Sfântul Andrei – Moşul din Carpaţi!

Sfântul Andrei – Moşul din Carpaţi!

TROPAR

„Că cel dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă”

*******

Mâine, întreaga creştinătate îl prăznuieşte pe Sfântul Andrei, Cel dintâi chemat la apostolie. Pentru noi românii, sărbătoarea acestui sfânt are o importanţă aparte, întrucât el este naşul de botez al poporului nostru. În decursul istoriei, prezenţa Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul de astăzi al României a fost nu de puţine ori contestata sau ignorată, deşi există nenumărate dovezi ale prezenţei lui în ţinuturile „lupilor”, după cum o demonstrează şi argumentele cuprinse în volumul „Andrei, Apostolul lupilor”, semnat de Dumitru Manolache, a cărui a doua ediţie a fost recent lansată. Printre aceste dovezi, una este de excepţie: cea referitoare la prezenţa Apostolului Andrei în memoria pustnicilor păstrători de la Râmeţi, consemnată de către unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai noştri, regretatul părinte Ghelasie de la Râmeţi, pe care o prezentăm în continuare.

Intr-o carte pe care o dedica ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din stravechea vatra eremita-pustniceasca a Rametului, din Muntii Apuseni, invocand o traditie „tainica”, ce se mentine in pofida tuturor piedicilor, relateaza unele „memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, referitoare la continuitatea succesorala a „duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”. Este vorba despre o traditie pastrata si comunicata de la un pustnic la altul, pana in zilele noastre, referitoare la momentul trecerii dacilor la crestinism.

 

Marele Preot dac devine preotul lui Hristos
Asa cum ne spune parintele Ghelasie, urmasul mos-pustnicului  petrecea o perioada de timp in Sfantul Munte Athos, de unde se intorcea si abia dupa aceea primea asa-zisa „succesiune” de mos-pustnic. „Se pastra tradita din vechimea traco-dacilor, cand urmasul lui Zalmoxe, si dupa el al marilor preoti, trebuia sa calatoreasca in Tarile Inteleptilor, dupa care se stabilea ca  «Inteleptul Divin»  al neamului sau si totodata unul dintre inteleptii lumii”. Referindu-se la tinuturile din zona
Manastirii Rameti,  parintele Ghelasie spune: „Se vorbeste de o traditie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmas al ultimului «preot al dacilor», dupa cucerirea de catre romanii lui Traian. Acesta s-a «ascuns»  in munti,  «sub chipul unui iconar-purtator de icoana»… Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoana ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos in brate. Tradat, l-au gasit, dar cand au vrut sa-l omoare, minune, un foc a iesit din icoana. Si ostasii au orbit, scapand astfel…”. Intors pe pamantul strabun din calatoria la invatatii piramidelor din Egipt, ultimul urmas al  lui Zalmoxis descopera Dacia cucerita de romani, cu populatia care nu vrea sa se supuna decat legilor strabune. Dupa moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihastrii cunoscute doar de bastinasi, travestit in iconar, este descoperit si, dupa intamplarea cu sabia si icoana, relatate mai sus, incearca sa arate „Noua Taina” geto-dacilor. La inceput, a fost suspectat ca si-a schimbat credinta stramoseasca, punandu-i-se clar , intr-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iata ce le-a raspuns „mos-magul”, de data aceasta, cu „limba preoteasca”: ”Poporul meu iubit, stiti din mosi-stramosi ca Intelepciunea Cerului S-a pogorat si pe acest pamant prin chipul  magului preot, al carui nume de taina era Zalmoxe. Din neam in neam, mos-magul lasa un altul dupa chipul si asemanarea sa si Glasul de Sus niciodata nu lipsea.  Au trecut si peste noi si zile bune si zile rele… dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…  Lumea cazu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lasa chipul cel stricat. Iata taina ce de acum lumii se arata: Insusi El din cer pe pamant vine, ca nimeni sa nu-L mai inchipuie in zei si idoli si in intelepti. Iata poporul meu ce trebuie sa va spun: Eu, magul – urmasul Zeului – Mos al acestui pamant, pe Cel ce este Insusi Dumnezeu Care coboara din cer si se descopera la fata, eu L-am cunoscut si L-am intalnit si I-am cazut in genunchi la picioare, si El mi-a pus mana pe cap si chipul meu de mag s-a prefacut in alt chip. Asa, poporul meu, de acum nu mai aveti pe magul-batranul, ci pe preotul lui Hristos.”

Peştera Sfântul Andrei

Ultimul urmas al lui Zalmoxe, primul mucenic crestin

La o asemenea marturisire, preotul  a fost acuzat de tradare, dar el le-a explicat ca insusi „Zalmoxe a lasat cuvant: «Cand v-a veni Insusi Dumnezeu pe pamant, chipul meu va trece in alt chip». Ca eu sunt doar umbra acestuia. Asteptati marea zi pe care s-o primiti cu toate inimile deschise, ca sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunosteti, poporul meu, in chipul lui Hristos si pamantul neamului nostru. Eu, magul-preotul acestui neam, am implinit porunca lui Zalmoxe”. Apoi un ostas, concluzionand, intreaba: ”Vasazica, te-ai crestinat ?”, dupa care ii spune:” Se vorbeste ca un apostol al lui Hristos a venit in Dacia noastra si tu insuti,  marele mag, l-ai primit si din pestera de taina a lui Zalmoxe ai facut biserica”, dupa care il condamna: „Batranule mag va trebui sa mori pentru aceasta schimbare de credinta. Lasa-ne in schimb un urmas, un alt mag ca sa nu ramana pamantul nostru fara legatura cu cerul”. Preotul-mag spune poporului ca el nu a tradat, ci ca a „implinit credinta in Chipul ei mult asteptat.” „Apostolul lui Hristos, Andrei, intr-adevar a fost la noi si ne-a adus chipul lui Hristos in fata Caruia eu, chipul lui Zalmoxe, am ingenunchiat si am dezbracat «haina de  mag»  si am primit haina noua de preot al lui Hristos. Preotului lui Zalmoxe, imbracat in haina cea noua, i se cere sa moara, dar sa lase un „urmas de mag”, lucru acceptat: ” Voi merge pana la Zalmoxe caruia ii voi duce  «haina de crestin» in locul celei de mag, haina sufletului dac, care incepe o noua nastere de viata nemuritoare, asa cum a crezut din mosi-stramosi ca se va implini si aceasta mare zi”. Magul le spune celor care il ascultau ca in curand vor auzi „din sufletul insusi „glasul lui Hristos”, dupa care a savarsit „primul botez al vietii fagaduite”, noul preot fiind numit Andrei, „dupa numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu insumi am noul nume tot de Andrei, in locul celui de Zalmoxe”. Aruncat in suliti, de catre trei ostasi legati la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmas al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu insasi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmas al lui Zalmoxe a devenit primul  mucenic dac crestin, sangele lui sfintit ridicand acest pamant la cer, „care s-a facut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi «zeu si intelept», ci preotul lui Hristos”, pentru ca doar Hristos este Adevarul si Unicul Dumnezeu al Cerului si Pamantului.

Traditiile din noaptea Sfantului Andrei contin cele mai vechi informatii crestine de la noi

Poate parea neverosimil, dar cele mai multe informatii despre prezenta Sfantului Apostol Andrei in teritoriile noastre sunt depozitate in traditiile, obiceiurile, colindele legate de numele sau. In aceste „arhive” se conserva de peste doua milenii fragmente din primele predici crestine tinute de Apostolul Andrei „lupilor” de la Istru, imagini care descriu secvente din viata Mantuitorului Iisus Hristos, elemente vetero-testamentare, simboluri crestine etc., uneori „acoperite”, alteori imprastiate fragmentar in structura textuala sau regizorala a unor productii populare, multe suprapuse peste traditii autohtone ancestrale.

 

Intr-o traditie care circula inca prin satele din nordul tarii, vom descoperi ca pe fundamentul precrestin al acesteia a fost “depusa” informatia vetero-testamentara referitoare la copilul Moise, aruncat in
tr-un cosulet pe o apa. Numai ca povestea lui Moise a devenit la noi povestea Apostolului Andrei. Unul dintre cele mai interesante obiceiuri legate de noaptea Sfantului Andrei este pazitul usturoiului, care inca se mai practica prin unele localitati din judetul Galati. Aceasta traditie reediteaza in fond scena privegherii Mantuitorului Hristos. Usturoiul, turtele framantate asezate pe masa simbolizeaza trupul flagelat si framanat de durere al Domnului, iar consumarea mancarurilor ritualice (turta, vinul etc.) spre dimineata intruchipeaza cuminecarea. In satul Fundeni, spre exemplu, din acelasi judet, priveghiul usturoiului aminteste aluziv de giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus, pentru ca in aceasta noapte se toarce numai in si canepa, nicidecum lana. „Si Iosif, luând trupul, l-a înfasurat în giulgiu curat de in si l-a pus în mormântul nou, pe care-l sapase în stânca, si, pravalind o piatra mare la usa mormântului, s-a dus”, se spune la Matei 27, 59-60. Tot despre “giulgiu de in” vorbeste si Luca în Evanghelia sa (23, 53). In noaptea Sfantului Andrei, la Namoloasa, acelasi judet, gazda punea într-un castron pe masa 30 de capatâni de usturoi – câte zile are luna noiembrie – cum spune Eugen Holban, care erau luate la sfârsit de gazda si de fiecare fata participanta la claca. Cele 30 de capatâni de usturoi – ca simbol al patimilor lui Iisus – fac aluzie la cei 30 de arginti pentru care Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Mântuitorul. In multe din traditiile legate de ziua Sfantului Andrei, apostolul era invocat ca aparator al oamenilor împotriva tuturor rautatilor, semn ca forta si puterea lui, simpla rostire a numelui lui echivalau cu punerea sub protectie, pentru ca Andrei era trimisul Domnului printre “lupi”. Îmbracat în har, purtator de cruce – “ca semn al mântuirii” – Sfântul Apostol Andrei a ramas viu în amintirea oamenilor, în aceasta ipostaza, pâna în zilele noastre.

Capacul dacic de la Brad, dovada tulburatoare a crestinarii timpurii a stramosilor nostri

Cea mai tulburatoare descoperire care probeaza crestinarea stramosilor nostri inca din secolul I d.Hr., despre care s-a vorbit foarte putin, este cea de la Brad, facuta de arheologul prof. dr. Vasile Ursachi, din Roman, in campania arheologica din anul 1987. Este vorba despre un capac realizat in tehnica ceramicii pictate, conservat in stadiu fragmentar, care are ca motiv decorativ un peste. Este vorba despre un obiect realizat din pasta fina de lut, arsa pana ce a capatat culoarea rosie.Pe partea sa exterioara, au fost pictate mai multe bande orizontale, de culoare maron, pe un fond galbui, pe margine si pe calota. Este de remarcat insa faptul ca pe cea de-a treia banda a fost redat un peste de apa dulce, probabil un salau, dupa determinarile profesorului Sergiu Haimovici, care inoata de la dreapta la stanga. Cele trei benzi par a imagina valurile de apa. Capacul are, dupa cum spun specialistii, dimensiuni obisnuite: diametrul-25 cm, inaltimea aproximativ 12 cm. Imaginea pestelui este conservata partial si are 6,3 cm lungime si 2 cm latime. Acesta are marcati ochiul drept, solzii si cele sase aripioare, dintre care patru pe o parte, iar doua pe cealalta. Profesorul Vasile Ursachi este de parere ca desenul era reprezentat pe obiect de cel putin patru ori. O reconstituire grafica a capacului dispune cele patru imagini ale pestelui pe capac, pe directia imaginara a unei cruci. De asemenea, profesorul Ursachi nu exclude posibiliatea ca printre pesti sa fi fost plasate si alte motive decorative sau poate chiar simboluri. Ceea ce face din aceasta descoperire un unicat sunt urmatoarele elemente, asa cum au fost ele prezentate de cercetatorul mentionat mai sus: „Fie ca motiv decorativ, fie ca simbol, pestele este foarte putin reprezentat in culturile din prima Epoca de Fier al Moldovei. Am putea mentiona aici numai ornamentarea cu imaginea pestelui de la Ijdileni (Frumusita, Galati) sau piesa de aur de la Stancesti, langa Botosani. De asemenea, el apare in comorile de la Agighiol (pasarea cu peste in cioc), la Portile de Fier (pe potirul care semana cu cel de la Agighiol) sau in comoara de la Peretu. In perioada clasica a culturi dacice (secolul I i.Hr.-inceputul secolului II d.Hr.) acest motiv decorativ nu mai este atestat nicaieri, nici in ceramica, nici in lucrari de alta natura. Conform celor precizate de domnul prof. dr. Vasile Ursachi, „capacul de la Brad a fost descoperit la 1,30 m adancime, in transeea XXXII,7, in stratul arheologic al acropolelui, deci in ultimul nivel dacic (secolul I-inceputul secolului II d.Hr.)”. Mai departe, renumitul arheolog face o precizare extrem de importanta: ”Tinand cont ca in aceasta perioada simbolul crestinatatii incepuse sa fie raspandit in tot Imperiul Roman, nu este exclus sa fie prezent si in aceasta parte a Europei… Daca acest lucru ar fi real, din punct de vedere teoretic, mai ales ca relatiile cu Roma erau in acea perioada destul de stranse, am putea vorbi de prezenta, la est de Carpati, a catorva elemente crestine, chiar de la inceputul raspandirii noii religii. Consideram ca aceasta ipoteza, chiar daca putin probabila, nu este imposibila. Prezenta unui motiv zoomorf, pestele, chiar daca este unica in ornamentatia generala a culturii dacice din perioada clasica, mai ales in aceasta ultima parte (primul secol dupa Hristos), este de natura sa puna problema aparitiei unor simboluri crestine in aceasta zona, indiferent de caile de raspandire…”. In acest exemplu, nu avem de-a face cu un obiect de import adus aici din Imperiu, ci cu un produs local, dacic, fara indoiala, pe care a fost pictat pestele, unul dintre primele simboluri prin care se identificau intre ei crestinii primului secol de dupa Hristos, intr-o perioada in care cultul lor era interzis in intreg imperiul in care aparuse. Ce demonstreaza aceasta ? Faptul ca dacii inca din a doua parte a secolului I auzisera de Cel care murise si Inviase si-si insusisera nu numai datele dramaticei Sale existente pamantene, ci si parte din simbolistica credintei pe care El o propovaduise, simbolistica deja consacrata la vremea respectiva in mare parte a Imperiului. Descoperirea este cu atat mai importanta cu cat ea demonstreaza patrunderea crestinismului, in formele sale primare, evident, dincolo de granitele Scythiei Minor, in nordul Dunarii, in teritorii unde poate ucenicii Sfantului Andrei ajunsesera, poate apostolul insusi propovaduise, sau preotii cultului local convertiti la noua credinta, „luminati”, cum ar spune Dan Puric, dusesera mesajul nemuririi.

Spiritul Lupului Alb l-a vegheat pe Andrei in pustia Scythiei

In puzderia de obiceiuri si traditii de la noi, numele Apostolului Andrei apare mai intotdeauna legat de cel al lupilor, animalele care, mai mult decat oricare altele, au strans in jurul lor cele mai multe legende, mituri si povesti. Unii cercetatori cred ca el a fost un simbol al sanctuarelor dacice, fiind admirat cu sfintenie, tainicul Lup Alb fiind considerat  capetenia lupilor. Unele legende aproape uitate spun ca Lupul Alb a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei. Se povesteste de asemenea ca spiritul Lupului Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre pestera care avea sa-i ofere adapost. Cercetatorul Ion Ghinoiu, referindu-se la lup spunea: “Desi are a actiune predominant malefica, lupul si nu alt animal jaloneaza intre leagan si mormant intreaga existenta a oamenilor… Fratia cu lupul incepe inca din segmentul preexistential, cand copiii care plang in pantecele mamei inainte de a se naste se transforma in pricolici, si continua dupa moarte, in postexistenta, in lumea miticului, asa cum reiese din cantecul zorilor cantat la casa mortului”. Puternicile atribute ale animalului heraldic al dacilor nu puteau fi intrupate decat intr-un personaj puternic. Conform Evangheliei dupa Ioan, Sfantul Andrei a fost, cronologic, cel dintai chemat, adica primul care L-a cunoscut personal pe Iisus Hristos Mantuitorul si tocmai de aceea profund convins ca El este Mesia. Sa propovaduiesti cuvantul Celui ce a schimbat lumea inseamna sa fii puternic ca un lup. Iar numele Apostolului Andrei tocmai asta semnifica. El provine din grecescul “Andreas”, care se traduce “viteaz”, “barbat”. Prin predica lui Andrei adresata “lupilor” de la Istru s-a “innodat” aici lumea Vechii Legi si cea a Legii Noi, iar Andrei a jucat, intr-un fel, rolul unui alt Ioan Botezatorul.

 

Pestera Sfantului Andrei, Dervent, Galati si Brasov, anul acesta, «capitalele» Primului chemat
Ziua Sfantului Andrei este sarbatorita in tara noastra de aproape 600.000 de romani. In ziua acestui praznic, in trei mari locuri din tara se desfasoara adevarate pelerinaje la care participa sute de mii de credinciosi. Este vorba despre Pestera Sfantului Andrei, Dervent, din Dobrogea, si orasul Galati, care are ca patron spiritual pe marele apostol. În aceste zile, Episcopia Dunarii de Jos a primit în custodie relicvele celui mai vechi crestin straromân cunoscut în tara, Innocens (secolul al III-lea), oseminte care vor fi asezate în Capela Palatului Episcopal, viitorul muzeu religios al Dunarii de Jos. Anul acesta, un mare pelerinaj se va desfasura si la Brasov, unde vor ajunge moastele Sfantului Apostol Andrei. Cinstea de care se bucura cel caree a adus cuvantul Mantuitorului Hristos populatiei de la gurile Istrului este dovedita si de faptul ca noua catedrala patriarhala care va fi ridicata incepand de anul viitor in Bucuresti va avea unul dintre hramuri dedicat acestui sfant ocrotitor al tuturor romanilor.

Vaticanul confirma: Andrei a fost in cetatile de pe malurile Dunarii

Calatoriile apostolului prin cetatile de la Dunare au fost pomenite de doctorul în Teologie Ion Dinu, care, în Viata si activitatea Sfântului Apostol Andreiu, din 1945, spunea: „Dar chersonitii si cetatea Olbiilor, de la gura Nistrului si peste marea Azovului îl asteptau si mult se bucurau de vestea ca apostolul va veni si la ei cu învatatura si cu botez. De aceea, cu tovarasii sai a parasit cetatea Silistrei si s-a îndreptat spre cetatea dunareana Axiopolis, care este acum Cernavoda, mergând apoi prin sirul de cetati pâna la Noviodunum, care se cheama Isaccea, unde a trecut apa mare a Dunarii“.O marturisire, care confirma cele aratate in acest sens, vine chiar de la Vatican. Insusi Papa Pius al II-lea, referindu-se la faptul ca la trei decenii dupa moartea poetului latin Ovidiu, la jumatatea secolului I d.Hr., Sfantul Andrei a ajuns pe malurile Dunarii, spune ca a fost primit de catre o uriasa multime „inflacarata de cuvintele sale”.

 

Credinta geto-dacilor in nemurire a fost valorificata de misionarii crestini
Pe vremea cand era doctorand, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel spunea urmatoarele, in concluziile unei lucrari de seminar intitulate ”Elemente ale religie geto-dacilor favorabile procesului de crestinare a stramosilor”: credinta puternica in nemurire intensifica vitejia geto-dacilor, trezindu-le constiinta de nemurire nu numai a insului, ci si a neamului. Ea a putut fi valorificata de misionarii crestini, care propovaduiau credinta in inviere. Ideea de jertfa – in felul cum era conceputa si traita de geto – daci – a putut constitui un element favorabil crestinarii, care desi nu s-a facut oficial, a patruns destul de repede si profund in Dacia Romana si imprejurimi. Curatia vietii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe stramosii geto-daci cu atmosfera sihastrilor, care, mai tarziu, in crestinism, vor fi calugarii din muntii nostri. Armonia dintre conducatorul politic ale geto-dacilor si Marele Preot devine obisnuinta si stare normala, ambele parti slujind poporul. Aceasta stare nu a ramas fara ecou si rod in istoria poporului roman.

Sursa : www.gardianul.ro

Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Cleopa

Mareste imaginea.

Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Cleopa

1. Parintele Cleopa avea mare evlavie la Maica Domnului, ''Imparateasa Heruvimilor si a Serafimilor si Stapana noastra?''. De aceea nu era zi in care sa-i fi ramas necitit Acatistul Bunei Vestiri si cateva canoane din Bogorodicina.

2. Spunea Parintele Cleopa: ''Stiti voi cine-i Maica Domnului? Ea este Imparateasa Heruvimilor, Imparateasa a toata faptura, camara intruparii lui Dumnezeu-Cuvantul, usa luminii, ca lumina cea neapropiata ganditoare prin ea a venit in lume. Ea este usa vietii, ca Viata Hristos prin ea a intrat in lume. Ea este poarta cea incuiata prin care n-a trecut nimeni decat Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel''.

3. Mai spunea: ''Maica Domnului este scara catre cer, pod catre cer; porumbita care a incetat potopul pacatelor, precum porumbita lui Noe a adeverit incetarea potopului. Este cadelnita dumnezeiasca, caci a primit focul dumnezeirii si Biserica a Preasfantului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatalui, Maica Cuvantului si Biserica Duhului Sfant''.

4. Spunea iarasi: ''Cand vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos in brate, tu stii ce vezi acolo? Cerul si pamantul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri; Ziditorul cerului si al pamantului. Iar Maica Domnului reprezinta pamantul, adica toate popoarele de pe fata pamantului, ca ea este din neamul nostru. Este din semintie imparateasca si arhiereasca''.

5. Zicea batranul: ''Bratele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decat umerii heruvimilor si ale preafericitelor tronuri. Deci pe cine tine Fecioara Maria in brate? Voi stiti pe cine tine? Pe Cel ce a facut cerul si pamantul si toate cele vazute si nevazute''.

6. Iarasi spunea: ''Stiti voi cine este Maica Domnului si cata cinste, cata putere si cata mila are? Este mama noastra, ca are mila si de saraci si de vaduve si de crestini. Pururea se roaga Mantuitorului Hristos pentru noi toti''.

7. Aproape in fiecare predica Parintele Cleopa ii intreba pe crestini: ''Aveti voi icoana Maicii Domnului in casa?'', ''Dar candeluta la icoana Maicii Domnului aveti?'' Si ii sfatuia: ''Sa luati ocrotitoare si ajutatoare pe Maica Domnului, Mama noastra din cer si de pe pamant! Imparateasa cerului si a pamantului!

Daca o veti lua pe ea ocrotitoare, citindu-i dimineata un acatist cu candeluta aprinsa si seara un paraclis, veti avea ajutor si in timpul vietii si in clipa mortii si in ziua Judecatii... Stiti voi cat poate Maica Domnului inaintea Tronului Preasfintei Treimi? Daca nu era ea, cred ca lumea aceasta se pierdea cu mult mai devreme!''

8. Celor care dadeau slujbe la biserica, le zicea: ''Aici am pus slujbe mari, dar daca omul acasa nu face nimic, se implineste ceea ce zice in Sfanta Scriptura: Cand unul se roaga si celalalt nu se roaga, unul zideste si celalalt strica! Atat va dau: dupa rugaciunile de dimineata sa cititi Acatistul Bunei Vestiri cu candeluta aprinsa. O sa vedeti ca Maica Domnului este grabnic ajutatoare!''

9. Spunea ucenicul sau: ''Cand am venit la Parintele Cleopa, i-am spus ca vreau sa raman la manastire. Atunci sfintia sa mi-a zis: ''Daca esti hotarat sa rabzi trei batai pe zi si o data mancare la trei zile, atunci ramai in manastire!'' Aceste cuvinte m-au intarit si m-au facut mai hotarat. Am inteles ca trebuie sa pun mai multa vointa si Dumnezeu imi va ajuta''.

10. De multe ori Parintele Cleopa zicea: ''Ce suntem noi? O mana de pamant in fundul unui mormant! Din pamant bun am fost facuti, dar l-am spurcat si mergem in pamant si spurcam pamantul! Ce suntem noi? Intinaciune si mancarea viermilor''.

11. Parintele Cleopa repeta mereu: ''Maine, poimaine ma duc la Hristos! Maine pleaca Mosul Putregai!'', ''Maine nu veti mai vedea decat o cruce in cimitir!'', ''Maine, poimaine, vesnica pomenire Mosului Putregai!'', ''Ia, un harb legat cu sarma!'', ''Maine ma duc la fratii mei. Ei striga la mine: ''Hai, mai frate! Lasa vorba cu oamenii!''

12. De multe ori cand cineva ii canta ''Multi ani traiasca!'', sfintia sa il oprea si zicea: ''Nu asa, ci: ''Vesnica pomenire, vesnica pomenire, vesnica lui pomenire!'''' Sau zicea: ''La multi ani, Mosul Putregai!''

13. Celor care spuneau ca ii munceste patima desfranarii, deseori le zicea batranul: ''Moartea, moartea, moartea! Sicriul, lopata, harletul, tarnacopul? Sfantul Vasile cel Mare spune: ''Cand vei vedea cea mai frumoasa femeie din lume, du-te cu mintea in mormantul ei la cateva zile dupa ce a murit. Atata miros greu si curgere puturoasa iese din trupul ei, incat toate closetele din lume nu miros mai rau''. Iata ce pofteai!''

14. Cand voia cineva sa-l fotografieze, Parintele Cleopa ii zicea: ''Cauta un magar, fa-i poza si scrie pe ea ''Cleopa''!''

15. Parintele Cleopa zicea: ''Sfantul Vasile cel Mare spunea ca cea mai mare intelepciune, care il pazeste pe om de tot pacatul si il duce in Rai, la fericirea vesnica, este moartea. Moartea si cugetarea la moarte. Iar in minte si in inima sa avem rugaciunea ''Doamne Iisuse''!''

16. Alta data spunea: ''Trupul acesta ne trage la pamant, asa cum zice Sfantul Ioan Damaschin: ''Pamantul la pamant trage!'' Dar noi nu trebuie sa-l lasam, nu trebuie sa ne luam dupa hoitul asta''.

17. Pe femeile care spuneau ca au soti rai, Parintele Cleopa le sfatuia sa nu divorteze, ci mai degraba sa se roage pentru ei: ''Nu-ti zic eu, ci Sfantul Apostol Pavel: De unde stii, femeie, ca nu iti vei mantui barbatul? Nu stii tu ca se sfinteste barbatul necredincios prin femeia credincioasa si invers?'' Si pe barbati asemenea ii sfatuia, si multi se bucurau vazand minuni in casele lor.

