Acasa Stiri Anunturi Audio S.O.S. Slujbe Abonare Despre noi Linkuri

HRISTOS este ORTODOX

Arhivă pentru categoria Sf. Nicolae Velimirovici

Explicarea Crezului, simbolul credinţei noastre ortodoxe

Posted in Sf. Nicolae Velimirovici cu etichete Credinţa, crezul, Mărturisitori, Nicolae Velimirovici, Ortodoxie, Sfinţi on septembrie 11, 2008 by admin

Sfântul Nicolae Velimirovici

Credinţa ortodoxă este credinţa purtătorilor de Hristos şi a celor mai sfinţi strămoşi ai noştri, ortodocşi

• Nu este oare aceasta şi credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, şi credinţa celor mai sfinţi strămoşi ai noştri ? Aceasta să fie şi credinţa copiilor noştri, din generaţie în generaţie. Aceasta este credinţa ortodoxă salvatoare, ce nu a fost ruşinată niciodată, adâncă precum adâncul mormântului şi înaltă ca înaltul cerului. Credinţa ortodoxă salvatoare predică pocăinţa şi purificarea. Credinţa ortodoxă salvatoare este acceptată şi păstrată de către oamenii cu adevărat aleşi, de către cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. În Ziua Judecăţii lor vor fi miluiţi şi ei vor fi numiţi binecuvântaţi. •

• Binecuvântaţi sunt cei ce aşteaptă venirea Domnului, cu putere şi cu slavă, şi îi ajută pe fraţii mai mici ai lui Hristos ca şi cum L-ar ajuta pe Hristos Însuşi. •

 

Crezul Ortodox este cea mai concisă şi mai exactă expresie existentă a doctrinei de bază a credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii, îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. Totuşi, câţi dintre noi s-au oprit o clipă pentru a se întreba ce vrea el să spună, sau de unde vine şi cine l-a compus ?

Simbolul Credinţei Ortodoxe, cum mai este numit Crezul, a fost elaborat în secolul al patrulea la primul Sinod ecumenic ţinut la Niceea în 325 şi la al doilea Sinod ecumenic ţinut la Constantinopol în 381, chiar dacă se bazează pe simboluri ale botezului datând încă din timpurile apostolice.

Prima parte a Crezului a fost elaborată de 318 episcopi, Sfinţi Părinţi inspiraţi de Dumnezeu ce s-au adunat la Niceea de pe întreg pământul. Aici, pentru prima dată în istoria Bisericii, s-a putut ţine un sinod ecumenic, adică cu o participare universală. Aceasta deoarece pe parcursul secolelor persecuţiile împăraţilor romani păgâni au determinat Biserica să aibă o existenţă ascunsă. Au existat totuşi, de-a lungul acestor secole, multe sinoade (sabors) locale sau regionale, printre care şi sinodul ţinut la Ierusalim, menţionat în Noul Testament (Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul 15). Scopul propus al Sinodului de la Niceea din 325 era ca, sub îndrumarea Sfântului Duh al lui Dumnezeu, să se formuleze o expunere concisă care să definească adevărurile şi convingerile fundamentale ale Credinţei Creştine Ortodoxe.

A doua parte a Crezului, începând cu cuvintele “… Şi în Sfântul Duh …”, a fost elaborată de 150 Sfinţi Părinţi adunaţi la Al doilea Sinod ecumenic ţinut în 381 la Constantinopol, şi care avea scopul de a completa Simbolul Credinţei şi a contracara diferitele erezii ce ameninţau să submineze adevărurile eterne ale creştinătăţii ortodoxe.

Începând cu acele timpuri, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, trupul veritabil şi adevărat al lui Hristos a rostit acest vechi Crez în forma sa originală. Şi astăzi, şaisprezece secole mai târziu, creştinii ortodocşi continuă să rostească Crezul în forma sa iniţială inspirată de Dumnezeu, fără modificări, adaosuri sau eliminări.

Cuvântul “Crez” vine din latinescul credo, EU CRED. În variantele multor limbi primul cuvânt din Crez înseamnă tot “eu cred”, de exemplu pistevo în greaca clasică, vjeruju în Biserica Slavonă, şi vjerujem în sârba modernă.

EU CRED – aceasta este cheia pentru înţelegerea Crezului: convingerea, credinţa, vero. Vom expune câteva meditaţii ale Sfântului Nicolae Velimirovici asupra Crezului, Credinţa poporului lui Dumnezeu, publicate în “The Faith of Chosen People“, by Bishop Nikolai Velimirovich, USA, meditaţii ce trezesc în inimile credincioşilor o credinţă înfocată. Ele picură credinţă curată în sufletele însetate. Ele luminează cugetele căutătoare ale credincioşilor cu razele strălucitoare ale credinţei adevărate.

Aceasta nu este o expunere didactică, rece, a unor realităţi teologice rigide. Aceasta este o istorie mişcătoare ce încălzeşte inimile, a iubirii unui tată pentru copiii săi, despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, o iubire ce depăşeşte capacităţile noastre de înţelegere.

De fiecare dată când rostim Crezul din inimă, noi de fapt confirmăm realitatea acestei iubiri.

EU CRED că acest adevăr divin, etern şi nemuritor este realitate.

EU CRED că acest Simbol al Credinţei divin, etern şi nemuritor a fost lăsat lumii de Însuşi Dumnezeu – Izvorul a toată iubirea – pentru ca oamenii să poată cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi să-L iubească şi ei.

EU CRED că aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă în sine icoana lui Dumnezeu.

EU CRED că acesta este adevăratul înţeles al credinţei părinţilor noştri – Credinţa Ortodoxă.

Crezul – Simbolul credinţei noastre ortodoxe

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi într-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

 

• Cred într-Unul Dumnezeu •

Cine seamănă seminţe bune pe un câmp ce nu a fost curăţat ? Un om raţional nu va face aşa ceva. Un om raţional va acţiona în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. El va curăţa mai întâi câmpul de neghină şi apoi va semăna seminţe bune.

Câmpul este sufletul uman, neghina este politeismul, iar sămânţa cea bună este credinţa într-un Dumnezeu.

Să credem într-un singur Dumnezeu ne pare azi ceva firesc şi evident totodată; să credem în mai mulţi dumnezei ne pare ceva absurd şi prostesc. Dar nu întotdeauna a fost aşa. Au fost timpuri în care doar câţiva oameni pe pământ credeau într-un Dumnezeu, apoi au venit alte timpuri când un întreg popor credea într-un Dumnezeu. Toţi ceilalţi, care erau politeişti, priveau pe monoteişti cu dispreţul omului bogat deoarece considerau că aceştia aveau un singur Dumnezeu şi deci mult prea puţin. Dar monoteiştii, la rândul lor, îi priveau pe politeişti cu mirare şi tristeţe, deoarece ei având mulţi dumnezei de fapt nu aveau nici unul.

Credinţa într-un Dumnezeu trebuia să fie primită mai întâi de la un martor de încredere, pentru ca mai apoi ea să fie semănată în sufletele oamenilor ca în câmp. Martorul cel mai de încredere ce a adus mărturie pentru un Dumnezeu unic şi contra mulţimii de zei a fost Însuşi Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieşirea – A doua carte a lui Moise – 20, 2-3).

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat treptat, în mijlocul neghinei politeiste, El a găsit câteva câmpuri mici pe care le-a curăţat şi le-a purificat şi a semănat peste ele sămânţa bună a credinţei. Acestea erau sufletele câtorva bărbaţi drepţi. Aceste suflete erau mai mult ca nişte lumânări pregătite pe care El le-a aprins şi acestea au luminat în întunericul politeismului “şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan – 1, 5). Abel, Enoh, Noe, Abraham, Isaac, Iacob, Iov, Iosif, Moise, Isaia şi Daniel au fost lumânările Domnului – aprinse fiecare în parte!

Astfel, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat întregului neam al lui Iacob sau Izrael. În marea Sa milă, El S-a revelat lor mai întâi pe pământurile Egiptului, un pământ străin, apoi în pustiu, pământul nimănui şi apoi în Canaan, pământul lor. Şi pentru un timp întregul neam a spus “Cred într-un Dumnezeu”.

Dar oamenii înduhovniciţi au început să se clatine în credinţa lor şi aceasta a durat mai multe secole. Şi exista pericolul ca lumina să se mistuie în întuneric şi din focul aprins să rămână cenuşa. Văzând pericolul, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat, îndurătorul şi cel mai Milostiv Dumnezeu a trimis printre oameni pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos: pentru a împrăştia întunericul politeismului; pentru a întări inimile oamenilor ca aceştia să-şi urmeze calea lor spre înălţimi; pentru a semăna sămânţa bună a credinţei într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Silitoarele albine ale lui Hristos, Sfinţii Apostoli, au împrăştiat această credinţă, acest polen al lui Dumnezeu asupra întregii lumi.

Sfinţii Apostoli s-au împrăştiat din Ierusalim în toate părţile lumii printre popoare şi triburi ca nişte albine ale lui Dumnezeu pentru a îndulci sufletele oamenilor cu vestea cea dulce ca mierea despre Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Sfinţii Apostoli curăţau pământurile de neghina idolilor şi sufletele oamenilor de credinţa într-o mulţime de dumnezei. Pe câmpurile curăţate ei aveau să semene sfânta credinţă într-un Dumnezeu Unul, Viu şi Adevărat. Aceasta a fost cea mai mare divergenţă cunoscută vreodată, care i-a costat pe aceşti misionari ai monoteismului sudoare şi lacrimi, răni şi sânge.

Oamenilor le era foarte greu să se despartă de zeităţile lor imaginare şi să accepte credinţa într-un Dumnezeu. Derutaţi de mulţimea de creaturi şi forţe contrare din univers, ei considerau mai demnă de crezare existenţa unei mulţimi de dumnezei decât a Unui Singur Dumnezeu. Captivaţi de iluzia unui copil naiv că puterea constă în număr, ei susţineau că era mai credibil ca o mulţime de zei să aibă o putere mai mare decât un Dumnezeu. Ei susţineau că mai mulţi dumnezei ar putea oferi un ajutor mai mare decât un singur Dumnezeu.

Două feluri de oameni s-au ridicat împotriva Sfinţilor Apostoli – şi în întreaga lume existau numai aceste două feluri: cei ce-şi hrăneau sufletele cu otrava idolatriei şi cei ce-şi amăgeau trupurile făcând statui cu chipul idolilor. Şi aceştia din urmă nu constituiau un obstacol mai mic decât primii. Avem exemplu pe Sfântul Apostol Pavel şi argintarul Dimitrie: “Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig, i-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea si le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini. Din aceasta… meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere…” (Faptele Sfinţilor Apostoli – 19, 24-27). De aceea unii priveau noua credinţă ca pe o ameninţare pentru sufletele lor, în timp ce alţii o considerau o ameninţare pentru trup.

Astfel, toate popoarele şi toţi oamenii din lume, cu foarte puţine excepţii, se simţeau ameninţaţi. Şi cei ce formau aceste excepţii, ca şi Socrate la Atena, au fost condamnaţi la morţi crude.

Cultura nu a ajutat câtuşi de puţin. Popoarele mai cultivate făceau doar idoli din materiale mai preţioase şi cu o lucrare mai rafinată decât popoarele primitive, dar idolii rămâneau idoli şi subjugarea sufletului uman era aceeaşi în toate. Când Sfântul Apostol Pavel a fost în cultivata Atena “duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli” (Faptele Sfinţilor Apostoli – 17, 16). Acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Andrei în Sarmeţia, lui Matei în Egipt şi lui Bartolomeu în India – idoli în pieţe, idoli în faţa judecătoriilor şi a cazarmelor militare, idoli în case, idoli în fiecare cameră, idoli pretutindeni. Nici nu puteau număra toţi zeii pe care popoarele şi oamenii îi venerau.

Şi aceşti spini idoletrici i-au înţepat până la sânge pe Sfinţii Apostoli. Aceştia i-au îndepărtat cu îndrăzneală, i-au curăţat şi purificat şi în locul lor au semănat sămânţa bună în Dumnezeul Unul, Viu şi Adevărat. Sfinţii Apostoli au îndeplinit această sarcină titanică prin cuvinte, miracole, dragoste şi sacrificiu. Unde au eşuat într-un fel, au izbândit într-altul. Unde nu au putut izbândi în nici un fel, ei au izbândit prin propriul lor sânge şi propria lor moarte. Sângele martiriului lor i-a ars pe idoli ca focul cel viu.

Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat a binecuvântat mesajul apostolilor Săi şi muncile, lacrimile, suspinele şi sacrificiile lor. Astfel, seminţele lor au dat roade bune. Şi aceste roade constau în faptul că azi ne pare ceva firesc să credem într-un Dumnezeu, şi absurd şi prosteşte să credem în mulţi dumnezei.

“Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine“. Aceasta a fost, prima mărturie a lui Dumnezeu în ceea ce-L priveşte, prima revelare făcută oamenilor de pe pământ a lui Dumnezeu despre Dumnezeu şi prima poruncă a lui Dumnezeu. “Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine“, porunceşte Dumnezeu; pentru că dacă vei avea alţi dumnezei vei abate asupra ta două nenorociri. Prima: vei crede în dumnezei falşi, inexistenţi, imaginari şi iluzorii.

A doua: vei împărţi cu aceştia iubirea şi teama reverenţioasă care Mi se cuvine în întregime Mie, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Astfel, credinţa ta în Mine se va umbri şi vor slăbi iubirea şi teama ta reverenţioasă faţă de Mine. Eu Mă voi îndepărta de tine jignit şi insultat. Şi vei deveni ateu, oricâtă evlavie ai crede tu că depui în credinţa ta în mai mulţi dumnezei, în ultimă instanţă politeistul şi ateul sunt acelaşi lucru. Nici unul nu are un Dumnezeu, nu-L are pe Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator.

Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt.

Aceasta este credinţa noastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată, ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.

 

• Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute •

 

Să privim, cu frică şi cutremur, prin perdeaua eternităţii puţin îndepărtată. Nu mâna slabă a omului a dat uşor la o parte această perdea. Ea a fost dată la o parte de Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Cine în afară de El ar putea să o înlăture ? Toate minţile omeneşti luate la un loc cu toate puterile ce nu ţin de ce­ruri nu ar putea urni această perdea nici cât un fir de păr.

El s-a îndurat de oameni şi a mişcat per­deaua. Şi trei raze de lumină s-au răsfrânt asu­pra oamenilor ce poartă icoana Sa în ei înşişi. Şi cei aleşi au văzut aceasta şi au tresărit de bucu­rie sfântă. El S-a revelat ca Unul Incomparabil – comparabil doar cu El Însuşi. Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat S-a revelat ca Tată, Atot­puternic şi Făcător.

Cugetul vă este străfulgerat de un gând neli­niştit si de întrebarea: “Tată al cui ?” şi “în ce moment a devenit El Tatăl ?” El este Tatăl Dom­nului nostru Iisus Hristos si a fost dintotdeauna Tată. Înainte de crearea lumii a fost El Tată. Tatăl a născut pe Fiul Său Unul – născut înaintea tim­pului şi a fiinţelor supuse acestuia, înainte de îngeri şi de toate puterile cereşti, înainte de soare şi de lună, înaintea zorilor şi a luminii lunii. Vorbind despre Cel Veşnic, îndrăznim noi să pronunţăm cuvântul “când ?” De când Dum­nezeu a fost Dumnezeu, de atunci Dumnezeu a fost Tatăl. Dar în El nu există nici un “când”, deoarece în El nu există ciclu temporal.

Cel Preaînalt S-a revelat mai întâi ca Tată, apoi ca Atotputernic şi Făcător, în vecie, în afară de Fiul Său Unul-Născut, nimeni nu a putut să-L numească pe Dumnezeu Tată.

Dar în timpuri ? Nici chiar în timp, pe par­cursul a secole şi secole – nimeni. Citiţi istoria antică a omenirii şi primiţi-o în inimă; ea vă umple gândurile de lumină şi sufletul de bucu­rie. De când a fost creată lumea şi de când Adam a fost izgonit din rai din cauza păcatului de moarte, respingătorul păcat al neascultării faţă de propriul său Creator şi până la coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, în tot acest răstimp nici un muritor nu a îndrăznit să-L numească pe Dumnezeu, tată al său. Cei mai su­puşi aleşi ai Săi se adresau Lui cu nume foarte măreţe. Ei îl numeau “Atotputernicul”, “Jude­cătorul”, “Preaînaltul”, “Regele”, “Domn al mulţimilor”, dar niciodată nu foloseau dulcele nume de “Tată”.

Cei mai buni reprezentanţi ai neamului ome­nesc puteau să se simtă creaturi ale unui Creator Atotputernic, ca oale ale unui Olar divin, dar niciodată copii ai unui Tată ceresc. Acest drept i-a fost acordat omului prin Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este un drept acordat tuturor oamenilor, ci numai celor ce L-au primit. Şi ce­lor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Ioan – 1, 12), aceasta înseamnă să fii adoptat şi să în­drăzneşti să te adresezi lui Dumnezeu cu cuvin­tele “Avva Părinte” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel – 4, 5-6; Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel – 8, 14-16).

Însuşi Hristos a revelat această adopţie, dar al milei lui Dumnezeu, şi a oferit-o oamenilor chiar de la începutul misiunii sale pe pământ: a revelat oamenilor că din acel moment ei pu­teau să-L numească pe Dumnezeu, Tată al lor, atunci când a spus: “Deci voi aşa vă rugaţi: “Tatăl nostru, care eşti în ceruri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 6, 9). Şi de atunci până acum, milioane de copii şi adulţi de pe tot globul pământesc murmură zi de zi “Ta­tăl nostru”.

Duhurile rele nu au dreptul de a-L numi pe Dumnezeu, tată al lor. Nici păcătoşii nepocăiţi nu au voie să pronunţe acest dulce cuvânt “Tată“. Acest drept li se acordă doar celor drepţi şi celor plini de căinţă, astfel încât în rugăciunile lor ei să poată striga din toată inima şi din tot sufletul lui Dumnezeu “Tatăl nostru!“. De ace­ea, acelora ce duc război împotriva lui Dumne­zeu şi a legii lui Dumnezeu fie prin gânduri, vorbe sau prin fapte nu le este nicidecum per­mis să se adreseze lui Dumnezeu cu acest nume reconfortant şi dulce: “Tată! “.

Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea care au compus Crezul nostru, Simbolul Credinţei Ortodoxe, pentru noi, cei ce purtăm imaginea lui Dumnezeu în noi, care suntem aleşi, L-au numit mai întâi pe Dumnezeu “Tată“, apoi “Atotputernic” şi “Făcător“. Ei au făcut aceasta, fiind luminaţi de către Sfântul Duh al lui Dum­nezeu. Şi au făcut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatăl lui Hristos: Domnul dinain­tea timpului şi a creării lumii, în al doilea rând, deoarece Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor, acelora care-L urmează, adopţia; adică dreptul de a-L numi pe Tatăl Său, Tată al lor. Tatăl nostru! Ce bucurie sub soare şi sub stele ar putea încălzi mai mult ini­mile noastre, ale aleşilor care purtăm icoana lui Dumnezeu în noi. Şi Domnul, Fiul lui Dum­nezeu, nu numai că ne-a permis să-L numim pe cel Preaînalt, Dumnezeul Cel Unul, Viu şi Ade­vărat, Tată al nostru, mai mult, El ne-a poruncit “şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 23, 9). O, ferici­re vouă, fericire inefabilă. Adevărata paternitate se află în ceruri, dincolo de soare şi de stele. Pater­nitatea de pe pământ e doar o umbră, un simbol.

Fericirea noastră constă şi în faptul că Tatăl nostru ceresc este şi Atotputernic şi Făcător. Sfinţii Părinţi de la Niceea, luminaţi de Sfântul Duh al lui Dumnezeu, au numit pe cel Preaînalt mai întâi Atotputernic şi apoi Făcător. Veţi spune: “Oare nu e normal ca mai întâi să creezi ceva şi mai apoi să-ţi foloseşti puterea pentru a conduce ceea ce ai creat ? Şi cel Preaînalt nu ar trebui să fie numit mai întâi Făcător şi apoi Atotputernic ?” Este aşa doar în aparenţă, dar atunci când vă aflaţi în faţa Celui Adevărat nu judecaţi după aparenţe. Ascultaţi! Dumnezeu într-adevăr este mai întâi Atotputernic, înainte de a crea cerul şi pământul, Atotputernicul Dumnezeu a purtat în Sine măreţul proiect al creaţiei, de la cele mai mari până la cele mai mici detalii, precum şi toate forţele, toate legile, toate sistemele de ordine. Fără această înţeleap­tă atotputernicie cum ar fi fost creaţia posibilă şi realizabilă ?

Astfel, după ce măreţul Creator a creat lumea văzută şi cea nevăzută, El a rămas în continuare Atotputernic şi prin puterea sa de netăgăduit a continuat să exercite control absolut asupra tu­turor forţelor, legilor şi sistemelor de ordine din ambele lumi. “Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” spune Fiul lui Dum­nezeu” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei – 10, 29). “Şi păr din capul vostru nu va pieri” (Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Luca – 21, 18), iarăşi fără voia Dum­nezeului Atotputernic. Cu tăria braţului Său, Dumnezeu supune chiar şi forţele adverse, cele care luptă împotriva legii Sale şi împotriva credincioşilor, şi armonizează totul cu planurile Sale. Nici o lacrimă a celui drept nu este uitată nici dacă aceasta cade în mare. Nici un cuvânt rostit pe pământ, bun sau rău, nu rămâne fără răspuns, fie el deschis sau ascuns din partea lui Dumnezeu.

Tatăl, Atotputernicul, Făcătorul. Acesta este Dumnezeul vostru – Cel Unul, Viu şi Adevărat. Ca Făcător, Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi toate creaturile văzute şi nevăzute “…în cer si pe pământ toate câte a voit a făcut” (Psalmii – 113, 11). Prin cuvintele “în cer” sfinţii interpreţi au înţe­les întotdeauna împărăţia îngerilor şi a tuturor celorlalte puteri cereşti, văzute pentru Dum­nezeu, dar nevăzute pentru noi. Prin cuvintele “pe pământ” ei au înţeles toate lucrurile mate­riale şi toate creaturile de pe pământ, de sub pământ, de deasupra pământului, cât şi cele de­parte de pământ, dar accesibile percepţiei noas­tre senzoriale.

Tot ce a fost creat, văzut şi nevăzut, a fost creat de Dumnezeu. Nu există un alt Făcător în cer sau pe pământ în afară de Cel Preaînalt. Şi de la cele mai mari până la cele mai mici, nu există nimic creat care să fie creat de altcineva în afară de Cel Preaînalt. El este unicul Făcător în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului; Făcătorul este Cel ce a făcut atât materialul con­strucţiei, cât şi scheletul. Atât materia, cât şi for­ma materiei; şi El este Cel ce infiltrează în toate o putere mistică a creaţiei, a relaţiei reciproce, a atracţiei şi respingerii, a mişcării şi vieţii.

De aceea, când auziţi spunându-se “Creato­rul a creat tot ceea ce este creat”, nu înţelegeţi că numai forma lucrurilor a fost creată de Creator dintr-o materie preexistentă, ci că însăşi materia a fost creată: Prin aceasta se manifestă deplină­tatea puterii creatoare a lui Dumnezeu, prin faptul că El a creat şi una, şi cealaltă.

Fie că materia constă din cele patru mari ele­mente – pământ, apă, foc şi aer – stabilite de gândirea antică, fie că acestea patru împreună cu toate celelalte constau dintr-o singură proto-materie de natură electrică, potrivit gândirii ştiinţifice moderne, nu merită să ne adâncim acum în acest subiect. Un lucru este sigur: atât urzeala cât şi bătătura fabricii universale repre­zintă invenţia şi creaţia lui Dumnezeu, marele Creator.

Poate oare gândirea omenească să pătrundă vreodată tot misterul şi toată măreţia acestei fabrici? Poate ochiul să o cuprindă ? Poa­te urechea să o audă ? Poate limba să o expri­me ? Figuri şi culori, numere şi propoziţii, muzi­că şi cântec, bucurie şi durere, vietăţi în apă, vietăţi în sol, vietăţi în aer, constelaţii străluci­toare – toate acestea oare nu vă conduc, o, aleşilor, mai mult spre o tăcere pioasă decât spre cuvântare ?

Să ştiţi totuşi că această splendoare miracu­loasă şi impunătoare a universului văzut nu e decât o strajă atrăgătoare în faţa intrării unui palat împărătesc, în faţa porţilor lumii nevă­zute, a împărăţiei spirituale îngereşti. Şi acolo, în spatele porţilor, se află adevăratul miracol, miracolul tuturor miracolelor, splendida măre­ţie a tuturor măreţiilor. Aici, unde Preaînaltul împărat al împăraţilor străluceşte în locul soare­lui: “Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa scrisă de Sfântul Ioan Teologul – 22, 5). Aici nici gândul, nici urechea, nici ochiul, nici limba nu folosesc la nimic. Ma­rele Apostol a fost ridicat în duh “până la al trei­lea cer…“, “a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le gră­iască” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – 12, 2-4). Astfel, în ceruri, în împărăţia spirituală a împăratului Creator totul de­păşeşte puterea noastră actuală de înţelegere şi expresie.

Şi lumea aceasta văzută, în comparaţie cu cea nevăzută, e ca o umbră comparată cu realitatea, ca un simbol comparat cu un spirit, ca tipăritu­ra comparată cu ideea, ca o amintire despre casă a celor exilaţi. Dar acelaşi Creator a creat ambele lumi, atât cea văzută, cât şi cea nevăzută. El, Unul, ţine în mâna sa neobosită si atotputernică ambele lumi – doar El, Creatorul. El, Unul, le conduce pe cărări misterioase, spre destinaţii misterioase pe care tot El le-a predestinat – El, blândul Tată al Domnului Hristos şi al tuturor aleşilor săi copii.

Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, a celor ce plâng pentru dreptate, adevăr şi viaţă. Nu este credinţa slugilor nedreptăţii, înşelăciu­nii şi morţii, a prietenilor râsului ce sfârşeşte prin disperare. Aceasta este credinţa celor scăl­daţi în lacrimi, care plâng din cauza neputinţei lor şi a neputinţei întregii omeniri. Ei caută Izvorul dreptăţii, al adevărului şi al vieţii. Şi acest Izvor le este dat. Astfel, lacrimile lor de durere sunt transformate în lacrimi de fericire, pentru că ei găsesc cea mai preţioasă comoară, adică pe Tatăl Atotputernicul, Făcătorul. Ce mai au ei de căutat când prin El li se dă totul ? Le rămân doar lacrimile de pocăinţă cu care ei spa­lă orice nedreptate şi înşelăciune şi se îndepăr­tează de moartea veşnică. Spălaţi cu lacrimile pocăinţei, ei devin blânzi şi îngăduitori faţă de fraţii lor ce se căiesc, faţă de tovarăşii lor de drum, pe cărarea ce duce la tărâmul etern şi îi ajută să descopere dreptatea lui Dumnezeu, Iz­vorul dreptăţii, adevărului şi vieţii.

Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, credinţa strămoşilor voştri, care nu au regretat niciodată calea anevoioasă şi lacrimile vărsate când au ajuns lângă Domnul şi au fost consolaţi. Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie până la sfâr­şitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă salvatoare ce nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dum­nezeu în sine. La Judecata lui Dumnezeu lor nu le va fi greu. Ei vor fi numiţi binecuvântaţi.

 

din meditaţiile Sfântului Nicolae Velimirovici

 

Cititi si:

• FILE DE PATERIC VIU CU PARINTELE CALCIU – ultimele sale zile de viata, la Spitalul Militar, povestite de maicile de la Diaconesti
• Ultimele zile ale Parintelui Gheorghe Calciu
• Fisier video cu secvente filmate de la inmormantarea parintelui Calciu – Man. Petru-Voda, 2006
• PARINTELE GH. CALCIU: “Prefer sa mor aici fara niciun compromis!”
• Parintele Calciu – cuvinte puternice, actuale si esentiale despre VORBIREA DE RAU IN BISERICA, LIMBAJ VULGAR SI MÂNIE: “Sa revenim la demnitatea limbajului!”
• PARINTELE CALCIU DE INVIEREA LUI 2003: “Sa ne iubim unii pe altii, acum cand ura invadeaza pamantul!”
• Fiul iubirii nu poate sa moara!

***

“(…) Vreau să vă mărturisesc dragostea pe care o am pentru voi toţi şi vă cer iertare pentru orice greşeală am făcut, că cine poate spune că este fără greşeală?!

Totuşi vă scriu această scrisoare cu gândul că dacă nu voi ajunge viu în America, prin ea să vă ajungă la urechi mărturisirea aceasta de dragoste şi de iertare… (…)

Sunt unii dintre dumneavoastră care cred despre ei că sunt mai buni şi judecă, iar acest lucru nu este îngăduit. Umilinţa şi smerenia sunt cheia tuturor virtuţilor. „Ce-ţi pasă ţie” – spune Sfântul Apostol Pavel – „dacă sluga aproapelui tău stă sau cade, dacă stă, pentru el stă, iar de cumva cade, pentru el cade.” Cine priveşte cu ochi duhovnicesc înlăuntrul lui nu va zice niciodată: „eu sunt drept”; această afirmaţie o face fariseul; ci, cuprins de jalea păcatelor pe care le descoperă întru el va spune împreună cu Sfântul Simeon Metefrastul: „eu sunt cel mai mare păcătos”. Nimeni în lumea asta nu este fără de păcat. Unul singur este, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care n-a avut nici păcat, nici măcar prăvălirea spre păcat. (…)

Ar trebui să pomenesc pe fiecare după nume cu mulţumire şi dragoste căci voi aţi fost copiii mei iubiţi şi bucuria zilelor mele. Ar fi însă prea lung şi mă simt obosit…

Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi, cu al Său Har şi cu a Sa iubire de oameni. Amin.

Preot Gheorghe Calciu,

31 octombrie 2006,
Spitalul Militar Bucureşti

***

” (…) Prietenilor mei de o viaţa, ucenicilor mei şi credincioşilor care mă vor însoţi pe ultimul drum, le mulţumesc… Dumnezeu să le răsplătească însutit dragostea, grija şi ajutorul pe care mi l-au dat! Nu sunt în stare să găsesc cuvinte de recunoştinţă pentru toate, cuvântul îmi este prea slab şi inima mea prea săracă, ca să pot exprima toată recunoştinţa mea pentru ei.

Pentru enoriaşii mei las acest cuvânt: Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă dintru aceasta că suntem fiii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiţi jertfelnici! Străduiţi-vă pentru zidirea bisericii! Rugaţi-vă şi milostiviţi-vă de cei în nevoi!

Arhitecţilor care au proiectat Biserica fără nici o răsplată materială, să le înmulţească Dumnezeu harul, să le răsplătească dragostea cu care au lucrat la proiect luni de zile pentru a ajunge la cea mai desăvârşită formă, prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Vă rog să păstraţi curată pictura bizantină, fără nici un fel de amestec cu alte influenţe. Numai pictură, culoare si lumină… nici o icoană în relief, nici o icoană atinsă de modernismul zilelor noastre!

Mulţumesc Consiliului Parohial care m-a susţinut şi ajutat. Duc cu mine în mormânt o dragoste uriaşă pentru voi, pentru jertfa voastră, pentru susţinerea mea în faţa greutăţilor, a micilor neînţelegeri şi a propriilor mele slăbiciuni.

Dacă am uitat pe unii, îi rog să mă ierte… Scriu asta pe patul spitalului, sunt slăbit şi fără îndoială că mintea mea nu-i poate cuprinde astăzi pe toţi cei care m-au iubit şi i-am iubit, dar Dumnezeu ştie dragostea mea pentru toţi, şi-mi iartă neputinţa.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi toţi! Amin.

12 noiembrie 2006,

Spitalul Militar Bucureşti,

Preot Gheorghe Calciu

(din: Testamentul Părintelui Gheorghe Calciu)

Decizie finala si irevocabila: preotul Crecan care a slujit cu un papistas a fost caterisit

11/18/2010 de admin

Ca urmare a semnalarilor din acest articol, oficialii BOR au luat act de fapta eretica a preotului Crecan Daniel din Bocsa Montana, jud. Caras Severin si spre surprinderea multora au respectat Sfintele Canoane care interzic slujirea impreuna cu ereticii. Nadajduim ca in cazul vizitei in Romania, papa sa fie considerat ceea ce si este: ERETICUL ERETICILOR si tratat ca atare. Mai jos aveti comunicatul Episcopiei Caransebesului:

Sinodul Mitropoliei Banatului respinge recursul preotului Daniel Crecan, depus din treapta pentru concelebrare cu un cleric apartinand altui cult.

Joi, 18 noiembrie a.c., la resedinta mitropolitana din Timisoara, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Banatului a respins recursul inaintat de preotul Daniel Crecan impotriva deciziei de depunere din treapta preotiei nr. 1682/25.10.2010, emisa de Preasfintitul Parinte Lucian, Episcopul Caransebesului urmare hotararii Consistoriului eparhial al Episcopiei Caransebesului.

Intrunit in sedinta de judecata, Consistoriul eparhial al Episcopiei Caransebesului a hotarat, la data de 19 octombrie a.c., ca preotul Daniel Crecan se face vinovat de concelebrare liturgica cu un cleric apartinand altui cult, in baza probelor administrate.

Fapta s-a petrecut in data de 23 mai 2010, in Duminica Rusaliilor, cand biserica pastorita de preotul Daniel Crecan isi serba hramul si a ajuns in atentia Oficiului canonic-juridic al Episcopiei Caransebesului la sfarsitul lunii septembrie, fiind sesizata de Cancelaria Sfantului Sinod.

Hotararea data de Consistoriul eparhial, dupa doua sedinte de judecata, a fost aprobata de chiriarhul locului, in conformitate cu legiuirile bisericesti si prin urmare, a fost emisa decizia pedepsirii disciplinare cu „depunerea sau pierderea dreptului pentru totdeauna de a savarsi vreo lucrare sacra, fara pierderea calitatii de preot, cu putinta de a fi intrebuintat in administratia bisericeasca”, la care se adauga „interdictia de a purta, pentru totdeauna si in orice imprejurare, reverenda preoteasca, vesmintele liturgice, precum si orice alt insemn clerical, incepand cu data de 1 noiembrie 2010”.

Intrunit in sedinta in luna iulie a anului 2008, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat, in baza Sfintelor Canoane, ca „nu este ingaduit niciunui cleric ortodox sa concelebreze Sfintele Taine si Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotarari pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxa, si in consecinta, vor suporta sanctiuni canonice corespunzatoare starii pe care o ocupa in Biserica: depunerea din treapta sau caterisirea, in cazul clericilor, si oprirea de la impartasanie a credinciosilor mireni”.

Invatatura de credinta a Bisericii Ortodoxe isi are exigentele ei bine definite si conturate in doua milenii de experienta si gandire duhovniceasca. Acestea constituie corpusul dogmatic al Ortodoxiei sobornicesti si apostolice peste care nu se poate trece fara a pierde identitatea crestina ortodoxa. Un preot sau un mirean care incalca aceste randuieli se exclude singur din comuniunea Bisericii. In cazul de fata, Consistoriul Episcopiei Caransebesului a luat act de incalcarea deliberata a invataturii de credinta ortodoxa si a aplicat hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, luata in duhul canoanelor Ortodoxiei.

Hotararea de astazi a Sinodului Mitropoliei Banatului, de respingere a recursului preotului Daniel Crecan impotriva deciziei episcopului Caransebesului, respecta asadar hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, precum si Sfintele Canoane si legiuiri bisericesti.

Biroul de presa al Episcopiei Caransebesului

Intuitia, visele si concluziile ratiunii noastre.

Despre dreapta judecata.

Despre rugaciunea pentru cei bolnavi

The Old Rectory Ianuarie 1958

(…) Eu am trimis felicitarile mele mai degraba decat voi. Apoi, suvoiul vietii m-a atras, incat nu am putut sa-ti mai scriu inca o data.

Noua, crestinilor, ne este firesc ca orice contact cu apropiatii nostri, sa-l incepem cu rugaciune si binecuvantare. Si eu mi-am creat o astfel de obisnuinta, incat orice scrisoare adresata celor in care am incredere o incep cu binecuvantarea mea. Acum, cand tu esti atat de nelinistita, sunt dator sa-ti raspund fara intarziere. Te rog sa ma ierti, iti spun cu mare sinceritate ca m-ai pus intr-o situatie dificila.

Tu-mi scrii: „Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum, as fi bucuroasa sa aflu ca eu am gresit”. Daca iti voi spune ca, de aceasta data, intuitia ta cu adevarat a gresit sau, cum scrii tu, „te-a inselat”, atunci ma tem ca nu vei fi cu adevarat multumita si bucuroasa de aceasta. Cu atat mai mult cu cat in privinta mea si a celor ce sunt cu mine aici tu nu te inseli pentru prima data. Daca eu nu-ti voi spune nimic in aceasta privinta si voi intarzia cu scrisoarea, tu te vei increde in intuitia ta si lucrurile nu vor fi deloc bune. In legatura cu acestea, eu ma repet putin. Multor oameni li s-a intamplat si li se intampla ca deseori visele lor sa se dovedeasca a fi profetice. Si, in felul acesta, ei[1] s-au obisnuit sa creada in visele lor. Lucruri asemanatoare se intampla multora si cu intuitia lor. Dupa cum spun parintii cu viata ascetica, este extraordinar de periculos. Cand este vorba despre lucruri de mica importanta, atunci greseala nu este atat de importanta. Dar daca se afla in discutie probleme de importanta majora, atunci fiecare greseala va avea ca rezultat catastrofe grave. Ceva asemanator se petrece permanent in lume cu o multime de oameni. Nu este de asemenea mai putin important si ceea ce se intampla cu increderea noastra ce depaseste limitele necesarului in decizia ratiunii[2]. In cartea mea, eu ating foarte pe scurt aceasta problema, vorbind despre limitele logicii noastre, adica ale gandirii noastre logice, despre faptul ca concluziile ratiunii noastre nu sunt niciodata absolut corecte[3]. Asa se intampla si cu rationamentele despre oameni. De aceea, s-a dat porunca celor ce cauta dreptatea: Nu judecati! (Matei 7, 1).

Ce judecata cautam noi la urma urmelor? Fara indoiala, pe cea absolut adevarata, daca noi suntem oameni autentici si nu „neoameni”. Asa si in cautarea noastra, a cunoasterii, noi ne straduim intr-o tensiune maximala a fiintei noastre sa cunoastem nu mai putin decat ADEVARUL ABSOLUT. Pentru orice OM NORMAL, adica creat cu adevarat dupa chipul lui Dumnezeu, acesta este un lucru foarte firesc si altul nu exista. In „gandirea noastra logica” insa este un viciu inevitabil: insuficienta fundamentarii.

Astfel, in mod obisnuit, din punct de vedere psihologic, oamenii isi inchipuie ca deductia rationamentului lor este CORECTA pana la evidenta. Dar daca ei sunt capabili de autoanaliza, pot de asemenea sa inteleaga pe cale logica ca aceasta evidenta este inselatoare. Si nu te poti opri la aceasta.

Pentru o judecata absolut dreapta, rationamentele si analogia trebuie sa fie purtatoare ale unei experiente atotcuprinzatoare si a unei cunoasteri inepuizabile. Noi cunoastem doar „in parte”, asa cum a spus Apostolul Pavel[4]. Desigur, si tu si oricare altul veti spune: “Atunci cum este posibil sa traiesti, adica sa actionezi in viata de zi cu zi?” Aceasta nu este un lucru simplu. Stiinta noastra este prea mare, telurile ce ii stau in fata sunt atat de marete, incat orice alta „stiinta” mandra prin sine in fata ei este NIMIC; ca de exemplu miscarea „lunaticilor” contemporani care este nimic in comparatie cu nemarginirea lumii. Este neindoielnic ca in aceasta lume totdeauna suferim oarecum. Este fireasca pentru noi nazuinta spre EXISTENTA FARA DE INCEPUT si CAUTAREA unitatii cu PRINCIPIUL oricarei EXISTENTE, dar in hotarele pamantesti si in vagaunile trupului nostru nu vom dobandi desavarsirea. De aici si suferinta noastra. Noi uitam „detaliile” acestui plan pamantesc; noi cedam locul oricarei fiinte; ne dam pe sine chiar spre pangarire, pentru a crea” o cariera, oricare ar fi ea. Suntem neputinciosi nu pentru ca suntem in realitate neputinciosi, ci pentru ca in „puterea” iubirii noastre fata de Dumnezeu si de aproapele cedam si ne retragem.

