numără printre cele mai vechi biserici din spațiul românesc, fiind ridicată către sfârșitul secolului al XIII-lea. Alcătuită dintr-o navă tăvănită, din turn pe fațada de vest și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive, prezintă forme arhitectonice specifice tranziției de la romanic la goticul timpuriu. În interior se află un valoros ansamblu de pictură murală.

Biserica este clasată pe lista monumentelor istorice din județul Hunedoara cu codul LMI HD-II-m-A-03445.

La sud de orașul Hațeg, pe malul drept al Râului Mare, se află localitatea Sântămăria-Orlea, atestată documentar în anul 1331, sub denumirea de „villa Sancte Marie”. Pe un mic platou de la periferia satului, la mică distanță de vechiul castel al familiei nobiliare Kendeffy, se ridică un lăcaș de cult impunător, aparținător, în prezent, cultului reformat.

Construită din piatră brută și piatră fățuită la muchii, biserica atrage atenția nu doar prin aspectul îngrijit al zidurilor sale înalte, cât mai ales prin frumusețea portalurilor și a ferestrelor, cu coloane și chenare atent executate. Tăvănită, luminată de ferestre înguste cu deschizături semicirculare, nava dreptunghiulară (16,36 x 10,22 m) este prevăzută, pe latura sudică, cu un portal romanic. În partea ei apuseană se află o tribună, adosată după 1447, așezată pe stâlpi de zid octogonali și separată de corpul clopotnișei. Spre răsărit, compoziția arhitectonică a monumentului cuprinde și un altar rectangular (6,24 x 6,40 m), boltit în cruce pe ogive, cu nervuri masive care se reazemă pe console cu un decor înflorat. Turnul pătrat, cu cinci niveluri, este prevăzut la parter cu un portal de tip romanic, cu o bogată decorație sculptată. La primul etaj, prezența unei ferestre gotice se datorează unei intervenții posterioare edificării monumentului; în schimb, ferestrele de la ultimele etaje sunt romanice, aparținaînd fazei inițiale de construcție. Acoperișul, refăcut în cursul unuia dintre multiplele șantiere de renovare la care a fost supus în timp edificiul - mai cunoscut este cel din anul 1908 - este alcătuit din patru frontoane triunghiulare din piatră și dintr-o piramidă prelungită.

Privită în ansamblu, biserica prezintă caracteristicile fazei de trecere de la romanic la gotic, fază care, în arhitectura transilvăneană, s-a consumat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Prin altarul dreptunghiular boltit în cruce pe ogive și prin fereastra circulară polilobă de pe latura sudică a altarului, ctitoria se înscrie în numeroasa familie a monumentelor derivate stilistic din formele goticului timpuriu (așa-numitul „gotic burgund”), răspândit în întreaga Europă de călugării ordinului cistercian. Pornind de la aceste criterii stilistice, datarea monumentului în jurul anului 1280 este în deplină concordanță cu informațiile surselor scrise.

Dată fiind apartenența actuală a bisericii la comunitatea calvină, ar fi de așteptat ca, la interior, decorul iconografic să lipsească cu desăvârșire. Totuși în naos și in absida altarului sunt sesizabile câteva fragmente de pictură, reminiscențe ale bogatului decor care împodobea odinioară pereții sfântului lăcaș. De sub stratul de var sub care stătuseră ascunse mai bine de trei secole, restauratorul Ferenc Storno, din însărcinarea Comisiunii Monumentelor Istorice din Budapesta, a scos la lumină, în anul 1869, cele dintâi mărturii ale bogatei vestimentații murale de odinioară; alte relevee au fost executate de Imre Steindl în 1873. Ansamblul pictural ar fi fost dezvăluit, probabil, în totalitate, dacă nu s-ar fi opus membrii aceleiași Biserici Reformate.

Păstrată în condiții relativ bune și desfășurată pe mari suprafețe, pictura aparține mai multor etape de execuție; cea mai importantă este aceeea în care s-a decorat partea răsăriteană a navei, etapă datată, printr-o inscripție latină, aflată lângă portalul sudic, în anul 1311. Sub acest strat de pictură se găsește decorul provizoriu al bisericii, realizat imediat după finalizarea construcției, format din zece cruci de consacrare, răspândite de pe pereții absidei altarului și până în nartex. Cu privire la încadrarea cronologică a picturii din naosul bisericii, o asemenea sinteză nu se putea constitui decât la sfârșitul sec al XIII-lea sau în primele decenii ale secolului următor, încadrare confirmată și de inscripția, pictată în frumoasele majuscule de stil gotic, de pe peretele sudic al lăcașului: ”HISTA ECCLESIA EST DEDICATA PRO HONORE BEATE GENITRICIS ANNO DOMINI MCCCVNDECIMO”, în traducere: ”Această biserică a fost închinată spre cinstea Fericitei Născătoare, anul Domului 1311”. Așadar, acesta este cel mai vechi ansamblu pictural păstrat din țară, devansând cu jumătate de veac decorul iconografic al bisericii „Sfântul Nicolae” de la Curtea de Argeș. Prezentând numeroase elemente bizantino-balcanice, cu vădite împrumuturi din arta romanică și gotică, dar și cu influențe ale Renașterii, picturile din naosul bisericii din Sântămaria-Orlea reprezintă un interesant caz de interferență stilistică, indicând ca posibilă zonă de proveniență a meșterului zona Dalmației sudice.