18. Multi crestini astazi se tem de farmece si de vraji. Pe acestia Parintele Cleopa ii sfatuia: ''Nu va temeti de vraji! Sa aveti frica de Dumnezeu si grija sa nu-L suparati cu pacatele. Si farmecele nu vor avea nici o putere! Spovediti-va de pacate, postiti si faceti Sfantul Maslu''.

19. Celor bolnavi care veneau la el, le facea pomelnic si le spunea: ''Cea mai mare slujba pentru cei bolnavi este Sfantul Maslu. Dar nu foloseste, daca omul nu este spovedit. Deci mai intai spovediti-va de toate pacatele si apoi faceti Sfantul Maslu cu cel putin trei preoti''.

20. Tinerilor care voiau sa se casatoreasca, le dadea sfaturi, ii binecuvanta, le facea pomelnic pentru sfintele slujbe si le spunea: ''Rugati-va la Maica Domnului cu post si metanii si cititi Acatistul Bunei Vestiri!''

21. Spunea adeseori si acest cuvant la crestini: ''Cand vedeti ca s-a imbolnavit cineva la voi in casa: ori tata, ori mama, ori fiu, ori fiica, oricine ar fi, nu chemati mai intai doctorul, ci preotul ca sa-l spovedeasca. Caci, Doamne fereste, sa-l apuce moartea nespovedit si cu pacate grele. Nu mai are iertare si slujbele atunci nu ii folosesc la nimic''.

22. Cand cineva se ingrijora pentru vremurile de acum si il intreba: ''Ce o sa fie, parinte?'', sfintia sa raspundea: ''Anii si vremile le-a pus Tatal intru a Sa stapanire. Cum vrea Tatal, asa face!'' Iar daca cineva zicea: ''Afara este vreme rea'', parintele raspundea: ''Tot ce da Domnul este bun!''

23. Calugarilor si fratilor care voiau sa plece in pustie, le spunea: ''Ai 20 de ani in manastire la ascultarile cele mai de jos? Numai atunci poti sa pleci la pustie! Cine vrea sa mearga la pustie, zice Sfantul Vasile cel Mare, sa mai ia unul sau doi impreuna cu el si sa aiba experienta de ascultare si taierea voii in manastire''.

24. Iarasi zicea: ''Duhovnicul la maici sa aiba varsta de cel putin 50 de ani si 20 de ani de ascultare intr-o manastire''.

25. Chiar si cand bea apa, Parintele Cleopa cerea binecuvantare de la ucenicul sau de chilie sau de la un frate, ca sa ne dea noua pilda de smerenie.

26. Uneori cand se intampla sa intre in chilie si nu putea face rugaciune ca veneau crestinii in urma sfintiei sale, zicea: ''Am intrat in chilie si nu am facut rugaciune. Am intrat ca un hot si ca un talhar!'' Si se scula si facea cel putin trei inchinaciuni pana la pamant, zicand: ''Preasfanta Treime, Dumnezeul nostru, slava Tie!'' Apoi facea o inchinaciune si la Maica Domnului.

27. Acelasi ucenic spunea: ''Cand ceream binecuvantare sa mananc, imi zicea Parintele Cleopa cuvantul acesta: ''Mananca, bea, dormi!'' Si il intrebam: ''Cum vine cuvantul acesta?'' Iar el zicea: ''Mananca cand ti-e foame, bea cand ti-e sete si dormi cand ti-e somn!''

28. Sfintia sa vorbea de multe ori de neputintele si bolile sale, zicand despre el insusi: ''Mosul Putregai, 86 de ani, sase operatii, o mana rupta, coastele rupte?'' Oricine venea la sfintia sa, punea pe ucenicul sau sa le spuna acest cuvant. Unii spuneau ucenicului: ''Ce ne spui tu aceasta? Noi venim la Parintele Cleopa ca la un sfant! Ce ne insiri atatea boli si neputinte?''

29. A intrebat odata ucenicul pe Parintele Cleopa daca poate merge in afara manastirii fara rasa. Iar el a zis: ''In ziua in care mergi intr-un loc si iesi din manastire fara rasa, sa faci 1000 de metanii! Chiar daca n-o porti pe tine, s-o ai cu tine''.

30. Ucenicul sau mai spunea: ''Pe sfintia sa nu l-am vazut niciodata stand fara centura sau dezbracat de dulama. Ba inca mereu avea peste dulama o vesta sau o bundita''.

31. De multe ori spunea: ''Biserica este mama noastra! Nu lasati Biserica, caci aici ne unim cu Hristos. Aici se impaca Marta cu Maria. Tineti randuiala slujbelor si a mesei dupa tipic. Biserica ne tine pe toti!''

32. Zicea iarasi ucenicul: ''Cat timp am fost ucenic la Parintele Cleopa, el facea de obicei aceasta pravila: Rugaciunile diminetii, Acatistul Mantuitorului cu canonul si Acatistul Maicii Domnului, mai ales al Bunei Vestiri. Iar daca in ziua aceea era vreun sfant care avea acatist, citea si acatistul sfantului. Apoi citea si la Psaltire si trei-patru canoane din Bogorodicina (Canoanele Maicii Domnului). Apoi vorbea cu credinciosii care veneau la sfintia sa.

Pe la orele 15-16 incepea pravila de seara si anume: completa glasul din Bogorodicina (din Bogorodicina citea un glas pe zi, adica 7 canoane), Canonul de pocainta, Canonul catre ingerul pazitor, Canonul catre toti sfintii si din Psaltire. Dupa ce vorbea credinciosilor si statea la masa, facea rugaciunea de seara.

O data pe saptamana citea acatistul Sfantului Nicolae (in cursul zilei de joi) si a Sfantului Spiridon.

La miezul noptii se scula si citea Miezonoptica. Alteori citea la Psaltire si zicea ''Doamne Iisuse?''.

Mereu puteai sa-l vezi cu mana pe metanie , incat unghia de la degetul cu care dadea fiecare bob de metanie se rupea. Mai citea din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti''.

33. Cand era intrebat de crestini daca este bine sa citeasca la Psaltire, Parintele Cleopa raspundea: ''Sfantul Vasile cel Mare spune ca ''este mai bine sa stea soarele din calatoria sa, decat sa ramana Psaltirea necitita in casele crestinilor. Si precum soarele este mai mare intre ceilalti luminatori, asa este Psaltirea intre celelalte carti insuflate de Duhul Sfant''. Sa aveti Psaltirea ca pe un cozonac bun. Cand ti-e foame, mai tai o felie, mai mananci, mai faci treaba, apoi mai citesti o catisma, doua, trei, cat poti''.

34. In fiecare seara iesea afara, mai ales dupa miezul noptii. Chiar si iarna statea cel putin o ora. Zicea ''Doamne Iisuse?'', asculta pasarile de noapte, privea cerul instelat si se bucura de liniste. Cauta sa iasa la aer dupa ce se termina slujba de miezul noptii, cand toti dormeau, ca sa nu fie deranjat. Insa de multe ori il deranjau fie fratii, fie oamenii. Atunci, vazand ca nu scapa, dupa ce le tot zicea sa se duca, le vorbea putin sau fugea in chilie.

Alteori, fiind foarte obosit, se scula pe orele trei-patru si isi facea toata pravila. Atunci avea mai multa liniste si nu-l deranja nimeni.

34. Uneori, cand isi facea pravila, parintele era cautat insistent de credinciosi. Atunci el iesea si le vorbea un timp, apoi spunea: ''Dumnezeu o sa-mi spuna: ''Mai, calugare, ai prasit pe ogorul altora? Dar pe ogorul tau au crescut spini, palamizi, buruieni''. Prasiti voi pe ogorul meu? De aceea trebuie sa prasesc si pe ogorul meu''. Si apoi mergea la chilie si isi continua pravila.

35. Zicea uneori si aceste cuvinte: ''Ce ma fac ca Sfintii Parinti spun ''Fugi de lume! Fugi de lume!''? La fel zice si Mantuitorul: Vai voua cand va vor lauda pe voi oamenii sau cand va prisosi lauda voastra mai mult decat faptele voastre! (Luca 6, 26)''.

36. Pe toti calugarii care veneau pentru cuvant de folos, batranul ii intreba din ce manastire sunt, daca manastirea este retrasa in padure si daca are viata de obste, adica o punga, o masa si o biserica. Apoi ii intreba daca se mananca carne in acea manastire.

Daca spuneau ca se mananca carne, Parintele Cleopa se mahnea si zicea: ''Ei, de as fi eu acolo! Iata, il vedeti pe Sfantul Calinic? Se uita la noi!'' Si arata cu degetul catre icoana sfantului. ''Sfantul Calinic a facut testament in care scrie: ''Cand calugarul sau calugarita va manca carne in manastire sau in lume pe la neamuri, atunci sa se adune tot soborul manastirii, sa-l blesteme pe cel care a mancat carne si sa-i dea 39 de garbace la spate!'' Da-i, da-i, da-i! Si sa-l dea afara din manastire''.

37. In timpul prigoanei comuniste, Parintele Cleopa a stat mai multi ani la pustie, dar nevointele si ispitele pe care le-a indurat au ramas nestiute. Totusi cateva s-au aflat. Cand parintele era in viata, ne spunea ca vom afla dupa moartea sa si pe celelalte.

38. - Parinte Cleopa, a zis un ucenic, spuneti-ne cum a fost in cei zece ani de pustie. Ce fel de ispite ati avut? Am auzit ca v-ati luptat cu vrajmasul! Cum si cu ce va ispitea?

- Daca vrei sa stii cum este la pustie, du-te si stai si tu un an acolo si o sa vezi!

39. Un frate l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Ce sa fac, Preacuvioase, sa ma mantuiesc?

- Sa ai in dreapta frica de Dumnezeu, in stanga cugetarea la moarte, iar in minte si in inima rugaciunea ''Doamne Iisuse Hristoase'', si te faci sfant, mai frate!

40. Alt frate ii spunea batranului:

- Parinte, roaga-te si pentru mine, pacatosul, si daca te duci la Domnul, sa nu ma uiti.

- Da! Fratia ta mananca si dormi pana te saturi, si eu am sa ma rog pentru tine!

41. Un parinte l-a intrebat cum sa se roage. Iar batranul i-a zis:

- Roaga-te intai cu gura, ca de la gura rugaciunea trece la minte si apoi la inima. Dar pentru aceasta ne trebuie multa osteneala, multe lacrimi si harul Duhului Sfant!

42. - Parinte Cleopa, dati-mi un cuvant de folos! i-a zis un parinte.

- Nu uita de moarte. Moartea, moartea, moartea! Frica de moarte ne pazeste de tot pacatul!

43. Unui frate i-a zis: ''Sa te pregatesti sa rabzi, sa iei bataie, sa flamanzesti si sa insetosezi.

Iar daca te alunga de aici, sa nu pleci! Sa stai la poarta manastirii si daca te ia politia sa vii inapoi sa mori in manastire!''

44. Un frate l-a intrebat:

- Cum trebuie sa ma pregatesc pentru manastire?

- Cand vii la manastire asa trebuie sa vii: Sa fii hotarat sa rabzi moartea de la toti!

45. Un frate i-a zis batranului:

- Parinte, nu ma pot ruga indeajuns! Ce sa fac?

- Nu auzi ce zice Apostolul? Rugati-va neincetat! Deci roaga-te cat mai mult ziua si noaptea si vei simti harul Duhului Sfant in inima ta!

46. Un crestin l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Parinte, sotia mea s-a sinucis, fiind singura in camera. Am gasit-o moarta. Pot s-o pomenesc la morti, la biserica si acasa?

Atunci batranul a spus categoric:

- Nu! N-avem voie sa pomenim pe nimeni din cei ce s-au sinucis, chiar daca ne sunt rude apropiate. Ramane totul la mila lui Dumnezeu! Pot fi pomeniti la slujbe numai cei care au fost bolnavi psihic.

47. Un alt frate a zis batranului:

- Parinte, daca o sa fim in inchisoare pentru credinta si daca ni se schimba gandirea prin hipnoza, avem vreo vina?

- Nu te poate schimba nimeni daca ai in inima ta pe ''Doamne Iisuse?'' Dar trebuie sa ai o treapta a rugaciunii. Cand zici ''Doamne Iisuse?'' se cutremura tot iadul, numai sa zici din inima!

48. - Cate haine trebuie sa aiba calugarul? l-a intrebat cineva.

- Doua randuri de haine! Ce? Vrei sa te faci pustnic cu o caruta de haine? Iar cand se rup, mai pui un petec galben, unul rosu, unul verde...!

49. Catre cei mai lenesi zicea parintele: ''Pune hoitul, adica trupul, la treaba si mintea la picioarele Domnului, adica la rugaciune?''

50. Odata a venit un frate la Parintele Cleopa, dupa ce il ascultase de mai multe ori, si l-a intrebat: ''Parinte, ce sa fac sa ma mantuiesc?'' Iar parintele, care ii stia inima, i-a dat un raspuns pe masura, zicand: ''Fa ce stii, si te mantuiesti!'' Atunci el, cercetandu-se pe sine, si-a dat seama ca nu cunostinta ii lipseste, ci trairea duhovniceasca.

51. Iarasi zicea batranul unuia din ucenicii sai: ''Cand vei sta noua ani in manastire si vei lua sapte batai pe zi si mancare o data la trei zile, atunci vei fi calugar bun!''

52. Un frate l-a intrebat pe parintele cum poate sa se mantuiasca. Iar parintele a raspuns:

- Rabdare, rabdare, rabdare. Si cand ti se va parea ca ai gatit-o, o iei de la capat: rabdare, rabdare, rabdare. Si nu pana la prasit, ci pana la sfarsit!

Iar fratele a intrebat:

- Dar ce sa rabd?

- Sa rabzi toate ocarile si toate necinstirile pentru dragostea lui Hristos!

53. Un parinte l-a intrebat iarasi:

- Cand poti sa te faci nebun pentru Hristos?

Iar el a zis:

- Dupa 40 de ani de calugarie!

54. Iarasi ziceau fratii:

- Parinte Cleopa, fratii sfintiei tale faceau nevointa aspra, dar noi nu putem face asa.

- Mai, nu vrei, nu vrei, nu vrei! Ia-o pe Maica Domnului de ajutor! Fa Acatistul Bunei Vestiri dimineata cu candeluta aprinsa si Paraclisul seara si ai s-o poti duce la capat!

55. Cand vreunul dintre frati isi arata dorinta sa sufere pentru Domnul, batranul ii spunea: ''O sa vad ce veti face, cand va vor urca in masini si va vor duce la vale!''

56. Un crestin i-a zis:

- Parinte, eu nu cred ca exista diavoli!

Batranul, dupa ce l-a invatat indeajuns din Sfanta Scriptura, i-a zis:

- Daca tot nu crezi ca exista diavoli, du-te la pustie, pune-te pe post si pe rugaciune si te scarpina ei pe tine!

57. Un calugar din obstea Manastirii Sihastria i-a zis batranului:

- Ce sa fac, Parinte Cleopa, ca sa ma mantuiesc?

- Moartea sa o ai totdeauna inaintea ta si ''Doamne

58. Iarasi zicea fratilor: ''Toate sunt trecatoare! Sa aveti grija de suflet, sa va spovediti, sa va impartasiti, sa duceti viata curata, sa faceti milostenie, sa faceti din toate cate puteti si sa traiti in dragoste unii cu altii, ca dragostea nu moare niciodata!''

59. Altor parinti le zicea: ''Din iad nu te poate scoate nimeni, decat mila lui Dumnezeu si faptele bune''.

60. Spunea si acestea: ''Sa aveti catre Dumnezeu inima de fiu, catre voi minte de judecator si catre aproapele inima de mama''.

61. Marturisesc parintii batrani, care au fost martori oculari, despre o minune petrecuta la racla Sfintei Parascheva de la Iasi, la 14 octombrie 1951. De hram, pe cand oamenii asteptau la rand sa se inchine, au venit si doua crestine batrane din Focsani. Vazand lume multa, au zis preotului de garda, Arhimandritul Cleopa:

- Parinte, da-ne voie sa ne inchinam la Cuvioasa Parascheva, fara sa mai stam la rand, ca suntem bolnave, si sa-i punem sub cap aceasta perna, pe care i-am adus-o de acasa drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat!

- Dumnezeu sa va binecuvinteze, a zis Parintele Cleopa. Mergeti si va inchinati!

In clipa aceea, preotii si credinciosii au vazut un lucru cu totul sfant si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singura capul, iar dupa ce femeile i-au pus perna adusa si s-au inchinat, Sfanta Parascheva si-a lasat iarasi capul pe perna.

62. Un ucenic l-a intrebat:

- Ce este rugaciunea curata?

- Sa zici cu gura, sa intelegi cu mintea si sa simti cu inima.

63. Altadata zicea: ''In rugaciune nu teologhisi, nu primi ganduri; ci varsa lacrimi. La vama imaginatiei sunt arhiconii iadului, care iti aduc imaginatii si talcuiesc Scriptura, zicand: Muntii salta ca berbecii si dealurile ca mieii oilor. Apoi vin si te intreaba: ''Cine sunt muntii? Care sunt dealurile?'' Si tot ei raspund: ''Muntii sunt oamenii induhovniciti, iar dealurile sunt cei de pe treapta a doua''.

64. Iarasi spunea: ''Ascultarea fara rugaciune este argatie, iar cel ce face ascultare cu rugaciune, liturghie savarseste''.

65. Mai spunea: ''Smerenia se naste din ascultare fara cartire''.

66. Zicea iarasi: ''Rugaciunea nu este conditionata de timp sau de loc. Ea este hrana sufletului''.

67. Un frate din manastire s-a tulburat ca veneau uneori copii si faceau galagie si alergau pe dealuri. Venind la batranul, a intrebat ce sa faca. Iar Parintele Cleopa i-a spus: ''Ia adu-ti aminte; tu nu ai fost copil? Mie imi sunt tare dragi copiii, ca sunt ca ingerii! Si ma tem sa nu cada si sa nu-si rupa vreo mana sau vreun picior careva din ei. Pe acestia ii iubeste si Hristos si zice: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia Cerurilor''.

68. Spunea Parintele Cleopa: ''Niciodata sa nu dai sfat nimanui, pana cand nu l-ai trait tu! Cel ce da sfat, dar el nu l-a trait, este ca izvorul de apa pictat pe perete. Iar cel care vorbeste din experienta sa, seamana cu un izvor de apa vie!''

69. Un frate a intrebat:

- Ce sa fac sa ma mantuiesc, Parinte Cleopa?

Iar batranul i-a raspuns:

- Asculta, frate. Tu stii sa te rogi, tu stii sa mergi la biserica, tu stii sa postesti, tu stii sa faci milostenie, tu stii toate poruncile lui Dumnezeu. Numai sa vrei sa le faci, caci altfel nu te poti mantui!

70. Parintele Cleopa a fost intrebat odata de un parinte din manastire:

- Prea Cuvioase Parinte, ce se va intampla cu Manastirea Sihastria, daca va duceti Sfintia Voastra la Domnul?

Iar batranul, privind in jos, a zis:

- Ziduri, ziduri, ziduri?!

71. Altadata i-a zis un parinte din manastire:

- Prea Cuvioase Parinte, spuneti-ne un cuvant despre sfanta rugaciune.

Iar Parintele a zis:

- Rugaciunea este hrana si viata sufletului. Precum trupul, fara mancare si bautura, moare; tot asa si sufletul, fara rugaciune, moare.

72. A zis un parinte:

- De multe ori suntem obositi de la ascultare si nu ne putem ruga. Ce sa facem?

- Frate, trupul este Marta, iar sufletul este Maria! Marta se osteneste pentru cele pamantesti, iar Maria, care inchipuieste sufletul, sta la picioarele Domnului si se roaga. De aceea, spune Domnul, ca Maria partea cea buna si-a ales. Suntem datori sa impacam pe Marta cu Maria, adica intai sa ne rugam si apoi sa facem ascultare, cu rugaciunea in minte si in inima.

73. Obisnuia Parintele Cleopa sa repete si acest stih, pe care il spunea adeseori Sfantul Grigorie Teologul: ''Mintea se inseala si adevarul se fura de prea multa dragoste si prea multa ura!''

74. Un parinte mergea adeseori la batranul, se aseza in genunchi si-l ruga sa-l binecuvinteze. Sfintia sa ii punea mana pe cap si-i facea semnul Sfintei Cruci, zicandu-i: ''Dumnezeu sa te binecuvinteze!'' Si marturiseste acest parinte ca pleca de la batranul cu multa pace si liniste, simtind pe capul lui, mai mult de o jumatate de ora, o caldura ca de foc, iar sufletul sau se umplea de umilinta si de lacrimi.

74. Un alt parinte, pe vremea cand traia parintele, zicea: ''Cand ies de la spovedanie de la Parintele Cleopa, ma duc la chilie si numai atat spun: ''Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale Parintelui Cleopa, miluieste-ma pe mine pacatosul!'' Si-mi vine o umilinta si niste lacrimi, de nu ma mai pot opri din plans''.

75. Un parinte batran l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Preacuvioase parinte, ce-o sa faceti daca veti fi bolnav si nu veti putea face pravila citita? Veti pune vreun frate sa va citeasca pravila?

- Nu. Iau pe ''Doamne Iisuse?''.

76. Odata cand cineva i-a aratat noua biserica din livada manastirii, parintele a zis: ''Mai greu este sa faci un calugar adevarat, decat o catedrala!''

77. Zicea iarasi batranul: ''Mai baiete, nu sta degeaba si nu pierde timpul. Ia o carte in traista oriunde te duci, cu oile sau cu vacile, sau unde te trimite, si citeste cuvantul lui Dumnezeu!''

78. Mai spunea: ''Daca citesc o carte de doua sau de trei ori, o stiu aproape pe de rost''.

79. Parintele Cleopa spunea la ucenici cate ceva din necazurile si ispitele care ii veneau de la oameni. Dar despre ispitele care ii veneau de la diavoli, cand era in pustie, nu prea spunea. Intai, pentru ca era ascuns, iar al doilea, fiindca nu avea cine sa-l inteleaga.

80. Uneori ne spunea: ''Ma opresc Sfintii Parinti sa vorbesc mai mult, caci ei zic: ''Nu povesti ale tale''. Dar eu atat va zic: daca ati fi fost voi acolo in pustie legati de un copac si ati fi vazut un diavol, ati fi scos copacul din radacina si ati fi fugit cu el in spinare!''

81. Cei de la Pucioasa i-au scris de vreo cateva ori si Parintele Cleopa le-a dat raspuns intr-o scrisoare bine gandita prin care le spunea: ''La Pucioasa pute si nu va pleca putoarea pana nu veti asculta de Sfantul Sinod!''

83. Mai zicea ca in jurul anului 2000 se vor arata semne dumnezeiesti si il cita pe Sfantul Agatanghel, care a prezis aceasta.

84. Ucenicul parintelui ne spunea: ''Multe scrisori veneau pe adresa parintelui Cleopa cu tot felul de necazuri si probleme, iar sfintia sa imi zicea sa le raspund. Veneau si multi crestini si parintele ma punea sa le vorbesc si sa le scriu pomelnice. Deci fiind foarte ocupat, nu reuseam sa-mi fac toata pravila si canonul calugaresc, si-l intrebam ce sa fac. Iar el imi spunea: ''Fa ascultare, scrie scrisori, vorbeste la oameni si zi ''Doamne Iisuse?'', caci ''Folosul fratelui este roada ta'', zic Sfintii Parinti''.

85. Iarasi zicea ucenicul: ''Cand scriam scrisori la credinciosi si aveam o problema mai grea, il intrebam pe Parintele Cleopa, iar el imi raspundea pe scurt si-mi spunea sa raspund la toti ca el este batran, bolnav, si nu mai scrie. Apoi ma trimitea sa le spun la oameni ca este neputincios, sa nu mai vina la ''Mosul Putregai, ca Mosul Putregai a murit! Nu mai este! S-a dus?!''

86. In anul 1996, cand a fost adus la Iasi din Grecia capul Sfantului Apostol Andrei, un frate a vrut sa mearga sa se inchine. Un sofer se oferise sa-l duca pana la Iasi. Dar fratele voia sa mearga fara stirea parintelui staret. S-a dus sa ia numai binecuvantarea Parintelui Cleopa, fiindu-i fiu duhovnicesc.

Batranul, cand a auzit despre ce este vorba, a zis cu glas tare: ''Mai frate, ai un staret si un Dumnezeu!'' ''Ce sa fac? Sa merg la parintele staret sa-l intreb?'', a zis ucenicul. ''Da! Du-te si cere-i binecuvantare'', a raspuns Parintele Cleopa.

87. Odata l-a intrebat un crestin pe batranul:

- Parinte Cleopa, ce sa fac ca nu reusesc sa-mi gasesc un duhovnic?

- Tu sa-l gasesti? El sa te gaseasca pe tine, a raspuns parintele.

88. Un frate l-a rugat pe Parintele Cleopa sa-l pomeneasca la rugaciune. Iar batranul i-a spus, aratand cu degetul o dara imaginara, serpuind pe pamant: ''Rugaciunea mea este ca fumul lui Cain! Asa se taraste pe pamant...''

89. Odata, sezand pe prispa, s-a uitat fix la ucenicul sau si a zis sincer si curat: ''Nu stiu ce cauta atata lume la mine, la un mosneag putred!''

90. Altadata, dupa ce a fost spovedit de batranul, un frate i-a zis: ''Parinte, nu ma uitati la rugaciune, ca sunt tare pacatos!'' ''Domnul!'' a zis parintele. Apoi a rostit incet, ca pentru sine: ''Eu sunt mai rau decat toti''.

91. Un ucenic spunea ca Parintele Cleopa proceda uneori la spovedanie si astfel: Stiind ca ucenicul sau este iubitor de lauda, el se arata ca este mai pacatos, mai avar si mai rau decat toti, defaimandu-se pe sine, ca sa-l invete pe ucenic lucrarea smereniei.

92. Odata a venit un reporter sa-i ia un interviu parintelui, zicand:

- Oamenii vor lumina, vor apa vie?

- Da!? Oamenii au lumina de la Sfanta Evanghelie, de la Prooroci, de la Apostoli, de la Sfintii Parinti, de la marii sfinti sihastri si de la milioanele de martiri? Deci au de unde lua lumina!

De la mine numai intuneric poate lua cineva. Ca eu sunt fiu al intunericului, nu al luminii. Un om pacatos, plin de rautate, plin de neputinte si somnoros... N-am dragostea lui Dumnezeu, n-am infranare, n-am dreapta socoteala, n-am nimic! Toate, toate le-am pierdut prin lenevirea mea si n-am nimic bun pe lumea asta!

Apostolul Pavel spune asa in Epistola catre Evrei: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu. Daca acela care s-a ridicat pana la al treilea cer, spune ca este cel dintai pacatos, eu ce sa zic? C-am facut ceva bun? Niciodata, in veacul veacului.