Astfel, prin aceste scurte cuvinte, te rog sa faci o deductie corespunzatoare, adica sa temperezi in primul rand, increderea, in intuitia ta si atunci vei gresi mai putin. Imi va fi mai usor sa te iubesc si tu insati vei fi mai libera in iubirea ta fata de oameni. Te rog sa crezi ca ai trecut rece, mai mult decat altadata, pe langa iubirea sincera ce ti s-a aratat. Stiindu-te pe tine ca pe cea care nazuiesti fierbinte spre ADEVAR si DESAVARSIRE, m-am hotarat sa-ti spun ca, dupa cuvantul aceluiasi Apostol Pavel, noi putem fi indatorati in multe privinte, dar nu in iubire. Imi vei spune ca este o adaptare a cuvintelor Apostolului Pavel. Da, este o adaptare pentru a sublinia faptul ca suntem datori sa-i iubim pe altii nu mai putin decat ne iubesc acestia pe noi. Este adevarat, N. te iubeste, dar nu mai mult decat altii. Zilele trecute am primit o scrisoare de la N. Ea scria: „Iata N. N. este un om de care nu te poti lovi, nu te poti zgaria”. Asa era si staretul Siluan. Cu toate ca nu toti sunt asemenea acestor oameni, dar ne staruim si noi sa fim mai putin mai „usori”…

(…) Deseori am spus oamenilor ca atunci cand sunt vindecati prin rugaciune si nu intentioneaza sa-si schimbe in mod radical viata lor, atunci ar face mai bine sa se foloseasca de medici obisnuiti[5]. Acestia isi primesc onorariul lor si totul se termina cu ei. Insisi doctorii nu isi iau mai multa responsabilitate asupra lor decat socotesc a fi necesar, si aceasta depinde de finetea fiecarui doctor. Legile statului ii apara pe doctorii „calificati”, adica pe cei cu diplome, de acuzatii, in cazul cand ei au adus prejudicii oamenilor prin neglijenta lor. In felul acesta, sunt posibile chiar infractiuni din partea medicilor, dar aceste neglijente le pot formula asa: „diagnostic gresit”. Si nu se mai intampla nimic cu ei.

Altfel stau lucrurile cu rugaciunea crestina. Cel ce se roaga ia, in chip launtric, asupra sa, in parte, suferintele celui pentru care se roaga si, in afara de aceasta, responsabilitatea pentru acel om in fata lui Dumnezeu. Iti spun aceasta, nu cu scopul de a refuza rugaciunile pentru N, ci pentru a-ti spune ca noi Il punem si pe Dumnezeu intr-o situatie „imposibila”. Este mult de vorbit despre aceasta, dar noi, intr-un fel sau altul, L-am dus pe Dumnezeu pana la Cruce, L-am omorat, iar acum cream o “teologie a mortii lui Dumnezeu”[6].

Stiinta contemporana a avansat considerabil in domeniul stapanirii fortelor naturii. Dar care este rezultatul? Creatorul naturii este inlaturat tot mai mult si mai mult din lume si din constiinta omenirii. Cu cat se descopera mai profund adevaratele „minuni” ale lumii, cu atat omul este mai putin sensibil la „minune”[7]…

Note:

[1] In varianta de fata, cuvantul „ei” a inlocuit cuvintele „multi neintelepti”

[2] In varianta initiala a scrisorii, parintele Sofronie si-a continuat ideea sa: “Pentru noi, activitatea rationala a creierului are putere de convingere interioara primejdioasa. Este greu sa gasesti oameni care_sa si inteleaga mediocritatea lor (pentru a nu spune „ignoranta”) si, in virtutea acestui lucru, sa fie foarte prudenti in concluziile lor. Eu am scris foarte pe scurt referitor la aceasta problema (asa cum ma straduiesc intotdeauna) pentru a se constientiza cu claritate faptul ca concluziile ratiunii noastre nu sunt niciodata absolut corecte, deoarece, pentru aceasta, ar trebui sa purtam in sine intreg universul si sa fim uniti cu desavarsire cu Creatorul tuturor…”

[3] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, p. 69.

[4] Cf. I Cor. 13,3

[5] Parintele Sofronie face referire la aceasta tema ca raspuns la rugamintea Mariei sa se roage pentru o ruda a lor. In scrisoarea sa din 2 ianuarie 1968 Maria scria : „Ea nu a fost botezata. Acum este bolnava si pe moarte, avand un traumatism din nastere. Este inconjurata de oameni care o iubesc, dar vreau ca tu sa o pomenesti din cand in cand”.

[6] Parintele Sofronie are in vedere aici unele forme ale teologiei radicale din anii ‘60. Ideea principala a teologiei „mortii lui Dumnezeu” consta in faptul ca notiunea de Dumnezeu, ca si Insusi Dumnezeu, si-a pierdut o oarecare importanta pentru Occidentul contemporan, deoarece existenta poate fi explicata si fara El.

[7] In aceasta scrisoare parintele Sofronie a facut o insemnare: „Aceasta scrisoare nu am expediat-o Mariei, temandu-ma ca o va primi cu durere si ca relatiile noastre vor deveni si mai delicate”. In varianta de fata a scrisorii, parintele Sofronie a introdus schimbari fata de textul initial. In scrisoarea anterioara, din 2 ianuarie 1968, Maria, raspunzand parintelui Sofronie la felicitarile de Craciun, scria: „Straniu lucru, in ciuda faptului ca in cuvinte nu am gasit nimic din ceea ce ar fi putut sa-mi insufle gandul ca te superi pe mine, eu am avut sentimentul ca scrisoarea adresata mi-ai scris-o fara nici un fel de caldura si poate cu un sentiment de iritare. Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum as fi bucuroasa sa aflu ca am gresit”.

***

Despre lucrarea asupra sinelui.

Despre intuitie si sfintenie

The Old Rectory, 13 ianuarie 1968

Draga Maria,

Sa se inmulteasca neincetat asupra ta binecuvantarile de Sus si pacea lui Hristos sa imparateasca in sufletul tau.

Astazi este o zi deosebit de importanta, deoarece am inceput scrisoarea mea cu rugaciunea ca cele de sus sa se coboare asupra ta. Tu ma obligi sa-ti scriu neintarziat, deoarece ultima mea scrisoare te-a tulburat. Tu imi scrii: “Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum as fi bucuroasa sa aflu ca eu am gresit”. Te rog nu mai pune omul intr-o situatie atat de dificila cand poti gasi ceva negativ la orice raspuns. Astazi vreau sa-ti scriu nu numai ca intuitia ta, relativ la scrisoarea trimisa, a fost neadevarata si ca, in general, faptul de a te increde atat de profund in intuitia ta nu este un lucru lipsit de primejdii. Nu trebuie sa te indoiesti de faptul ca eu am avut intotdeauna fata de tine cele mai bune sentimente. Tu ai o inima minunata, dar chiar si asa, trebuie sa mai lucrezi inca la tine insati, ca sa fii si mai calda cu oamenii care te iubesc. Sa devii o persoana care sa nu zgarie, cu care sa nu se insele si de care sa nu se loveasca nimeni. Asa era staretul Siluan.

Ei, Maria, daca este vorba despre lucruri degrab-trecatoare, atunci greseala nu este atat de esentiala, dar daca noi incredintam intuitiei noastre probleme de maxima importanta, atunci orice greseala poate fi periculoasa si chiar mortala pentru om. Relativ la aceste probleme, fii cu luare aminte la experienta vechilor nostri asceti care nu permit sa ne incredem intr-o asa mare masura in intuitia noastra.

Din pacate, aceasta greseala, se savarseste permanent in lume. Noi ne folosim, in mod inevitabil, de „aparatul” pe care-l avem. Fidel sau infidel, radarul nostra, care este inima, nu poate fi trecut cu vederea. Pentru a infrange increderea noastra, trebuie sa ducem o intensa munca sufleteasca si intelectuala. Intuitia noastra ar fi dreapta cu adevarat daca si noi am fi cu adevarat sfinti. Daca nu am dobandit aceasta sfintenie, atunci si intuitia si logica noastra lucreaza incorect. Eu am scris undeva: „Concluziile ratiunii noastre ni se prezinta noua ca fiind imanente din punct de vedere psihologic, evidente si indubitabile”[1]. Dar daca am gandi cu adevarat, mai profund, daca este asa, atunci ne-am incredinta ca un asemenea lucru nu se poate intampla cu noi. De ce? Deoarece, pentru om, unica necunoscuta este doar judecata absolut dreapta. Dar pentru aceasta este necesar sa fii inzestrat cu o vedere dumnezeiasca, pe care noi n-o avem. In gandirea noastra logica exista un defect ce nu poate fi inlaturat si anume acela al argumentelor sau al fundamentelor pe care le avem, in virtutea carora facem deductia; in realitate niciodata nu sunt suficiente. In existenta noastra marunta, cotidiana, o astfel de logica cu deductii insuficiente pare oarecum folositoare, dar in cautarea Vesnicului Adevar noi iesim dincolo de limitele celor vazute si gandite de noi. Acest lucru nu ne este permis sa-l uitam. Fara prea multe si indelungate lamuriri, ingaduie-mi propunerea de a-ti modera increderea in intuitia ta…

[1] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, p. 69.

Numele celebrelor opere brancusiene nu-s cele originale

Liviu Popp

Dragii mei, iata ce mi-a scris un prieten de-al nostru si consider ca e bine sa va comunic aceste lucruri importante.

Doamna M, este o problema mai grava cu Brancusi. Am aflat de la un doctor de aici, care acum este mort, a murit in 1999, el locuind lânga Târgul Jiu: Parintii sai au fost directori la scolile din Tg. Jiu cea de baieti si cea de fete. Tatal sau, Matei Stoicoiu, a cumparat o casa chiar în oras, pentru a fi aproape de scoala.

Într-o vara, când se plimba prin parcul de la Târgul Jiu l-a întâlnit pe Brâncusi prin parc. Ei se cunosteau de la clasele primare. L-a întrebat de ce a veni, iar el i-a spus ca vrea sa cerceteze locul prin parc, unde sa amplaseze niste monumente, care au fost comandate în memoria eroilor din primul razboi mondial. Apoi Matei i-a spus ca o sa-i faca cunostiinta cu fiul sau, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu. Astfel ca atunci când Traian la cunoscut pe Brâncusi, a ramas impresionat. Traian era suparat atunci când îmi povestea de comunisti, ca au schimbat adevaratele nume ale operelor brâncusiene, anume: “Coloana infinitului” din  “Coloana sacrificiului infinit”– dat de eroii nostrii. Pe de alta parte daca numarati modulele (de fapt sunt sicrie – ale sacrificiului infinit) din care este alcatuita coloana, veti obtine un numar care reprezinta anul când a fost primul razboi mondial si termina cu o jumatate din modul, adica reprezinta jumatatea anului respectiv, jertfa continua a neamului românesc.

Al doilea monument, asa cum l-a conceput Brâncusi, este o masa înconjurata de 12 scaune. Deci nu “Masa tacerii”, ci “Masa apostolilor neamului”, iar în mijloc s-ar afla însusi Iisus Hristos.

Al treilea monument arata ca o poarta, dar nici pe departe nu este asa ceva. Deci nu se numeste “Poarta sarutului” caci nu are legatura cu memoria eroilor, ci “Monumentul Intregirii neamului”, deoarece fiecare stâlp este alcatuit din 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai înseamna si unitate. Deci acestea reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame – România.

Trebuia sa stie lumea ca Brâncusi a fost un sculptor simbolist. Comunistilor nu le-au placut numele. De atunci a ramas asa, iar românii parca sunt drogati, nu vor sa schimbe nimic.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Sursa: http://hamangia.ro/brancusicenzurat.html

Lucrarea lui Salvador Dali care îl înfăţişează pe Cristos răstignit dintr-o perspectivă neobişnuită faţă de reprezentările uzuale e deosebit de cunoscută publicului larg.

Salvador Dali, „Crucifixul sfântului Ioan al Crucii” (1951)

Dali, educat ca ateu voltairian – căruia îi este atribuit uneori, eronat, gândul: „Slavă Domnului că sunt ateu” (al cărui autor e însă prietenul său, Louis Buñuel) –, se pare că şi-ar fi găsit drumul către credinţa catolică cândva spre sfârşitul deceniului al patrulea al secolului trecut. Binecunoscut ca personaj excentric şi megaloman, obişnuia să vorbească despre sine însuşi la persoana a treia, numindu-se „divinul (sic!) Dali”… se plimba pe strazile New-Yorkului zornăind dintr-un clopoţel pentru a le atrage atenţia trecătorilor asupra magnificei sale apariţii… un personaj pitoresc, pentru care smerenia şi sărăcia evanghelică nu păreau a avea vreo semnificaţie… Nu contest geniul artistic al lui Dali (nu am căderea necesară) şi nici nu sunt surprinsă că un ex-ateu ar fi dorit să picteze Răstignirea (explicaţia lui Dali asupra „viziunii cosmice” care i-a inspirat lucrarea se subscrie megalomaniei sale intelectuale)… Cheia de interpretare care înscrie crucifixul într-un triunghi îndreptat în jos (aluzie la Sfânta Treime, a cărei grijă se îndreaptă din ceruri înspre pământ) mi se pare interesantă şi coerentă cu subiectul. Dar… prefer, de departe, modelul care l-a inspirat pe Dali.