Pentru cea de-a treia etapă de execuție, reprezentativ este decorul pictural al absidei altarului, aparținând stilului bizantin târziu, simplificat însă prin rusticizare. Dacă se ia în considerare faptul că, la mijlocul secolului al XV-lea, Cândeștii din Râu de Mori intrau in posesia localității Sântămăria Orlea, acestei familii i se datorează, cu cea mai mare probabilitate, finanțarea picturilor din altar și de sub tribuna navei, scene executate de doi meșteri formați în ambianța bizantină sud-carpatică. Un sgrafit latin, din anul 1484, stabilește datarea „ante quem” a acestui nou decor pictural. Alte elemente iconografice sunt vizibile la exteriorul bisericii. La fel ca în cazul bisericii din Strei, un „Iisus-Vir dolorum” este situat în luneta portalului sudic, stratul de pictură este însă foarte șters și doar o examinare atentă permite identificarea Mântuitorului, încadrat de doi îngeri. Alte urme de chenare decorative și de pete de culoare se păstrează sub arcada portalului vestic.

Actualmente reformat, dar posedând la interior o bogată vestimentație picturală bizantin-ortodoxă, precedată de o fază caracterizată prin prezența unor cruci de consacrare tipic latine, lăcașul de cult se înscrise astfel în categoria monumentelor a căror istorie este învăluită într-o aură de mister. Nedumeririle sunt legate de caracterul confesional inițial al bisericii, cheia identificării ctitorilor. Așadar, cine a ctitorit biserica din Sântămaria Orlea? Românii ortodocși sau coloniștii maghiari catolici? Părerile istoricilor au fost și sunt împărțite. Un punct de vedere este acela că edificiul a fost ridicat de coloniștii maghiari catolici, semnalați documentar în localitățile Hațeg, Sântămaria-Orlea și Bretea Ungurească (azi Bretea Streiului) încă din anul 1276, moment în care s-a și realizat integrarea depresiunii hațegane în structurile politico-administrative de tip feudal ale Regatului maghiar. În posesia comunității latine l-ar fi înregistrat, ca atare, și registrul dijmelor papale din anii 1315 și 1332. În privința stratului de pictură de la 1331, deși prezintă numeroase tangențe cu arta bisericească de tradiție bizantină, s-a susținut că stilul acestuia nu ar fi impropriu nici artei occidentale. Prezența elementelor arhitectonice romano-gotice, pisania latină și istoricul localității în care se găsește biserica - strâns legat de comunitatea maghiară colonizată aici, pusă, încă de la sfărșitul sec al XIII-lea în slujba cetății, respectiv a curții regale din Hațegul învecinat - ar conduce la concluzia că, la început, lăcașul de cult ar fi deservit parohia locală de rit catolic, supusă, prin arhidiaconatul Hunedoarei, Episcopiei latine din Alba Iulia.

Ca urmare a pustiitoarelor incursiuni turcești din anii 1420 și 1438, soldate cu distrugerea curții regale din Hațeg și cu incendierea și prădarea târgului și a localităților din împrejurimi, între care și Sântămăria Orlea, Ioan de Hunedoara, în calitate de administrator al bunurilor Coroanei maghiare, a dăruit satul, la 15 aprilie 1447, lui Ioan, fiul lui Cândea de Râu de Mori, fiilor Cândreș, Ladislau și Nicolae și nepotului de frate al acestuia, Cândea, colaboratorii săi credincioși din nesfârșitele campanii antiotomane. Așadar, biserica parohială de odinioară devenea capelă de curte a cunoscutei familii nobiliare românești ortodoxe. De această preluare ar trebui legată, în acest caz, și posibila schimbare a hramului bisericii, care, pe baza icoanei dispărute de deasupra intrării, ar fi fost cel al „Sfintei Treimi”. Donația, potrivit istoricului clujean Adrian Andrei Rusu, s-a datorat atmosferei confesionale post-florentine, în cadrul căreia uniunea religioasă, perfectată formal în anii 1438-1439, era privită ca înfăptuită.