93. Cand a avut in pustie o ispita cumplita de desfranare, i s-a aratat dracul curviei si i-a zis: ''Daca ai sa cazi acum in desfranare?'' Iar parintele a zis: ''Oricine poate sa cada, ca ce-i barbatul si femeia? Putregai si putoare sunt''.

Altadata, cand a avut o ispita asemanatoare, s-a suit cu picioarele pe jaratec, ca sa alunge demonul desfranarii.

94. Atunci cand veneau oameni tulburati ca antihrist inseala popoarele, ca vor fi razboaie, sau altele asemenea, Parintele Cleopa spunea cu glas puternic: ''Tata-i la carma!'', si cita versetul 10 din Psalmul 32: Domnul risipeste sfaturile neamurilor si leapada sfatul boierilor, iar sfatul Domnului ramane in veac si gandurile inimii Lui, in neam si in neam. Apoi ii imbarbata: ''Nu va tulburati si nu va temeti, ca nu va fi cum vor ei. Ehei, cate vor ei sa faca! Voi nu va temeti. Rugati-va si faceti Sfanta Cruce cu credinta si fug toti dracii!''

95. Mai zicea Parintele Cleopa: ''Nici un lucru sa nu faci, pana nu te insemnezi cu Sfanta Cruce! Cand pleci in calatorie, cand incepi lucrul, cand te duci sa inveti carte, cand esti singur si cand esti cu mai multi, pecetluieste-ti cu Sfanta Cruce fruntea ta, trupul tau, pieptul tau, inima ta, buzele tale, ochii tai, urechile tale si toate ale tale sa fie pecetluite cu semnul biruintei lui Hristos asupra iadului. Si nu te vei mai teme atunci de farmece sau de descantece sau de vraji. Ca acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la fata focului si ca praful in fata vantului''.

96. Odata a venit la Parintele Cleopa o femeie cu nepotul ei care era acuzat de crima, nefiind vinovat. Nepotul i-a zis parintelui ca este in proces pentru ucidere, dar nu i-a spus ca este nevinovat. Parintele l-a oprit si i-a zis: ''Nu esti vinovat si nu ai sa faci inchisoare!'' Intr-adevar, tanarul a scapat de aceasta acuzatie nedreapta.

97. Pe cand era retras la stupina manastirii, a venit la sfintia sa un credincios, plangand ca este cautat de securitate. Dupa ce i-a spus parintelui situatia in care se afla si i-a dat un pomelnic ca sa se roage pentru el, Parintele Cleopa i-a spus: ''De acum sa nu-ti mai fie frica!'' Si intr-adevar, de atunci n-a mai fost urmarit.

98. Un frate, care venise la manastire cu gandul sa stea doua-trei luni, a mers la spovedanie la Parintele Cleopa. Dar batranul i-a zis cu glas nevinovat si hotarat: ''Ehei, ai venit la Mos Costache! Nu mai pleci tu de aici!'' Si asa a si fost, caci cu mila Domnului a ramas in manastire.

99. Cu cateva luni inainte de moartea parintelui, a venit un ierarh din Grecia si nu s-a lasat pana ce batranul nu i-a dat metaniile sale. Cu mai multi ani in urma, Parintele Cleopa, inspirat de Duhul Sfant, ii prevestise ca va ajunge ierarh.

100. Un frate incepuse unele nevointe mai presus de puterea lui. Nu dormea pe pat, citea mult la Psaltire si facea multe metanii; dar nu cu scop bun, ci urmarea numai linistirea patimilor trupesti, fara a le taia pe cele sufletesti. De aceea era manios, judeca, osandea si avea ispite.

Odata s-a dus la Parintele Cleopa pentru a-i cere o binecuvantare. Iar batranul, numai vazandu-l pe acela apropiindu-se de el, i-a aratat cu mana un text mare pus pe perete, sub icoane, zicandu-i: ''Ia uite ce scrie acolo: ''Binele nu este bine, cand nu se face bine''. Eu am pus sa se scrie asta acolo!''

Atunci fratele, dandu-si seama ca parintele a spus acestea luminat de Duhul Sfant, si-a dat seama ca apucase pe o cale gresita.

101. Un ieromonah s-a dus pentru prima data la Parintele Cleopa sa-i ceara cuvant de folos. ''Binecuvinteaza-ma, Preacuvioase Parinte Cleopa!'' Sfintia sa, privindu-l, a zis: ''Cine este preotul acesta?'' Dupa ce Parintele Cleopa i-a dat cuvant de folos, ieromonahul s-a retras, uimindu-se ca parintele, fara sa-l cunoasca, a stiut ca este preot.

102. Un parinte din manastire povesteste: ''Venind des pe la manastire si ascultandu-l pe Parintele Cleopa, m-am gandit sa iau si eu jugul lui Hristos. Dar nu eram hotarat. Atunci m-am gandit sa-l intreb pe sfintia sa, ca un om ce mi-a pornit ravna pentru Hristos, si mi-am zis: ''Ce-mi va zice el, aceea fac!''

Cand l-am intrebat, Parintele Cleopa, parca cunoscandu-mi inima, mi-a zis: ''Nu veni! Stai in lume si fa misiune!'' Pe atunci eram mai ravnitor si raspandeam si carti sfinte.

Dupa vreo doi ani, cand inima mea a inclinat total spre monahism, m-am hotarat sa plec la manastire, dar cu oarecare temere, gandindu-ma la cuvantul batranului. Si rugandu-ma lui Dumnezeu, am venit la el si i-am zis: ''Parinte, vreau sa vin la manastire''. ''Vino!'' a zis Parintele Cleopa, umplandu-ma de bucurie''.

103. Un frate i-a zis batranului:

- Parinte, la manastire este multa munca si nu este suficient timp pentru biserica. Ce sa fac?

- Frate, cand mana lucreaza, mintea sa se roage, zicand ''Doamne Iisuse'' permanent!

104. Doi tineri s-au casatorit si au nascut copii, insa nu stiau ca sunt rudenii de sange. Duhovnicul i-a sfatuit sa se spovedeasca la un arhiereu si sa urmeze sfatul lui. Intre timp, sotul a fost indemnat sa ceara si sfatul Arhimandritului Cleopa Ilie, pe care inca nu-l cunostea.

Mergand la sfintia sa, nu s-a putut apropia, Parintele Cleopa fiind inconjurat de multi credinciosi, ca de obicei. De aceea astepta sa-i vina randul. Deodata, parintele chemandu-l, i-a zis: ''Antonie, vino la mine!'' El a crezut ca striga pe altcineva, si nu s-a dus. Dupa putin timp iarasi il cheama: ''Antonie, vino la mine!'' Dar, nestiind ca il cheama pe el, iarasi nu s-a dus. Atunci parintele, privind fix la el, i-a facut semn cu degetul si i-a zis: ''Tu, cel de acolo, Antonie, vino la mine!''

Cuprins de frica, Antonie si-a zis in sine: ''Cum de ma stie parintele acesta care nu m-a vazut niciodata?'' Apoi, ducandu-se la batranul, acesta l-a sfatuit indelung si l-a slobozit in pace.

105. Doua femei bantuite de diavol au venit la Parintele Cleopa, iar el le-a binecuvantat si le-a zis: ''Dupa trei Sfinte Masluri va veti vindeca''. Si asa a fost, cu voia lui Dumnezeu.

106. Un frate, vazand pe Parintele Cleopa sezand pe cerdac, s-a apropiat de el, sarutandu-i mana si cerandu-i binecuvantare. Dar nu i-a destainuit ca era foarte luptat in inima de ganduri rele. Parintele, uitandu-se la chipul lui, i-a zis: ''Frate, mergi la duhovnicul tau, spovedeste-te curat si sa-i ceri canon ca sa te izbavesti de gandurile cele necurate ce te stapanesc''.

107. Cand vorbea la lume, Parintele Cleopa zicea adeseori: ''Ingerii Domnului v-au adus pe la sfintele manastiri, mama! Voi nu-i vedeti, dar fiecare are langa el ingerul sau pazitor''. Si batranul privea bland la oameni, ca si cum ar fi vazut pe ingerii lor.

108. Odata a venit la parintele un credincios cu o ruda de-a lui, ce fusese atrasa la secta ''Martorii lui Iehova''. Credinciosul incercase prin multe discutii si argumente sa-l aduca inapoi la dreapta credinta. Dar desi sectantul era dovedit din intrebari, el nu-si recunostea ratacirea. Atunci credinciosul l-a convins pe sectant sa mearga la Parintele Cleopa.

La chilia Parintelui Cleopa era lume multa, ca de obicei; iar parintele tinea o predica cu tema: ''Cum inseala diavolul pe om''. Asteptand sa termine predica si gasind un moment potrivit, credinciosul a vrut sa-l provoace pe parintele la discutie cu sectantul, pentru a se lamuri dreapta credinta.

Dar in acel moment, a vazut ca sectantul era cu totul schimbat la fata. Chipul lui era acum foarte vesel, radiind o bucurie de nedescris. Ascultand predica Parintelui Cleopa, fusese miscat profund in inima lui, incat nu mai avea nimic de intrebat. Cand credinciosul a vrut sa deschida discutia cu parintele, sectantul a spus: ''Nu mai am ce sa-l intreb! Asemenea om n-am vazut in viata mea!''

Acesta este unul din numeroasele cazuri, cand simpla prezenta a Parintelui Cleopa a fost suficienta pentru a schimba inima unui om.

109. Alta data, o femeie credincioasa dintr-o familie de intelectuali din Piatra Neamt a venit la Parintele Cleopa in mai multe randuri, plangandu-se de necredinta sotului ei, profesor de fizica, care se declara ateu convins. La propunerea Parintelui Cleopa, femeia a reusit sa-si convinga sotul pentru a veni la sfintia sa - desi profesorul zicea: ''N-am ce vorbi eu cu un popa! Pe mine nu ma poate convinge nimeni si nimic!''

Cand au ajuns la Sihastria, Parintele Cleopa vorbea oamenilor. Dupa ce a terminat de vorbit cu credinciosii, parintele, obosit dupa o zi intreaga, totusi nu s-a crutat deloc. Si a stat cu profesorul, citandu-i date din astronomie, despre distantele interstelare si altele, din fizica, despre legile naturii, ale creatiei si despre multe altele.

La sfarsitul discutiei, care se prelungise pana la miezul noptii, profesorul a scos un carnetel si nota, zicand: ''Parinte, in cate scoli am studiat eu, niciodata n-am auzit asemenea lucruri! De unde stiti atatea?'' ''Dar cine ma opreste sa nu stiu?'' a spus Parintele Cleopa. La urma profesorul a cerut sa se spovedeasca.

Dupa un timp, sotia lui a venit bucuroasa la Sihastria, spunand: ''Parinte Cleopa, de cand sotul meu a avut discutia cu sfintia voastra, s-a schimbat complet. Merge la biserica, se roaga si cauta sa convinga si pe altii despre existenta lui Dumnezeu!''

110. In general, Parintele Cleopa nu era pentru o nevointa exagerata, desi sfintia sa se nevoise mult in pustie. Dar totdeauna sfintii sunt aspri cu ei si plini de dragoste fata de ceilalti.

Zicea ca padurea nu se teme de cel ce ia multe lemne odata si incarca prea tare caruta. Caci stie ca se va strica mai incolo, fiind incarcata prea tare. Padurea se teme de cel ce ia cate un lemn, cate o mica sarcina. De acela se teme padurea, ca stie ca incet, incet, o taie pe toata.

111. Un frate incepator a venit, dupa numai cateva luni de manastire, zicand: ''Parinte, am mare ciuda pe draci. Dati-mi voie sa citesc Molitfele Sfantului Vasile cel Mare!'' Parintele Cleopa i-a zis: ''Tu, mai? Vai de capul tau! Ai ciuda pe diavoli? Sa vezi cata ciuda au ei pe tine! Fugi de-aici, nu cumva sa faci asa ceva? Auzi, a venit deunazi in manastire si vrea sa blesteme pe diavoli si sa citeasca Molitfele Sfantului Vasile cel Mare. Mare viteaz!''

112. Odata a venit un staret de la o mare manastire din Rusia pentru sfat la Parintele Cleopa. Si dupa ce i-a spus ca nu au timp de rugaciune, ca este multa raspandire, l-a intrebat, hotarat sa faca ce-i va spune parintele: ''Ce sa fac, Parinte Cleopa? Sa limitez la maximum lucrarile si munca?'' Parintele i-a raspuns: ''Sa tii calea imparateasca!'' Adica fara exagerari, nici intr-o parte, nici in cealalta. Ci toate sa fie cu dreapta socoteala.

113. Zicea Parintele Cleopa: ''Sa avem convingerea ca in toata clipa Il suparam pe Dumnezeu. Fara aceasta smerenie din inima nu ne putem mantui''.

114. Spunea parintele unui grup de seminaristi: ''Poti sa dai canon la oameni sa faca milostenie. Dar nu la cei care sunt bogati. Ca ei au buzunarele doldora, vin si-ti pun un teanc de bani pe masa si zic: ''Gata! M-am mantuit''. Dar Imparatia lui Dumnezeu nu se cumpara cu bani!

Sa le dai sa posteasca, sa faca metanii, sa privegheze? Ca atunci se ostenesc si au plata de la Dumnezeu. Milostenie ii dai sa faca la unul mai sarac. Ca el ca sa faca rost de bani trebuie sa se osteneasca, si asa are plata de la Dumnezeu.''

115. Parintele Cleopa, cand vorbea si cand dadea sfaturi, amintea mereu de batranii pe care-i cunoscuse, zicand: ''Asa spunea Parintele Ioanichie Moroi?'' , ''Asa spunea Parintele Paisie Olaru?'', ''Asa spunea Parintele Vichentie Malau?'' Caci marea intelepciune duhovniceasca au purtat-o intotdeauna batranii iubitori de Hristos.

116. Fratele Constantin - viitorul Parinte Cleopa - a facut multi ani ascultare la oile Sihastriei. Iar sora lui, Ecaterina, care se nevoia in obstea Manastirii Agapia, il vizita uneori. Dar, vazandu-l mereu la oi, ii zicea: ''Mai frate, dar tu tot la oi, tot la oi? Mai cere-te si tu cu ascultarea la biserica! Acasa la oi, aici la oi!'' Dar fratele Constantin, ca un ascultator adevarat ce era, ii raspundea: ''Du-te de la mine cu vorbele acestea!''

117. Inca de pe cand era la oi, Parintele Cleopa a cunoscut multi pustnici si pustnice in padurile din jurul Sihastriei si la multi le ducea cate ceva de mancare de la stana. O maica, Cleomida, fiica de ministru, l-a intrebat odata pe fratele Constantin: ''Ia spune, frate Constantin, ai invatat Psaltirea pe de rost?'' ''Am invatat numai vreo 40 de psalmi'', a raspuns el. ''S-o inveti toata pe de rost, ca asa se cere calugarului!''

118. Prin anii 1930-1944 traia in comuna Borlesti-Neamt un cantaret bisericesc care se chema Neculai Dumitriu. Era un credincios foarte evlavios si venea adeseori la Manastirea Sihastria. Cand canta el la strana varsa multe lacrimi din ochi, incat toti se foloseau de viata lui.

Apoi, imbolnavindu-se, a murit si, pe cand il duceau la cimitir, s-a desteptat din morti si a mai trait inca multi ani. Cand venea pe aici spunea cu lacrimi cum a vazut chinurile iadului si pe cei care ardeau in acel foc.

Cand canta el la strana, lumea plangea. Fiind odata intrebat: ''De ce plange lumea cand canti dumneata?'', el a raspuns: ''Cand canti din inima, la inima ajunge!''

Pe cand Parintele Cleopa era tanar, venit abia de vreo cativa ani in manastire, dascalul Nicolae a spus celorlalti frati: ''Radeti voi de el - adica de Parintele Cleopa -, dar sa stiti ca va va fi staret!''

Aceasta profetie s-a implinit in anul 1945.

119. Pe cand era staret Parintele Cleopa la Sihastria, s-a intamplat ca ciobanii au pierdut oile. Le-au cautat ei un timp, dar nu le-au gasit si acum se temeau sa spuna staretului. Pana la urma, n-au avut incotro si au venit la Parintele Cleopa. El i-a ascultat si apoi i-a dus in biserica, unde s-au asezat cu totii in genunchi inaintea icoanei Maicii Domnului si au inceput sa se roage. Dupa ce s-au rugat, parintele le-a zis: ''Haideti sa mergem impreuna catre Sihla si Rapa lui Coroi!''

Pe cale au facut mai multe popasuri, facand rugaciuni sub povatuirea parintelui. In cele din urma, cu ajutorul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului, au ajuns intr-o mica poiana unde au gasit oile care se odihneau linistite. Atunci Parintele Cleopa a zis: ''Mare bucurie avem ca am gasit oile, dar de mii de ori mai mare ca ne-a calauzit Dumnezeu. Iata ce va spun voua: sa nu incepeti nimic sa faceti in viata voastra fara rugaciuni inaintea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului''. Pornind apoi cu oile spre vale, au facut tot atatea popasuri cate au facut si la dus, multumind Domnului pentru ajutorul aratat.

120. Cand a venit la Slatina ca staret, Parintele Cleopa a inceput prin a vizita manastirea. Prima oara a fost dus la staretie, dar el a cerut sa mearga mai departe. Asa a trecut prin mai multe chilii, pe care le-a binecuvantat, pana a ajuns la o camara mai dosnica unde manastirea tinea sculele si materialele pentru dulgherie si zidarie. Aici parintele s-a oprit bucuros si a zis: ''Aceasta va fi chilia mea!''

Fratii, fericiti si ei ca Dumnezeu le-a trimis un staret spre mantuirea sufletelor lor, s-au hotarat sa faca curatenie in camara, dar parintele i-a oprit, zicand: ''Fratilor, nu imi trebuie ajutor, voi face eu tot ce trebuie cu mana mea!'' si s-a apucat de lucru. Ca mobilier si-a pus un pat cu asternut foarte simplu, pe care isi intindea cojocul lui de la oi. Tot pe pat isi tinea si cartile sale si scrisorile primite din toata tara.

121. Parintele Cleopa a stat mai multi ani in pustie impreuna cu ucenicul sau, Protosinghelul Varsanufie, care venise la manastire prin sfatul si rugaciunea parintelui. Si iata cum l-a cunoscut el pe Parintele Cleopa:

Era casatorit si lucra in padure. Intr-o zi, i s-a furat tapina; fiind sarac, nu mai avea alta si nu avea cu ce lucra. Si a venit la Sihastria sa plateasca un pomelnic pentru descoperirea hotului. Atunci Parintele Cleopa i-a spus cateva cuvinte de suflet, care l-au facut sa uite de tapina si sa se gandeasca cum ar putea sa intre si el in viata monahala.

Spunandu-i acest lucru Parintelui Cleopa, acesta l-a pus mai intai la incercare, spunandu-i ca sa vina la manastire numai daca va trai un an de zile cu sotia sa in curatie, altfel nu. Si s-au hotarat si Parintele Varsanufie si sotia sa la acest lucru.

Dar au avut mari ispite de la diavol sa nu slujeasca lui Hristos, ci sa ramana acasa. Intr-o noapte, a venit vrajmasul la ei, in chip de om urat negru si span, si a racnit de s-a cutremurat casa si au crapat geamurile, zicand: ''Nenorocitilor, ce imi faceti voi mie!'' Apoi demonul a disparut. Dupa un an de zile, au plecat amandoi la manastire, sotul la Sihastria si sotia la Agapia Veche.

122. In anul 1953, Parintele Varsanufie a fost tuns in monahism, iar in anul 1956 a fost hirotonit ierodiacon si preot in Manastirea Sihastria. El a fost unul din cei mai credinciosi ucenici ai Parintelui Cleopa.

In 1997, cand a fost vremea sa se duca la Domnul batranul Varsanufie, Parintele Cleopa i-a citit rugaciunile de darea sufletului. Cand a zis: ''?dezleaga pe robul Tau, Protosinghelul Varsanufie, de aceasta durere nesuferita si de aceasta neputinta amara ce-l tine, si-l odihneste pe dansul unde sunt sufletele dreptilor?'', atunci parintele Varsanufie a rasuflat de doua ori si si-a dat sufletul in mainile Domnului. Iar Parintele Cleopa a continuat rugaciunea, zicand: ''?Ca Tu esti odihna sufletelor si a trupurilor noastre si Tie slava inaltam?''.

123. Pasarile il mangaiau mult pe Parintele Cleopa. Vorbea adesea de ''flacaii codrului'', de cucuvaie, de babita, si cate alte pasari, aratandu-ne chiar si cum cantau si care le era glasul, bucurand inimile noastre.

Parintele ne povestea: ''Vai, ce bucurie mare am avut cand m-am impartasit prima oara in pustie, ca a venit un stol de pasarele si mi-au cantat, asa frumos?!'' Si parintele, cand putea, hranea cu dragoste pasarile cerului.

Iar aceasta dragoste nu s-a intrerupt, caci cu doi ani inainte de sfarsitul vietii lui, dupa ce s-a impartasit la biserica, mergand spre chilie insotit de doi parinti, a venit un stol de pasari mici care ciripeau si i se asezau pe umeri, pe cap, pe maini si il ciuguleau de barba si de rasa, fara insa sa se atinga de ceilalti doi.

Apoi au zburat intr-un brad si au inceput sa cante. Atunci parintele, suspinand, a zis: ''Cat as dori sa mai traiesc iarasi cu pasarelele in padure!''

124. Spunea batranul: ''Odata am fost arestat de securitate la Manastirea Slatina si apoi dus la Falticeni. Aici am fost batut si bagat intr-un beci in care ardeau cateva sute de becuri. Toti care intrau acolo, ieseau aproape nebuni. M-au bagat si pe mine, ca sa-mi pierd mintile. Nu mai vedeam cu ochii si nu mai puteam de caldura. Atunci mi-am coborat mintea in inima cu rugaciunea lui Iisus.

Dupa o ora m-au scos si s-au mirat toti ca inca mai vorbeam si mergeam fara sa ma tina nimeni''.

125. Parintele Cleopa adesea amintea pacatele izvorate din iubirea de sine si indemna pe toti la pocainta, zicand: ''Izvorul a toata rautatea si a tot pacatul este iubirea de sine! Iubirea de sine este iubirea nerationala fata de trup si este cea mai grea si mai subtire dintre toate patimile care robesc firea omeneasca.

Din iubirea de sine se nasc: mila de sine, crutarea de sine, indreptatirea de sine, multumirea de sine, trambitarea de sine, lauda de sine, placerea de sine, parerea de sine si toate celelalte pacate stiute sau nestiute''.

126. Ascultandu-l pe Parintele Cleopa nu te mai saturai. Orice ar fi spus era interesant. Povestea din copilaria sfintiei sale, despre viata la manastire, despre cum fusese prigonit, arestat, apoi fugit in padure, mai apoi in slujba poporului, despre calatoriile la Ierusalim, la Sfantul Munte, apoi o multime de istorioare. Deseori plangeau cei ce-l ascultau, cateodata plangea si parintele. Toti erau miscati sufleteste, dar nu numai din pricina a ceea ce spunea, ci in primul rand lucra darul lui Dumnezeu ce era intr-insul; deci simpla lui prezenta - prin lucrarea Harului Sfantului Duh de care era plin Batranul - schimba inimile oamenilor.

127. Cand vorbea parintele, vorbea sub inspiratia Duhului Sfant. Odata, fiind sala plina de credinciosi, parintele a inceput sa zica ceva fara legatura cu ceea ce se discutase pana atunci. Ceva care parca nu interesa lumea. Dar la sfarsit a venit o femeie lacrimand, care statuse in spate, si i-a zis: ''Iarta-ma, parinte, ca sunt pacatoasa!'' Parintele vorbise pentru acea femeie.

128. Povesteste o credincioasa cum s-a vindecat tatal ei cu rugaciunile Parintelui Cleopa:

''Era la sfarsitul anului 1995. Eu mai fusesem de cateva ori la Sihastria si-l mai intalnisem pe Parintele Cleopa. Tatal meu era foarte bolnav si de aproape 40 de ani era chinuit de patima betiei. Dupa multe incercari am ajuns cu el intr-o zi la parintele. Sedea in poiana sub un carpen si mai erau cativa crestini. Ne-am asezat pe banca chiar in fata Parintelui Cleopa, care spunea cuvinte de folos celor de fata.

Deodata s-a oprit o clipa, s-a uitat pe deasupra capetelor noastre si a inceput sa vorbeasca despre betie. Tata parca incremenise acolo pe banca. A durat o vreme acest cuvant de folos al parintelui, apoi ne-a slobozit dandu-ne fiecaruia binecuvantare, cum facea de obicei. M-am apropiat cu tatal meu si cand s-a aplecat, parintele i-a prins capul cu amandoua mainile, a facut o cruce mare si i-a spus: ''Asa, dragul mamei, sa va spovediti curat si Maica Domnului o sa va ajute. Sa ne vedem la rai!''

Am plecat linistiti. Ce s-a intamplat atunci, nu stiu. Aproape 30 de ani nu l-am vazut pe tata facandu-si Sfanta Cruce, dar acum cand ne-am intors acasa, a intrat in sufragerie si a facut trei metanii mari. Priveam la mama si ea la mine si ne-am minunat. De atunci tata se spovedeste regulat si s-a izbavit de patima betiei''.

129. Ucenicul sau, monahul Iachint, marturiseste urmatoarele despre Parintele Cleopa: ''Eu cred ca Parintele Cleopa era vazator cu duhul. Caci multe mi-a spus cand traia si eu nu le credeam, dar s-au implinit asa cum zicea sfintia sa. Eu cred ca parintele imi vedea inima si imi spunea ce-mi este de folos. Atunci nu-l intelegeam. Dar ar fi fost mai bine sa fac ascultare mai cu luare aminte si cu credinta. Insa el m-a iubit si mi-a dat ce-mi este de folos spre mantuire. Eu cred ca Parintele Cleopa este sfant! Eu ii simt ajutorul. Simt ca este cu mine! Aducerea aminte de sfintia sa imi da pace, liniste, bucurie si nadejde ca se roaga pentru mine!''

130. Spunea unul din ucenicii sai:

''Parintele Cleopa tot timpul spunea lucruri care erau spre zidire sufleteasca. Nu se afla cuvant desert in gura lui. A stiut sa inmulteasca acest talant. Ziua, cand nu avea inchinatori, isi lua metaniile si pleca pe munte. De multe ori l-am vazut stand sub copaci, in genunchi sau pe buturugi, scufundat in rugaciune. Trebuia sa strig de mai multe ori pentru a ma auzi. Daca ii aduceam vestea ca a venit vreun grup de oameni, la inceput ii parea rau pentru pierderea linistii, dar, fiind biruit de dragostea si credinta celor ce veneau, ii primea si le vorbea, intarindu-i in credinta si alinandu-le supararile si necazurile. Apoi iarasi se retragea, rugandu-se pentru ei ca Bunul Dumnezeu sa le dea ''un colt de Rai''. Mai spunea: ''Daca as avea o traista mare, v-as baga pe toti in ea si v-as duce pe toti in Rai''.

