Intuitia, visele si concluziile ratiunii noastre.

Despre dreapta judecata.

Despre rugaciunea pentru cei bolnavi

The Old Rectory Ianuarie 1958

(…) Eu am trimis felicitarile mele mai degraba decat voi. Apoi, suvoiul vietii m-a atras, incat nu am putut sa-ti mai scriu inca o data.

Noua, crestinilor, ne este firesc ca orice contact cu apropiatii nostri, sa-l incepem cu rugaciune si binecuvantare. Si eu mi-am creat o astfel de obisnuinta, incat orice scrisoare adresata celor in care am incredere o incep cu binecuvantarea mea. Acum, cand tu esti atat de nelinistita, sunt dator sa-ti raspund fara intarziere. Te rog sa ma ierti, iti spun cu mare sinceritate ca m-ai pus intr-o situatie dificila.

Tu-mi scrii: „Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum, as fi bucuroasa sa aflu ca eu am gresit”. Daca iti voi spune ca, de aceasta data, intuitia ta cu adevarat a gresit sau, cum scrii tu, „te-a inselat”, atunci ma tem ca nu vei fi cu adevarat multumita si bucuroasa de aceasta. Cu atat mai mult cu cat in privinta mea si a celor ce sunt cu mine aici tu nu te inseli pentru prima data. Daca eu nu-ti voi spune nimic in aceasta privinta si voi intarzia cu scrisoarea, tu te vei increde in intuitia ta si lucrurile nu vor fi deloc bune. In legatura cu acestea, eu ma repet putin. Multor oameni li s-a intamplat si li se intampla ca deseori visele lor sa se dovedeasca a fi profetice. Si, in felul acesta, ei[1] s-au obisnuit sa creada in visele lor. Lucruri asemanatoare se intampla multora si cu intuitia lor. Dupa cum spun parintii cu viata ascetica, este extraordinar de periculos. Cand este vorba despre lucruri de mica importanta, atunci greseala nu este atat de importanta. Dar daca se afla in discutie probleme de importanta majora, atunci fiecare greseala va avea ca rezultat catastrofe grave. Ceva asemanator se petrece permanent in lume cu o multime de oameni. Nu este de asemenea mai putin important si ceea ce se intampla cu increderea noastra ce depaseste limitele necesarului in decizia ratiunii[2]. In cartea mea, eu ating foarte pe scurt aceasta problema, vorbind despre limitele logicii noastre, adica ale gandirii noastre logice, despre faptul ca concluziile ratiunii noastre nu sunt niciodata absolut corecte[3]. Asa se intampla si cu rationamentele despre oameni. De aceea, s-a dat porunca celor ce cauta dreptatea: Nu judecati! (Matei 7, 1).

Ce judecata cautam noi la urma urmelor? Fara indoiala, pe cea absolut adevarata, daca noi suntem oameni autentici si nu „neoameni”. Asa si in cautarea noastra, a cunoasterii, noi ne straduim intr-o tensiune maximala a fiintei noastre sa cunoastem nu mai putin decat ADEVARUL ABSOLUT. Pentru orice OM NORMAL, adica creat cu adevarat dupa chipul lui Dumnezeu, acesta este un lucru foarte firesc si altul nu exista. In „gandirea noastra logica” insa este un viciu inevitabil: insuficienta fundamentarii.

Astfel, in mod obisnuit, din punct de vedere psihologic, oamenii isi inchipuie ca deductia rationamentului lor este CORECTA pana la evidenta. Dar daca ei sunt capabili de autoanaliza, pot de asemenea sa inteleaga pe cale logica ca aceasta evidenta este inselatoare. Si nu te poti opri la aceasta.

Pentru o judecata absolut dreapta, rationamentele si analogia trebuie sa fie purtatoare ale unei experiente atotcuprinzatoare si a unei cunoasteri inepuizabile. Noi cunoastem doar „in parte”, asa cum a spus Apostolul Pavel[4]. Desigur, si tu si oricare altul veti spune: “Atunci cum este posibil sa traiesti, adica sa actionezi in viata de zi cu zi?” Aceasta nu este un lucru simplu. Stiinta noastra este prea mare, telurile ce ii stau in fata sunt atat de marete, incat orice alta „stiinta” mandra prin sine in fata ei este NIMIC; ca de exemplu miscarea „lunaticilor” contemporani care este nimic in comparatie cu nemarginirea lumii. Este neindoielnic ca in aceasta lume totdeauna suferim oarecum. Este fireasca pentru noi nazuinta spre EXISTENTA FARA DE INCEPUT si CAUTAREA unitatii cu PRINCIPIUL oricarei EXISTENTE, dar in hotarele pamantesti si in vagaunile trupului nostru nu vom dobandi desavarsirea. De aici si suferinta noastra. Noi uitam „detaliile” acestui plan pamantesc; noi cedam locul oricarei fiinte; ne dam pe sine chiar spre pangarire, pentru a crea” o cariera, oricare ar fi ea. Suntem neputinciosi nu pentru ca suntem in realitate neputinciosi, ci pentru ca in „puterea” iubirii noastre fata de Dumnezeu si de aproapele cedam si ne retragem.