Potrivit celeilalte opinii, biserica a fost încă de la început ortodoxă, lucru dovedit nu doar de picturile din sec al XIV-lea, cu un vădit caracter bizantin, sau de literele chirilice prezente în altar, ci și de nișa din peretele nordic al altarului, astăzi astupată, care servise, în vechime, ca proscomidiar. În ceea ce privește existența acelor cruci de consacrare, aparținătoare decorului provizoriu al bisericii, o ipoteză ar fi aceea ca acest strat a fost sfințit, la un moment dat, de un episcop catolic, fapt petrecut cândva în vremea regilor angevini, sub care măsurile de constrângere a „ereticilor” ortodocși au devenit din ce in ce mai aspre.

Dacă părerile istoricilor privitoare la apartenența confesională inițială a bisericii nu concordă, după anul 1447 lucrurile sunt limpezi, căci, din acel moment, destinul edificiului s-a legat îndeaproape de cel al familiei Cândea din Râu de Mori. Odată cu trecerea acesteia la Catolicism, în a doua parte a secolului al XV-lea, și biserica a fost transformată, probabil într-un lăcaș de cult latin. În jurul anului 1555, biserica și-a schimbat din nou destinația confesională; un document din 8 martie 1559 transmite informația că paroh al bisericii din Sântămăria-Orlea era, de cel puțin patru ani, pastorul reformat maghiar Martin, cel care la cererea Miliței Kendeffy de Râu de Mori, a cununat-o de doua ori pe Margareta Mușina de Răchitova. Dacă în următoarele șase decenii familia Kendeffy - calvinizată și maghiarizată - a permis oficierea serviciilor divine ortodoxe în paralel cu cele reformate, după 1613, românii au fost privați de biserică. În plus, absența sgrafitelor - ultimul datează din anul 1642 - indică văruirea veșmântului pictural interior al bisericii, rămas acoperit până în 1869; acest tip de neoiconoclasm medieval este atestat și în cazul altor edificii ecleziastice hunedorene.

Interesantă este informația transmisă de canonicul Iacob Radu, anume că, în cursul ultimei expediții turcești în Țara Hațegului (1788) ar fi fost distruse, prin incendiere, anexele unui așezământ monahal benedictin, aflat în imediata apropriere a bisericii; anterior, vicarul unit Ștefan Moldovan sugerase contemporaneitatea acestei mănăstiri cu cea de la poalele Cetății Colțului, ctitoria acelorași Cândești. În lipsa altor surse documentare, aceste informații nu pot fi încă verificate. Așadar, lăcașul de cult trebuie să-și fi păstrat, în cursul secolelor XVI-XIX, statutul de edificiu parohial reformat. În mod curios, harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) nu-l menționează. În anul 1810, vicarul unit al Hațegului, Chiril Țopa, încerca, fără sorți de izbândă, preluarea lăcașului pe seama obștii românești; autoritățile au dat câștig de cauza credincioșilor maghiari. Drept urmare, biserica, înscrisă pe lista monumentelor istorice, funcționează până astăzi, în mod sporadic, ca lăcaș de cult al restrânsei comunități de credincioși calvini, urmași ai nemeșilor hațegani de altădată .
Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Ulpia Traiana Sarmizegetusa (pe numele său complet Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa) a fost capitala Daciei romane, situată la o distanță de 40 de km de Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei. Ruinele orașului antic constituie azi obiectul unui complex arheologic în localitatea Sarmizegetusa, județul Hunedoara.
Dacă vechea capitală a Daciei preromane se situa în Munții Orăștiei la o altitudine de 1.200 m, Sarmizegetusa Romană era amplasată pe un teren aproape șes, în bazinul Hațegului, la cota 531 m. Orașul se afla la aproximativ 8 km depărtare de trecătoarea care face legătura între Banat și Transilvania și care purta în antichitate numele de Tapae, astăzi "Porțile de Fier ale Transilvaniei". Alegerea amplasamentului pentru întemeirea orașului s-a făcut în baza avantajelor strategice și economice, cu Munții Retezat la sud și Munții Poiana Ruscă la nord, constituiau bariere naturale greu de străbătut pentru eventualii atacatori. Teritoriul metropolei se întindea de la Tibiscum la Micia, până la intrarea Jiului în defileu, un teritoriu propice în care capitala s-a putut dezvolta în liniște, fiind apărată de castrele Tibiscum, Voislova, Micia și Bumbești.