131. In ultimii ani ai vietii, parintele avea momente de mare oboseala, incat nu mai putea primi pe nimeni. De aceea zicea catre ucenic: ''Inchide usa de doua ori si nici daca vine imparatul Japoniei sa nu ma mai deranjezi!'' Dar daca parintele nu s-ar fi sculat pentru imparatul Japoniei, pentru dragostea Imparatului Hristos si a credinciosilor, el se scula intotdeauna cand era chemat si ii mangaia, invatandu-i si binecuvantandu-i pe toti.

132. Mai povestea Parintele Cleopa: ''Cand am fost la Iasi pentru operatie, trebuia sa-mi faca o urografie la rinichi. Era in Postul Mare. Mi-a facut o analiza si n-a iesit. Apoi a venit la mine o doctorita si mi-a zis:

- Parinte, ca sa iasa urografia la rinichi, trebuie sa mananci trei ousoare!

- Ia asculta, doamna. Daca imi dai munti de aur de la Nicolina pana la Copou, nu-ti mananc trei oua in Postul Mare!

- Iata de aceea veniti la spital si de aceea muriti!

- Si daca oi muri, ce? Moare un rege? Moare un putregai de mosneag! Ce? Numai eu mor? Nu moare toata lumea?

- Si de ce nu mananci oua?

- Eu nu cred in oua!

- Dar in ce crezi?

- Eu cred in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant!

S-a dus si m-a spus la directorul spitalului.

- Este acolo un parinte care nu vrea sa manance oua pentru analiza!

Dar directorul ma cunostea, si-i zice doctoritei: ''Pai tu stii cine-i parintele asta? Este Parintele Cleopa! El a stat aproape zece ani la pustie cu un cartof pe zi si ceva buruieni?''

Cand a auzit ea asa, a venit la mine in salon, cu mancare de post pregatita de ea, si-a cerut iertare si-apoi am mers din nou la analiza.

Si mi-au facut urografia aceea fara oua. Cand au venit cu cliseul, mi-au zis:

- Ia uite, parinte, ce frumos a iesit!

- Doamna, a iesit fara trei oua?

Radeau toti. Rinichiul stang se vedea mai umflat, iar rinichiul drept normal.

- Vedeti ca a iesit fara ousoare?

- Parinte, ne iertati! Asa ceva n-am vazut de cand suntem noi!

La iesire, portarul spitalului mi-a spus: ''Parinte Cleopa, daca mai stateati putin in spital, eu imi terminam casa cu ce primeam de la vizitatorii care veneau la sfintia voastra!''

133. Povestea Parintele Cleopa despre aceeasi perioada: ''Dupa operatie m-au dus la reanimare. Acolo am adormit pe un scaun pliant si am dormit trei zile si trei nopti. Cand m-am trezit, mi-au zis:

- Parinte, mata stii ca ai dormit trei zile si trei nopti si tot timpul ai vorbit?

- Nu stiu nimica! Ce-am vorbit?

- Parinte, stii cate predici am inregistrat? Ia te uita ce-am inregistrat! Mi-au aratat casete intregi. Erau predici pe care eu le vorbisem cu 30-40 de ani in urma. Insa eu n-am stiut nimic!''

134. Cat timp a stat parintele la Iasi in spitalul Parhon, a uimit pe toti. Pana si doctorii isi facusera program de sedinta pentru a-l asculta pe Parintele Cleopa.

Multi oameni, auzind ca parintele este internat in spital, veneau si-i aduceau tot felul de alimente. Iar el chema asistentele sa duca tot ce primea la bucatarie si la ceilalti bolnavi. La iesirea din spital, doctorii i-au spus: ''Parinte, cat timp ai stat sfintia ta in spital, n-a mai fost nevoie sa facem aprovizionare. Tot ce primeati aici, era suficient pentru intreg spitalul''.

135. Din anul 1996, doi ani de zile a rabdat dureri mari cu rinichiul drept care nu mai functiona. De la inceputul bolii, el nu voia sa mearga la doctori si nici medicamente nu lua. Apoi cu mare greutate s-a dus si la doctori la Iasi, de ascultare, la cuvantul Inalt Preasfintitului Mitropolit Daniel si al parintelui staret. Dar cu greu accepta sa ia pastile sau sa i se faca injectii.

136. Sfintia sa era vazator cu duhul. Din toata multimea de oameni care veneau la el, parintele ii cunostea prin Duhul Sfant pe cei care aveau fapte bune, desi nu spuneau nici un cuvant, si se uita la ei cu deosebita placere si ii binecuvanta.

137. Odata a venit un autocar cu credinciosi. Dupa ce parintele le-a spus cateva vorbe timp de 20-30 de minute, ei au inceput sa puna intrebari privind durerile si necazurile lor. Intre ei erau si cativa bolnavi si au inceput sa-l intrebe:

- Parinte, de atatia ani sunt bolnava. Am mers si la doctor, ce sa mai fac?

- Du-te la doctor si vezi ce ai. Fa operatie, a zis parintele.

- Parinte, am o fiica acasa, bolnava de cativa ani. Am necazuri cu ea. Ce sa fac? Sa merg la doctor cu ea, sau nu?

- Du-te la doctor, a raspuns batranul.

- Parinte, si eu sunt bolnava. Ce sa fac?

- Sa faci Sfantul Maslu!

- Si sa nu merg la doctor?

- Nu, nu! Sa mergi la Sfantul Maslu!

Apoi altcineva i-a zis:

- Parinte, si eu sunt bolnava, Ce sa fac?

- Mergi la doctor, vezi ce ai?

Asa se intampla ori de cate ori cineva ii cerea sfaturi. Pentru fiecare el avea un raspuns special, potrivit cu problemele sale.

138. A venit odata la sfintia un frate nevoitor, zicand: ''Parinte, blagosloviti sa mananc o data in zi dupa apusul soarelui?'' ''Tu, frate? a zis batranul. Nu te uiti la tine cat esti de slab? Sa mananci de doua ori pe zi, manca-te-ar Raiul!''

139. Alteori Parintele Cleopa spunea: ''Invatati-va sa postiti, ca va veni vremea cand veti manca un cartof intr-o saptamana!''

140. O credincioasa a venit impreuna cu sotul ei la Parintele Cleopa, disperata din cauza ca trei sefi de la serviciu se pregateau sa o dea afara pe nedrept. Dupa ce i-a spus situatia, parintele a mangaiat-o cu cuvintele: ''Nu te teme, ai sa vii la mine si-ai sa-mi spui: ''Parinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!''.

Crestina s-a intors linistita acasa, dar situatia s-a agravat. Mai era doar un pas pentru a fi data afara, iar barbatul ei isi pierduse orice rabdare si incredere si nici nu mai voia sa mai mearga la manastire, cand minunea prevestita a avut loc. In decurs de o saptamana, au fost dati afara toti cei trei sefi: luni, cel mai mare in rang, miercuri urmatorul si vineri ultimul. Cand au vizitat din nou chilia parintelui, amandoi sotii au strigat deodata, fara sa vrea: ''Parinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!''

141. Un credincios care divortase, era continuu atacat de rudele fostei sale sotii, persoane foarte influente. Fusese pus sub urmarire si era amenintat de mai multi ofiteri de militie. Atunci s-a dus impreuna cu sora lui la Parintele Cleopa sa plateasca slujbe. Cand sa plece, s-au intalnit cu un calugar, care le-a cerut sa-l ajute sa-si duca bagajul la Sihla. Pe drum, i-au povestit necazurile pe care le aveau cu ofiterii de militie. Ajunsi la Sihla, dupa ce a auzit cum il cheama pe unul dintre militieni, calugarul s-a dat jos, s-a dus in fata bisericii si a facut trei metanii, zicand: ''Multumesc Tie, Doamne, ca mi-ai adus raspuns la intrebarea: De ce ma rog eu pentru Constantin si el are necazuri; eu ma rog mai tare pentru Constantin si el are si mai mari necazuri?''

Constantin era unul dintre militienii care il prigoneau pe credincios si in ultimul timp sotia i se imbolnavise grav, iar fetita ii fusese accidentata de o masina. Dupa ce calugarul l-a sunat si i-a aratat greseala sa, el a devenit unul din cei mai corecti militieni.

Dar prigoana asupra credinciosului a continuat. Rudele fostei sotii au apelat la un colonel care i-a telefonat, spunandu-i: ''In cinci zile vei fi in puscarie! Dosarul este pregatit!'' ''Fara motiv?'' a intrebat crestinul. ''Eu n-am nevoie de motiv, iar din inchisoare vei iesi numai mort, cu picioarele inainte'' a fost raspunsul colonelului.

Auzind de aceasta, credinciosul a fugit iarasi impreuna cu sora sa la Parintele Cleopa, chiar in toiul noptii, si i-a spus de amenintare. Batranul i-a primit, dar i-a certat:

- Ce putini credinciosi sunteti! Cum sa va temeti voi de oameni?

- Da, parinte, dar ne-a dat termen precis: cinci zile!

- Lasati-l in pace, ca va fi el in trei zile in puscarie!

Intr-adevar, dupa trei zile, au aflat de la un judecator, ca ofiterul fusese arestat. De atunci, credinciosul nu a mai fost amenintat. Cand s-au dus din nou la Parintele Cleopa, el le-a spus: ''Niciodata sa nu va temeti, dar nu de cativa ofiteri, nici de mii de ofiteri, nici de milioane, nici de miliarde. Chiar daca stau cu arma la ochi, cu glontul pe teava si degetul pe tragaci; nici o pusca nu va lua foc, nici un glonte nu va va nimeri, daca sunteti drepti inaintea lui Dumnezeu''.

142. O credincioasa a plecat de acasa cu mama sa, fara voia sotului ei, luand si masina, pentru a merge la parastasul unei rude. Intorcandu-se acasa tarziu, a trecut mai intai pe la Parintele Cleopa, cerandu-i sa se roage pentru ea, ca sa nu aiba probleme cu sotul cand se va intoarce acasa. Cu calm, parintele i-a raspuns: ''Mergeti cu bine si fara teama, caci atunci cand veti ajunge acasa, il veti gasi in genunchi, in fata icoanelor si nu va va spune nimic niciodata''. Intr-adevar, acasa ea si-a gasit sotul exact cum ii prevestise Parintele Cleopa.

Odata femeia l-a intrebat pe batranul: ''Parinte, de unde stiati tot ce se va intampla?'' Iar parintele i-a raspuns scurt: ''Rugaciunea te inalta pe treptele stiintei. Cu cat te rogi mai mult, cu atat stii mai mult si mai bine. Si nu te teme niciodata de nimeni si de nimic - doar roaga-te! Dumnezeu si Maica Lui te vad si te aud!''

143. Un parinte l-a intrebat pe batran ce va fi dupa plecarea sa la Domnul. Iar Parintele Cleopa a raspuns: ''Vor fi friguri puternice si geruri grele''.

144. Cu putin inainte de plecarea Parintelui Cleopa la Domnul, au venit la el doua crestine din comuna Poiana Teiului si au primit binecuvantare. Apoi, cerand cuvant de folos, batranul le-a zis: ''Eu ma duc la Domnul de-acum, dar pe voi va asteapta vremuri grele!''

145. Parintele Cleopa isi stia dinainte sfarsitul pe care-l astepta si spunea despre el in pilde. Odata a spus: ''Mai, ce cruce mare si frumoasa o sa am la cap''. Chiar in zilele dinaintea mortii Parintelui Cleopa, a fost terminata troita, care se afla in mijlocul cimitirului manastirii. La picioarele ei se gaseste acum mormantul parintelui. Altadata, desi troita nu era inceputa, parintele spunea ce va fi scris pe troita. Dar nimeni nu stia pe atunci despre ce vorbeste.

146. Spunea un ucenic despre Parintele Cleopa: ''Multe sunt de spus despre Preacuviosul Parintele nostru Cleopa. Dar cel mai mare lucru este ca sfintia sa il avea in inima pe Dumnezeu! Traia in Dumnezeu si Dumnezeu in el!''

147. Inainte de moartea Parintelui Cleopa un frate a gasit in livada manastirii un mar care avea fructe cu un gust deosebit. De aceea el le numea: ''merele din gradina raiului''. Voia sa duca cateva si Parintelui Cleopa, dar ii era rusine. Insa parintele i-a cunoscut gandurile si i-a spus: ''Du-te si ada-mi acum, caci la anul nu-mi vei mai putea aduce''.

148. La 3 noiembrie 1998, Parintele Cleopa spunea ucenicilor sai:

- Zilele mele sunt numarate pe degete! In curand o sa-mi faceti vesnica pomenire! Va rog sa ma pomeniti la rugaciuni!

149. Ucenicul Parintelui Cleopa povesteste si acestea: ''Joi noaptea spre vineri si vineri noaptea spre sambata, cu vreo cateva zile inainte de a se duce la Domnul, am dormit la sfintia sa in chilie. Atunci m-am minunat de nevointa lui. Toata noaptea nu a dormit, ci se straduia sa citeasca rugaciuni si nu putea, caci era foarte obosit si neputincios. Cu mintea se ruga si mana ii mergea pe metanie, dar ochii nu putea sa-i tina deschisi ca sa citeasca de pe carte. Se culca putin, apoi iar se scula si asa se nevoia sa se roage!''

150. Multi crestini ne scriu dupa plecarea la Domnul a Parintelui Cleopa si ne spun ca simt ajutorul rugaciunilor lui. O crestina spunea ca o rudenie de-a ei, fiind foarte bolnava, se deznadajduia. Dar zicand: ''Parinte Cleopa, ajuta-mi ?'' a fost cuprinsa de o asemenea pace si bucurie, incat nu mai dorea nici sanatate, nici nimic altceva, ci isi ducea cu bucurie crucea ei.

151. O crestina din Constanta a venit la Sihastria cu o luna inainte de a pleca la Domnul Parintele Cleopa. Era apropiata sfintiei sale. Ea ne spunea mai tarziu urmatoarele: ''Am venit la chilia Parintelui Cleopa, la 29 octombrie 1998, sa-i cer cuvant de folos si mi-a spus: ''Sora, cand mai vii la Sihastria, sa vii acolo sus la crucea din cimitir si sa-mi spui tot ce ai de spus si, daca ingaduie Dumnezeu, eu te aud si te ajut''.

152. Ucenicul de chilie al batranului marturiseste: ''Multi, aducandu-si aminte de Parintele Cleopa, dobandesc curaj si ravna pentru a merge pe calea Domnului. Pace, bucurie si duh de sfintenie simt multi din cei care intra in chilia sfintiei sale, chiar si mireni. Aceasta se simtea si cand chilia a fost goala, fara nici o icoana si fara nimic. Pana nu demult, parintele impartea cuvinte, iar acum imparte duh in inimile credinciosilor''.

152. O credincioasa apropiata Parintelui Cleopa, a venit de Sfintele Pasti la Sihastria, dar n-a mai trecut pe la chilia parintelui, gandindu-se ca nu mai are rost sa treaca pe acolo, de vreme ce a murit. Dar pe cand se odihnea la arhondaric, inainte de slujba Invierii, a avut un vis. Se afla in fata chiliei Parintelui Cleopa, gandindu-se ca el a murit si deodata parintele a aparut in pragul usii si i-a zis:

- Hai inauntru, de ce nu intri?

- Dar nu sunteti mort, parinte? a intrebat ea.

- Tu nu vezi ca sunt viu? a spus parintele.

A doua zi, de Inviere, femeia a mers la chilia Parintelui Cleopa si s-a inchinat la Sfintele Icoane, crezand cu putere ca el este viu si se roaga pentru toti care ii cer ajutorul.

Multa lume se inchina in chilia si la mormantul Parintelui Cleopa, si iau pamant si flori de binecuvantare, spunand ca simt ajutor prin rugaciunile sfintiei sale. Gandindu-ne la marturiile cuprinse in aceasta carte si la multe altele care nu s-au mai scris aici, suntem incredintati ca Bunul Dumnezeu l-a asezat in ceata cuviosilor parinti. Pentru aceea, indraznim sa ne rugam si noi la chilia si mormantul sau, zicand:

Preacuvioase Parinte Cleopa, de ai castigat har si mila inaintea lui Hristos Dumnezeu, roaga-te si pentru noi, pacatosii fiii tai!

Parintele Ioanichie Balan

Între manuscrisele Părintelui Arsenie Boca a fost găsită și dezvăluirea mult așteptată a unei întâmplări minunate din perioada petrecută la mănăstirile din Athos, care redă cu scrisul părintelui și în stilul său inconfundabil unele din nevoințele și trăirile sale inedite din acele locuri sfinte. Facem mențiunea că această povestire a fost publicată și în cartea ”Catisme athonite”, însă datorită valorii inestimabile a conținutului său duhovnicesc, de taină, o tipărim și în această lucrare.

În Sfântul Munte, părintele a lucat atât la chilia Sfântului Ipatie, unde a curățat curtea și a rânduit grădina, împreună cu Părintele Dometie Trihenia, preoțit din 1937, cât și la schitul Prodromul, unde a lucrat la treptele de pe drumul îngust care coboară la peștera Sfântului Atanasie, loc despre care se vorbește și în povestirea părintelui, redată mai jos:

 Treptele Sfântului Atanasie Athonitul

Lucram de câteva zile să reconstruim treptele care coboară dinspre schitul Prodromul la peștera Sfântului Athanasie. Peștera se afla aproape în buza mării, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucăţi de rocă destul de tare şi pe care o fasonam cu daltă şi cu barosul. Lucram cu Porfirie şi Dometie de la chilia Sfântul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Părintele Arsenie Mandrea, stareţul Prodromului. Pentru mine era un fel de plată sau troc ca să mi se îngăduie să copiez din biblioteca bogată în manuscrise pe Părinţii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vlădica Nicolae Bălan şi de la Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie. Trebuia să facem muncă de ocnaşi, spărgeam şi fasonam dalele de piatră apoi le trăgeam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bâte rotunde din lemn de castan şi nişte capete de funii, foste parâme ale corăbiilor din cea trecută vreme, ce miroseau a mare, a alge şi a pește. Mi-era o sete şi o foame, gura mi-era năclăită şi amară, soarele ne bătea dar nu ne prea încălzea în timpul ce greu se desprimăvăra, de început de aprilie. Mă gândeam la sfinţii de pe Muntele Sinai care şi ei au cărări în trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Încercam să-mi aduc aminte din liceu câte trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine îmi strigă în ureche:

- Pune mâna Ziane, că-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o bătut soarele în cap? Ţine cu forţă!

M-am trezit din reverie şi mi-am opintit muşchii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu dacă te ajută Maica Domnului - Panaghia, Doamna şi Stăpâna Muntelui sfânt. Dometie începu să cânte: Axion Estin. Vrednică eşti, un fel de Ave Maria.

- Şi cu rugăciunile PreaSfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Sfântului Athanasie Athonitul, care şi el a murit când s-a dărâmat schela şi i-a căzut bolta în cap, Doamne miluiește-ne şi ne mântuieşte pe noi păcătoşii. Prinde bine Ziane, că deseară mâncăm o ciorbă de rădăcini îndulcită cu miere din butoiul fratelui Gavriil, dacă ne facem treaba.

- Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei să fii al doilea Cucuzel pe Sfântul munte? Dacă vrei să te îndumnezeieşti, bine, fă-o, că şi eu vreau, dar nu mi se pare corect să ne ţii fără un strop de apă. Omul trebuie să bea zilnic doi litri de apă, aşa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toţi trei un litru astăzi. Du-te şi adu nişte apă de mare să-mi ud gura, fugi! Încă n-ai venit?

- Eşti prea dur frate Porfirie cu Părintele Dometie, e mai slăbuţ el de constituţie, am intervenit eu. Priveam în jos după Dometie care mergea de parcă zbura. Marea se învolbura şi lovea în valuri înspumate stâncăria de pe faleză. Cred că va trebui să ne ducem să facem o baie de apă sărată până mai e soare. Mă dor şi pe mine oasele, mi-a intrat igrasia şi răceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam să te întreb frate Porfirie, ce meserie ai avut înainte să te tundă în călugărie?

Am fost mecanic de utilaj greu. Părintele stareţ Arsenie m-a întrebat ce meserie am şi aşa am ajuns maistru constructor de trepte în piatră. Ai grijă Ziane cum te propteşti în coada ţapinului că dacă o rupi nu mai am alta aici, şi o să te trimit sus în păduricea schitului să tai una nouă.

- Am tăiat vreo cinci cozi şi le-am pus la uscat luni când tu erai la moara de lemn, adică la gater, lângă Mănăstirea Iviron, aşa că mâine o să mai montăm două ţapine!

- Ştii că îmi placi diacone de la Sibiu, chit că nu prea ai voce să cânţi, dar te duce mintea!

- Am vrut să mă fac aviator. Dar ca să intru la Cotroceni la şcoala de aviaţie îmi trebuiau bani mulţi şi mama nu avea de unde să-mi dea nici dacă-şi vindea casa. Singura şcoală unde urma să primesc bursa a fost la teologie. Şi cu toate că eram un copil credincios de mic nu m-am simţit vrednic să mă fac preot. Mama voia să mă însoare.

- Dar tu nu şi nu! Nu te-ai însurat, dar cum eşti diacon? Te-a hirotonit celibatar?

- Da, m-a hirotonit pe încredere că nu o să mă însor după ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ţi l-am cerut dacă tot ai fost la moara de lemn de lângă Iviru? M-am gândit că dacă nu găsim acest scripete, trebuie să facem unul, lucram cu unelte rudimentare.

- Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvânt şi nu l-am găsit în nici un ceaslov.

- Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…

- Eşti poet? Nu te juca! Ţine bine coada că se dezvârte vârtejul şi ne plezneşte de ne rupe mâinile. Crezi că e uşoară călugăria aici la Sfântul Munte? Şi mai ducem şi o sărăcie lucie că ne ţin grecii cum vor ei, în ciuda ajutoarelor pe care voievozii noştri romani le-au trimis aici la Sfântul Munte. Îmi place să cred că dacă facem scripetele pe care mi l-ai desenat o să ridicăm mai uşor lespezile astea. Am să mă duc mâine şi am să fur un scripete de la Meghisti Lavra, am văzut eu că aveau vreo trei în depozitul de lângă Arsana unde acostează vaporul când vine cu butoaiele cu ulei şi vin de la Atena.

- Dar furtul este un păcat, interveni Dometie care tocmai ajunse cu căldarea în care avea apă de mare.

- Bine ai venit cu apă sărată, ia dă să-mi spăl puţin gura.

Porfirie îşi scufunda palmele în găleata şi bău din pumni apa sărată.

- Mai lasă-mi şi mie, am zis, nu o bea toată.

În vreme ce Porfirie se spală, Dometie recita: “Când vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptăţile tale ci şi de toată dreptatea ta! Când stai în faţa Domnului eşti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trăncăneala şi cârteala vieţii; ai, cu un cuvânt, ceva din liniştea mai presus de lume a lui Dumnezeu.”

- Amin, zise Porfirie, nu te ştiam aşa patericos, din ce Părinte al patericului ai scos cuvântul acesta de folos? Parcă nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!

- Din Sfântul Arsenie care a pustnicit în pustia Schetică de lângă Nil din Egipt. El era unul care tăcea mult şi aşa, prin trezvie, îşi alegea gândurile şi vorbele îndepărtându-le pe cele rele şi fără de folos. Cu harul Prea Sfântului Duh a ajuns la isihie încă de tânăr.

Se lăsă o tăcere plăcută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta în mintea lui mai puţin şcolita în ale teologiei, cumpănea vorbele pe care le rostise Dometie. Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tăcerea:

- Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo într-o viroagă era casa unui călugăr plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu nişte căpriori de brad puşi unul lângă altul şi acoperiţi cu pământ bătut. Părintele Achim era mic de statură, cam crăcănat şi cu o barbă până la genunchi. Avea nişte ochi albaştri ca marea, aşa cum îi are Părintele diacon Zian.

- Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Părintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a hărăzit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?

- Nu ştiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine. Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă.

- Trimite-i o scrisoare că se va bucura să primească din Grecia şi se va lăuda la vecini cu băiatul ei care a ajuns la Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului.

- Aşa o să fac, dacă zici tu, Dometie.

- Părintele acela de la noi, Achim, m-a învăţat să citesc şi mi-a dat cărţile lui să mă uit prin ele. Când mergeam cu oile, ieşea şi el la deal cu traista, ne opream şi mă învăţa. A fost tatăl meu duhovnicesc. La el a venit un Părinte de aici de la Sfântul Munte ca să meargă prin sate să adune pomeni şi pomelnice pentru restaurarea mănăstirii Zografu unde este steagul lui Ştefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aşa am auzit eu de Sfântul Munte pentru prima oară, aveam doar 13 ani. El era român şi trăia intre greci. Mai întâi a fost la chilia Naşterii Maicii Domnului pe moşia Mănăstirii Vatoped, şi l-a avut duhovnic pe Nicodim, ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor în lemn şi marmură. De la el au rămas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori…a lucrat şi două sculpturi legendare: ”Răstignirea” şi ”A doua venire”, vreme de 15 ani.

- Am auzit şi eu de Arsenie acesta dar nu l-am văzut, vorbi şi Porfirie. Se spune că pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie şi l-a dus pe vârful Athonului ca să completeze numărul celor 7 pustnici care se roagă pentru pacea lumii şi trăiesc fără mâncare şi fără apă, doar cu cuvântul lui Dumnezeu.

- Te cred, interveni Dometie, am auzit şi eu într-o zi de hramul Sfântului Munte şi de această tradiţie, pe 6 august, când am urcat în vârf. Vorbeau nişte pustnici care stăteau la lumina unui opaiţ chiar sub vârf într-o peşteră să se odihnească. Era pe la ora 4 dimineaţa, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisă de Ilie Miniat. Părintele Evghenie avea vreo 80 de ani şi s-a suit pe munte până în vârf. El s-a dus la sihaștrii care povesteau în peşteră şi am auzit că a murit Părintele Hrisogan din cei 7 stâlpi neclintiţi ai Athosului şi că va fi înlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice că printre cei 7 stâlpi ai Ortodoxiei era şi veghetorul Părinte Varnava, dascăl al rugăciunii lui Iisus şi românii Martinian, Iona şi Teofilact care s-au rânduit unul pe altul în ceata celor 7. Aceştia toţi erau sculptori: făceau linguri, făceau căni şi doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.