Astfel, prin aceste scurte cuvinte, te rog sa faci o deductie corespunzatoare, adica sa temperezi in primul rand, increderea, in intuitia ta si atunci vei gresi mai putin. Imi va fi mai usor sa te iubesc si tu insati vei fi mai libera in iubirea ta fata de oameni. Te rog sa crezi ca ai trecut rece, mai mult decat altadata, pe langa iubirea sincera ce ti s-a aratat. Stiindu-te pe tine ca pe cea care nazuiesti fierbinte spre ADEVAR si DESAVARSIRE, m-am hotarat sa-ti spun ca, dupa cuvantul aceluiasi Apostol Pavel, noi putem fi indatorati in multe privinte, dar nu in iubire. Imi vei spune ca este o adaptare a cuvintelor Apostolului Pavel. Da, este o adaptare pentru a sublinia faptul ca suntem datori sa-i iubim pe altii nu mai putin decat ne iubesc acestia pe noi. Este adevarat, N. te iubeste, dar nu mai mult decat altii. Zilele trecute am primit o scrisoare de la N. Ea scria: „Iata N. N. este un om de care nu te poti lovi, nu te poti zgaria”. Asa era si staretul Siluan. Cu toate ca nu toti sunt asemenea acestor oameni, dar ne staruim si noi sa fim mai putin mai „usori”…

(…) Deseori am spus oamenilor ca atunci cand sunt vindecati prin rugaciune si nu intentioneaza sa-si schimbe in mod radical viata lor, atunci ar face mai bine sa se foloseasca de medici obisnuiti[5]. Acestia isi primesc onorariul lor si totul se termina cu ei. Insisi doctorii nu isi iau mai multa responsabilitate asupra lor decat socotesc a fi necesar, si aceasta depinde de finetea fiecarui doctor. Legile statului ii apara pe doctorii „calificati”, adica pe cei cu diplome, de acuzatii, in cazul cand ei au adus prejudicii oamenilor prin neglijenta lor. In felul acesta, sunt posibile chiar infractiuni din partea medicilor, dar aceste neglijente le pot formula asa: „diagnostic gresit”. Si nu se mai intampla nimic cu ei.

Altfel stau lucrurile cu rugaciunea crestina. Cel ce se roaga ia, in chip launtric, asupra sa, in parte, suferintele celui pentru care se roaga si, in afara de aceasta, responsabilitatea pentru acel om in fata lui Dumnezeu. Iti spun aceasta, nu cu scopul de a refuza rugaciunile pentru N, ci pentru a-ti spune ca noi Il punem si pe Dumnezeu intr-o situatie „imposibila”. Este mult de vorbit despre aceasta, dar noi, intr-un fel sau altul, L-am dus pe Dumnezeu pana la Cruce, L-am omorat, iar acum cream o “teologie a mortii lui Dumnezeu”[6].

Stiinta contemporana a avansat considerabil in domeniul stapanirii fortelor naturii. Dar care este rezultatul? Creatorul naturii este inlaturat tot mai mult si mai mult din lume si din constiinta omenirii. Cu cat se descopera mai profund adevaratele „minuni” ale lumii, cu atat omul este mai putin sensibil la „minune”[7]…

Note:

[1] In varianta de fata, cuvantul „ei” a inlocuit cuvintele „multi neintelepti”

[2] In varianta initiala a scrisorii, parintele Sofronie si-a continuat ideea sa: “Pentru noi, activitatea rationala a creierului are putere de convingere interioara primejdioasa. Este greu sa gasesti oameni care_sa si inteleaga mediocritatea lor (pentru a nu spune „ignoranta”) si, in virtutea acestui lucru, sa fie foarte prudenti in concluziile lor. Eu am scris foarte pe scurt referitor la aceasta problema (asa cum ma straduiesc intotdeauna) pentru a se constientiza cu claritate faptul ca concluziile ratiunii noastre nu sunt niciodata absolut corecte, deoarece, pentru aceasta, ar trebui sa purtam in sine intreg universul si sa fim uniti cu desavarsire cu Creatorul tuturor…”

[3] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, p. 69.

[4] Cf. I Cor. 13,3

[5] Parintele Sofronie face referire la aceasta tema ca raspuns la rugamintea Mariei sa se roage pentru o ruda a lor. In scrisoarea sa din 2 ianuarie 1968 Maria scria : „Ea nu a fost botezata. Acum este bolnava si pe moarte, avand un traumatism din nastere. Este inconjurata de oameni care o iubesc, dar vreau ca tu sa o pomenesti din cand in cand”.