Prin Ulpia Traiana trecea drumul imperial care venea de la Dunăre și făcea legătura cu extremul nord al provinciei, la Porolissum (Moigrad).

Deoarece romanii voiau sa evite o nouă luptă foarte dificilă la Tapae în următoarea lor incursiune împotriva dacilor, au amplasat la sfârșitul campaniei din 101-102 d.C., la distanța de 8 km est de Porțile de Fier ale Transilvaniei, în Câmpia Hațegului, o garnizoană romană. Pe acest amplasament al taberei militare romane se va construi după obținerea victoriei din anul 106 d.C., un mare oraș, capitala unei noi provincii a Imperiului Roman. Ulpia Traiana a fost întemeiată de guvernatorul Daciei Romane, Decimus Terentius Scaurianus și avea o formă obișnuită în acea vreme la romani: un patrulater cu laturile rotunjite. Dimensiuni: suprafața de 32,4 ha, lungimea 600 m, lătimea 540 m, înălțimea zidului de 4-5 m. Zidul era construit din blocuri de piatră cioplite, îmbinate cu mortar și era prevăzut în partea de sus cu creneluri, având pe fiecare latură câte o poartă. Porțile de pe laturile paralele erau legate între ele prin două străzi principale, care străbăteau cetatea dintr-o parte în alta. Piața era în centrul orașului cuprins între zidurile de apărare și se afla la întretăierea celor două străzi principale amintite mai sus. Dacă în interior se aflau clădirile administrative și religioase, în afară însă se aflau case, gospodarii, unele temple, dar și construcții publice și particulare precum și cimtirele. Numele complet al orașului era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

La scurt timp de la întemeiere, are loc o răscoală a sarmaților în 117-118 d.C. Ea a fost înăbușită cu cruzime de Quintus Marcius Turbo, trimis de împăratul Hadrian, și care era un militar specializat în astfel de acțiuni de suprimare a răscoalelor din imperiu. Drept recunoștință pentru nimicirea răscoalei, conducerea orașului a ridicat în 118 d.C. un monument în cinstea lui Hadrian, iar în 119 d.C. o inscripție de mulțumire pentru Turbo. Cum din anul 166 popoarele "barbare" aflate la granița imperiului în frunte cu marcomanii și dacii liberi, atacă provincia, guvernatorii Daciei au luptat din greu ca s-o apere. La un moment dat apărarea cade, atacatorii invadează teritoriul provinciei, pustiesc regiunea auriferă și se îndreaptă spre Ulpia Traiana. Împăratul Marcus Aurelius salvează capitala și i se ridică și lui o inscripție pe la 172, în care i se mulțumește că a scăpat orașul de un dublu pericol: cel al invaziei și cel al răscoalei autohtonilor. Caracalla este prezent în 213 în Dacia, când s-au obținut victorii în luptele din nordul Daciei și Panonia. În cinstea lui au fost ridicate trei inscripții la Ulpia Traiana. Alexander Severus (222-235) a acordat orașului titlul de metropolis și instituie Concilium III Daciarum. În anul 241, la Sarmizegetusa, conciliul celor trei Dacii (Dacia era împărțită în 3 provincii administrative: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis) se închină împăratului Gordian al III-lea (238-244), iar colonia însăși își exprimă devotamentul față de împărat în 239. De la Hadrian și până la Philippus (244-249), Dacia s-a bucurat de liniște și înflorire cu scurte întreruperi. Pe timpul lui Philippus a avut loc invazia carpilor și cel mai mult a avut de suferit zona dintre Olt și Dunăre. Procuratorul provinciei Dacia Apulensis, F. Aelius Hammnonius iunior (247-249) a ieșit victorios asupra carpilor, iar conducerea orașului îi ridică lui Iulius Philippus o statuie cu inscripția "nostro divino domino". În anul 250, Decius a fost celebrat ca restitutor Daciarum de către Colonia Nova Apulensis, iar Ulpia Traiana i-a ridicat o statuie din bronz ca mulțumire că a apărat Dacia de goți și carpi. În ultimele două decenii ale dominației romane s-a resimțit criza prin care trecea imperiul și în Dacia și în metropola ei. Astfel că în timpul lui Gallienus (253-268), circulația monetară pe teritoriul Sarmizegetusei scade. Pe fondul atacurilor "barbare" și lipsa soluțiilor de a apăra Dacia, împăratul Aurelian a hotărât retragerea peste Dunăre a armatei și funcționarilor, care au fost urmați și de proprietarii de pământ și de sclavi, dar nu de marea masă a populației. Orașul a continuat să supraviețuiască cu o populație împuținată și modestă, care trăia în palatele părăsite și care în caz de atac, se adăpostea în amfiteatru, transformat într-o fortăreață rezistentă. Viața orașului a încetat probabil odată cu năvălirea hunilor și a popoarelor aduse de aceștia și mai ales după moartea lui Attila când haosul a pus stăpânire peste tot.
Casa memorială LUCIAN BLA...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