- Dar de Părintele Iona ai auzit tu, întreba Porfirie, a fost un om cu şcoala multă, a tradus două cărţi ale Sfântului Nicodim Aghioritul: “Războiul nevăzut şi pază celor 5 simţuri”. Desena şi frumos. Am văzut desenat trupul omului şi inima scoasă din trup şi plămânii. Practica rugăciunea inimii, pe respiraţie şi pe şezutul în scăunel.

- Zise Dometie: oamenii din ziua de astăzi nu au harul lui Dumnezeu. Şi dacă uneori au puţin har ei îl îndepărtează prin gândurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.

- Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce! rosti Porfirie. Nu e bine să aminteşti de necuratul, că uite m-am lovit la picior şi mi-am spart şi bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?

Eu tăceam, şi ascultam pe aceşti părinţi minunaţi athoniți. Soarele apunea dinspre vârful muntelui. În lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea şi o figură de om care intra şi ieşea în acel cuib minunat atârnat de peretele muntelui. Din poziţia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Înspre mare nu aveai ce vedea pentru că marea aici este foarte neliniştită, sunt curenţi marini şi vapoarele nu se apropie căci s-ar scufunda. Dacă ne imaginăm Sfântul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la peştera Sfântului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce şi cântat:

- Mari şi minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu înţelepciune le-ai făcut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfântul Ioan Evanghelistul purtaţi de furtună. În loc să ajungă în Cipru la Lazăr cel înviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au căzut statuile idoleşti şi dracii au ieşit din ele strigând: A venit Maica Domnului, să fugim!

Treptele Sfântului Athanasie - DOAMNE MILUIEŞTE şi ajută-ne să terminăm treptele, zise Porfirie.

- Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie. Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei când se răsturnase luntrea în care pescuia şi el era înghiţit de valuri. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat: Dorotei era păzitorul şi lumânărarul acestei icoane în biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigăt din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit şi te-am păzit, acum auzi-mă şi Tu pe mine că mă prăpădesc în valuri.

- Se înserase de-a binelea şi mai aveam de transportat două lespezi. Când te rogi şi vorbeşti despre sfinţi şi mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebănuit. Lucrul sporea ca în poveşti. Aşa fac toţi călugării athoniți, în timp ce lucrează la ascultarea pe care le-a rânduit-o stareţul şi vorbesc despre oameni luminaţi şi sfinţi. Lucrul sporeşte când Dumnezeu miluieşte.

Dometie zise:

- Am ajunat toată ziua, mi-i sete cred că am vedenii, văd mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea şi ştiam că e părăsită. Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeţi?

- Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără școală.

- Da, am intrat şi eu în discuţie, cei 4 Sfinţi evanghelişti au câte o fiinţă lângă ei ca simbol şi chintesenţă a mesajului din Sfânta Evanghelie pe care a scris-o fiecare. Sfântul Matei, care a fost vameş înainte să-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Îngerul. Marcu are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.

Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti: “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri şi o ai pe suflet. Ştiu că eşti fecior şi că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru că eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăşire.”

Noi tocmai ne opinteam toţi trei să împingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să împingi la deal este neasemănat de greu. Am simţit deodată că se uşurează povara şi bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească.

Dometie sesiza şi el ce se întâmplă şi exclamă: Născătoare de Dumnezeu! A venit Sfântul. Într-adevăr lângă noi era o făptură parcă om, parcă fiară, cu barba până la pământ şi un păr ca o coamă de leu. Împingea cu noi la bolovan. El era cel care făcea ca bolovanul să meargă parcă tras de cineva de sus. Rosti:

- Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu…

Avea o voce îngerească, nici ţipătoare, nici răguşită dar plăcută. Mi-am adus aminte de un tenor care cânta în corul catedralei mitropolitane din Bucureşti. Toţi cântam “Cuvine-se cu Adevărat”. Vocea mea care nu era exersată la cântat a căpătat inflexiuni melodice şi scotea sunete plăcute pe care nici eu nu le cunoșteam până atunci. Cânta şi Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne întrecea pe toţi. Eram ca în rai. Patru făpturi care pe buza unei prăpăstii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea însă îmi zbura în satul meu natal la Vața de Sus. O vedeam pe mama îngenunchiată la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roagă şi cum plânge cu poza mea în mână. Făptura de lângă mine, cu barba lungă îmi spuse:

- Pe mama ta o cheamă Creştina şi e văduvă. Când te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului şi bisericii.

M-am cutremurat, că aveam lângă mine un Sfânt, un Prooroc care-mi ştie trecutul şi numele.

- Părinte, cum te cheamă şi cine eşti? întrebă Porfirie.

Străinul nu răspunse.

- “Nu vă temeţi de Părintele Stareţ Arsenie că nu vă pedepseşte pentru că nu v-aţi dus la vecernie. Ştiaţi că cei nouă stâlpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Paşti să slujească Sfânta Liturghie în schitul Prodromul? Unul dintre ei este Părintele Matei din Karacalu, un om foarte smerit care slujeşte Liturghia zilnic prin chili şi prin colibe unde este un Sfânt Antimis. Va sluji Liturghia până la ultima lui suflare. Anul acesta de Paşti va ninge pe vârful Athonului. O să ne vedem de Înviere. Frate Zian, nu uita să-i scrii mamei tale.”

Eu nu mă mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Părintele sau fratele care vorbise s-a făcut nevăzut dintr-o dată. Parcă mă atrăgea ca un magnet să mă uit după el. Era deja noapte. Nu mai puteam să mă uit după el. Porfirie punea uneltele una lângă alta, ca să le avem mâine dimineaţă în ordine. Dometie era cuprins de o plăcută emoţie şi ca întotdeauna, cânta un imn. Se auzi vocea făpturii care tocmai plecase, a preabunului Părinte; Nu ştiam cum îl chema, dar eram atras înspre în sus şi am început să urc repede. Poteca se lumina de o lumină albăstruie ca de arc electric, lumină care venea de la făptura minunată ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastră. După mine urca Porfirie gâfâind, şi apoi Dometie cântând. Sfântul nostru ne lumina drumul spre vârful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat căci noaptea se lăsase şi fără lumină ne-am fi prăvălit în abis şi ne-am fi pierdut vieţile. Porfirie zise:

- Sunt de zece ani pe Sfântul Munte şi nu am trăit nici o minune până astăzi, dar astăzi mi s-a arătat milă lui Dumnezeu prin acest Sfânt. Stai Preasfinte, şi nu fugi, căci vedem lumina ta ca pe un far călăuzitor şi putem urca muntele fără să cădem în prăpastie.

- Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii săi, vorbi şi Dometie în psalmi. Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc şi cu proorocie, căci ţi s-a vorbit ţie de sus.

Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfântă emoţie şi de o căldură nemaitrăită. Îmi făcea bine, căci din pricina frigului care se lăsase la malul mării, eram îngheţat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de Dafin. Sfântul nostru se depărta dar încă ne lumina cu făptura lui Îndumnezeită. Vedeam poteca ce duce către schitul Prodromul. Sfântul mergea înaintea noastră, dar parcă sărea ca o roată de foc, ca o pasăre înroşită. În spatele meu, Părintele Porfirie se închina şi recita ritmic, gâfâind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Dometie cânta: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”. Dâra de lumina intră înaintea noastră pe poarta mănăstirii, şi noi după ea. Ajunşi în poarta care tocmai se închidea, ne trezi din revelaţie vocea bărbătească a Părintelui stareţ Arsenie Mandrea, venit el însuşi să închidă porţile mănăstirii.

- Câte trepte aţi lucrat, părinţilor?

- Unsprezece, răspunse Porfirie.

- Bine, consemnă stareţul Arsenie. Puteţi merge să cinaţi la trapeză. Domnul să fie cu voi. Să vă treziţi când începe utrenia cu catismele.

- Amin, concluziona Dometie.

Am alergat la spălător şi ne-am spălat cu apă rece, înghiţind şi câteva guri, dar parcă nu-mi era sete, deşi nu băusem toată ziua nici o gură de apă. Nu băusem nici din apa sărată, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus în camera mea şi m-am întins pe patul tare, athonit, pe burtă, ca ciobanii, căci şi oasele mă dureau şi muşchii de efortul zilei.

Sufletul însă îmi era luminat şi fericit. Astăzi pe Sfântul Munte al Athosului am trăit prima minune, am întâlnit un sfânt. O pară de foc. Mi-am zis în gând “Tatăl nostru” , şi mi-am însemnat patul, făcând cu mâna dreaptă semnul sfintei cruci. Apoi m-am cufundat într-un somn adânc.

Hristos în centrul umanităţii

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Mironosiţelor (Marcu 15, 43 – 16, 8)

Iubiţii mei, religia noastră nu este o poveste, o minciună. Este unicul adevăr în lume. Nu o zicem noi; o demonstrează faptele, istoria celor douăzeci de veacuri. Este arborele pe care nu l-a sădit omul, ci Dumnezeu. Şi tot arborele pe care îl va sădi Dumnezeu, toţi dracii nu vor putea să-l dezrădăcineze. Îşi vor rupe securile de el, dar rădăcina lui rămâne nedezrădăcinată.

Religia noastră este adevărată, pentru că Cel care a întemeiat-o nu este doar un om mare, ca atâţia alţii. Este adevăratul Dumnezeu. Că este Dumnezeu o demonstrează şi o strigă nesfârşitele Lui minuni, sfânta Lui vieţuire, învăţătura Lui neîntrecută şi, în sfârşit, faptul că într-adevăr a înviat din mormânt. Pe Charos (personificare a morţii) nimeni n-a putut să-l învingă, nici bogatul, nici omul de ştiinţă, nici generalul, nici împăratul. Cu Charos s-a luptat şi l-a biruit numai Hristos. El este adevăratul Dumnezeu.

Dar dacă este adevăratul Dumnezeu, veţi întreba, de ce nu cred toţi în El? N-ar trebui să existe niciun necredincios. Cu toate acestea, de când S-a născut şi a ieşit în viaţa publică până când a fost răstignit şi a înviat, lumea s-a împărţit în privinţa Lui.

***

Într-adevăr, oamenii s-au despărţit în două tabere. Unii Îl urăsc pe Hristos ca pe nimic altceva, iar alţii Îl adoră. Unii sunt de partea Lui, iar alţii împotriva Lui.

Cina L-a urât? L-a urât Irod. Doar ce S-a născut Hristos în paiele staulului, acesta s-a tulburat şi şi-a ascuţit săbiile ca să-L ucidă. L-au invidiat apoi fariseii şi cărturarii. Ana şi Caiafa – arhiereii. În cele din urmă, Pilat L-a nedreptăţit, iar soldaţii romani L-au răstignit. Toţi aceştia L-au urât.

Şi cine L-a iubit? Cei smeriţi ai pământului. Ciobanii, care îşi păzeau noaptea în Bethleem oile şi ascultau preadulcea cântare a îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Şi până astăzi astfel de oameni Îl iubesc. Pe munţii înalţi din Pind am cunoscut ciobani, care nu puteau să meargă la biserică, dar îndată ce auzeau bătând clopotul de departe, îi vedeam îngenunchind în paraclise şi udând pământul cu lacrimi.

L-au iubit şi oamenii trudei, oamenii muncitori, care se ostenesc şi lucrează pământul. L-au iubit mai ales pescarii Galileii, care îşi aruncau noaptea mrejele, ca să prindă peşte şi să-şi întreţină familiile. Aceştia au crezut în El şi L-au urmat. Şi până astăzi, mai mult decât păstorii şi plugarii, cred în El cei care lucrează pe mare, navigatorii care plutesc pe mările sălbatice. Rar vei găsi un navigator necredincios şi ateu. În faţa valurilor uriaşe, acolo în Oceanul Atlantic, când furtuna se înteţeşte, ateismul dispare. Toţi zic: „Preasfântă Stăpână…”, „Doamne Iisuse Hristoase…”; toţi au pe navele lor icoana Sfântului Nicolae, icoana Maicii Domnului, icoana lui Hristos.

Aşadar, L-au iubit păstorii şi oamenii muncitori. L-au iubit încă, mai mult decât aceştia, – cine? Copiii. O, nevinovaţii copii! Cum Îl vedeau şi Îl auzeau pe Hristos, alergau după El precum mieluşeii după oaie. Hristos îi lua în braţele Lui şi îi binecuvânta. Copiii erau întotdeauna lângă El. Desigur, în ziua Stâlpărilor (Floriilor), copiii au luat ramuri în mâini şi au cântat şi L-au lăudat pe Hristos. Lucrul acesta a provocat răutatea căpeteniilor. Văzând copiii şi lumea aclamându-L, au spus lui Hristos: Spune-le să tacă. Şi atunci El le-a răspuns: Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga (Luca 19, 40).

Repet, L-au iubit ciobanii, oamenii muncitori, corăbierii, copiii nevinovaţi. L-au iubit – o treaptă mai sus – cine? Strigă Evanghelia de astăzi – ce să facem, acesta este adevărul. Mai presus chiar decât cei doisprezece ucenici L-au iubit pe Hristos femeile. Care femei? Nu femeile la modă, care dansau în palatele lui Irod îmbrăcate în mătase, în lux şi în fast. Nu liliecii diavolului cum sunt cele care acum îşi fac cuib în cluburile de distracţie. Nu acestea, alte femei. Slavă lui Dumnezeu, există întotdeauna. Sunt gospodinele, mamele care au născut şi au crescut copii şi ştiu ce înseamnă viaţa.

Pe Hristos L-au iubit în principal femeile, care – zice Evanghelia de astăzi – se numeau mironosiţe. Acestea, pe când încă era noapte şi nimeni nu îndrăznea să iasă afară din casă, în timp ce mormântul lui Hristos era păzit de soldaţii Romei, nu s-au temut nici de întunecimile nopţii, nici de soldaţii romani, nici de cărturari şi farisei. Ca şi cum aveau aripi la picioare – ele nu mai erau femei de acum, erau îngeri şi arhangheli – , au ajuns acolo unde era îngropat Hristos şi au adus preţioasele lor daruri, mirurile. Şi până astăzi religia – să spunem şi asta – se întemeiază pe inima femeii. Mergeţi în orice biserică, la sate şi la oraşe. Veţi vedea că cea mai mare parte a adunării bisericeşti e alcătuită din femei. Ele merg la biserică, postesc, se spovedesc, se împărtăşesc. Bărbaţii sunt aspri ca Irod. Ca Ana şi Caiafa. Nici o femeie nu vedem în Evanghelie să-L fi trădat pe Hristos, niciuna nu L-a răstignit, niciuna nu L-a hulit. Bărbaţii au făcut toate acestea. Bărbat a fost vânzătorul, bărbat cel care s-a lepădat de El, bărbaţi cei care L-au pironit. Femeile au fost întotdeauna lângă Hristos. Şi vor rămâne până la sfârşit. Dacă lumea s-ar schimba şi L-ar părăsi toţi pe Hristos, lângă El va rămâne pururea mămica Lui, femeia, sfânta femeie. Aceasta este religia noastră, iubiţilor.

V-am spus categorii de oameni care L-au iubit pe Hristos: sunt ciobanii, oamenii muncitori, care lucrează pe pământ şi pe mare, copiii, femeile purtătoare de miruri. Şi doar aceştia? L-au iubit până şi sălbaticii. Oameni neciopliţi, care nu au urmat şcoli şi universităţi, nu au învăţat carte, care au trăit în asperitate şi au fost învăţaţi cu crima şi omorul. Un exemplu grăitor este Sfântul Hristofor, care este sărbătorit pe 9 mai. Era ca un copac sălbatic, pe care Hristos l-a altoit şi l-a făcut copac de livadă. Aparţinea unei familii de antropofagi. Era un gigant, înalt de doi metri şi jumătate, cu braţe şi pumni viguroşi. Un împărat îl luase în garda sa de corp. Într-o zi însă a văzut pe împărat tremurând în faţa unui vrăjitor, care lucra cu diavolul. Aşadar, îl lasă pe împărat şi se duce să-l slujească pe vrăjitor, pe care îl considera mai puternic. Însă mai târziu, trecând printr-o biserică, l-a văzut şi pe vrăjitor paralizând în faţa puterii lui Hristos. Atunci l-a lăsat şi pe vrăjitor şi a căutat să-I slujească lui Hristos. A crezut, s-a pocăit, s-a mărturisit, s-a botezat, a devenit creştin şi a primit numele de Hristofor. A trăit o viaţă îmbunătăţită, virtuoasă, a făcut minuni, iar în cele din urmă a devenit martir pentru Hristos.

***

Poate că cineva va spune că acestea s-au întâmplat în alte timpuri, „în vremea aceea”. Greşit. Şi astăzi, iubiţii mei, vedem că cred în Hristos băştinaşii din Africa şi din Asia. Sălbatici, care mănâncă oameni, primesc predica şi se botează în numele lui Hristos. Misionari aleşi, copii luminaţi, ajung acolo mişcaţi nu de bani, ci de dragostea de a lumina pe cei din întuneric. Se expun la pericole, în condiţii nefavorabile, şi mulţi se sacrifică. Propovăduiesc Evanghelia, iar atunci când sălbaticii aud de Hristos, de multe ori plâng. Se fac creştini mai buni decât noi. Şi există teama ca Ortodoxia să plece de la noi „civilizaţii” şi să se ducă la sălbatici.

Slavă Ţie, Hristoase, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Stelele vor cădea, soarele se va întuneca, lumea se va întoarce cu susul în jos, dar Hristos va rămâne. Toate strigă: Acesta este adevăratul Dumnezeu.

Copii care mă ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai mult decât pe părinţii voştri. Femei care mă ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai mult decât pe bărbaţii voştri. Bărbaţi care mă ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai mult decât pe femeile voastre. Toţi să iubim pe Hristos mai presus de toate. Pentru că Hristos nu a murit. Trăieşte şi împărăţeşte în veci. Lui fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

+ Episcopul Augustin

Părintele Nicolae Tănase, un tată cu 328 de copii

Motto: "Lăsaţi copiii să vină la mine"

Mulţi dintre noi ne plângem adesea că ne e greu sa ne creştem cei 2, 3 sau 4 copii. Nu este uşor, însă ...
In Prahova, pe valea unui pârâiaş, exista un preot care are grijă de 328 de copii. Si nu de câteva zile, ci de peste 20 de ani. Luând asupra sa greşelile altora, oferă o alternativă.

Părintele Tănase din satul Valea Plopului are grijă de copii abandonaţi, de copii fără părinţi, de tineri alungaţi din căminele de copii. Se bate pentru viaţă, înţeleasă ca dar de la Dumnezeu. Se bate pentru viaţa poporului român şi viitorul său. Şi acestea nu sunt doar vorbe mari.
Părintele Nicolae denunţă fără menajamente comerţul cu copii, nu întotdeauna orfani, până în faţa tribunalelor. Poziţia sa, împotriva avorturilor, nefiind conformă cu politica guvernamentală românească, face ca „Părintele” şi asociaţia sa să nu primească nici un ajutor din partea guvernului, ceea ce este cel puţin ironic.

Însă Părintele nu are timp să se plângă, are de hrănit si de adăpostit trupurile şi sufletele a 328 de copii. Dacă se tânguia, nu ar fi reuşit nimic. A petrecut 8 ani din ultimii 30, dormind în maşină, bătând drumurile prin ţară pentru colectarea de fonduri, pentru a se face cunoscut şi pentru a atrage atenţia oamenilor asupra copiilor săi.
În locul acela, Părintele Nicolae Tănase este şi manager şi psiholog şi mamă şi tată.

Iniţiativa Părintelui Nicolae Tănase a reuşit să senzibilizeze într-un anume fel dincolo de graniţele României şi ale bisericii române ortodoxe. Maica romano-catolică Margareta Chmiewska, de origine poloneză, il ajută pe Părintele Nicolae de ani de zile, personal, precum şi prin contacte. Unul dintre aceste contacte este Père Philippe Calès, preotul ortodox francez care i-a devenit preotului român prieten apropiat, vizitându-i aşezământul şi organizând acţiuni de caritate în Franţa. Acest preot i-a adus de trei ori Sfânta Împărtăşanie Părintelui Nicolae pe patul de moarte. Dânsul îl consideră pe Părintele Nicolae drept un martir şi un stareţ.

În timpul comunismului, s-a atentat la viaţa sa de trei ori, datorită activităţii sale religioase. Părintele Nicolae şi soţia sa Maria au fost găsiţi într-o noapte aproape morţi pe stradă, în urma unui „accident”. Au fost la un pas de moarte, dar cu ajutorul unor prieteni medici au reuşit să scape cu viaţă. Şi astăzi mai păstrează sechele de atunci. Atentatul la viaţa sa a avut loc deoarece Părintele Nicolae mobilizase oamenii din satul său pentru construirea unei biserici, „Sfinţii Arhangheli”, fapt interzis la acea oră. În fiecare noapte, unii oameni lucrau în timp ce alţii stăteau de pază. Când Miliţia apărea, toată lumea dispărea. Dar biserica a fost construită, o mândrie pentru Valea Plopului. Părintele s-a mai „compromis” şi cu editarea şi difuzarea unor cărţi religioase, ceea ce era de asemenea interzis înainte de 1989.

Când a spus că plănuieşte să facă un „sat al copiilor fără parinţi”, mulţi si-au amintit de Falansterul de la Scăieni, monument al socialismului utopic.
Insă, 15 ani mai târziu, visul prinde contur.

Mamele care îşi lasă copilul aici pot să-l ia din nou acasă, ceea ce se întâmplă uneori după doi-trei ani, când situaţia lor socială le permite acest lucru. Asociaţia păstrează contactul cu mamele, pentru a le ajuta să-şi crească copiii. Asociaţia Pro Vita numără la ora actuală mai multe case pentru copii.
Dar Părintele Nicolae a pus la contribuţie şi pe enoriaşii săi. În faţa afluxului important de copii (pe care îi găseşte abandonaţi la uşa sa), Părintele îi încredinţează familiilor din parohia sa. Aceste familii de multe ori au deja mai mulţi copii, până la şase, dar mai găsesc încă dragostea pentru a creşte până la încă alţi patru copii.

În ultimii ani, primeşte şi bătrâni, mulţi dintre ei aduşi la şi lăsaţi la uşa preotului. La Valea Screzii, Părintele Nicolae a construit un aşezământ care, pe lângă locuinţă, cuprinde un dispensar medical şi o biserică, o brutărie şi un staul. În acest centru locuiesc deja copii, adolescenţi şi tineri; la vârsta de 18 ani, tinerii trebuie să părăsească orfelinatele de stat şi ajung de multe ori în stradă. Părintele Nicolae a scos din subsolurile Bucureştiului, mame tinere cu copiii lor.

Copiii care trec prin aşezamântul Părintelui Nicolae îl divinizează. Nu doar că are grijă de necesităţile materiale şi spirituale ale copiilor, dar multora le cumpără pământ să-şi facă case iar fetelor le face zestre. Ca un adevarat tată.
Copiii crescuţi în marea ogradă a Părintelui se ajută unii pe alţii, se cresc unii pe alţii. Unii dintre copii ajung să studieze la facultate. De cheltuielile pentru studii se ocupă, cine altul decât tatăl lor ? Dar în general copiii sunt conştienţi că au nevoie de bani pentru studii şi lucrează ca muncitori, în special pe timpul verii.

Copiii sunt crescuţi fără pretenţii mari, dar au de toate. Primesc ajutoare, mai produc unele bunuri, mai cumpără când este nevoie.
La un moment dat, cu bune intenţii, a apărut un articol in presă în care se spunea ca la Valea Screzii mor copiii de foame. Părintele a dat o dezminţire imediat, spunând că nu este adevărat, copiii sunt hrăniţi cum se cuvine.
Problema este, după cum spunea Părintele Nicolae, că majoritatea celor care aleg sa trimită ajutoare, cred că prima prioritate sunt hainele. Ori copiii din asezământul Parintelui au haine si mâncare. Ei au nevoie de ciment, de beton armat sau de bani pentru a le cumpăra.

Filosofia Părintelui Nicolae Tănase referitoare la donaţii este că "sponsorii cei mai importanţi sunt cei care dau puţin din toată inima sau mult şi din toată inima".
Într-o perioadă în care tinerii se îndepartează de biserică - statisticile din Romania arata o scădere a interesului tinerilor fata de biserică de aproximativ 15% in ultimii ani - , existenţa unor modele de genul Părintelui Tănase este vitală. Activitatea unui preot cu vocaţie şi care face ceva absolut fenomenal comparativ cu modelele momentului, trebuie să-şi găsească drumul către noi toţi, trebuie să fie promovat ca un model absolut. Ca morală creştină dar şi ca un adevărat Român.

O promovare corectă şi fără exagerări poate (şi trebuie) să schimbe mentalitatea românilor în general si a tinerilor în special referitoare la creştinism, voluntariat, grija faţă de aproapele tău şi Biserică.

articol preluat de pe izvotultamaduirii.org

S-au ostenit pe pământ şi se bucură în ceruri

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de pomenire a părinţilor: Ieroschimonahul Paisie Olaru, Arhimandritul Cleopa Ilie şi Arhimandritul Ioanichie Bălan, Mănăstirea Sihăstria, 03 decembrie 2011:

- Pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri Paisie, Cleopa şi Ioanichie de la Sihăstria -

„Fericiţi cei ce mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul,
odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei.”
(Apocalipsa 14, 13)

Preacuvioase Părinte Stareţ,
Preacuvioşi Părinţi şi fraţi ai Mănăstirii Sihăstria,

De obicei, în această perioadă a anului bisericesc, săvârşim slujba de pomenire (parastas) pentru cuvioşii părinţi Ieroschimonahul Paisie Olaru, Arhimandritul Cleopa Ilie şi Arhimandritul Ioanichie Bălan, care au fost mari nevoitori în Sfânta Mănăstire Sihăstria, şi ne aducem aminte de vieţuirea lor sfântă şi de cuvintele lor duhovniceşti.
Apostolul neamurilor ne îndeamnă să nu uităm pe cei care ne-au fost învăţători duhovniceşti, zicând: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7)
În lumina acestei învăţături apostolice, pomenim şi noi, cu evlavie şi recunoştinţă, trei mari cuvioşi părinţi ai Sihăstriei care au vieţuit în zilele noastre.
Ieroschimonahul Paisie Olaru († 18 octombrie 1990) a dobândit în timpul vieţii, prin rugăciune şi nevoinţă sfântă, pacea sufletului pe care o împărtăşea celor care ajungeau la chilia sa. Un izvor de linişte şi de căldură a Duhului Sfânt!

Părintele Paisie avea acea bunătate care se revarsă din milostivirea nesfârşită a lui Dumnezeu şi pe care o dăruia celor care îngenuncheau sub epitrahilul său, mărturisindu-şi păcatele şi dorind să înceapă o viaţă nouă, mai aproape de învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.