Probabil că e imposibil să studiezi această lucrare fără a şti (măcar din titlu, dacă nu după o abordare mai aprofundată) că perspectiva ei inedită i-a fost inspirată lui Dali din singurul desen al Sfântului Ioan al Crucii ajuns până la noi (biograful carmelitan al sfântului Ioan, Bruno de Jésus-Marie, a prezentat desenul în 1945 şi 1950 pictorilor momentului, José Maria Sert şi Salvador Dali).

Desenul sfântului Ioan al Crucii (1474-1477)

Acesta transpune o viziune primită în timpul unui extaz mistic trăit cândva între 1474 şi 1477 în mănăstirea carmelitană a Întrupării din Avila. Lucrarea, de dimensiuni reduse, schiţată de sfânt pe un simplu pergament, a fost dăruită de către Ioan surorii carmelitane Ana Maria de Jésus, una din fiicele sale spirituale. În ciuda lipsei de pretenţie artistică şi a dimensiunilor modeste, desenul sfântului Ioan rămâne absolut spectaculos. Crucifixul e plasat, înclinat, în partea dreaptă a imaginii, iar autorul înfăţişează „perspectiva”  (dacă ne este îngăduit să spunem aşa) a lui Dumnezeu-Tatăl asupra evenimentului de pe Golgota – din câte se ştie, este prima reprezentare a crucificării din această perspectivă. Unghiul inedit permite sublinierea unor detalii ale suferinţei extreme (un trup fără viaţă, contorsionat, acel „eu sunt vierme şi nu om” al Ps 22/21, 7), în care chipul lui Cristos rămâne ascuns privitorului. Subtilul joc de lumini şi umbre învăluie lemnul crucii într-o lumină caldă, proiectată de sus. Lucrarea trebuie interpretată în lumina doctrinei mistice a sfântului privind iubirea divină, explicitată exhaustiv în poemul al VII-lea din „Romances” (excelentă integrala operei poetice a Sf. Ioan al Crucii, bilingvă, editată de „Christiana” în 2003, după care reproduc traducerea):

„Deci pe plac îmi este, Tată / ce Mărirea-ţi porunceşte / căci acesta-i chipu-n care / mila ta se preavădeşte. / Arătase-va puterea, / mila şi dreptatea ta, / iar eu merge-voi în lume / şi de veste îi voi da / ce desfăt şi ce mărire întru tine va afla. / Merge-voi să îmi caut soaţa / şi asupra mea voi lua / multele poveri sub care / pătimeşte firea sa. / Iar ca ea sa aibă viaţă, / pentru ea voi şi muri / şi scoţând-o eu din valuri, / înapoi o vei primi.

Desenul transmite această imagine a lui Cristos-Mire trimis în lume de Tatăl pentru a căuta sufletele-mirese, care ajung a se uni cu El în contemplaţie şi pe care El le redă Tatălui. Sufletul chemat de Isus e atras în lumina mântuirii; pentru acest suflet îşi întinde Isus mâinile pe cruce şi îndură întreaga suferinţă a pătimirii.   

În raport cu valenţa mistică a lucrării sfântului Ioan, Răstignitul lui Dali nu poartă nimic din suferinţa relatată de evanghelii, aduce mai curând cu un zeu al antichităţii greceşti (dealtfel, pentru silueta lui Isus i-a pozat un cascador celebru). René Huyghe, fost restaurator-şef la Luvru, explicitează perfect diferenţa dintre cele două lucrări, situată la nivelul cauză-efect: „Sfântul Ioan al Crucii se sustrage habitusurilor vizuale cărora le este tributar orice artist. El nu cunoaşte nimic în privinţa regulilor şi barierelor viziunii contemporane; nu e condiţionat de viziunea artistică a secolului său; nu e condiţionat de nimic altceva decât de obiectul contemplaţiei sale… Perspectiva verticală – îndrăzneaţă, aproape violentă, acentuată de lumini şi umbre – în care l-a surprins pe Cristos, nu îşi găseşte egal în arta contemporană; în contextul acestei arte, ea rămâne de neconceput”.

Răstignitul sfântului Ioan e cu adevărat transcendent, al lui Dali e doar o imagine frumoasă, surprinzătoare. Întocmai ca şi viziunea inspiratoare, Cristos pictat de Dali e cosmic, grandios, în vreme ce al lui Ioan e mistic, interior… Precum iubirea desăvârşită, simplă, intensă  faţă de acest Răstignit, aşa cum este ea exprimată în magnificul sonet închinat „Lui Cristos crucificat” – atribuit incert când sfintei Tereza de Avila, când sfântului Ioan al Crucii (oricum, explicitare profundă a aceleiaşi spiritualităţi carmelitane a întemeietorilor):

„Nu spre-a afla în ceruri vreo răsplată / îţi dărui, Doamne, casta mea iubire, / şi de-mi strunesc năravul după fire, / nu-i spre-mbuna gheena-nfricoşată. / Tu singur faci ca inima să-mi bată / de cum îţi văd cumplita răstignire; / domol mă prazi, simţire cu simţire, / când chipul tău pe cruce mi se-arată. / Şi-atâta mă-nfiori cu mila ta / că, Doamne, te-aş iubi şi fără cer, / şi fără iad eu tot te-aş asculta; / nimic nu vreau iubindu-te aşa, / ci nesperând la toate câte sper, / precum te-ador, la fel te-aş adora”.

CÂTEVA GÂNDURI SMERITE ALĂTURI DE CREAŢIA MARELUI BRÂNCUŞI

de Virgil Maxim

Mai întâi, toată gratitudinea noastră pentru strădania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare “Imagine şi simbol la Brâncuşi”, a intuit actul fundamental al creaţiei brâncuşiene, privirea din lăuntru a operei, din Dumnezeu a Creaţiei, din pogorământul Raţiunii divine în Cuvântul Său întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult şi mai deschis, dar la data apariţiei lucrării, chiar şi “cititul printre rânduri” constituia o primejdie şi pentru autor şi pentru editură. Şi dacă, oarecum, în parte, planul lucrării mele (Închinare) se suprapune pe planul “Imagine şi Simbol la Brâncuşi”, vina este a mea.

*

Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini !
Cu fulgere de lumină supranaturală, ceea ce înseamnă revelaţii…

De aceea, orice judecată rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, ireversibil, o sancţiune, o sentinţă de condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică, împotriva, întâi, a celui ce rosteşte şi n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude, dacă n-o respectă.

De aceea zice Iisus: “Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit vă va judeca”. De aici şi starea de vinovăţie pentru actul cunoştinţei pe care-l are cineva, faţă de actul cunoaşterii, adică netransformării lui în act de traire.

Pentru că acest cuvânt nu mai este o simplă noţiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligaţie de conştiinţă pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viaţă şi de moarte pentru cel care a luat cunoştinţă de el.

Acest cuvânt conţine în el fulgerul iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit raţiunea creată a îngerului şi omului şi pe care raţiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.

Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoştinţa adevărului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatăl) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.

Acesta este înţelesul expresiei Mântuitorului : “Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.

Şi acum, aparent, o diversiune:
Două sunt păcatele fundamentale pe care Dumnezeul-Creat, omul, le-a săvârşit şi le săvârşeşte împotriva Creatorului său şi împotriva sa, excluzându-se din comuniunea cu semenii şi cu Creatorul şi ele sunt complementare: îngâmfarea (trufia) şi desfrânarea, fiecare cuprinzându-se şi spiritual şi material unul într-altul, din ele decurgând toate celelalte.

Îngâmfarea (trufia) înseamnă situarea în postura singurului care poate spune: “Eu sunt, cel ce sunt” (Iahve-Dumnezeirea), prin aceasta, necurăţia minţii, (a sufletului), fiind desăvârşită la categoria înger (duh) şi ireversibilă deci în spirit, ca unul ce nu poate trăi condiţia devenirii (căderii şi ridicării, a morţii şi învierii) spre deosebire de om, căruia această condiţie i-a fost dată ca posibilitate de salvare, plătind cu dispariţie vremelnică (moartea trupului material, apoteozând Eternitatea), învierea în trupul imaterial. De aceea, îngâmfarea te scoate din comunitatea şi comuniunea spiritelor sfinţite, prin întunecare, prin răsturnarea lui “Exist” (Sunt) în non exist (nu sunt), rămânând o conştiinţă (spirit) sancţionată prin însăşi cuvântul “Non” (nu), opus oricărui cuvânt (de fapt singurul, care le cuprinde pe toate), care se confirmă prin cunoaşterea ţi recunoaşterea Eu-lui şi a eu-lui celorlalţi (a lor, celor creaţi).

De aici şi această formidabilă exprimare a Sf. Ioan Evanghelistul: “Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe aproapele, (fratele său)”… iar Mântuitorul spune clar: “Eu în ei şi ei în Mine, pentru ca toţi să fie una în noi”… (Ev. Ioan).

De aceea păcatul acesta este groaznic pentru condiţia spirit, respectiv pentru diavol.

Căci în timp ce Iahve (Dumnezeirea) cuprinde în sine trei ipostaze” Existenţa, Enunţarea ei şi Realizarea, (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), diavolul, reducându-se la “monos”-ul (fără conştiinţa existenţei în sine, fără posibilitatea de a enunţa această existenţă şi fără realizarea prin sine a actului creaţiei), desfiinţează astfel esenţa Existenţei, dragostea, înlocuind-o cu opusul ei, ura, luptându-se de fapt împotriva propriei sale existenţe şi neputându-se totuşi desfiinţa, realizând în felul acesta iadul, tragedia neputinţei de a trăi în, şi a cuprinde în sine iubirea de alţii în lumina lui Iahve, Cel ce le are pe toate din sine, în sine şi prin sine ( a se, per se, in se).

Desfrânarea, vizibilă mai ales în trup la categoria om, (Dumnezeul-Creat) este necurăţia trupească, ascunsă în spirit în dorinţa de posesiune a creaţiei, de integrare în sine a formelor eterne prin frumuseţe divină, având ca finalitate satisfacţii instinctuale şi nu multiplicarea chipului lui Hristos în creaţie.

Desfrânarea te scoate din comunitatea şi comuniunea trupurilor sfinţite (adică din Biserică, din trupul mistic al lui Hristos, ca mădular infectat, care trebuie extirpat dacă nu se vindecă. De aceea Sf. Ap. Pavel scoate pe cel desfrânat din comunitate până la vindecare. (I Corinteni, Cap.V)

Dumnezeu desfiinţează naşterea din poftă bărbătească şi trupească prin preluarea creaturii într-o înfiere, transferând prin apă şi Duh, natura umană în condiţia naşterii din Dumnezeu şi desfiinţând astfel stăpânirea lui satan asupra creaţiei. Această naştere nouă pe care n-o pricepea Nicodim şi pe care omul, chiar după botez, o desconsideră şi o ignoră, i se face mai grea acuză pentru că în acest caz, actul desfrâului nu mai este un act inconştient ci unul conştient. Sf. Ap. Pavel pune pe Anania şi pe Safira în situaţia de a-şi rosti în spirit sancţiunea morţii definitive, pentru actul desfrâului aparent nu în trup (dar pentru satisfacţii trupeşti) şi mândria falsei lepădări de cele pământeşti ci în duhul personal şi în duhul trupului mistic al lui Hristos, în Biserică.

Pentru a preciza gravitatea acestui păcat, Sf. Ap. Pavel explică cu claritate fără echivoc: “Orice păcat pe care-i face omul este în afară de trupul său (mistic), dar cine săvârşeşte desfrâul (curvia) păcătuieşte în însuşi trupul său (mistic) (I Corinteni).

Acestea au fost un fel de paranteză pentru a putea înţelege cele ce urmează.

Pentru că acest mare monah al culturii româneşti, Brâncuşi, nu va putea fi înţeles decât cunoscându-i nu numai forţa pe care o dau cultura, talentul şi tenacitatea, ca să nu zicem ambiţia de a fi original, ci actul străduinţei spre puritate desăvârşită, spre sfinţenia şi simplitatea vieţii, conştient că harul lucrează prin cei puri.

De aceea, cine vrea să despartă opera lui Brâncuşi de Creştinism, de creştinismul românesc (şi veţi vedea de ce spun aşa), nu va înţelege nimic din creaţia lui.

Toate elementele de simbol, ancestral am putea spune, folosite de acest mare creator, se purifică şi se topesc în viziunea creştină.

Aceste elemente revelate cu anticipaţie omului, pentru a-l recunoaşte prin ele pe Cel ce le-a purtat dintru început în Sine, pe Hristos, Brâncuşi le regăseşte în arta străveche românească…

Brâncuşi nu este un creştin de paradă, nici unul de rit.

El se ridică deasupra formulelor şi formelor mărturisite, deşi se serveşte de ele. Dar face din ele idei, transfigurându-le, trecându-le în metafizic, prin înţelesul pe care-i capătă acestea în spirit, imprimând formelor linia ascendentă, sublimând parcă materia, obligând spiritul prin contemplare, să se detaşeze de materie.
Nu existenţa materială sau biologică ci spiritul ei este acela care dă sens existenţei văzute (formei receptate).

Din orice existenţă văzută (percepută de altfel prin toate simţurile noastre trupeşti şi sufleteşti) trebuie să transpară spiritul care o susţine în această stare de existenţă individuală, unică.

Odată despiritualizată, orice existenţă devine posibilă dispariţiei, morţii (procesului de degradare şi descompunere în elementele incapabile de reprezentare existenţială).

Ori, tocmai acest act îi realizează Brâncuşi:

El pune materia în situaţia de a-şi legitima existenţa prin spiritul care a informulat-o, obligând pe receptor la un act de întâlnire în metafizic, cu spiritul artistului, ascuns în mesajul obiectului creat, aşa după cum Creatorul Etern este “văzut” (“întâlnit”, “cunoscut”) în creaţia Sa.