ISTORIC

Pe uliţa Veche în Lancrăm „sat situat între orăşelul Sebeş – Alba şi Cetatea Bălgradului”, era o clădire veche destul de masivă în asemănare cu celelalte case părinteşti în opera „Hronicul şi cântecul vârstelor” descrise care a fost baza de pornire în restaurarea şi reamenajarea casei.

Casa părintească a lui Lucian Blaga, poet, filosof, dramaturg, prozator, devine muzeu după anul 1995 când, cu ocazia centenarului naşterii poetului, statul român cumpără în sfârşit proprietatea, în vederea integrării acesteia în circuitul turistic şi totodată, în patrimoniul naţional, unde îşi aştepta locul. Primul demers pentru această acţiune îl face în 1986 Lelia Rugescu, nepoata lui Lucian Blaga, fiica Letiţiei sora lui, care sugerează acest lucru lăncrănjenilor cu ocazia sărbătorii locale „Fii satului”. Prima grijă a noii administraţii, Muzeul Satului din Bucureşti, a fost să refacă aspectul casei, cât mai aproape de cel iniţial, deoarece foştii proprietari au modificat pe rând arhitectura interioară şi exterioară a imobilului.

Părinţii poetului au moştenit casa în 1870 de la „moşu Simion” preot în Lancrăm. Ana şi Izidor Blaga, preot ca şi tatăl lui, au adus pe lume în această casă nouă copii, Lucian fiind mezinul familiei. Când tatăl lui moare în 1908, mama, casnică fiind şi rămasă fără venit, hotărăşte să vândă casa, pentru a-şi putea întreţine copiii la şcoală, şi se mută la Sebeş la Letiţia, fiica cea mare, în anul 1909.

Noii proprietari, familia Păcurariu, rude cu familia Blaga, lasă moştenire casa în 1957 soţilor Iulian şi Vetuţa Santei, care însă devin proprietari unici abia în 1966, la cinci ani după moartea poetului. În 1979 însă aceştia din urmă înjumătăţesc grădina, ridicându-şi o nouă casă în partea de la şosea, iar vechea proprietate este vândută pentru a treia oară.

În 1998 se finalizează lucrările de restaurare interior şi exterior şi se amenajează primele expoziţii şi prin urmare „Casa memorială Lucian Blaga” se deschide pentru public. Colecţiile şi obiectele aflate în patrimoniul casei s-au strâns exclusiv prin donaţii ale unor membri urmaşi ai familiei, direcţi sau indirecţi, ale sătenilor din Lancrăm, colaboratori şi prieteni ai poetului sau personalităţi literare şi cuprind manuscrise, documente vechi, corespondenţă, volume cu semnătura poetului, portrete, fotografii, mobilier ţărănesc şi de epocă, precum şi obiecte personale – pălăria, paltonul şi geamantanul de student. Modalităţile de expunere fără să fie ultramoderne şi spectaculoase, prin expoziţia de bază, reuşesc prin simplitatea lor, să introducă vizitatorul într-o lume paralelă celei de zi cu zi, pătrunzând astfel într-o parte a universului poetului.

În anul 2000, printr-o hotărâre guvernamentală, are loc transferul întregului patrimoniu „Lucian Blaga” către Consiliul Local Sebeş şi trecut mai departe în administrarea Centrului Cultural „Lucian Blaga” din Sebeş, care finalizează lucrările de transformare de la Complexul „Lucian Blaga” din Lancrăm. Pe lângă vechea casă, şura a fost transformată într-o clădire modernă ce deţine o mică bibliotecă, o sală pentru diverse activităţi, spaţii de cazare cu toate utilităţile pentru colaboratori şi participanţi la manifestările Centrului Cultural „Lucian Blaga”.

Complexul Memorial „Lucian Blaga” găzduieşte de astfel în fiecare an, la începutul lunii mai, deschiderea activităţilor culturale din cadrul „Festivalului Internaţional Lucian Blaga”.
Cetatea Deva
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Cetatea romanică a Devei este o cetate aflată pe un deal vulcanic de pe teritoriul orașului Deva, România. Ea datează din anul 1269.

În anul 1784, în timpul răscoalei lui Horea, stăpânii cetății au opus rezistență atacurilor iobagilor și minerilor din Munții Apuseni.