Bunătatea şi binecuvântarea sa le împărtăşea mereu astfel încât le dorea tuturor un „colţişor de Rai”, prin harul lui Dumnezeu.

Purtător de Duh Sfânt, prin credinţă smerită şi rugăciune neîncetată, părintele Paisie duhovnicul aduna mintea în jurul inimii şi inimile oamenilor lângă Dumnezeu, într-o vreme în care ideologia comunistă atee încerca să rătăcească minţi, să usuce inimi şi să depărteze pe oameni de Dumnezeu.

Deşi firav la înfăţişare, părintele Paisie a fost în ultimii ani ai dictaturii comuniste în România un adevărat uriaş al duhului care, în mod tainic, zidea Biserica lui Hristos din inimile credincioşilor, în timp ce în Bucureşti multe biserici de zid cădeau sub loviturile buldozerelor.

Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie († 02 decembrie 1998), ucenic apropiat al ieroschimonahului Paisie Olaru, era cunoscut în toată lumea ca fiind un mare duhovnic şi înţelept învăţător al tainelor credinţei în Dumnezeu.

Părintele Cleopa a fost un dar ceresc pentru poporul român, care trăia după cum predica, în duhul părinţilor pe lângă care a ucenicit, ducând mai departe tradiţia sfântă a acestui loc de nevoinţă din Poiana sihaştrilor.

Duhovnic rugător, credincios rânduielilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Părintele Cleopa Ilie povăţuia, cu înţelepciunea marilor cuvioşi ai pustiei, ierarhi, preoţi şi monahi, demnitari de stat, intelectuali de marcă, precum şi oameni simpli faţă de care arăta o profundă afecţiune părintească şi multă înţelegere.

La chilia lui au poposit în decursul anilor mari patriarhi şi mulţi ierarhi din toată lumea, teologi de prestigiu, oameni politici şi mulţimi de credincioşi pelerini, pentru a-i cere sfat şi binecuvântare ori măcar pentru a-l întâlni.

Misionar jertfelnic în lucrarea celor 70 de ani de trăire monahală şi peste 50 de slujire a Sfântului Altar, părintele Cleopa era în timpul nostru, prin cuvântul scris, prin predici şi mai ales prin trăire înaltă plină de Duhul Sfânt, asemenea sfinţilor cuvioşi din trecutul Bisericii, pe care el îl făcea prezent duhovniceşte.
Arhimandritul Ioanichie Bălan († 22 noiembrie 2007) a fost ucenicul şi biograful celor doi mari cuvioşi părinţi, Paisie şi Cleopa şi al altor monahi pe care i-a prezentat în Patericul românesc, Vetre de sihăstrie românească, Convorbiri duhovniceşti şi în monografiile închinate marilor nevoitori ai monahismului din veacul al XX-lea.
Arhimandritul Ioanichie Bălan s-a evidenţiat ca fiind un mărturisitor al credinţei în vremuri tulburi şi grele, cum au fost cele din timpul regimului comunist, un apărător al valorilor Ortodoxiei şi al culturii creştine româneşti.
Duhovnic şi predicator, invitat la multe conferinţe şi întâlniri cu tineri şi adulţi, Arhimandritul Ioanichie Bălan povăţuia pe toţi să urmeze cale dreptei credinţe într-o vreme de multe rătăciri spirituale.
Acum, când trupurile celor trei cuvioşi părinţi odihnesc în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, iar sufletele lor se bucură şi se roagă în ceata sfinţilor cuvioşi din cer, nouă ne-au rămas vii în amintire pilda vieţii lor sfinte şi cuvintele lor înţelepte.
Rugăciunile lor însoţesc şi întăresc Biserica noastră în lucrarea ei sfântă pentru mântuirea oamenilor, mai ale în aceste vremuri de sărăcie materială şi de uscăciune spirituală.
Deşi nu putem participa personal la slujba de pomenire a cuvioşilor părinţilor noştri Paisie, Cleopa şi Ioanichie, care se săvârşeşte azi la Mănăstirea Sihăstria, totuşi îi pomenim cu multă evlavie şi preţuire în rugăciunile noastre. De asemenea, le cerem şi noi rugăciunea şi binecuvântarea lor din ceruri, pentru a simţi pacea şi bucuria dăruite nouă de iubirea Preasfintei Treimi.

Veşnica lor pomenire din neam în neam!

Oare suntem constienti ca Dumnezeu este permanent cu noi?

Sfintii spun ca Adam era atras permanent si nesaturat de Dumnezeu in Rai. El statea fata catre fata cu Dumnezeu, si fiecare clipa o simtea ca bucurie vesnica. Dar dupa cadere, omul a pierdut aceasta legatura permanenta cu Dumnezeu. Astfel ghearele pacatului au scurt-circuitat legatura cu Creatorul data dintru inceput. Acum omul isi aduce aminte de Dumnezeu doar cand are un necaz, o suparare mare, si arareori cand ii este bine. Omul fara constientizarea prezentei lui Dumnezeu este ca un orfan ratacit in lumea larga.

Chiar tineri fiind, avem multe momente in viata noastra cand ne simtim singuri, parasiti si neintelesi de nimeni. Din aceasta se vede clar ca noi ne gasim implinirea doar atunci cand stam ancorati mereu cu inima si mintea in Dumnezeu. Sfantul Ioan de Kronstadt, desi traia in lume inconjurat mereu de oameni, cu toate necazurile si neputintele lor, nu-si pierdea niciodata constiinta prezentei lui Dumnezeu, era mereu bland si impacat, tocmai pentru ca nu rupea legatura dintre el, Dumnezeu si semeni. Ar trebui ca si noi sa ne gandim sa refacem aceasta legatura, sa o facem permanenta, bine-nteles tot cu ajutorul Domnului.

Neavand experienta duhovniceasca, mi-am pus in plan sa vad care sunt activitatile si obiceiurile mele ce determina disparitia simtamantului prezentei permanente a lui Dumnezeu in viata mea. Am constatat ca statul la calculator imi atrage foarte mult atentia, fiind atat de concentrat uneori, incat chiar si atunci cand intra cineva in camera sa ma intreabe ceva, sunt nevoit sa cer repetarea intrebarii. Va dati seama ca in astfel de momente mi-am pierdut cu totul constiinta prezentei lui Dumnezeu.

Alt factor care duce la ruperea acestei legaturi este vorba desarta. De cate ori am intrat in tot felul de discutii lumesti si galagioase, am pierdut rugaciunea si orice farama de prezenta a lui Dumnezeu in mine, iar gura a inceput sa-mi debiteze prostii. Nu in ultimul rand, inbuibarea si pofta mancarurilor pe alese m-au facut sa uit de Dumnezeu, mintea mea fiind complet atrasa de simturile trupesti. Uneori chiar si la rugaciune, desi mintea mea spunea vorbe frumoase, cu inima il simteam departe pe Dumnezeu. Si acum te intreb: "In timp ce ai citit ce am scris pana acum ai fost constient(a) ca Dumnezeu te vede, te aude si este alaturi de tine?"

Insa nu de putine ori l-am simtit atat de puternic pe Dumnezeu langa mine atunci cand mi-am cerut iertare pentru nesimtirea de care dau dovada zilnic, incat era exact ca si cum as sta langa mama, tata sau o persoana draga mie.

Seara, inainte de culcare, cand citesc o carte duhovniceasca, mintea mea incepe sa se curete de gandurile lumesti si ma  atrage catre rugaciune, catre Dumnezeu. Incep sa vorbesc cu Dumnezeu despre viata sfantul pe care il citesc si realizez ca Dumnezeu este langa mine atunci, ca si sfantul respectiv ma vede si ma aude in Duhul Sfant. Astfel ma linistesc foarte mult si imi gasesc pacea de care am atata nevoie in timpul zilei.

Cand ma rog pentru aproapele (si necunoscut fiind) simt ca sunt alaturi de inima lui, si ca Dumnezeu imi aude chiar atunci rugaciunea. Dar nu numai prezenta lui Dumnezeu o simt in astfel de momente, ci mintea mea isi revine in fire si realizeaza ca si Maicuta Domnului este langa mine atunci si asteapa sa-mi culeaga rugaciunile si sa oblojeasca durerile noastre, ingerii si sfintii din ceruri sunt si ei deopotriva alaturi de noi gata sa mijloceasca pentru mantuirea noastra. Insa recunosc, uit de foarte multe ori ca ingerul meu pazitor este alaturi permanent de mine.

Sa ne dam seama, frati si surori intru Hristos, ca Dumnezeu, chiar si atunci cand am pacatuit, nu este departe de noi asa cum ni se pare, ci sta chiar in pragul inimii noastre, doar doar de ne vom smeri un pic, si iute ne va alina suferinta.

Intotdeauna simtamantul acestei prezente m-a ferit de pacat, pentru ca nu pot sa injur, sa ma maniez pe aproapele, sau sa mint, atunci cand stiu ca Dumnezeu este mereu langa mine. Intotdeauna cand mi-a fost greu, prezenta lui Dumnezeu mi-a facut povara usoara si m-a facut sa vad lucrurile dincolo de moment, dincolo de aparente, dincolo de toate neputintele mele. Daca noi am avea constiinta prezentei permanente a lui Dumnezeu in viata noastra, cu siguranta s-ar vindeca si boala singuratatii si a deznadejdii, de care multi dintre noi s-au saturat.

"Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. Ioan, 3: 20)

Valoarea persoanei

“Valoarea persoanei este vesnica. Daca o diminuam in Dumnezeu, o diminuam si in om. Aici se arata valoarea numelui. In fiecare Sfanta Taina persoana este numita cu numele ei, fiind astfel pusa in valoare pentru totdeauna. Daca persoana are o valoare pentru Dumnezeu, ea are o valoare vesnica. Cata vreme nu luam in serios persoana, nu suntem cu adevarat oameni si-L dispretuim pe Dumnezeu ca Persoana. Mantuirea nu priveste specia umana, ci persoanele. Crestinismul vede valoarea vesnica a omului pentru ca vede importanta persoanelor.

Persoana nu se lasa cunoscuta in intregime in actele ei de iubire si de libertate, ea este totdeauna surprinzatoare, totdeauna noua. Nu este un obiect. E mai aproape de noi decat un obiect si, in acelasi timp, ramane extrem de misterioasa. Pe masura ce o cunosc, isi dezvaluie profunzimile, posibilitatile ei surprinzatoare. Se adanceste. Dumnezeu e simtit ca o persoana foarte apropiata, Care vine la noi si Se ingrijeste de noi.

Persoana nu poate fi izolata. Ea nu exista decat in comuniune. Se realizeaza pe masura interesului ei pentru celalalt si a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arata valoarea vesnica a persoanei umane facandu-se omul personal, cum spune Sfantul Teodor Studitul. In Hristos avem adevarata umanitate, o umanitate cat se poate de personala; si avem de asemenea revelatia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, intru Care e botezat orice crestin. Dumnezeu este numit; si omul este numit. Numele apartine relatiei bipersonale. Dumnezeu Isi descopera Numele Sau si invoca numele persoanei umane daruindu-i-se.

E aici legatura intre Taina Crucii si Taina persoanei. Pe pamant omul trece prin multe incercari. Fiecare sufera o cruce. Ea este grea si lipsita de semnificatie pentru cel care nu are pe cineva sa-l mangaie. Daca ar gasi alaturi de sine o astfel de persoana, Crucea i-ar deveni mai usor de suportat descoperindu-i-se insusi sensul Crucii. Sensul pozitiv al Crucii este acela de a ne ingadui sa ne realizam ca oameni.

“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi…. Caci jugul Meu e usor si sarcina Mea este usoara” (Mt 2, 28-30)

“Nu ne putem realiza fara comunicarea noastra celuilalt. Nu putem deschide poarta celuilalt, nu putem darama zidul care-l inchide pe celalalt si zidul care ne inchide pe noi insine, fara experienta Crucii. Hristos a daramat zidul despartitor. Numai Crucea darama zidul. Intram in viata prin comunicarea cu celalalt. Intram la Dumnezeu prin Cruce, primind de la Hristos puterea de a-L insoti. Civilizatia de astazi sufera de aceasta izolare a omului.

Am vazut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din intamplare, am observat printr-o usa deschisa doua femei intinse, aproape epuizate, neputand sa-si tina ochii deschisi. Nici o persoana alaturi de ele sa le spuna un cuvant….

Nu putem inlocui persoana prin tehnica. Prefer sa raman in saracia mea, dar sa fiu impreuna cu sotia si fiica mea. Pentru aceasta e nevoie de iubire, e nevoie de daruire. Lucru greu, fiindca-mi jeneaza comoditatea. Dar daca evit sa fiu aproape de celalalt, atunci voi suferi poate chinuri vesnice. Crucea care ma mantuieste nu este suferinta mea, ci suferinta celuilalt; sufera el pentru mine sau sufar eu pentru el. Hristos a suferit pe Cruce pentru ceilalti- nu pentru Sine Insusi sau pentru un grup anume in dispretul unui alt grup.”

Parintele Staniloae

Fotografii cu Părintele Paisie

La chilia Părintelui Paisie de la Mânăstirea Sihăstria veți găsi o colecție de fotografii cu Părintele Paisie. Cuprinde optsprezece fotografii, fiecare fotografie având pe verso câte un citat din învățăturile Părintelui.
După cum spunea Pr. Ioan Gînscă într-un alt context: "...cu toate că unii auziseră sau ştiau mai multe despre Părintele Paisie, iar alţii nu ştiau mai nimic, toţi ziceau ca la Pateric: «Îţi este destul numai să-l priveşti pe acest Părinte!»".
Plicul de carton (în care sunt ambalate fotografiile) arată astfel:

Mai jos sunt doar câteva fotografii cu Părintele Paisie Olaru:

Părintele Paisie împreună cu
Părintele Cleopa (ucenicul şi prietenul său)Părintele Paisie în cimitirul Sihăstriei

Părintele Paisie în fața chiliei sale de la Schitul Sihla

(în spate se vede bisericuța "Dintr-un brad")

Părintele Paisie împreună cu

Arhim. Ioanichie Bălan (ucenicul său)

Părinții Sihăstriei

Mânăstirea Sihăstria din județul Neamț - alături de

- este colțisorul de Rai unde

a trăit și s-a rugat mulți ani și unde a adormit întru Domnul.

Tot această sfântă mânăstire a fost și locul de rugăciune al altor mari duhovnici și părinți îmbunătățiți care ar merita fiecare în parte un alt blog, dar pe care îndrăznesc doar să-i menționez aici, pe scurt:

-

(1912 - 1998), Marele Duhovnic al românilor.

Îl puteți "cunoaște" îndeosebi din seria de 16 volume "

" sau seria de 3 volume "

" (aceasta din urmă îi descrie viața în amaănunt, dar conține și cuvinte de învățătură, precum și mărturii despre minunile săvârșite la mormântul său),

-

(1930 - 2007), ucenicul Părintelui Paisie Olaru; un apreciat scriitor, autor a numeroase cărți de învățătură ortodoxă (dintre care amintim doar câteva: "Patericul românesc", "Convorbiri duhovniceşti", "Călăuza ortodoxă în biserică", "Călăuza ortodoxă în familie şi societate", "Părintele Paisie duhovnicul", "Părintele Cleopa duhovnicul", seria de șaisprezece volume "Ne vorbește Părintele Cleopa").

Despre el Părintele Cleopa spunea cu umor:

,

-

(1859 - 1944), stareț.

Fost monah atonit, el a reînviat Sihăstria care, până la venirea lui ca egumen în 1909, fusese părăsită de călugări timp de douazeci de ani. A fost unul din marii duhovnici ortodocși români, un om care căuta liniștea și pacea cu toți, mereu în rugăciune, blând și înțelept. El este cel care a organizat rânduiala de pravilă a mânăstirii Sihăstria întocmai ca cea din Sf. Munte Athos.

Despre el părintele Ioanichie Bălan a scris o carte: "

" (2004, editura Mân. Sihăstria),

-

(1888 - 1953) - iconar, pictorul Paraclisului "Sf. Parinti Ioachim si Ana" (se află în curtea Mânăstirii Sihastria), un desăvârșit pictor bisericesc, icoanele lui fiind unice pana astăzi. Lucru extraordinar dacă ne gândim că avea doar un singur ochi sănătos, pe celalalt pierzându-l în timpul primului război mondial într-un accident pe care noi, oamenii, am fi tentați să-l considerăm stupid, dar care, să nu pierdem din vedere, a fost îngăduit de Dumnezeu: un soldat și-a scuturat hainele și de pe ele a sărit un ciob de sticlă care i-a secționat irisul).

Înainte de a picta vreun sfânt îi studia bine viața.

Picta în prima parte a zilei, cu post negru și rugăciune și nu vorbea cu nimeni în timpul acesta. Chiar părintele Paisie Olaru a urcat pe schele o dată ca să vada și să admire lucrarea, dar Irineu Protcenco i-a spus: "Dacă ai venit tu, plec eu", făcându-l pe Părintele Paisie sa plece de îndată, cerându-și iertare.

După ce mânca nu mai picta nimic, ci făcea alte lucruri (de exemplu, își prepara culorile)

A fost călugărit cu puțin timp înainte de moarte, la Mânăstirea Sihăstria (unde a viețuit între anii 1947 - 1953)

În albumul "

" (apărut la editura Sihăstria) puteți afla detalii despre viața lui, dar, mai ales, aveți ocazia să-i admirați pictura minunată cu care a împodobit paraclisul.

-

, stareț.

Smeritul stareț a condus cu multă înțelepciune obștea Mânăstirii Sihăstria timp de zece ani (1949 - 1959). Era primul care intra si ultimul care iesea din biserică. De aceea, când vedea câte un frate sau părinte că întârzie la sfintele slujbe, îi zicea: "Tătucuță, veniți la timp la biserică! Să nu pierdeți sfintele slujbe, dacă nu aveți altă ascultare, că de aceea am venit la mănăstire!"

Despre el, Părintele Paisie spunea (într-o convorbire din anul 1987):

Câteva cuvinte (unele chiar ”perle”) ale părintelui Adrian

A apărut și numărul pe noiembrie 2010 al revistei Lumea Monahilor.
Aștept și alte mărturii despre părintele Adrian
în vederea alcătuirii unei culegeri de sfaturi
și cuvinte de lămurire și de întărire pentru creștini.

*

Într-o zi, vara, părintele stând în pat, o muscă îi dădea târcoale. Zis-a atunci:
- Vezi? Nici n-am murit și trag muștele la mine...

*

L-am întrebat de părintele Adrian:
- Vreo telegramă ceva, părinte?
Și bătrânul a zis:
- Cred că am ajuns așa de bătrân, mic, rău și urât, că nici zâna aia cu coasa nu mă mai caută...

*

Altădată l-am anunțat:
- Părinte, vă caută la poartă două fete, vor să vă vorbească.
- Poftim? Acum 70 ani nu veneau...

*

Când te apropiai să-i ceri binecuvântare, te întreba:
- Tu cine ești?
Dacă ziceai ”cutare păcătosul” începea zgâlțâiala:

- Asta s-o crezi tu, nu să o spui în gura mare... Păi așa te-a botezat preotul? Tu ce faci ca să nu mai fii păcătos?

*

Altădată, iarna, după ce intrase în paraclis și a intrat după el și lumea venită să se spovedească, le-a spus credincioșilor:
- Nu lăsați ușa deschisă, că oricât ați lăsa-o tot n-o să încălziți curtea...

*

Apoi, văzând că nu ne lăsa să-i sărutăm mâna după ce ne dădea binecuvântare, noi îl întrebam de ce, iar el zicea:
- Iertați-mă. Nu am parfumat-o...

*

Alteori, la slujba Sfântului Maslu, pe când se citea al cincilea fragment evanghelic și unele femei se închinau când auzeau ”Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” le dădea cu crucea peste mâini (ca să le trezească și să se învețe minte) zicându-le:
- Ce, sunteți obraznice ca fecioarele nebune care nu au fost ascultate de mire, ci au fost lăsate afară?

*

- Știți de ce mă port eu iute și cam neciplit cu unii oameni? - ne întreba părintele Adrian, pe când încă trăia și părintele Sofian. Păi, legile naturii și ale fizicii spun că în orice sistem, ca să fie în echilibru, forțele de atracție trebuie să fie egale cu cele de respingere. Deci, dacă părintele Sofian îi atrage...

*

Altădată zicea:
- Dacă vrei să afli adevărul informându-te din presă, trebuie să înțelegi invers de ce se prezintă...

*

Iar adesea spunea:
- Dumnezeu vrea să fim smeriți că așa este firea noastră, fragilă și smerită, depindem de Dumnezeu în toate. Dacă am ajuns să punem inima în această stare, atunci avem îndrăzneală și putere înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

*

Spune bătrânul:
- Dumnezeu îmi dădu zile ca să mă pocăiesc, iar eu tot întârzii, dar nădăjduiesc la mila Lui și la ajutorul Sfinților. Pe mine Sfântul Ioan Botezătorul m-a ajutat de multe ori, eram să mor de câteva ori în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).

*

La spovedanie, deși îndemna oamenii să țină post și milostenie și să se roage zicând: ”Bine esti cuvantat Doamne, invata-ne pe noi indreptarile Tale.
Bine esti cuvantat Stapane, intelepteste-ne cu indreptarile Tale.
Bine esti cuvantat Sfinte, lumineaza-ne cu indreptarile Tale.”, totuși canonul principal era:
- Să nu judeci pe nimeni.
- Să fii un creștin model, cu o viață fără păcate.
- Să nu te rogi pentru sinuciși și avortați, că e mândrie. Roagă-te pentru cei vii care se pot pocăi și pentru cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții veșnice, nu pentru apostați.

*

Zice părintele Adrian:
- Lumea azi este în confuzie și în mare manipulare. Dar viclenia cea mai mare e a celor care se dau mai ortodocși ca toți, ca sectanții, cei mai drepți, și mai și bravează inutil... Dar Dumnezeu nu cântărește vorbele, ci inimile și faptele. Iar în Biserică toți credincioșii au o rânduială și o slujire, toți sunt într-o ierarhie a Duhului a cărei podoabă este smerenia, ascultarea de Hristos-Adevărul și jertfa pentru ceilalți.

*

L-am întrebat pe părintele Adrian:
- Vreți să mergeți la Ierusalim? Dar la Sfântul Munte? La Lavra Pecerska?
- Nu. Aș vrea să am aici bucuria și viața lui Hristos, împlinind poruncile Lui aici, și atunci am în mine și Ierusalimul și Sfântul Munte... Iar în Sfânta Liturghie trăim ca și la Ierusalim, ca și la Sfântul Munte, aceeași viață a lui Hristos...

*

Mai spune părintele Adrian:
- Fără smerenie și dragoste, nici în pușcărie nu poți agonisi harul Duhului Sfânt. Pe mucenici i-a întărit Dumnezeu pentru că erau în stare de pocăință și nu ei, ci harul lui Dumnezeu i-a făcut să-L mărturisească pe Hristos cu certitudinile mari și neclintite ale Duhului. Iar numai celor smeriți le dă Dumnezeu harul Lui. Pe lăudăroși îi mișcă diavolul și firea lor bolnavă... De aia mai ezită, mai cad... tot din pronia lui Dumnezeu, ca să-i corecteze la timp, aici în viața asta.

*

Părintele Adrian l-a iubit și-l iubește mult și se roagă pentru Părintele Daniil Sandu Tudor. Ba încă l-a urmat și la Govora, apoi la Rarău, și mereu securiștii i-au despărțit, ba arestându-l pe unul, ba pe celălalt, ba pe amândoi. Ultima întâlnire a lor a fost cu 2-3 zile înainte de moartea părintelui Daniil, la Aiud, la spălător. Deși nu mai știau unul de altul, fiind în corpuri diferite ale pușcăriei și fiind aduși la spălător la ore diferite (câte un dormitor întreg, cam 30-40 de oameni, 20 de minute), totuși, a îngăduit Dumnezeu ca cele două convoaie să treacă unul pe lângă altul. Toți dintr-un dormitor se uitau cu uimire, cu bucurie, cu așteptarea împlinită a revederii, către cei din celălalt dormitor. Atunci, entuziasmat părintele Adrian a exclamat ”Părinte Daniile!”, iar părintele Daniil l-a îmbrățișat cu putere (deși era mult slăbit) și cu bucurie pe părintele Adrian (că doar era ucenicul lui) și i-a zis: ”Nu ne lăsăm. Dumnezeu este cu noi.” Peste câteva zile părintele Daniil, chinuit fizic prin bătăi, dar mai ales psihic prin amenințări și minciuni (că alții l-au turnat deja), a trecut din lumea aceasta în viața cea fără de durere și fără întristare...
- ”Mare a fost părintele Daniil! Un om curajos, profund, plin de înțelepciune și de erudiție, cum n-am mai întâlnit. Nu răbda, însă, să fie contrazis de cineva, mai ales când știa că are dreptate și că ceea ce zicea acela era superficial, neadevărat, hulitor sau pe lângă subiect, și ăsta era defectul lui. Nu putea să tacă, ci se înfierbânta imediat pentru Adevăr. Chiar și pe anchetatori încerca să-i convingă logic că Dumnezeu există și că ei, comuniștii, sunt ilogici când spun că Dumnezeu nu există, dar ei luptă împotriva a ceva ce nu există.”

*

- În pușcărie, cel mai mult m-a impresionat un țăran, om simplu și credincios, răbdător ca nimeni altul la bătăile și ocările gardienilor... Pe el îl cheamă Ilie, pe soție Păuna și aveau un copil Teodor. Dumnezeu să-i ierte și să-i ajute dacă mai trăiesc. Acest Ilie, deși era bătut crunt, înjurat de tot ce e sfânt, nu comenta nimic, nu se văita, nici un ”au” nu scoteau de la el, darămite vreun nume al vreunui camarad... Și ăia se înverșunau mai tare. Nu am văzut pe nimeni mai dârz și mai demn ca el. Mulți intelectuali au cedat de frică, unii chiar înainte de bătăi, s-au compromis cu comuniștii, dar el ne-a dat o lecție tuturor...

*

- Odată, eu am trecut prin altă experiență în pușcărie. Abia fusesem băgat în sala de anchetă, că milițianul s-a și repezit la mine cu lovindu-mă cu pumnii și picioarele, încât, în acea stupoare și durere ce m-a cuprins, căzut fiind la pământ, am început să râd. Acela mă lovea și urla ca un îndrăcit iar eu râdeam și mai tare și mai înfundat, ferindu-mi fața de loviturile lui.
- De mine râzi, mă, banditule? ... Și dă-i cu înjurăturile ... Ce-ai, mă, de râzi, nu sunt și eu om?
- Păi cum să fii om, când nici nu mă cunoști și mă bați. -  a zis părintele printre loviturile și ocările celuia...