Şi această corespondenţă înt5re spirite are loc tocmai pe acest “soclu” material care devine astfel, el însuşi, purtător al nobilei atenţii şi intenţii a spiritului Creatorului Etern.

De aceea dictonul lui Brâncuşi “să creem ca Dumnezeu”, însemnează pentru el a (re)încărca materia cu sensul pe care Creatorul i-a avut ab iniţio în intenţia Sa (în Planul Său), adică de a o face nemuritoare, de a o înveşnici.

“O sculptură (orice creaţie artistică, zicem noi, extinzând gândul lui Brâncuşi) nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său ci se continuă în cer…” (în înţelesul spiritual n.n.).

“Materia se sfinţeşte sau se întinează în funcţie de intenţia cu care o atingem” va zice un părinte al pustiei (fără certitudine Sf. Antonie cel Mare, fiindcă am citat din memorie).

Aşa cum, frământând lutul şi suflând asupra lui Duh de viaţă, Dumnezeu a dat sens existenţei material-spirituale, conştiente, subiective, tot aşa artistul respectiv, Brâncuşi, “încarcă” materia (existenţele, subiect, create)cu un suflu spiritual pe care-i comunică spiritului ce le contemplă.

Orice om de cultură care caută esenţa lucrurilor se întâlneşte în final cu Dumnezeu, chiar dacă iniţial nu a dorit sau nu şi-a dat seama de acest lucru (fapt). Această întâlnire îi va fi fatală: va trebui să mărturisească Adevărul. Şi nu va mai avea niciodată linişte, absolut niciodată, până nu se va situa sub toată zidirea. (Recunoaşterea ignoranţei în condiţia cunoaşterii luciferice).

Dar atunci va fi salvat integral, prin Raţiunea divină care-i va satisface dorinţa de cunoaştere, prin Împărtăşirea cu Cuvântul Său Întrupat (întru care şi prin care sunt toate), crescând în acest act de cunoaştere pe măsura dorinţei de desăvârşire.

Boala de care suferă astăzi omenirea şi de care va suferi orice om şi orice comunitate omenească care se desparte de Biserica lui Hristos este inaniţia spirituală (Neputinţa de a împlini dragostea totală faţă de Dumnezeu şi de fraţii (aproapele) lui).

Aproape nimeni nu vrea să mai trăiască prin Adevărul Etern.
Fiecare vrea să trăiască prin “adevărul” său particular, egoist !

Un egocentrism ajuns la paroxism, la exacerbare. Dar în această postură, cei în cauză se vor întâlni cu Lucifer, căci: “Dacă nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi…” zice Mântuitorul. Iată sancţiunea fără rezervă rostită evreilor de Mântuitorul, ei care credeau că vor putea fi integraţi în fericirea eternă a lui Avraam, fără recunoaşterea, mărturisirea şi consumarea Adevărului, în însuşi trupul şi sângele Dumnezeului-Om pâinea coborâtă din Cer… şi că slujirea societăţii, invocată de foarte mulţi, fără slujirea lui Hristos, fără conducerea ei spre Dumnezeu, este o formă deghizată de mândrie luciferică : “Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zice iarăşi Iisus.

Deci orice gând, orice cuvânt, orice faptă, intenţie sau chiar gest, care nu duce, nu indică sau nu sugerează obiectul slujirii supreme – Dumnezeirea – este un act mort.

Finalitatea nu-i va integra.

iar omul trebuie să lucreze, să slujească în aşa fel încât să aibă personal conştiinţa şi să trezească în semeni conştiinţa că va fi confirmat (proiectat) de (în) Eternitatea divină, împreună cu cei ce primesc slujirea lui. Toată opera lui Brâncuşi, acest monah al culturii româneşti, este o metaforă a sufletului românesc îngenuncheat discret în templul creaţiei Dumnezeului – cel – viu.

La noi, creştinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bogotă de credinţă…

La noi creştinismul este un stil de viaţă. (Nu spun eu pentru prima dată acest lucru).

De aceea am zis mai sus : “Creştinismul românesc”.

Un stil de viaţă inconfundabil, la care sufletul românesc (al comunităţii şi al persoanei) n-a trecut prin hotărâri administrative sau politice, nici din necesitatea de a suplini o lipsă, ci din dragostea de a comunica cu Adevărul, revelat în Cuvântul care strigă : “Veniţi la Mine”, “Eu sunt lumina lumii”!

În acest ataşament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în această stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a născut aşa cum se naşte un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inimă în trupul său.

Poate că acest fapt s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar constatăm istoriceşte şi implicit spiritualiceşte.

Constatăm că în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual, determinat de vreo formă de păcat existent în trupul său, i-a întors la Dumnezeul lui, nu la Dumnezeul “lumii”. Şi acesta este un fapt  care pare curios multora : consecvenţa acestui ataşament şi comuniunea rămânând nealterată faţă de forma şi fondul iniţial. Căci pentru român, fiecare neam are un Dumnezeu care nu e ca al lui sau şi al lui.

Dumnezeul românului ar putea fi dumnezeul oricărui neam sau popor, dar Dumnezeul fiecărui neam sau popor n-ar putea fi Dumnezeul lui (al românului).
De ce?
Pentru că în Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toţi aşa cum sunt, necenzurându-le libertatea prin vreo constrângere văzută sau nevăzută: “Câte bordeie, atâtea obiceie!”, păstrându-şi deci aceeaşi libertate pentru sine, fără vreo constrângere, fără vreo cenzură exterioară, sau impusă de cineva chiar în numele lui Dumnezeu, afară doar de cea interioară, de cea a conştiinţei lui. Libertatea îi dă condiţia de Om. De aceea el nu va lupta niciodată pentru proprietatea pământului (socială şi naţională) despărţind-o de legea de viaţă a acestui pământ, legea românească fiind legea sinonimă cu legea creştină, iniţială, în care s-a născut şi pe care a moştenit-o nealterată. El nu se teme de cel străin ca individ, ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufletească faţă de libertatea celorlalţi.
De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el, este un iniţiat şi un investit, dar nu şi un cenzor al conştiinţei lui, dacă nu se identifică cu Adevărul, în numele căruia vorbeşte. Nu se sminteşte, despărţindu-se de Adevăr, din cauza greşelilor lui omeneşti, ci lasă loc judecăţii Supremului Judecător: “Mare-i grădina lui Dumnezeu!” va zice făcându-şi şi cruce.

Dar când acest iniţiat se identifică cu viaţa (sau tinde) cu Adevărul, pe care-i cunoaşte foarte bine şi el, (românul), atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.

Şi nu numai el (sacerdotul), ci orice semen al său care egalează sfinţenia. Şi sfinţenia pentru român, nu trebuie decretată de vreun sobor. Aceasta este o treabă de ordin inventarietiv.

El simte această sfinţenie care i se impune ca un flux, ca o putere, din care nu poate ieşi sau peste care nu poate trece, ignorând-o!
Recunoaşterea acestei puteri a spiritului sfinţit al aproapelui său, stă într-un act tăcut de venerare interioară, a acestui chip, care s-a transfigurat în lumină.

De aceea acel chip rămâne, pentru el, Icoană ! Icoană vie, cu puteri fecundative, tainic, a tuturor puterilor lui spiritual-morale, mai întâi şi apoi bio-fizice, dorind aceeaşi înălţare, devenindu-i model sau reper în viaţă.

De aceea, (poate părea curios pentru cel ignorant în cunoaşterea sufletului românesc), pe acelaşi perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu şi Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca nişte tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii sfinte din casa lui, care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.

(Munţii Apuseni, Bucovina, Munţii Olteniei, etc… )

Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi, moşi, părinţi, sunt în Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondenţă vie cu cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul atemporal, în spaţiul aspaţial, în Eternitate, în Veşnicul prezent dumnezeiesc.

De aici şi sentimentul şi chiar siguranţa integrării lui în creaţie, în Planul divin, ca element creat pentru Eternitate între alte elemente eterne în Dumnezeu… şi acum, puteţi privi, aş spune mai bine, puteţi contempla opera lui Brâncuşi, căci de fapt, în toată diversitatea ei aparentă, ea este una, aceea a depăşirii timpului şi spaţiului, a zborului, a înălţării, a transfigurării taborice…

Iisus a făcut tină, a uns ochii orbului şi i-a zis: “Du-te şi te spală la scăldătoarea Siloamului” (care tălmăcindu-se înseamnă trimis).

Oarecum parafrazând, Brâncuşi plămădind tina acestui pământ românesc ne unge ochii minţii, trimiţându-ne la Siloamul Târgu-Jiului: “Duceţi-vă la Târgu-Jiu şi spălaţi-vă ochii minţii, în baia contemplării ca să vedeţi nemurirea în actul recunoştinţei faţă de Dumnezeu”.

Pe acest altar, comun tuturor vetrelor româneşti – masa tăcerii – rotundă ca o pâine şi ca ţara, vorbitoare tainic pentru cei ce o înconjoară; Brâncuşi, ca un sacerdot învestit al spiritului neamului său, oficiază în numele vieţii-naşterii şi morţii-Învierea, prin liturghia dragostei de cunoaştere a Absolutului divin, spre care actul de recunoştinţă, laudă şi mulţumire se înalţă într-un zbor succesiv de generaţii suprapuse (modulele coloanei) într-o continuitate infinită.

Căci dacă în această trilogie de la Târgu-Jiu nu vedem sufletul neamului românesc în lumina recunoştinţei celor vii pentru primirea celor mutaţi la Dumnezeu ca jertfe pentru Adevărul revelat, mărturisit şi apărat de-a lungul a două mii de ani, pe acest pământ, ce altceva aţi putea vedea ?

Ar fi o blasfemie !

Dar iată-mă într-o postură care mă jenează în cuget: eu să vorbesc despre Brâncuşi ?

Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaştere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice şi despre el şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se pare că i-ar înjosi. Ca şi despre Sf. Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii !

Despre M. Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis.
I s-a dat cu o cărămidă în cap ! De ce ? Procesul acestei crime încă nu este pe rol. Dar va fi pus !
Ştim cu anticipaţie că Eminescu era “piatră de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.

Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfei supreme, împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând-o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: “Astăzi vei fi cu Mine în rai !”

Analizându-se opera lui Eminescu (de fapt nepublicată vreodată integral, căci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), ni se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră “Rugăciunea către Maica Domnului : Rugămu-ne’ndurărilor/ Luceafărului mărilor ” ? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu : Rugăciunea.
Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.

O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriu-zisă e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate dornică de Absolut.

Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, etc… îl pun pe acelaşi perete sfânt în casele românilor. Eminescu e un “drept” al neamului românesc ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător.

Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii Lui orbitoare creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza Luminii Lui, decât acelea ce-L vor fi preamărit.

De aceea, nu “Luceafărul” , nu “Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial îl va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci Rugăciunea.

Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos:

Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară
Din valuri ce ne bântuie
Ridică-ne, ne mântuie
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie !
Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.

Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi s-a încântat în faţa frumuseţii creaţiei divine, aceste frumuseţi le-a cântat încântându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice şi-a alergat conştient, căzând în genunchi într-un act de contemplare şi adorare a Adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre (sale) omeneşti.

“Înţelepţii lui Dumnezeu, făpturii n-au slujit, ci Făcătorului !” (Cântare de laudă bisericească pentru Sfinţi).

În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi implicit a Hristosului, Eminescu face din darul său (talentul său) şi prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii.
E cel mai mare act de viaţă pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în condiţia de pământean.
În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.
Astăzi, veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:
(Pofta inimii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”). (“D’abord la politique”). Aşa i-a zis şi Satana, Mântuitorului, pe muntele Carantaniei:
“Iată lumea şi slava ei, Ţie ţi-o voi da, dacă te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc” (Matei – citat din memorie).
Minţea ca ţi în Eden. Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale.
De ce ?
“Căutaţi MAI ÎNTÂI Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi TOATE CELELALTE se vor adăuga vouă !”.
Astăzi, chiar în spatele aparentei “fapte bune”, stă afaceristul.
Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat.
“Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zise Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu şi-o revendică, pentru că nu i-a fost atribuită. Un alt Dumnezeu o revendică : egoismul tău luciferic.
De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul când dăruieşte ceva zice: “Primeşte darul acesta şi zi: Bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte – Mulţumire lui Dumnezeu!).
De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină.
În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mamă suferind, lângă o surioară paralitică şi jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilinţă, mai mulţi decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului Ei, crucificat şi înviat, supremă mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru  cealaltă viaţă.
Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens creştineşte şi a murit creştineşte. Uitaţi-vă la toată simplitatea ţi comportarea vieţii lui aproape schivnicească, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului.
Cu atât mult această capacitate de jertfă e mai de admirat, cu cât condiţiile ispitei sunt şi ele mai mari.
Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci de mămăligă cu făcăleţul lui, un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc.
Acestei icoane i se cuvine cinstire!
Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti şi sufleteşti ai neamului românesc şi voi care loviţi acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.
Şi sunt foarte mulţi!
La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi ?!

Conceptul creştin „păcat“ din perspectiva realităţii sociale contemporane este analizat de către publicistul Matthias Matussek în renumitul săptămânal german „Der Spiegel“ (cu un tiraj de peste 1 milion de exemplare) .

Interesantul articol de pe prima pagină, poartă un titlu  provocativ: „Triumful păcatului: despre desfrânare, avariţie şi alte ispite“ (Der Spiegel nr. 7/2010, pp. 61-71).