Aceasta este așezată pe dealul la poalele căruia se întinde orașul Deva. Sub dealul cetății se află Palatul Magna Curia (azi sediul Muzeului Civilizatei Dacice si Romane), construit în secolul al XVI-lea cu aspect de bastion. Transformat de Gabriel Bethlen în 1621, Magna Curia a dobândit o înfatisare prevalent baroca în secolul al XVIII-lea, când i se adauga o scara monumentala dispre parc si un balcon.

Aici este înmormântat Francisc David fondatorul si primul episcop al bisericii unitariene din Transilvania.

Astăzi Cetatea Devei este o ruină, în urma unei explozii produse în anul 1849 în magazia cu praf de pușcă a fortăreței.
Manastirea rupestra Sinca V...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Manastirea rupestra Sinca Veche este situata in localitatea cu acelasi nume, intre Brasov si Fagaras. Lacasul de cult se gaseste la poalele dealului Plesu.
Sinca Veche a fost atestata documentar in secolul al XII-lea si este in intregime sapata in piatra, compusa din: doua biserici, trapeze si bucataria manastirii rupestre.

Ansamblul monahal a primit denumirea de "Templul Ursitelor" datorita legendelor si a misterului in care este invaluit.
Specialistii aproximeaza ca ansamblul rupestru de la Sinca Veche are o vechime de peste 7.000 de ani si ca a fost creat de civilizatia care a construit Templul Alb din Insula Serpilor. Manastirea rupestra nu a putut fi datata cu precizie, majoritatea afirmand ca anul aparitiei este 1742, moment in care bisericile ortodoxe sunt interzise.

Arhitectura celor doua biserici este deosebita, de aceea cei mai multi cercetatori sustin ca nu este o constructie crestina; unul dintre elementele inedite ale manastirii este turla. La constructia acesteia a fost folosita gresie moale, fiind ridicata din interiorul incintei. Turnul interior are 10 m lungime si se termina cu o mica fereastra, prin care lumina cade pe altar.

Lacasul impresioneaza prin altarele cu sculpturi deosebite, simboluri Ying Yang, similare cu steaua lui David.
A fost introdus pe lista monumentelor istorice de interes national, fiind considerat unic in lume.
Mănăstirea Sfânta Ana - ...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Mănăstirea Sfânta Ana este situată în orașul Orșova pe defileul Dunării, unul dintre cele mai frumoase locuri naturale din țara noastră. Ea este așezată pe coama Dealului Moșului, care domină orașul Orșova. A fost ctitorită de către ziaristul interbelic Pamfil Șeicaru, care a luptat în zona Orșovei în calitate de sublocotenent al Regimentului 17 Infanterie în Primul Război Mondial.
În 1935 a fost construit un drum de acces pietruit și lung de un kilometru și jumătate ce urca din centrul Orșovei până în Dealul Moșului. Drumul a fost numit Drumul Eroilor și era străjuit de șapte troițe sculptate din lemn de stejar masiv, aceste troițe erau închinate regimentelor care au luptat în zonă în Primul Război Mondial. Troițele au dispărut prin anii 1960.

Mănăstirea Sfânta Ana a fost construită între anii 1936 și 1939, perioada în care Șeicaru era director al ziarului Curentul și deputat în Parlamentul României. Mănăstirea, care trebuia să poarte hramul Sfânta Ana (după numele mamei lui Șeicaru), nu a fost sfințită imediat după încheierea lucrărilor de construcție.

După anul 1945, odată cu venirea comuniștilor, clădirea a fost transformată în restaurant.

În anul 1990, Mănăstirea Sfânta Ana a fost preluată de Mitropolia Olteniei și la 2 decembrie 1990 a fost sființită de episcopul Damaschin Severineanul, vicar al Mitropoliei Olteniei.
Rezervatia de zimbrii - Hateg
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013
Barajul de pe Râul Mare
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Barajul de la Gura Apei (sau Gura Apelor), construit în munte, pe Râul Mare, la aproximativ 40 de km de Hațeg, este cel mai mare baraj de anrocamente din Europa.