*

L-am întrebat pe părintele Adrian:
- Care dintre părinții întâlniți în viață sau în mănăstiri v-au impresionat cel mai mult?
- Mai mulți. Mai întâi părinții Gherasim de la Sitaru și Macarie de la Pasărea. Amândoi erau smeriți, foarte smeriți și rugători, pe primul l-am cunoscut în studenție, era șef de promoție la teologie în Cernăuți. Era un om cuminte și cu minte de pe atunci, credincios și patriot, foarte înțelept și smerit. Apoi, l-a ajutat foarte mult pe părintele Damian la Sitaru, încât amândoi au rectitorit mănăstirea. Și nu a primit să fie hirotonit, a rămas simplu monah până la sfârșitul vieții. Iar atunci, părintele Gherasim s-a odihnit, chiar așa, după ce a fost și s-a închinat la moaștele Sfântului Calinic la Cernica, în ziua praznicului Învierii și a Sfântului Calinic (11 aprilie 2003). Iar cu părintele Macarie, pe când eram la Căldărușani, el casier, eu secretar, slujeam împreună zilnic Sfânta Liturghie, iar ca să pomenim amândoi și să nu ne certăm, am hotărât ca să facem alternativ proscomidia, că acolo este cea mai mare rugăciune de pe pământ. Iar părintele Sofian a fost cel mai răbdător și constant om, smerit, cumpătat, cu darurile cuvântului, al cântării, al picturii și al rugăciunii. Nicăieri nu am văzut atâtea pomelnice ca la Antim, pentru că părintele Sofian ne era model și ne îndemna mereu să pomenim cu sârguință și atenție toate numele, că ”fiecare nume e un suflet nemuritor”. Adesea pomenea cu voce tare pomelnice în Postul Mare, la parastasul zilnic, până spre ora 1 după amiaza. Iar la spovedanie nu respingea pe nimeni, nici nu speria pe cineva, ci îl corecta cu blândețe, cum eu nu prea făceam... Mitropolitul Tit Simedrea m-a îndemnat și m-a tuns în monahism și era și el un om rugător și erudit. Părintele Ștefan Slevoacă, bun predicator, mi-a fost coleg în liceu, ca și părintele Paisie Prelipceanu, starețul meu de la Putna, apoi părintele Paulin Lecca, care-i știa opera lui Dostoievski mai bine ca nimeni altul în țară, și cu care mergeam ca oile după cioban, urmându-l pe părintele Daniil Sandu Tudor. Iar părintele Stăniloae strălucea și prin cultura sa vastă, patristică, dar și prin precizia matematică și totodată prin căldura vorbirii...

*

Trebuie să menționăm că în arhivele CNSAS (după cum ne-a spus un prieten care le-a cercetat), în dosarele de urmărire informativă a părinților Daniil și Adrian, care erau considerați ”elemente dușmănoase și periculoase la adresa clasei muncitoare, care promovează misticismul”, există ordinele de amplasare a tehnicii operative (microfoane, emițătoare) și transcriptul unor dialoguri pe care părinții le-au ținut în chiliile lor cu diverse persoane. Receptoarele erau amplasate în posturile de poliție sau în case mai apropiate, unde erau ”ascultătorii”. Părinții Daniil și Adrian erau considerați cei mai ”fioroși” dintre toți membrii Rugului Aprins și numai la ei și la părintele Dumitru Stăniloae au fost plasate urechi electronice... Au fost urmăriți ani de zile continuu, uneori erau ”filați” zile în șir, minut cu minut (după cum sunt notițele din fișele de supraveghere), de informatori care se schimbau și-și pasau ”obiectivul” ”pe ochi buni” (apoi și ”pe mâini bune”) unul-altuia. Astfel, aflăm din mărturiile lor, că părintele Daniil voia să facă o academie duhovnicească, mai întâi la Govora, apoi la Rarău, adică să adune într-un schit izolat 12 călugări și îmbunătățiți și erudiți care să traducă operele Sfinților Părinți (prin anii 1953-1957). De fiecare dată, pe când se închega o mică obște, părintele Daniil era arestat... Apoi, deși au fost ba speriați (prin bătăi) sau amenințați, ba lingușiți, părinții nu au cedat ispitei ”colaborării cu Securitatea”, încât funcționarii demoniaci își manifestau neputința și nereușita aducerii la ordin a celor doi părinți...

Părintele Arsenie Boca - un Serafim de Sarov al României. Ucis din ordinul Elenei Ceauşescu

Ziarul Atac, 19 iunie 2009

În epoca actuală, în care timpul trece parcă tot mai repede, iar viaţa este trăită din ce în ce mai intens, căile de evoluţie spirituală sunt şi ele caracterizate de intensitate şi rapiditate. Pe Pământ se nasc multe fiinţe înzestrate cu excepţionale calităţi de îndrumători spirituali. Integrate fiind în planurile divine de salvare a celor care sunt pregătiţi, aceste mari spirite creează gigantice curente spirituale care îi antrenează în curgerea lor pe cei, tot mai mulţi, care simt în ei chemarea lui Dumnezeu.

Unul dintre marile spirite a fost Părintele Arsenie. Se spune că avea darul clarviziunii şi că, atunci când mergeai la el, îţi spunea cum te cheamă, pentru ce ai venit şi îţi povestea toată viaţa înainte ca tu să scoţi vreo vorbă. Nu de puţine ori cei prezenţi erau martorii unor miracole. Părintele Arsenie Boca (având numele de botez Zian) s-a născut la 29 septembrie 1910 în Ardeal, la Vaţa de Jos, şi a fost singurul copil al unei familii de oameni înstăriţi şi credincioşi: "Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama: -De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: - Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană”.

„Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: "Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer". După ce-am terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam, mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi: - O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!". În perioada liceului, la Brad s-a remarcat prin profunzimea gândirii şi simţirii sale. Şi-a continuat studiile la seminarul teologic din Sibiu, apoi şi-a susţinut licenţa la Cernăuţi. Pentru că avea o înzestrare artistică deosebită, a fost trimis la Bucureşti unde a urmat Şcoala de Belle Arte.

A treia facultate pe care a urmat-o a fost medicina, timp de trei ani, după care a fost trimis de mitropolitul Bălan la Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromul, al cărui conducător spiritual era pe atunci un părinte cu mare forţă spirituală, Antipa Dinescu. Scurta perioadă petrecută acolo a fost prilejul unor experienţe spirituale de excepţie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: "Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!", la care tânărul şi-a spus în sinea lui: "Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simţea la el vocaţia asumată a celui ce mai târziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mânăstire se mântuiesc... Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!". Din frânturile povestite de Părintele Arsenie, se ştie că acolo a postit vreme de 40 de zile neîntrerupt şi că a avut o experienţă profund iluminatoare.

Un apropiat al său mărturiseşte: "Astfel, când s-a întors la Mânăstirea "Sâmbăta", era cu totul alt om: căpătase darul acela al său faimos, al proorociei, şi puterea lui cea mare, că dacă se uita la tine, te cutremurai şi te umileai pe loc. Şi-ţi ştia pe dată toate gândurile şi numele, fără să te cunoască, şi faptele toate, păcătoase sau bune, că nu puteai să le-ascunzi. Aşa s-a schimbat viaţa Părintelui Arsenie, şi mai apoi, vieţile noastre, pe lângă a sa." Este greu de imaginat acum, după aproape şaptezeci de ani, fascinaţia pe care o exercita Părintele Arsenie Boca, prin harul său, asupra miilor de credincioşi. Se spune că era căutat mai ales pentru că se îngrijea cu adevărat de sufletul oamenilor. Era preocupat ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Mulţi îl compară pe Părintele Arsenie Boca chiar cu Sfântul Serafim de Sarov. Din cauza influenţei pe care o avea asupra oamenilor, încă din perioada de dinainte de război, era suspectat de regimul politic crezându-se că organizează ceva subversiv. După război, această teamă a conducătorilor politici ai ţării a crescut. În vremurile de restrişte care s-au abătut odată cu instalarea regimului comunist, Părintele şi-a continuat netulburat misiunea de îndrumător spiritual.

Era o perioadă în care era nevoie de miracole pentru a scăpa de persecuţiile autorităţilor de atunci, care loveau în tot ce afecta ideologia comunistă, iar Părintele era într-adevăr omul prin care Duhul Sfânt făcea minuni şi de aceea era tot mai căutat. După cum mărturiseşte maica stareţă de la Prislop: "De la nivelul lui se cobora şi putea să vorbească pe limba fiecăruia. Pe de o parte te atrăgea, iar pe de altă parte îţi răscolea conştiinţa. Te făcea să stai la locul tău, îţi arăta unde eşti tu, faţă de unde ar trebui să fii. Cred că asta este sfinţenie". Vacanţele spirituale pe care studenţii le făceau după 1946 la Sâmbăta Părintelui Boca reprezentau şi ele un pericol pentru intenţiile de viitor ale comuniştilor pentru generaţiile tinere, pentru educarea acestora în spiritul socialist şi clădirea "omului nou". Ajutându-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele a intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. În timpul arestului în beciul Securităţii la un moment dat gardianul l-a găsit afară în faţa celulei, cu lacătul de la grilaj desfăcut. „Nu te teme. Nu plec nicăieri. Nu vreau să pătimeşti din cauza mea. Ai doi copii şi o femeie bolnavă”. Gardianul a încremenit.

Toate cele spuse de Părintele Arsenie erau adevărate. Mutat forţat de la Sâmbăta la Prislop, a devenit stareţ acolo, iar după ce sălaşul s-a transformat în mânăstire de maici, a rămas în continuare ca duhovnic până în 1959, când comuniştii au desfiinţat mânăstirea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a rămas aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, ca simplu pictor bisericesc, ţinut mereu sub supravegherea celor care aveau puterea politică. În legătură cu aceasta iată ce declara unul din apropiaţii Părintelui din acea perioadă: "Că ştiţi dumnevoastră, pe timpul lui Ceauşescu, Părintele Arsenie a fost marginalizat chiar de către cei din cadrul Bisericii şi nu l-a ajutat nimeni şi a suferit foarte mult. Chiar şi spune Părintele: "Dacă vrei să-l urmezi pe Hristos trebuie să pătimeşti ca Hristos". Ce vreţi mai mult ca asta?" Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în aceste două locuri: Drăgănescu (unde, începînd din 1968, a pictat biserica timp de 15 ani, lăsându-ne o adevărată "predică în imagini") şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură în care obişnuia să se retragă tot mai des şi unde a şi închis ochii în pragul iernii lui 1989 la vîrsta de 79 de ani).

În ultimii ani de viaţă Părintele Arsenie era complet detaşat. Vorbea exact ca un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu se plânge şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei lumi. Avea o răspundere serioasă, apostolească şi o autoritate spirituală extraordinară. Cuvântul lui îţi pătrundea până în inimă şi simţeai că-ţi cunoaşte sufletul. Forţa lui spirituală venea de dincolo de cuvânt. Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat "pe sub mână", dactilografiate, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990. În Octombrie -89, Părintele Arsenie a avut o premoniţie gravă, şi anume afirma că atunci când Ceauşescu va pleca din ţară, va pierde la scurtă vreme şi conducerea ei.

Acest lucru se pare că a ajuns la cabinetul 2, la urechile Elenei Ceauşescu, care a dat ordin ca Părintele să fie ucis. Cu puţin înainte de a muri a mai spus în felul lui, simplu şi foarte limpede: "Eu am să mor martir". De altfel Părintele spunea: "Nu plângeţi, căci acolo unde mă duc, în ceruri, vă voi ajuta mai mult, rugându-mă pentru voi". Adorat de oameni pentru predicile sale şi pentru minunile pe care le săvârşea, prigonit de către autorităţi din cauza influenţei covârşitoare pe care o avea asupra oamenilor, Părintele Arsenie a fost ucis în plină forţă duhovnicească. Prezenţa sa a rămas însă printre noi, puternică şi luminoasă. (A.M.)

Atitudinea creștinului în lume - încuviințăm fărădelegea prin nepăsare sau frică?

Marţi, 14 Iunie 2011 15:59

Cred că fiecare din noi ne revoltăm atunci când vedem că se întâmplă o nedreptate în jurul nostru. Fie că vedem un animal maltratat, un copil abandonat sau o femeie abuzată, ne aprindem de mânie și ne dorim imperios dreptatea. Ne dorim ca cel care a făcut nedreptatea să fie pedepsit pe măsura nedreptății sale. Lucrul acesta este reflexul normal al firii întrucât omul neviciat din fire respinge răutatea evidentă.

Cu ceva timp în urmă, o cititoare de-a noastră ne-a rugat să scriem un articol de atitudine, prin care să venim cumva în ajutorul "Cailor bătuți de la Pădurea Letea". Ne întrebăm cu toții oripilați cum de s-a ajuns ca acei cai să fie atât de chinuiți, fără ca făptuitorii să fie trași la răspundere din timp? Cum s-a ajuns să se întâmple asemenea acte de barbarie în secolul XXI? Ei bine, există răspunsuri pentru această problemă, răspunsuri care arată cu degetul și spre noi, nu numai spre cei care comit astfel de nedreptăți strigătoare la cer. Să facem un pic de lumină:

În urmă cu ceva timp mi-a căzut pe mâini o carte care se numește "Ghidul nesimțitului". Cartea este un medicament necruţător de tratare a nesimțirii, scrisă sub formă de pamflet pentru a pica mai ușor la stomacul orgolios al celui vizat. Punându-mă pe citit, am realizat ca această carte tratează cu excelență problema nesimțirii de orice fel şi am zis în sinea mea că dacă fiecare nesimțit ar citi această carte, atunci nu ar mai exista niciun bădăran în lumea aceasta, niciun bătăuș, hoț sau alt fel de golan, iar cuvântul "cocalar" nu ar spune nimic nimanui.

Însă din păcate cei care suferă de nesimțire cronică nu citesc astfel de cărți, aşa cum nu vor citi nici articole care te învață să-ți pese de tot ceea ce te înconjoară. Nesimțirea este o boală sufletească paralizantă, întrucât a fi nesimțit presupune a fi nesimțit înclusiv față de propria ta boală. Deci nesimțitului nu-i pasă de nesimțirea lui și de aceea nici nu caută să se trateze. Și de aceea el comite nedreptăți fără să-i pese câtuși de puțin. Și tot de aceea articolul de față se adresează oamenilor care au sensibilitate, afinitate și empatie față de ceea ce îi înconjoară, oameni pot și sunt datori să acționeze prompt împotriva nedreptății nesimțitului.

Am să vă povestesc o întâmplare din care avem cu toţii ceva de învăţat. Într-o zi, soția mi-a povestit cum dimineața, în timp ce aștepta în staţie un maxi-taxi pentru a ajunge la servici, avea să asiste la o scenă care să arate cât de mult bine face puterea atitudinii.

Așadar, la câtiva pași dinstanță de staţie, doi aurolaci s-au luat la bătaie, dintre care cel mai puternic a început să-l maltrateze serios pe cel mai slab. În stație mai erau două femei alături de soția mea, una tânără și una mai în vârsta, dar și doi bărbați. Femeia cea tânără, văzând că bărbații care așteptau în stație nu iau vreo atitudine faţă de nedreptatea de sub nasul lor, a scos telefonul mobil și a început să strige către aurolaci că va suna la poliție dacă nu încetează imediat bătaia. Atunci, la auzul acelor cuvinte amenințătoare, aurolacul cel agresiv l-a lăsat pe cel slab în pace și fiecare și-a văzut de drum.

Văzând că altercația a luat sfârșit, doamnele au început să discute între ele despre faptul că bărbații de lângă ele nu au avut nicio atitudine. Și pe bună dreptate erau acuzați bărbații pentru nepăsare, întrucat ceea ce ar fi trebuit să facă acei bărbați a făcut o femeie firavă dar inimoasă. Pe bună dreptate, acea femeie a fost demnă de toată lauda, dând dovadă de bărbăție, adică de curaj, în timp ce bărbații au dat dovadă de nepăsare și lașitate. Datorită curajului de care a dat dovadă, femeia aceea a oprit un abuz și a scutit pe cel mai slab de a mai suferi. Iată ce faptă de omenie: să iei apărarea celor slabi, celor neapărați și neputincioși.

Însă din păcate scenele nedreptății se repetă sub diverse alte forme aproape zilnic, oriunde în țara și lumea aceasta. Și ne întrebăm de ce se întâmplă așa de multe astfel de nedreptăți? Desigur că din pricina celor fără de Dumnezeu vom spune. Da, dar răspunsul nu este complet pentru că nedreptatea îzbucnește și mai ales prisosește atunci când noi o încuviințăm tacit, atunci când noi stăm cu mâinile în sân și așteptăm să strige pietrele în locul nostru.

Așadar, când noi nu facem (mai) nimic pentru colegul de școală bătut, când noi nu luăm apărarea bătrânilor umiliți pe stradă, atunci când închidem ochii dacă vedem că cineva zace lat pe asfalt în mijlocul zilei, ce pretenții mai avem ca să nu se întâmple abuzuri cu animalele sau cu natura înconjurătoare? Dacă noi nu reacționăm împotriva nedreptății comise aproapelui nostru, celelalte abuzuri cum să nu se întâmple cu mult mai ușor?

Deși sunt convins că mare parte din voi vă considerați firavi, rușinoși sau emotivi, atunci când vine vorba să înfruntăm nedreptatea, aș vrea să vă încredințez că a crede în Dumnezeu înseamnă și a fi curajos. De aceea, în orice împrejuare am fi, să ne gândim că avem puterea de a fi curajoși prin credință! Dacă nu precum Hristos, sau precum apostolii și mucenicii măcar precum această bătrânică de 70 de ani:

Dim lights Embed

Fără cuvinte. Atât îmi vine să mai întreb: dacă spiritul civic este o condiție a oricărui cetățea, oare cu cât mai mult noi creștinii nu se cade să avem inițiativă și curaj, pentru a preîntâmpina nedreptatea din jurul nostru?

În final, aș vrea să îl las pe Fericitul Mărturisitor Nicolae Steinhardt să ne insufle curajul de care trebuie să dăm dovadă în calitate de creștini atunci când fărădelegea se desfășoară înaintea noastră:

"Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. [...]

Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului  (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”) și trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiți fără de minte”, II Tim. 4, 5:“tu fii treaz în toate…”, Tit. 1, 8: “să fie treaz la minte” și mai îndeosebi I Cor. 14, 20: “Fraților nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari”). Dar nu tâmpiți. Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști" (Pr. Nicolae Steinhardt)

(Dan)

articol preluat de pe Ortodoxiatinerilor.ro

CUVIOSUL SERAFIM ROSE DESPRE SEMNUL RACIRII INIMII. Cum “ajuta” galceava teoretica a calendarului la denaturarea credintei

“Am spus mai înainte că Părintele Serafim nu şi-a schimbat niciodată poziţia de principiu împotriva ecumenismului şi a reformei în Biserică. Totuşi, în anii de pe urmă, văzând cum unii îi numesc „eretici” pe cei din alte jurisdicţii pentru că participă la întruniri ecumenice, şi-a dat silinţa să-şi definească poziţia mai clar. Iată ce scria în articolul său „In apărarea Părintelui Dimitri Dudko”:

„Unii aşa-zişi râvnitori ai Ortodoxiei folosesc acest termen [ecumenism] într-o manieră total imprecisă, de parcă simpla utilizare a termenului sau contactul cu o organizaţie ecumenică ar fi deja o «erezie». Asemenea păreri sunt vădit nişte exagerări. «Ecumenismul» este o erezie numai dacă implică negarea faptului că Biserica Ortodoxă este adevarata Biserică a lui Hristos. Prea puţini dintre întâi-stătătorii ortodocşi care participă la mişcarea ecumenică au mers atât de departe; însă marea majoritate a participanţilor ortodocşi la mişcarea ecumenică nu au susţinut aşa ceva; iar câţiva (între care răposatul Părintele Georges Florovsky) au ajuns să-i irite pe protestanţii din mişcarea ecumenică, afirmând în mod repetat la întrunirile ecumenice că Ortodoxia este Biserica lui Hristos. Desigur, am putea critica participarea chiar şi a acestor persoane la mişcarea ecumenică, care în cel mai bun caz este mult prea vagă şi poate duce în rătăcire în ce priveşte natura Biserici lui Hristos; dar nu-i putem numi pe acesti oameni «eretici», şi prea putini dintre personalităţile ortodoxe au învăţat că ecumenismul este cu adevarat o erezie. Bătălia pentru adevărata Ortodoxie în vremea noastră nu este ajutată de asemenea exagerări”.

Intr-altă parte Părintele Serafim spunea:

„Reacţia exagerată împotriva mişcării ecumenice este animată de acelaşi duh lumesc prezent în mişcarea ecumenică însăşi”.

Tot astfel, deşi nu şi-a schimbat poziţia cu privire la calendarul bisericesc, Părintele Serafim avertiza impotriva exagerarii importanţei acestei chestiuni care provoacă inutile certuri si dezbinari. In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1979, după ce a vorbit pe larg despre însufleţitoarele evoluţii din Biserica Ortodoxă din Africa, Părintele Serafim s-a referit la îngrijorarea ortodocşilor supercorecţi, reticenţi deoarece convertiţii ortodocşi africani erau după noul calendar:

„Cei ce vor cu tot dinadinsul să fie corecţi ar putea să ne atragă atenţia că Biserica Ortodoxă din Africa ţine de Patriarhia Alexandriei, care este pe stil nou; şi poate că dânşii cred că nu ar trebui să avem nici o legătură cu ei. Aş vrea să spun câteva cuvinte despre aceasta. Bun lucru este a păstra vechile tradiţii şi canoane ale Bisericii. Iar cei ce în chip jalnic şi inutil se îndepărtează de ele vor fi judecaţi de Dumnezeu. Cei ce au introdus noul calendar în Biserica Ortodoxă în anii ’20 şi după aceea, şi care prin aceasta au adus dezbinare şi au deschis calea modernismului în Biserică, greu răspuns vor avea de dat.

Dar oamenii simpli din Africa nu înţeleg nimic din toate acestea, iar a le predica despre vechiul calendar corect nu ar duce la nimic altceva decât la o gâlceava legată de chestiuni teoretice care nu ar face decât să împiedice primirea simplă a credinţei ortodoxe. Cel mai adesea convertiţii din Occident sunt foarte pricepuţi în a dezbate astfel de probleme teoretice, ajungând să scrie tomuri întregi şi tratate despre canoane şi interpretarea lor. Dar aceasta nu este decât o ortodoxie a minţii, plina de duh de calcul şi îndreptăţire de sine. In primejdioasele zile ce ne stau în faţă este nevoie de mult mai adânca Ortodoxie a inimii, pe care o dezvăluie scrisorile simple pe care le primim din Africa”.

Intr-o vreme, Părintele Serafim nutrise nădejdi faţă de o mişcare zelotistă ortodoxă unită, spre a contracara amăgirile vremurilor de pe urmă.

„Cu ani în urmă“, scria el în 1979, „când Părintele Gherman şi cu mine eram tineri şi naivi, visam la o mişcare viguroasă a Ortodoxiei râvnitoare, unită într-un cuget, care să lucreze printre tinerii convertiţi ca şi printre ruşi, greci etc. Dar vai, am ajuns, bătrâni şi înţelepţi, şi nu mai aşteptăm prea mult. Toţi ai noştri care sunt mărturisitori ai Ortodoxiei au şi o latura mult prea omenească. [...] Mi se pare că la majoritatea ortodocşilor zelotişti este o anume îngustime intelectuală care, combinată cu o anume orientare politică, dă naştere la facţiuni de stânga sau de dreapta si pierde din vedere <<sarcina comuna>>, despre care am crezut si credem ca este atat de limpede – mai ales în contrast cu revizionismul grosolan care se petrece acum în Mitropolie (OCA), Arhiepiscopia Greacă etc.”.

Dar dacă Părintele Serafim şi-a pierdut nădejdea în orice «mişcare zelotistă», el nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în mişcarea sufletelor care vin în chip minunat la Hristos, în Biserica Sa Ortodoxă, din tot felul de nenorociri, păcate şi împrejurări disperate. Aşa s-a întemeiat întregul creştinism: oamenii păcătoşi au văzut harul în Iisus Hristos, iar sufletul lor a răspuns; ei au văzut că se îneacă şi El i-a salvat; şi din aceştia Hristos a zidit Biserica Sa care va dăinui până la sfârşitul veacurilor.

In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1981, intitulată „Căutarea Ortodoxiei”, Părintele Serafim îşi împărtăşea optimismul pricinuit de faptul că oameni din întreaga lume, în cele mai diverse împrejurări, descoperă adevăratul chip al lui Iisus Hristos în Ortodoxie:

„Americani, atât tineri, cât şi bătrâni, sătui de învăţăturile arbitrare şi lipsite de rădăcini ale protestantismului contemporan, descoperă creştinismul adânc şi adevărat al Ortodoxiei. Romano-catolici, aflaţi într-o structură eclesiastică în plină degringoladă, descoperă că Ortodoxia este tot ceea ce credeau ei odinioară că ar fi romano-catolicismul. Tineri evrei, atât din Uniunea Sovietică, cât şi din lumea liberă, descoperă tot mai mult răspunsul la vidul duhovnicesc de astăzi din mijlocul poporului lor convertindu-se la Ortodoxie. [...] In Rusia, căutarea rădăcinilor este evidentă şi se leagă de redescoperirea conştiinţei naţionale în rândul poporului rus după mai bine de 60 de ani de ateism şi de nimicire a instituţiilor religioase ruseşti. Dacă cineva încearcă să revină la ceea ce a fost înainte de regimul ateu, dă inevitabil de Ortodoxie. Ceva asemănător se petrece la o scară mult mai mică cu tinerii ortodocşi din Grecia care resping occidentalismul modernist ce a otrăvit societatea grecească de mai bine de un secol; tinerii aceştia îşi descoperă rădăcinile în trecutul ortodox al Greciei şi, mai presus de toate, în centrul vieţii ortodoxe, monahismul”.

După cum am văzut, Părintele Serafim era deosebit de interesat de convertirea popoarelor din Africa la creştinismul ortodox, corespondând cu oameni de acolo, publicând articole despre ei şi străduindu-se să sprijine convertiţii ortodocşi africani.