Analiza sa este pe cât de simplă, pe atât de veridică: păcatul nu mai este luat în serios, şi asta, pentru că a devenit atotprezent. Noţiunea „păcat“ însă „a dispărut din conştiinţa publică.“ „Păcatul nu mai are greutate metafizică.“ (p. 61). Într-o lume în care viciul devine atât formă cât şi fond, conştiinţa păcatului nu mai există. Triumful păcatului îi este propria moarte. De atâta abundenţă, păcatul şi-a pierdut orice „atractivitate“, este simplă rutină cenuşie. Şi astfel păcatul ajunge să se auto-desfiinţeze: promite viaţă, conţine însă de fapt neant.

Dincolo de coloratura uşor sarcastic-ambivalentă a articolului şi de emfaza truismelor formulate, autorul reuşeşte să readucă în atenţia publicului larg noţiunea păcatului. Cele şapte păcate de moarte (conform papei Grigore cel Mare, 540-604) sunt astfel identificate cu fenomene constitutive ale spectacolului nostru cotidian.

1) “Superbia” - VANITATEA se regăseşte în „sistemul narcisismului“ cosmetic, în mitul veşnicei tinereţi şi în goana după celebritate - toate acestea fiind însoţite în mod tragic de însingurare şi de procesul galopant de îmbătrânire a societăţii europene.

2) “Avariţia” - ZGÂRCENIA are urmări catastrofale, ştim asta din actuala criză financiară: „Ea este înţeleasă ca motor al sistemului nostru economic“ (p. 64). În realitate însă, omul a intrat sub jugul hipnotic al acumulării de capital, iar efectele devastatoare ale crizei au arătat că întreaga lume stă „sub semnul avariţiei universale“ (p. 65).

3) “Luxuria” - DESFRÂNAREA, departe de mai avea de face ceva cu dragostea, „a devenit fast-food“, „o afacere rece“, de care profită din plin industria porno.

4) “Ira” - MÂNIA se regăseşte, potrivit lui Matussek, atât în terorismul islamic cât şi în instinctul de răzbunare care a însufleţit pe fostul preşedinte american la declanşarea războiului din Irak.

5) “Gula” - LĂCOMIA, deşi nu mai e privită de nimeni ca problemă duhovnicească, face ravagii: 1,8 miliarde de oameni suferă de obezitate. Între bulimie şi anorexie, păcatul lăcomiei a devenit un adevărat cult mediatic, show-urile culinare televizate căpătând astfel conotaţiile unei pseudoliturghii (cf. p. 69). Remediul - postul - revine şi el în actualitate, însă sub forma comercială a programelor de consiliere nutriţională.

6) INVIDIA însoţeşte traseul cotidian al fiecăruia, cu atât mai mult cariera profesională; oamenii par să se impartă astfel în două categorii, cei invidioşi şi cei de invidiat: „Semnul cel mai sigur al succesului este acela de a provoca invidia celorlalţi…“ (p. 69).

7) În sfârşit,“ acedia” - LENEA caracterizează cel mai bine peisajul societăţii europene: „Ne legănăm plictisiţi pe unduirile societăţii noastre de consum, şi cu cât ne merge mai bine, cu atât devenim mai trişti“ (p. 70).

Exerciţiul de regăsire a celor şapte „păcate capitale“ în mecanismul de bază al societăţii contemporane îl aduce pe autor în repetate rânduri la evaluarea pozitivă a tradiţiei spirituale creştine: Biserica se dovedeşte a fi „un psiholog inteligent“ (p. 63), iar Părinţii Biserici, în descrierea implicaţiilor complexe ale diferitelor păcate, foarte buni cunoscători ai omului.

(traducere şi adaptare pr. dr. Ioan MOGA, München - în Ziarul Lumina,23 febr.)

Cuprins

Mareste imaginea.

Secolele XVIII-XIX constituie pentru istoria poporului grec – si nu numai – o perioada de framantari, dar si de afirmare a independentei si prosperitatii in raport cu celelalte state.

Chiar si in randul monahilor din Muntele Athos, in toata aceasta perioada s-a manifestat, intr-un mod mai mult sau mai putin evident, incercarea de a estompa importanta aportului considerabil, adus de celelalte tari ortodoxe in sustinerea manastirilor de aici (intre care stim ca Tara Romaneasca si Moldova au avut un rol fundamantal in acest sens), in perioada post-bizantina.

Aceasta noua atitudine presupunea consolidarea traditiilor ce fac referire la intemeierea si sustinerea manastirilor de catre imparatii bizantini. Un exemplu al acestei atitudini este de altfel aparitia frecventa a vulturului bicefal (cu o coronana, sceptru si sabie in cioc) in decorarea arhitectonica a multor monumente athonite.

De altfel, nu constituie o simpla coincidenta faptul ca in Manastirea Cutlumus, obstea a identificat un print roman si ctitor al asezamantului cu un imparat bizantin, schimband inscriptia initiala ce insotea portretul printului roman. De asemenea, nu este o coincidenta nici faptul ca inscriptia aflata in scena ctitorului aflata langa mormant, datand din 1854, in nartexul catoliconului Manastirii Pantocrator, unul din intemeietorii manastirii si demnitar bizantin, marele stratopedarh Alexie, sa fie identificat in mod intentionat cu marele imparat Alexie Comnenul.

Un alt exemplu, care reflecta acesta orientare a monahilor athoniti de a evidentia mai ales importanta istoriei bizantine, il aflam in programul iconografic al Mananstirii Marea Lavra, unde, portretul voievodului roman Vlad Vintila a fost asociat cu cel al imparatului bizantin Ioan Tzimiskes. In cele ce urmeaza, ne vom apleca asupra acestuia, mai in detaliu.

Potretul Voievodului Vlad Vintila de la Manastirea Marea Lavra

In 1535, programul iconografic al catoliconului Manastirii Mare Lavra, zugravit in fresca de catre Teofan Cretanul, a fost imbogatit cu un portret al primului ctitor al asezamantului, Nichifor Focas (963-969). Portretul este pozitionat in nava, avand alaturi pe Sfantul Mucenic Mercurie. Imparatul bizantin este pictat, pe jumatate intors catre altar, deschizand un hrisov.

Imprejurul capului sau se afla o aureola. Pe cap poarta o corona de aur avand stema Paleologilor. Inscriptia de pe portret este “Nichifor Focas imparat si ctitor al Sfintei manastiri”.

Exact in partea opusa portretului lui Nichifor, tot in nava, langa Sfantul Hristofor, este pictata imaginea unui alt ctitor al Marii Lavre. In bibliografia de specialitate acest portret era mentionat a fi al lui Ioan Tzimiskes.

Dupa ce pictura a fost recent curatata iar compozitia originala a putut fi dezvaluita in intregime, in timpul restaurarii picturii murale din intreaga biserica, au aparut elemente care resping incontestabil identificarea celui din imagine cu Ioan Tzimiskes.

Inainte de a prezenta insa noile informatii care au fost aduse la lumina in timpul lucrarilor de restaurare, este imperios necesar sa ne intoarcem la acest portret inainte ca acesta sa fi fost curatat,fiind atenti la acele elemente iconografice pe baza carora a fost facuta asocierea initiala cu imparatul bizantin.

Intors pe jumatate catre altar, ctitorul tine in maini un model in detaliu al catoliconului. Ca si in portretul lui Focas, putem observa o banda semi-circulara ce fragmenteaza partea de sus a personajului. Suprafetele triunghiulare dintre zona circulara a reprezentarii si marginea benzii este decorata cu un frumoas model ornamental.

In contrast cu imparatul bizantin, acest ctitor nu are aureola. Poarta un caftan pe deasupra avand colier (maniakis) si toga (loros). Pe capul sau, ctitorul are o coroana inalta, deschisa, din aur, avand drept model in partea superioara flori de crin. Inscriptia de deasupra reprezentarii spune ca acest portret apartine imparatului bizantin Ioan Tzimiskes, al doilea ctitor al Marii Lavre. Intalnim aici o persoana matura. Are parul lung si castaniu. Mustatile sale putin dese si usor rasucite avand aceeasi culoare, barba continand inflexiuni rosiatice.

Trebuie sa amintim faptul ca vesmantul de baza al personajului, caftanul, in vremea in care a fost facut portretul, era tipic voeievozilor valahi si moldavi. Este o roba de origine orientala. In pictura balcanica apare deja inaintea ocupatiei otomane in prima jumatate a sec. XV-lea. In Moldova si Tara Romaneasca, printesele, nobilimea si nevestele nobililor purtau caftan din sec. XV. In jurul mijlocului sec. XVI a devenit parte a garderobei voievodale. Deoarece, caftanul era purtat numai de turci, aceasta schimbare a vesmintelor voievodale reprezinta si un gest simbolic, ce arata rolul caftanului in ceremonia investiturii, in contextul confirmarii de catre Poarta a domnitorilor romani, aratand totodata autoritatea Otomana.

Trebuie amintit de asemenea ca acest ctitor a fost reprezentat ca purtand o coroana de aur inalta si deschisa. Acesta era tipul specific de coroana al domnitorilor valahi si moldavi, dupa cum observam in portretele lor din sec. XIV.

Cunoastem faptul ca floarea de crin era o emplema populara in Europa de vest, cel mai probabil un produs al cultului lui Hristos si Maicii Domnului, ce era folosit ca ornament pe marginile coroanelor si sceptrelor domnitorilor apuseni, ca simbol al puritatii si castitatii. Pentru lumea crestina ce se afla sub stapanirea turceasca, coroana impodobita cu crini a devenit emblema domnitorului crestin, aparatorator al dreptei credinte.

Pe de alta parte, faptul ca cel de-al doilea ctitor este reprezentat fara aureola ne permite sa concludem ca este vorba de un domnitor din perioada post-bizantina, contemporan cu pictura din catolicon, iar nu portretul unui imparat bizantin.

Un alt element ce ne permite sa interpretam aceasta imagine, un important insemn imperial bizantin este toga (lorosul), ca de altfel celelate insemne imperiale (maniakis, perivrachionia si epimanikia). Nu putem oferi un raspuns satisfacator acestei intrebari inainte de a determina identitatea celui reprezentat in imagine. In acet sens, vechiul proschinitar al Marii Lavre scris de catre schevofilaxul manastirii, Macarie Trigonis, in 1757, ofera cateva informatii interesante. Macarie mentioneaza ca de-a lungul caii de la iconae in spatele tronului egumenului, pe partea stanga (exact in partea opusa de unde se afla Nichifor Focas), se gasesc inca doua “vechi si splendide icoane”, dintre care cea mai frumoasa este (o scena votiva a memorabilului Domn al Ungro-Vlahiei Vintila Voevod, langa care (icoana) el insusi este reprezentat in rugaciune, tinand biserica in mainile sale.)

Astfel, nu incape indoiala ca inaintea noastra se afla portretul uni Principe valah, Vlad Vintila (1532-1535). Lucrarile ulterioare de restaurare au confirmat aceasta identificare si, in acelasi timp, indica in ce masura pictorii ulteriori au intervenit in pictura originala a manastirii.

In timpul lucrarilor de restaurare, pe langa curatarea frescelor de impuritatile ce s-au acumulat de-a lungul sutelor de ani, o adaugare ulterioara a barbei ctitorului a fost indepratata si, ceea ce este cel mai interesant, chipul unui copil, purtand un vesmant rosu, cu mainile intinse in rugaciune catre altar, a aparut in partea dreapta a ctitorului, avand in spate fundalul albastru. In inscriptia scrisa deasupra capului sau scrie: Draghici Voievod. Este vorba despre fiul cel mic al lui Vintila. Din pacate, inscriptia originala aflata langa chipul ctitorului a fost indepartata complet ca urmare a unei serii de incercari ulterioare de a da un alt sens imaginii, prin scrierea numelui lui Ioan Tzimiskes in calitate de al doilea ctitor.

Este evident desigur, ca singura reminiscenta din cadrul inscriptiei initiale este abrevierea “Io” care apare in partea de sus a compozitiei. Aceasta este forma abreviata a numelui Ioan, insa nu trebuie considerata in cazul nostru o abreviere a numelui lui Tzimiskesm cat un titlu onorific ce preceda de obicei numele printilor romani in documetele oficiale si inscriptii.

Daca dorim sa comparam portretul lui Vintila aflat in marea Lavra cu alte reprezentari ale printului, putem aminti exemplul a doua broderii decorative, infatisand ceea ce mult timp s-a crezut a fi singurele portrete ale lui Vintila. Acestea constau in doua broderii pe care milostivul voievod impreuna cu sotia sa Rada, le-au donat Manastirii Cutlumus fiind pastrate in aceasta manastire in prezent. Vlad Vintila purtrand o caftana avand corona pe cap, Doamna Rada si fiul lor, Draghici, sunt reprezentati, in postura de rugaciune inaintea Pomului Vietii, unde apare bustul lui Hristos, pe unul din ele, iar pe celalat , Maica Domnului Oranta cu Pruncul. In pofida faptului ca pe ambele broderii fizionomia lui Vintila este complet schematizata din cauza tehnicii in sine, portretul pastreaza aceleasi caracteristici pe care le intalnim in cel din Marea Lavra.

Din nefericire, frescele in care ere reprezentat portretul lui Vintila ce se aflau in catoliconul Manastirii Cutlumus si in nartexul catoliconului Manastirii Curtea de Arges, ctitoria lui Neagoe Basarab, nu se mai patreaza in prezent.