Construcția barajului a început în 1975. Dimensiunile lui sunt impresionante: 168 m înălțime, 225 milioane de metri cubi de apă în lacul de acumulare, dimensiunile întregului baraj le întrec de trei ori pe cele ale piramidei lui Keops. Pe cursul râului Mare a fost construită o salbă de 10 hidrocentrale. Amenajarea hidroenergetică Râul Mare-Retezat are ca rol atât producerea de energie electrică, cât și regularizarea cursului râului și atenuarea undelor de viitură. Ultima verigă finalizată este formată din lacul de acumulare, barajul și hidrocentrala de la Sântămăria-Orlea. Lacul de acumulare de la Orlea asigură alimentarea cu apă a aproape jumătate din județul Hunedoara, a orașelor Hațeg, Călan, Simeria, Deva.
Biserica Sfantul Nicolae di...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Putini stiu ca in comuna Ribita se afla unul dintre cele mai vechi si mai importante monumente istorice din judetul Hunedoara. Este vorba despre o biserica, construita in anul 1414, care este inscrisa in Patrimoniul European al Monumentelor Istorice, ctitoria cnezilor ribiteni Vladislav si Miclaus.
In centrul satului Ribita, pe o mica colina, isi inalta turla spre cer Biserica Sfantul Nicolae, declarata monument istoric datorita vechimii si deosebitei picturi ce se pastreaza si care arunca o lumina neasteptata si pretioasa asupra istoriei, spiritualitatii si culturii romanesti din Ardeal.
Biserica cu hramul "Sfantul Ierarh Nicolae”, construita din piatra de rau, adaposteste cea mai veche si frumoasa pictura bizantina din Ardeal, singura din Transilvania care pastreaza intreaga erminia ortodoxa. Nu intamplator, pictorul Sorin Dumitrescu a organizat la galeria bucuresteana "Catacomba” o expozitie dedicata Ribitei, in cadrul careia vechea biserica a ocupat un rol central.

Biserica Sfantul Nicolae - Ribita
Biserica din Ribita este un "martor” al framantarilor istorice prin care au trecut romanii din aceste locuri, evidentiind totodata statornicia in credinta a celor care s-au inchinat in aceasta Biserica. Datorita valorii sale incontestabile, Biserica Sfantul Nicolae din Ribita a fost incadrata in Patrimoniul Mondial UNESCO.

Ribita - marturie a ortodoxiei romanesti din Transilvania

Prima atestare a satului Ribita dateaza de la 1369, prin documentul care ii confirma lui Neasca Teodor stapanirea asupra satelor Ribita, Mesteacanul de Sus si de Jos si Tertfala (Tebea). Neasca Teodor era tatal cneazului Vladislav, ctititorul bisericii de la Ribita.

Neasca Teodor, in anul 1404 este sanctionat de catre regele Sigismund de Luxemburg cu pierderea mosiilor, pentru "nota infidelitas”. In acelasi an, fii lui: Matia, Vlatislav si Miclaus, reprimesc mosiile, si, drept multumire, incep constructia bisericii de la Ribita.
Biserica Sfantul Nicolae din Ribita - scurt istoric

Documentele spun ca de la anul 1404 Vladislav este sanctionat cu pierderea mosiilor de catre regele Sigismund pentru "nota infidelitas”, dar in acelasi an fiii sai primesc inapoi mosiile iar ca multumire adusa lui Dumnezeu ridica biserica pe care o inchina Sfantului Ierarh Nicolae, dupa cum se poate vedea in tabloul votiv.
Biserica Sfantul Nicolae a fost construita la sfarsitul secolului al XIV-lea si inceputul secolului al XV-lea, din blocuri de piatra fatuite la muchii, in stil nava, asemanator cu cel al bisericilor din Criscior, Halmagiu si Lesnic. Descifrarea pisaniei de pe peretele sudic, scrisa in limba medio-bulgara, a dus la stabilirea datei de 15 iulie 1414 - dupa unii 1417 -, ca data a sfintirii bisericii.


Biserica are o forma rectangulara, cu un patrulater decrosat si turn clopotnita alipit in vest, unele dintre detaliile arhitectonice fiind de factura gotica. Pictura murala este prezenta pe toata suprafata peretilor, incontestabila marturie de arta bizantina.
Pictura murala de pe peretii interiori ai bisericii din Ribita se inscrie intre cele mai valoroase realizari artistice ale perioadei din intreg spatiul romanesc. Pe iconostasul bisericii din Ribita este pictat "cel mai frumos Pantocrator din pictura medievala romaneasca”, dupa cum afirma Dan Caceu. De asemenea, in Sfantul Altar se pastreaza minunatul chip al Sfantului Arhanghel Mihail.
Traducerea pisaniei mai lasa inca neclaritati deoarece o parte a fost acoperita de un stalp de sustinere a boltii construite in secolul al XIX-lea. Totusi, in urma descifrarii ei partiale si in urma studierii unor documente din 1868, care vorbesc despre aceasta pisanie, s-a ajuns la concluzia ca a fost ctitorita de fratii Vratislav, Matia si Miclaus, acestia fiind fiii lui Vladislav, care stapanea la acea data satele Mesteacanul de Jos si de Sus, Ribita si "Tertfalva” (Tebea).