[6] Parintele Sofronie are in vedere aici unele forme ale teologiei radicale din anii ‘60. Ideea principala a teologiei „mortii lui Dumnezeu” consta in faptul ca notiunea de Dumnezeu, ca si Insusi Dumnezeu, si-a pierdut o oarecare importanta pentru Occidentul contemporan, deoarece existenta poate fi explicata si fara El.

[7] In aceasta scrisoare parintele Sofronie a facut o insemnare: „Aceasta scrisoare nu am expediat-o Mariei, temandu-ma ca o va primi cu durere si ca relatiile noastre vor deveni si mai delicate”. In varianta de fata a scrisorii, parintele Sofronie a introdus schimbari fata de textul initial. In scrisoarea anterioara, din 2 ianuarie 1968, Maria, raspunzand parintelui Sofronie la felicitarile de Craciun, scria: „Straniu lucru, in ciuda faptului ca in cuvinte nu am gasit nimic din ceea ce ar fi putut sa-mi insufle gandul ca te superi pe mine, eu am avut sentimentul ca scrisoarea adresata mi-ai scris-o fara nici un fel de caldura si poate cu un sentiment de iritare. Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum as fi bucuroasa sa aflu ca am gresit”.

***

Despre lucrarea asupra sinelui.

Despre intuitie si sfintenie

The Old Rectory, 13 ianuarie 1968

Draga Maria,

Sa se inmulteasca neincetat asupra ta binecuvantarile de Sus si pacea lui Hristos sa imparateasca in sufletul tau.

Astazi este o zi deosebit de importanta, deoarece am inceput scrisoarea mea cu rugaciunea ca cele de sus sa se coboare asupra ta. Tu ma obligi sa-ti scriu neintarziat, deoarece ultima mea scrisoare te-a tulburat. Tu imi scrii: “Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum as fi bucuroasa sa aflu ca eu am gresit”. Te rog nu mai pune omul intr-o situatie atat de dificila cand poti gasi ceva negativ la orice raspuns. Astazi vreau sa-ti scriu nu numai ca intuitia ta, relativ la scrisoarea trimisa, a fost neadevarata si ca, in general, faptul de a te increde atat de profund in intuitia ta nu este un lucru lipsit de primejdii. Nu trebuie sa te indoiesti de faptul ca eu am avut intotdeauna fata de tine cele mai bune sentimente. Tu ai o inima minunata, dar chiar si asa, trebuie sa mai lucrezi inca la tine insati, ca sa fii si mai calda cu oamenii care te iubesc. Sa devii o persoana care sa nu zgarie, cu care sa nu se insele si de care sa nu se loveasca nimeni. Asa era staretul Siluan.

Ei, Maria, daca este vorba despre lucruri degrab-trecatoare, atunci greseala nu este atat de esentiala, dar daca noi incredintam intuitiei noastre probleme de maxima importanta, atunci orice greseala poate fi periculoasa si chiar mortala pentru om. Relativ la aceste probleme, fii cu luare aminte la experienta vechilor nostri asceti care nu permit sa ne incredem intr-o asa mare masura in intuitia noastra.

Din pacate, aceasta greseala, se savarseste permanent in lume. Noi ne folosim, in mod inevitabil, de „aparatul” pe care-l avem. Fidel sau infidel, radarul nostra, care este inima, nu poate fi trecut cu vederea. Pentru a infrange increderea noastra, trebuie sa ducem o intensa munca sufleteasca si intelectuala. Intuitia noastra ar fi dreapta cu adevarat daca si noi am fi cu adevarat sfinti. Daca nu am dobandit aceasta sfintenie, atunci si intuitia si logica noastra lucreaza incorect. Eu am scris undeva: „Concluziile ratiunii noastre ni se prezinta noua ca fiind imanente din punct de vedere psihologic, evidente si indubitabile”[1]. Dar daca am gandi cu adevarat, mai profund, daca este asa, atunci ne-am incredinta ca un asemenea lucru nu se poate intampla cu noi. De ce? Deoarece, pentru om, unica necunoscuta este doar judecata absolut dreapta. Dar pentru aceasta este necesar sa fii inzestrat cu o vedere dumnezeiasca, pe care noi n-o avem. In gandirea noastra logica exista un defect ce nu poate fi inlaturat si anume acela al argumentelor sau al fundamentelor pe care le avem, in virtutea carora facem deductia; in realitate niciodata nu sunt suficiente. In existenta noastra marunta, cotidiana, o astfel de logica cu deductii insuficiente pare oarecum folositoare, dar in cautarea Vesnicului Adevar noi iesim dincolo de limitele celor vazute si gandite de noi. Acest lucru nu ne este permis sa-l uitam. Fara prea multe si indelungate lamuriri, ingaduie-mi propunerea de a-ti modera increderea in intuitia ta…

[1] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, p. 69.