„Ce am putea spune despre Africa?” - întreba el în cadrul prelegerii sale. „Ce fel de rădăcini ortodoxe şi-ar putea găsi africanii? Oricât ar părea de surprinzător, Ortodoxia – şi creştinismul în general – creşte mai rapid si Africa decât oriunde în lume şi, în doar câţiva ani, Africa va deveni principalul continent creştin, atât ca număr de credincioşi, dar şi ca osârdie a credinţei lor. Tertulian, scriitorul creştin din veacul al II-lea, spunea că sufletul omenesc este crestin din fire, iar aceasta se vădeste in râvna cu care primesc creştinismul popoarele africane odinioară păgâne, deşi el s-a propovăduit doar în zona subsahariană în ultima sută de ani. Romano-catolicismul şi diversele secte protestante au făcut mulţi adepţi în Africa, dar cei ce caută cu adevărat rădăcinile crcştinismului găsesc Ortodoxia. Poate că nu toţi cunoaşteţi istoria a doi seminarişti anglicani din Uganda anilor ’20, care prin studiile lor au ajuns la concluzia că numai Ortodoxia este «adevărata credinţă veche» din care au ieşit toate sectele moderne din Occident. Astăzi Bisericile Ortodoxe Africane din Uganda, Kenia şi din alte ţări din estul Africii sunt pilde ale rodniciei căutării Ortodoxiei. Cu foarte putin ajutor din partea lumii ortodoxe, ele au ajuns la deplinătatea Ortodoxiei, ferindu-se de capcanele în care au căzut mulţi convertiţi din Occident“.

După adormirea Părintelui Serafim, o misiune din cealaltă latură a continentului african, cea din Zair, a cunoscut o creştere însemnată, mulţumită îndeosebi cuviosului Ieromonah Cosma Aslanidis (+ 1989) şi altor calugări misionari de la Muntele Athos. Ulterior, un preot grec din Australia, Arhimandritul (acum Episcopul) Nectarie Kellis, a început o misiune ortodoxă în Madagascar, care la ora actuală este înfloritoare. Mii de suflete au fost botezate în aceste ţări, slujind lui Iisus Hristos în smerenie, sărăcie şi adevăr. Părintele Serafim s-ar fi bucurat să vadă toate acestea.

[...] In strânsă legătură cu căutarea rădăcinilor, arăta Părintele Serafim, se află şi căutarea stabilităţii:

„Stabilitatea Ortodoxiei este adevărul neschimbător pe care l-a primit şi l-a transmis din generaţie în generaţie, din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi, până în zilele noastre. Deci nu este de mirare că atrage sufletele însetate mai ales de adevăr – de acel adevăr care vine de la Dumnezeu şi care dă sens şi un punct de sprijin tuturor celor rătăciţi pe marea acestei vieţi. Insă probabil lucrul cel mai profund şi mai atractiv al Ortodoxiei de astăzi este mesajul ei de dragoste. Cel mai dezamăgitor lucru din lumea de azi este că a devenit asa de rece si lipsita de inima. In Evanghelia de la Matei, Domnul nostru ne spune că principalul semn al vremurilor de pe urma va fi faptul ca dragostea multora se va raci (Mt. 24, 12); iar Apostolul dragostei, Sf. Ioan Teologul, scrie ca Domnul a spus ca principalul semn de recunoaştere a ucenicilor Săi este dragostea dintre ei (In. 13, 35).

Cei mai influenţi dascăli ortodocşi din vremurile mai recente au fost şi cei mai plini de dragoste, atrăgând oamenii la bogăţiile credinţei ortodoxe prin pilda dragostei lor copleşitoare şi plina de jertfelnicie: Sf. Ioan din Kronstadt, Sf. Nectarie al Pentapoliei şi Arhiepiscopul nostru Ioan Maximovici. [...]

Pătrunzându-ne de învăţăturile evanghelice şi încercând să trăim după ele, ar trebui să avem dragoste şi milă pentru sărmana omenire din ziua de azi. Nu cred ca oamenii să fi fost freodată mai nefericiţi decât azi, în ciuda tuturor facilităţilor şi aparatelor pe care ni le furnizează societatea noastră. Oamenii sufera si mor din lipsă de Dumnezeu iar noi îi putem ajuta dandu-le pe Dumnezeu. Este adevărat că dragostea multora s-a răcit în zilele noastre, dar noi să nu fim reci. Cata vreme Hristos ne trimite har şi ne încălzeşte inimile, nu avem voie sa ne racim” .

Nădejdea Părintelui Serafim pentru convertirea sufletelor la Ortodoxie era înrădăcinată în credinţa că Biserica Ortodoxă, fiind cu adevărat Biserica întemeiată de Hristos, detine plinătatea harului lui Hristos şi toate mijloacele date de El omenirii spre a se pregăti pentru împărăţia Lui. Intr-o scrisoare către Alison, scrisă in 1963 la puţin timp dupa convertirea sa, Părintele Serafim afirma:

„Ortodoxia este pregătirea sufletelor pentru această Impărăţie, Impărăţia Cerurilor. Bisericile schismatice au uitat, într-o măsură mai mare sau mai mică, acest adevăr şi au făcut compromisul cu lumea; singura Ortodoxia a ramas nelumeasca. Ţelul vieţii ortodoxe (de care toţi suntem departe) este acela de a ne trai viata aceasta amintindu-ne mereu de cealalta si a deslusi inca de pe acum, prin harul Domnului, inceputul acelei vieti”.

Nădejdea Părintelui Serafim în Biserică era, în ultimă instanţă, o nădejde în viaţa cealaltă, căci numai crezând în Hristos şi participând la viaţa Trupului Său pe pamant, vom trăi pururea în Trupul Său în ceruri. Aceasta - viaţa veşnică în Hristos, în împărăţia Cerurilor - era ţelul ultim al Părintelui Serafim”.

(Fragment din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Cap. 99, “Nadejde”)

• Prima parte a aceluiasi capitol, la fel de interesanta, la: Din “Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”: TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!

Viaţa necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc

Inchinarea lucrurilor – lucrare crestin ortodoxa de zi cu zi

ÎNCHINAREA LUCRURILOR

Închinarea lucrurilor – puterea semnului Sfintei Cruci !

Închinarea lucrurilor este o mângâiere uitată de creştinii din ziua de astăzi, dar şi o armă deosebit de puternică împotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om şi a-l înşela este una neîncetată şi nemicşorată. Cu cât creştinul se apăra mai puţin, cu atât diavolul caştigă o tot mai mare putere asupra lui şi asupra lumii din jurul lui.
Din ce în ce mai puţini creştini apelează astăzi la această practică a închinării lucrurilor. Mai sunt încă mulţi creştini care zilnic ard tămâie sau smirnă şi îşi tămâiază casa, care aprind lumânarea la rugăciunea de seară, care iau Anafură şi Aghiasmă dimineaţa şi care fac Sfeştanie în casă, de câteva ori pe an. Cu toate acestea, într-o oarecare măsură, ceva lipseşte din viaţa noastră de zi cu zi, şi anume: închinarea lucrurilor.

În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvintează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o greutate. Creştinul îşi închină perna, la culcare, mâncarea, la masă, cât şi orice lucru folosit în cursul zilei, de la paharul cu apă şi până la lopata şi cartea de citit. Aceasta fac şi mulţi dintre părinţii din mănăstiri, simpli călugări, iar nu clerici.

Fiecare lucru poate fi înălţat sau pogorât din rostul lui natural !

Fiecare lucru poate fi înălţat sau pogorât din rostul lui natural, „pentru că orice făptura a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Timotei 4, 4-5)

Se poate vorbi de “un botez” al lucrurilor prin închinarea acestora lui Dumnezeu. Până la oferirea lor, înapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parcă într-o stare de neîmplinire, de aşteptare a împlinirii cuvântului liturgic: “Ale Tale, dintru ale Tale. Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.”

Fiecare lucru este un dar, el putându-se întoarce înapoi Dăruitorului – lui Dumnezeu – sau diavolului, celui care nu ne dă nimic, ba mai mult, ne ia cât poate de mult din viaţă şi lucruri, el fiind „tatăl minciunii”, al hoţiei şi al distrugerii.

Scoaterea materiei de sub puterea celui rău şi oferirea ei, înapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se înţelege prin „preoţia universală”, prin preoţia fiecărui creştin în parte, ca purtător al mesajului mântuitor adus de Hristos.

După închinarea lucrurilor, acestea se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi a îngerului lor păzitor. Tot lucrul are un înger păzitor, rânduit de Dumnezeu la crearea lui, şi cu atât mai mult acel lucru care este neîncetat binecuvântat prin rugaciune şi închinarea cu semnul Sfintei Cruci.

Acest lucru este posibil deoarece materia se poate împărtăşi de harul necreat al lui Dumnezeu. Energiile necreate sunt împărtăşibile, iar omul şi materia au puterea de a se împărtăşi de ele. De aceea vorbim despre Sfânta Biserică, despre Sfintele Moaşte, despre Sfintele Icoane, despre Sfânta Aghiasmă, şi alte asemenea lucruri sfinte.

Materia are capacitatea de a primi harul, binecuvântarea şi puterea lui Dumnezeu. Trebuie doar ca omul să îşi dorească acest lucru şi să înalţe lui Dumnezeu toate, spre a le lua înapoi binecuvântate, curate şi încărcate cu putere multă.

Pâinea poate ajunge Trupul Mântuitorului, dat creştinilor la Sfânta Liturghie, dar poate ajunge şi hrană pentru lacomie şi luptă între oameni. Vinul poate ajuge Sânge al Mântuitorului, dat creştinilor la Sfânta Liturghie, dar poate ajunge şi materie pentru beţie şi aprindere trupească. Tot aşa, fiecare lucru poate fi înălţat sau denaturat din rostul lui.

Seara, fiecare creştin trebuie să îşi închine patul şi perna, precum şi este îndemnat la sfârşitul Rugăciunilor de seară, în Ceaslov, după rugăciunea închinată Sfintei Cruci: „Apoi să-ţi săruţi Crucea şi să faci semnul Sfintei Cruci pe locul unde vrei să te culci, de la cap până la picioare, asemenea şi spre toate laturile.”

Femeile creştine de la ţarp încă mai închină cu palma cele pe care le dau de pomană. Astfel, pâinea, colacul, lumânarea, cât şi orice alte lucruri, sunt închinate de ele cu catul palmei, în lung şi în lat, rostind rugăciune de pomenire.

A face semnul Sfintei Cruci pe orice lucru, a închina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugăciune pentru orice, aceasta este calea şi lucrarea creştină de zi cu zi. Putem închina maşina, casa, mâncarea, hainele, cât şi orice lucru.

Închinarea lucrurilor şi puterea semnului Sfintei Cruci !

Sfântul Grigorie, Episcopul din Neocezareea, făcătorul de minuni, sărbătorit la 17 noiembrie, închina văzduhul dintr-o capişte idolească, unde rămâne peste noapte. În urma facereii semnului Sfintei Cruci în văzduh, toţi diavolii ascunşi în acea capişte au fugit, lăsând locul curat. Redau, în continuare, fragmentul cu pricina, din viaţa Sfântului Grigorie:

„Sfântul Grigorie, mergând la Neocezareea, în cale sa a avut prilej să dea de o capişte idolească. Era atunci seara şi căzuse şi o ploaie mare, de aceea sfântul a fost nevoit să intre în acea capişte idolească, împreună cu călătorii şi a rămas într-însa. Acolo erau mulţi idoli în care vieţuiau draci şi se arătau aievea slujitorilor lor şi vorbeau cu ei. Deci, înnoptând Sfântul Grigorie acolo, îşi săvârşea obişnuitele sale rugăciuni de miezul nopţii şi de dimineaţă, însemnând cu semnul Crucii văzduhul spurcat de jetfele idoleşti. Iar dracii, înfricoşându-se de semnul Sfintei Cruci şi de rugăciunile Sfântului Grigorie, au lăsat capiştea şi au fugit.

Făcându-se ziuă, Sfântul Grigorie şi-a urmat calea sa, care îi era înainte, împreună cu ceilalţi călători, iar slujitorul cel idolesc a intrat în capişte, după obiceiul său, vrând să aducă jertfă idolilor, însă n-a găsit pe draci, căci fugiseră de acolo. Dar, deşi aducea jertfă dracilor, nu i se arătau, precum se obişnuise mai înainte, încât slujitorul nu pricepea pentru care pricină au fugit zeii săi din capişte. El i-a rugat mult să se întoarcă iarăşi la locul lor, dar ei de departe strigau, zicând: “Nu putem să intrăm acolo, unde a fost străinul acela care mergea din pustie la Neocezareea.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie despre „şarpe de aramă din pustie”, vorbeşte şi el despre puterea semnului Sfintei Cruci, arătand cum numai privind cineva spre ea (spre închipuirea ei) se vindecă de moarte. Şi tot el zice că dacă numai închipuirea ei avea atâta putere, în pustie, Crucea în sine este cu atât mai tare decât aceea. „Nu era şarpele de aramă ? Şi totuşi ce putere ! Dar cum putea materia moartă să biruie moartea ? Putea pentru că ea reproducea chipul Crucii ! Şi să nu credem în realitatea însăşi a acestei Cruci, când ea avea o astfel de putere atunci, fiind numai preînchipuită ?!”

A face creştinul cruce pe orice lucru, a închina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugăciune pentru orice lucru şi pentru orice lucrare, aceasta este calea şi lucrarea creştină de zi cu zi voită şi binecuvântată de Dumnezeu.

Preluat de pe site-ul ortodox Crestinortodox.com

Decizii ale Sinodului BOR: CANONIZAREA MITROPOLITILOR ANDREI SAGUNA SI SIMION STEFAN si… reluarea neconditionata a dialogului cu greco-catolicii. Oare si a cedarilor de biserici?

• Basilica: Sfântul Sinod a hotărât canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna şi Simion Ştefan

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

În ziua de 21 iulie 2011, în Sala Sinodală din Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În deschiderea lucrărilor, după oficierea slujbei de Te Deum în Catedrala Patriarhală, ierarhii au participat la slujba de pomenire a părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, trecut la Domnul în ziua de 19 iulie 2011.

Dintre hotărârile luate menţionăm:

- Sfântul Sinod a aprobat canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna (cu zi de pomenire la 30 noiembrie) şi Simion Ştefan (cu zi de pomenire la 24 aprilie), ca urmare a propunerilor sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

- În legătură cu răspunsul Sinodului episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) privind reluarea dialogului dintre cele două Biserici, Sfântul Sinod consideră că dialogul trebuie reluat fără condiţii prealabile întrucât problemele invocate pot fi discutate în cadrul dialogului însuşi spre a fi identificate soluţii în vederea rezolvării acestor probleme. De asemenea, dialogul trebuie extins şi la alte aspecte ale unei posibile cooperări practice.

Andrei Şaguna: mângâierea, speranţa tuturor românilor

Andrei Şaguna în memoria ardelenilor

Mitropoliţii Andrei Şaguna şi Simion Ştefan canonizaţi

1. Mitropolitul Şaguna Andrei (din botez Anastasie) a fost mitropolit al Ardealului (de origine aromână). S-a născut la 20 decembrie 1808 (1 ianuarie 1809 st. n.) în Mişcolţ, în Ungaria şi a trecut la Domnul la 16/28 iunie 1873 în Sibiu (înmormântat în Răşinari). Studiile gimnaziale la Mişcolţ şi Pesta (abs. 1826), superioare – de Filosofie şi Drept – la Universitatea din Pesta (1826-1829) şi de Teologie la Seminarul ortodox din Vârşeţ (1829-1832). După terminarea studiilor teologice, a intrat la mănăstirea sârbească Hopovo, unde a fost tuns în monahism, sub numele Andrei (24 octombrie 1833) şi hirotonit ierodiacon (februarie 1834); profesor la Seminarul Teologic din Carloviţ şi secretar al „Consistoriului arhidiecezan’ de acolo (din 1834), ieromonah (29 iunie 1837), protosinghel, „asesor’ (consilier) mitropolitan şi «administrator’ (locţiitor) de egumen la mănăstirile Iazac (1838), apoi la Beşenovo (1841); arhimandrit şi egumen la mănăstirile Hopovo (1842), apoi la Covil (1845); după 1842 a funcţionat un timp ca profesor la secţia română a Seminarului Teologic din Vârşeţ şi „asesor’ al Consistoriului de acolo. La 15/27 iunie 1846 numit „vicar general’ al Episcopiei Ardealului, cu sediul la Sibiu; la 2 decembrie 1847 ales episcop (recunoscut la 5 februarie 1848, hirotonit la Carloviţ la 18/30 aprilie 1848); la 12/24 decembrie 1864 numit arhiepiscop şi mitropolit al reînfiinţatei Mitropolii a Ardealului cu reşedinţa în Sibiu.

Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului, prin numeroase memorii înaintate Curţii din Viena, patriarhului ortodox sârb şi Congresului naţional-bisericesc sârb din Carloviţ, prin sinoadele eparhiale – formate din clerici şi mireni – convocate la Sibiu în 1850, 1860 şi 1864. După reînfiinţarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane – la Arad şi Caransebeş -, a convocat un Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie-octombrie 1868), care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancţionat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica Ortodoxă din Transilvania şi Banat până în 1925. Principiile fundamentale ale acestui statut – autonomia faţă de stat şi sinodalitatea, adică participarea laicilor (2/3) alături de clerici ( 1 / 3 ) la conducerea treburilor bisericeşti – au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi a celui din 1948.

Pe tărâm cultural, a organizat învăţământul primar şi mediu ortodox românesc din Transilvania, punându-l sub îndrumarea Bisericii; preoţii parohi erau directori ai şcolii „poporale’ din parohia lor, protopopii „inspectori’ ai şcolilor din „tractul’ lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul), „inspector suprem’ al şcolilor din întreaga eparhie, principii înscrise şi în Statutul Organic. La sfârşitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproximativ 800 de şcoli „poporale’, un gimnaziu cu 8 clase la Braşov (înfiinţat în 1850), o şcoală reală-comercială (din 1869) la Braşov, un gimnaziu cu 4 clase la Brad (din 1868). La îndemnul lui s-au tipărit peste 25 de manuale şcolare, unele în mai multe ediţii (de Sava Popovici Barcianu, Ioan Popescu, Zaharia Boiu ş.a). La Sibiu cursurile de teologie au fost ridicate de la 6 luni la un an (1846), iar în 1853 a înfiinţat un Institut teologic-pedagogic cu două secţii: teologică (doi, apoi trei ani de studii) şi pedagogică (doi, apoi trei ani de studii), cumpărând câteva case pentru nevoile şcolii şi internatului, pentru studenţii teologi şi preoţi a tipărit un număr însemnat de manuale didactice, lucrate de el însuşi sau de profesorii Institutului; a trimis numeroşi tineri la studii de specializare la Universităţile din Austria şi Germania, cu burse oferite din fondurile şi fundaţiile create de el. A avut un rol decisiv la, întemeierea şi organizarea „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român’ (Astea), fund primul ei preşedinte (1861-1866); a iniţiat ziarul „Telegraful Român’ (ianuarie 1853), care apare până azi.

Ca „om politic’, a îndeplinit un rol de seamă în perioada 1848-1849: preşedinte al Adunării Naţionale româneşti de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3 / 1 5 mai 1848, delegat de Adunare să prezinte revendicările româneşti împăratului Austriei, la Innsbruck şi Viena, apoi Guvernului din Pesta. în anii următori – fie singur, fie cu alţi delegaţi ai românilor – a prezentat în mai multe rânduri memorii către împărat, cu doleanţele naţiunii române; după 1860 a fost membru în Senatul imperial din Viena, între 1863-1865 deputat în Dieta Transilvaniei, copreşedinte al Conferinţei naţionale-politice a românilor (1861) şi al Congresului naţional al românilor (1863), ambele la Sibiu; după crearea statului dualist austro-ungar (1867), a fost mentorul direcţiei „activismului’ în viaţa politică a românilor transilvăneni. Îndrumător şi sprijinitor al preoţimii şi al credincioşilor, ctitor al bisericii din Guşteriţa, lângă Sibiu; membru de onoare al Societăţii Academice Române (1871), preşedinte de onoare al Societăţii „Transilvania’ din Bucureşti.

2.

lia. A învăţat în Colegiul academic din Alba Iulia; călugărit în mănăstirea românească din acest oraş. În 1643 ales mitropolit al românilor ardeleni, cu sediul în Alba Iulia (Bălgrad).

A fost reeditat în 1988 şi 1998. În 1651 a tipărit o Psaltire în limba română.

Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca (1910-28. XI.1989) – The Martyrdom of rev. Arsenie Boca

April 1st, 2011 · No Comments · Diary, OPINION, PEOPLE

Isabela Vasiliu-Scraba

Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca (1910-28. XI.1989), un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu

Sambata-de-Sus Monastery - founded in 1696 by Prince-Martyr St. Constantin Brancovan

Motto:

“despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”

(Î.P.S Laurenţiu Streza).

Intre surprizele internetului se află pe un site povestea morţii martirice a părintelui ieromonah Arsenie Boca. În mod curios, în nici unul din cele trei volume ale Părintelui Arsenie Boca îngrijite de P.S. Daniil Stoenescu (Cărarea împărăţiei, Deva, 2004 şi 2006; “Cuvinte vii”, Deva, 2006; Biserica de la Drăgănescu –“Capela Sixtină” a ortodoxiei româneşti, Deva, 2005) şi nici în volumul care are pe cotor trecut (fără sfială) “Episcop Daniil – Părintele Arsenie” (Deva, 2008) nu este menţionată moartea martirică şi nici pătimirea Sfântului Ardealului, despre care preotul Petru Vanvulescu spusese că a murit mucenic şi că

“a fost mucenic în fiecare zi, a avut cruce grea, pe măsura harului”

(Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agathon, Făgăraş, 2004, p. 116).

După ocuparea României de către armata sovietică, părintele ieromonah Arsenie (care prevăzuse bombardarea Bucureştilor din aprilie 1944) a fost prima oară anchetat în toamna lui 1944 după slujba de la Sălişte, apoi a fost închis fără vină între 17 iulie –30 iulie 1945, între Sf. Paşti şi august 1948, dus la Canal din 15/16 ianuarie 1951 până pe 23 martie 1952, arestat de Rusalii (7iunie) 1953, închis între 20 sept. 1955 şi 7 aprilie 1956, scos abuziv din preoţie în 1959, urmărit, interogat de Securitate şi hărţuit încontinuu până la moartea sa martirică din 1989, de ziua Cuviosului Mucenic Ştefan cel Nou, “a cărei mucenicie tocmai o pictase pe absida altarului din Biserica Drăgănescu” (ibid.).

Deşi sfinţilor li se povesteşte pătimirea pentru care au primit cunună de martiri, Î.P.S Laurenţiu Streza (Mitropolitul Ardealului) spunea la Centenarul Părintelui Arsenie Boca organizat de Fundaţia creştină Arsenie Boca împreună cu Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus că:

“despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”.

Rev. Arsenie Boca (martyred in Nov 1989): "About Saints we are not interested to know how many hours and why they were martyred, or indeed where they were imprisoned" said in his homily Laurentiu Streja, Bishop of Transylvania

Desigur, pe 25 septembrie 2010 părerea sa era menită să-mi taie mie avântul de a vorbi de pătimirile de o viaţă ale Sfântului Ardealului, pe care făgărăşenii îl pictează în biserici alături de sfinţii canonizaţi. O tăcere inexplicabilă asupra morţii martirice a sfântului Arsenie Boca a fost respectată în numărul omagial Arsenie Boca scos în urmă cu câţiva ani de revista Rost, ca şi în recentele cărţi despre urmărirea de către Securitate a fostului stareţ de la Sâmbăta, pretexte (poate inconştiente) de a difuza şi unele informaţii măsluite.

In scurta mea interventie de la Centenarul Părintelui Arsenie Boca (29 sept. 1910-28 nov. 1989) din Aula Academiei de cultură şi religie din cadrul Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus am atras atenţia asupra modului cum în prefaţa albumului Biserica de la Drăgănescu (Deva, 2005, p. 11-13), îngrijitorul volumului a trecut o declaraţie de anchetă poliţienească drept autobiografie a Părintelui Arsenie, fără specificarea provenienţei. Era vorba de prima arestare a ieromonahului Arsenie Boca, pe atunci stareţ al Mânăstirii Brâncoveanu. La data arestării, Părintele se afla la Mânăstirea Bistriţa (Vâlcea) unde fusese invitat să ţină prelegeri. Punând cap la cap nişte informaţii, ajunsesem la concluzia că eliberarea stareţului s-a datorat atunci Patriarhului Nicodim Munteanu (decedat în condiţii suspecte la începutul anului 1948), care a condiţionat prezenţa preotului Burducea în Sinodul din 30 iulie 1945 de eliberarea preoţilor arestaţi. Din păcate nu am reuşit să duc ideea până la capăt fiindcă

Bistrita Monastery, Co Valcea, Romania, founded in 1495 by Prince VLAD the Monk - ancestor of Prince Charles of Great Britain

“despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza). Din dosarul de Securitate (de peste 1500 de file) intrat de puţină vreme în atenţia cercetătorilor s-a mai fotocopiat prima pagină dintr-o a doua declaraţie semnată pe 23 iulie 1945 care însă n-a mai fost copiată în întregime, spre a se vedea ce informaţii mai fuseseră smulse în urma torturii. Neputând vorbi de pătimirea din detenţie, n-am ajuns nici la pătimirea finală din care i s-a tras Părintelui Arsenie Boca moartea martirică din 28 noiembrie 1989.
In cele trei volume de mărturii din Ţara Făgăraşului (Ed. Agathon, Făgăraş, 2004, 2005 şi 2008), dl ing. Ion Cişmileanu inserează şi el povestea schingiuirii de către Securitate a “călugărului iconar” Arsenie Boca la vârsta de 79 de ani. Despre moartea sa martirică vorbeau pe şoptite toţi cei veniţi în 4 decembrie 1989 la Prislop la înmormântarea Părintelui. Iată ce spunea călugărul care a fost la Sinaia când a murit Părintele ieromonah Arsenie Boca, iniţiatorul reînvierii duhovniceşti de la Sâmbăta de Sus, care a prevăzut că după moarea sa “ţara va lua foc” [duhovnicesc] de la Prislop:

Prislop Orthodox Monastery (13th c) where Rev Boca is burried following his martyrdom in the hands of the Securitate secret services in Nov, 1989.

“ În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. În ultimii ani celor de la conducere le era foarte teamă de părintele Arsenie. Era ţinut în satul Drăgănescu iar intrările în sat erau păzite zi şi noapte de Securitate (..). Ultimele momente şi le-a petrecut  la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo timp de o săptămână şi jumătate. Si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat. Eu am fost la înmormântare şi am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur şi simplu zmulse…Toate acestea s-au petrecut pentru că a prezis căderea şi moartea lui Ceauşescu. Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun”.

Transcrierea începutului interviului figurează şi pe un alt site ca interviu luat în toamna lui 2007 de dl Claudiu Târziu, directorul Revistei Rost. Numai că pe blogul acestuia,  spusele din partea finală pe care le-am citat mai sus nu apar (sic!).

Isabela Vasiliu-Scraba

http://isabelavs.blogspot.com

Sinaia Monastery in the Carpathians founded by Prince Cantacuzino and dedicated to Mt Sinai (1695). Here Rev Arsenie Boca was kept isolated to be martyred by Ceausescu's secret services in November 1989.