Iata ce ne spune pisania despre inceputurile monumentului: "Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea... jupanului Vladislav si cu jupaneasa Stana si cu fiul... si cu fratele sau, jupanul Miclausu si cu jupanita Sora, imparatului ceresc, s-a zidit si s-a zugravit Manastirea Sfantului Nicolae... a lui si a neamului sau pana in veci, in ziua strasnicei judecati a lui Hristos. In zilele lui Jicmund... ca sa fie uric fiilor lui... ispravit in sambata a sasea a postului... Stana... sa ispraveasca... iar ei cu binecuvantarea Sfantului Duh au ispravit... Popa Dragosin, in anul 6925 (1417) in luna lui iulie 15, s-a ispravit si s-a zugravit cu mana...”
Frumusetea picturii din Ribita este fara egal. Nu intamplator, pictorul Sorin Dumitrescu a organizat la galeria bucuresteana "Catacomba" o expozitie dedicata Ribitei, iar chipul Arhanghelului Mihail sau al lui Iisus Pantocrator se afla in orice album serios de arta medievala religioasa. Biserica de la Ribita a intrat deja in patrimoniul universal, iar strainii o stiu din carti si vederi.
Turistii ce doresc sa viziteze biserica o pot face doar stiind mai inainte de aceasta, caci Biserica din Ribita nu se afla trecuta in nici un album turistic, nici chiar indicator de "monument national” nu exista spre aceasta.
Sibiu -imagini
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013
Biserica Sf. Nicolae - Hune...
Actualizat 5 an (i) in urma
Concediu 2013

Biserica Sf. Nicolae - Sec. XV - Hunedoara



Istoricul bisericii

Biserica cu hramul Sf.Nicolae se numara printre cele mai vechi biserici ortodoxe din tinutul Hunedoarei si este cea mai veche din orasul Hunedoara. Plasata pe malul drept al Cernei, in apropierea castelului Corvinilor; actuala biserica este legata de contextul disputei ideologice dintre vladica Ioan de Caffa si franciscanul Ioan de Capistrano, in urma caruia vecheea biserica, probabil de lemn, a fost distrusa.

La 1458 regele Matia, "permite sarbilor si valahilor" sa construiasca o noua biserica pe locul celei vechi.Actuala pictura poarta amprenta stilistica a sec. XVII, legata de o restaurare ampla, intarita de textul pisaniei (1654), de deasupra usii naosului, prin care protopopii Ianas si Nicolae, alaturi de Vasile si Statie si alti negustori, construiesc si picteaza intre 1634-1654 biserica.

Importanta bisericii ortodoxe de la Hunedoara si a capelei castelului a fost sesizata inca de la sf. sec. al XIX-lea, aspect raportat la formele asemanatoare ale altarului poligonal la exterior si semicircular la interior, descrise de bisericile din piatra de la Barsau, Bata, precum si cele din lemn de la Iarcos, Ghighiseni, Harsesti.



Consideratii de istoria artei

V.Vatasianu sintetizeaza informatiile cu privire la sursele care au contribuit la nasterea unui monument unic, in contextul mediului ortodox din Transilvania. Astfel, planul navei in gruce greaca " simpla" este vazut in opozitie cu planul de provenienta constantinopolitana. In plus, planul Bisericii Sf. Nicolae, cu parament de caramida se deosebeste si de bisericile cu plan triconc.

Este mult amintita influenta comunitatii sarbesti din garnizoana castelului, la constituirea bisericii (1458), prezenta acestora la Hunedoara, putand genera ventual aparitia acestui tip de biserica direct din Serbia, fara intermediul muntean.



Aspecte arheologice

In anul 1996 Dr. Z. K. Pinter intreprinde prima si singura cercetare arheologica a monumentului, ca parte componenta a proiectului de restaurare si punere in valoare. Din informatia extrasa pe cale arheologica desparte naosul de pronaos. Aici a fost cercetat si singurul mormant medieval, care a pastrat in inventar doua inele si o moneda de argint.

Avand in vedere constatarea stratigrafica conform careia mormantul a fost practicat dupa constituirea bisericii, datarea monumentului poate fi coborata inainte de sec. XV.
Carti Ortodoxe Carti Ortodoxe Religie Carti Ortodoxe Pshihologie Carti Ortodoxe Literatura Carti Ortodoxe Arta Agenda Crestinului Paste Acatiste Retete de post Colinde audio Calendar Ortodox Craciun Rugaciuni