Pe baza unei scheme a aranjamantului original al temelor iconografice din Manastirea Curtea de Arges, facute in timpul lucrarilor de restaurare din 1875, cand toate frescele care au supravietuit pana atunci au fost indepartate de pe ziduri, C. Dumitrescu a stabilit ca portretul lui Vintila se afla pe zidul vestic langa coltul sud-vestic al nartexului. Acesta facea parte dintr-o cuprinzatoare galerie de portrete ale domnitorilor valahi pictate in acest spatiu intre 1526 -1577. C. Dumitrescu considera ca Vintila il avea pe predecesorul sau, Vlad Inecatul (1530-1532), pictat langa el – amandoi provenind din dinastia Draculestilor – pentru a intari ideea continuitatii puterii.

Multumita picturilor valoaroase ale pictorului G. Tatarescu, in prezent, in Muzeul de Arta din Bucuresti, se afla un portet al lui Vlad Vintila, purtand un cftan bogat decaorat. Bratele sale sunt incrucisate la nivelul braului, in contrast cu predecesorul sau, Vlad Inecatul , care este pictat cu bratele incrucisate la nivelul pieptului.

Pe langa Tatarascu, cel care a supravegheat lucrarile de restaurare in timpul sec. XIX, A. Lecompte Nouy, a pastrat o copie a frescei distruse. Se pare ca avea aceleasi caracteristici ale lui Vintila, fata rotunda, nasul potrivit, uscativ, mustata etc., dupa cum am vazut in celelalte exemple.

Marea Lavra se inscrie in categoria ctitoriilor romanesti legate de Muntele Athos, pe care R. Greceanu, un cercetator al ctitorilor romani la Athos, o descrie ca “nationala”, insemnand ca Lavra era obiectul unei activitati de patronaj permanente. Dupa Cutlumus, era a doua manastire aflata pe Athos ce primea donatii de la domnitorii romani.

Acesta este motivul pentru care imediat ce s-a urcat pe tronul Tarii Romanesti, Vlad Vintila a vrut sa lege patronajul sau cu Manastirile din Athos, mai intai cu Cutlumus, manastirea sustinuta in mod traditional de principii romani, apoi cu simbolul politic imperial bizantin, Marea Lavra, in care Voievodul insusi, dupa cum am vazut, o descrie ca manastire imperiala in hrissovul sau. Trebuie am intit faptul ca in vremea domnitorului, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a restabilit legaturi cu biserica Ungro-Vlahiei, atribuindu-si rolul dominant in lumea ortodoxa.

Vlad Vintila din Slatina, fiu al cunoscutului voievod Radu cel Mare, a domnit din luna octombrie 1532 pana in 12 iunie 1535, cand a fost ucis ca rezultat al unei conspiratii a boierilor valahi impotriva lui.

In perioada glorioasa a domniei sale a incercat sa dezvolte o activitate patronala in Muntele Athos. De la Cutlumus si Marea Lavra, patronajul sau s-a extins asupra altor manastiri din Athos, precum Vatoped, Hilandar, Xiropotamu si Dohiariu. La trei luni dupa ce a preluat domnia, in 12 ianuarie 1533, Vintila a emis un hrisov catre Marea Lavra, in care a mentionat ca este profund miscat de dificultatile manastirilor din Muntele Athos care erau lipsite de ocrotitori si neglijate, si in special de dificultatile prin care trecea Marea Lavra. De altfel, a promis sustinerea sa, manastirii imperiale Marea Lavra, care este fruntea intregului Munte Athos.

Din acest motiv Vlad si fiul sau cel mare, Mircea (care ar fi provenit din prima casatorie cu Zamfira), spun ca “monahii Muntelui Athos au calatorit inspre Vest si Est, in cautarea sustinerii imparatilor si domnitorilor crestin ortodocsi”, si au decis sa ofere Lavrei un ajutor anual, constand in 10 000 de aspri, si inca 1000 pentru a acoperi cheltuielile de drum ale calugarilor, care trebuiau sa vina in Tara Romaneasca pentru a cere eleimosine (milostenii).

Ca rasplata pentru generozitatea sa, Vlad a cerut obstii Marii Lavre sa scrie numele sau si pe cele ale membrilor familiei in tripticul ctitorilor si, prin urmare, sa tina o liturghie saptamanala pentru ei si sa fie pomeniti atunci cand se ofera bautura in trapeza”.

Mai mult, voievodul a cerut succesorilor sai, chiar daca provin din aceaasi linie descendenta sau nu, sa mentina donatiiile pentru a primi binefacerile Nascatoarei de Dumnezeu, ale Sfantului Atanasie si ale tuturor sfintilor la Judecata. Textul din hrisov se incheie cu o rugaciune catre Maica Domnului.

Portretul lui Vlad Vintila aflat in catoliconul Marii Lavre reprezinta singura reprezentre infatisand un voievod roman avand clar definite insemnele monarhice ale imparatilor bizantini si a domnitorilor medievali din Balcani cu : loros, maniakis, perivrachionia si epimanichia.

Urmand modelelor apartinand traditiei regale medievale, Vlad poarta insemnele imperiale cu intentia clara de a demostra pozitia suprema in lumea crestn ortodoxa. Asemenea lui Nichifor Focas, el apare nu numai ca sustinator legitim al traditiei monarhice si patronale a intemeietorului Marii Levre, ci si ca simbol al ideii imperiale bizantine si ca aparator al crestinantatii in confruntarea cu paganii.

Din aspectul iconografic, comparand imaginea Sfantului Hristofor, putatorul de Hristos, cu cea a lui Vlad Vintila si a fiului sau, observam un paralelism (Sf. Hristofor: stalp al adevarului lui Hristos – Vintila: stalp al credintei ortodoxe), prin repetarea aceluiasi motiv, axa iconografica fundamentala constand in chipurile barbatului si al copilului.

Daca, in Cutlumus, Vlad apare ca un domnitor perturbat, ce doreste sa atraga atentia asupra legitimitatii autoritatii sale si dinastiei sale datorita situatiei politice instabile din tara sa, in fresca din Marea Lavra el apare cu infatisarea unui monarh puternic.

Din tot ceea ce s-a spus pana acum, fara indoiala, printul roman a si contribuit la pictarea catoliconului Marii Lavre. Pe de alta parte, pictura din catolicon arara participarea sa in reinnoirea generala care a devenit necesara dupa marele cutremur din 1526.

Nu stim de ce insa numele lui Vlad Vintila nu apare in actul din 1535 referitor la pictura catoliconului sau in alte inscriptii, care fac referire la restaurarea bisericii dupa marele cutremur.

Se stie sigur, ca atat Mitropolitul de Veria Neofit cat si Vlad Vintila au sustinut material decorarea cu fresca a catoliconului, insa dupa moarta neasteptata a domnitorului roman, Neofit a luat numai asupra sa sarcina pictarii bisericii. In consecinta, numai numele sau este mentionat in inscriptii.

O alta posibilitate ar fi ca monahii sa stearga inscriptia in mod deliberat si, ulterior, sa reinnoisca inscriptia. De asemenea, acelasi lucru s-a intamplat cu inscriptia ce insotea portretul voievoului roman. Foarte probabil si chipul lui Draghici a fost acoperit in aceeasi perioada.

Macarie Trigonis de la Marea Lavra mentioneaza portretul lui Vintila in “proschinitarul” sau din 1757 incluzand titlul domnitorului – in mod suspect reproducand o parte din continutul inscriptiei originale . Acest fapt ne permite sa presupunem ca aceste schimbari ar fi survenit la mijlocul sec. XVIII, sau, cel mai probabil, in sec. XIX.

Oricum, darea la lumina a portretului voievoidului roman in urma lucrarilor de restaurare, constituie nu numai confirmarea adevarului istoric, prin care ctitorul roman isi recapata locul ce i se cuvine de drept in programul iconografic al Marii Lavre, ci totodata ne face cunoscuta imaginea emblematica a domnitorului ortodox roman post-bizantin.

Radu Alexandru

Pacatul Barfei

Unul din pacatele foarte putin predicate si din nefericire prea mult practicate chiar de crestini este barfa. Deseori avem tendinta sa desconsideram acest pacat considerandu

Va mai amintiti de mine. Numele meu este Barfa. Eu nu am nici o lege si nici nu mi-e frica de nici o lege. Eu ucid fara sa folosesc nici o arma de razboi. Zdrobesc inimi si ruinez vieti. Sunt deosebit de vicleana si perversa. Cu cat imbatranesc puterea mea in loc sa scada, creste. Cu cat sunt pomenita mai mult cu atat credibilitatea mea creste. Am trecere la toate paturile sociale... sunt prezenta atat in casa saracului, cat si in cea a bogatului, atat in bordei cat si in palat. Cel mai bine ma simt insa in biserica.... Acolo par atat de nevinovata si de bine intentionata si totusi acolo reusesc sa provoc cele mai mari ravagii.

Victimile mele sunt condamnate pieirii si oricat ar vrea sa se protejeze impotriva mea, nu reusesc, deoarece, ascunsa sub masca anonimitatii si a confidentialitatii, eu nu am nici nume, nici fata pentru a putea fi recunoscuta.... Este practic imposibil sa mi se dea de urma. Cu cat vei incerca mai mult sa ma prinzi cu atat voi deveni mai invizibila.

Eu nu am nici un prieten adevarat... Pe toti cei cu care m-am intovarasit dupa ce m-am folosit de ei pentru a fi carata in spate, i-am distrus rand pe rand. Odata ce reusesc sa arunc o pata pe reputatia cuiva, aceasta persoana nu mai e niciodata ceea ce a fost. Am reusit chiar sa rastorn guverne, sa distrug casatorii, sa ruinez carierele multora, cauzand insomnii, certuri si dureri de cap. Daca nu pot distruge, ma multumesc si doar sa trezesc suspiciune si astfel obiectivul meu e pe jumatate atins. Iti reamintesc din nou, numele meu este Barfa si iti stau la dispozitie cu placere oricand...

Barfa a fost dintotdeauna o problema pentru orice comunitate, iar Biblia consemneaza acest lucru si avertizeaza asupra pericolului acestei practici. Barfa a fost o problema in Israel (Lev. 19:13), in biserica primara (Rom. 1:30, 32), continua sa fie o problema in biserica actuala, fie ea romana sau americana, si va continua sa ramana o problema pana la sfarsit, deoarece Biblia ne spune ca in zilele de pe urma, oamenii vor fi clevetitori (2 Tim 3:3). Este bine deci sa ne oprim asupra acestui subiect (chiar daca un studiu al acestui subiect poate fi deranjant pentru unii) si sa observam cateva lucruri despre barfa care ne vor ajuta sa nu cumva sa ne pomenim cazuti in plasa acesteia.

Prin barfa intelegem nu numai a spune minciuni despre cineva, sau a vorbi de rau pe cineva, ci a spune chiar un lucru adevarat despre acea persoana, insa cu intentii rele. O definitie a barfitorului ar suna in felul urmator: barfitorul este acea persoana care in nici un caz nu ar recurge la minciuni daca adevarul ar face ravagii si mai mari persoanei despre care vorbeste.

E nevoie aici insa de o specificare si anume faptul ca nu este barfa atunci cand din dragoste pentru Casa Domnului (Biserica) si din dorinta de redresare spui pastorului sau preotului ceva despre cineva din biserica. Un exemplu biblic concludent in acest sens il gasim in 1 Corinteni 1:10

Va indemn, fratilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, sa aveti toti acelasi fel de vorbire, sa n-aveti desbinari intre voi, ci sa fiti uniti in chip desavarsit intr

Vedem aici ca Pavel nu spune „v

Unul din termenii grecesti folositi pentru barfa (clevetire) e – diabolos (2 Tim. 3:3, Tit 2:3). Cei ce sutem familiarizati cu Scriptura stim ca numele Diavol vine de la grecescul „diabolos" care inseamna „defaimator, acuzator". Trebuie sa realizam ca ori de cate ori suntem ispititi sa barfim pe cineva riscam sa fim un diabolos. De fapt John Wesley, fondatorul Miscarii Metodiste spunea: „dintre toate formele de barfa existente cea din biserica este cea mai urata... deoarece face slujba Diavolului‚ in numele Domnului." Se spune ca si Satana are o Evanghelie, iar in aceasta evanghelie si-a scris si el fericirile, incercand sa imite Fericirile din Matei 5.

* Ferice de cei ce sunt prea ocupati, prea obositi si prea comozi sa vina la slujbele din biserica – ei sunt angajatii mei.

* Ferice de cei ce tot timpul asteapta sa fie rugati sa faca ceva pentru biserica si sa fie laudati daca au facut ceva- ii voi folosi in business-ul meu.

* Ferice de cei prea sensibili si mereu nemultumiti de biserica, deoarece foarte curand nu vor mai frecventa biserica deloc – ei vor fi misionarii mei.

* Ferice de cei ce nu-si mai fac timp sa se roage –ei vor fi victimele mele sigure.

* Ferice de cei ce barfesc – ei sunt agentii mei secreti.

* Ferice de tine cel ce citesti aceste cuvinte ale mele si crezi ca ele se aplica altora si nu tie- am loc si pentru tine in hotelul meu.

Barfa este opusul linguselii. Cand lingusim pe cineva ii spunem in fata ceea ce nu i-am spune pe la spate. Cand barfim pe cineva, spunem in spatele lui ceea ce nu-i spunem in fata.

Se pune insa intrebarea: Cum putem totusi sa recunoastem ce e barfa si ce este doar o simpla informatie. De unde putem sa ne dam seama ca ceea ce am auzit de la cineva nu trebuie transmis mai departe. Ce constituie o barfa? Cea mai buna definitie a barfei este dupa parerea mea urmatoarea: Cand auzi ceva ce-ti place, despre cineva de care nu-ti place.

Ce-i drept, n-ar trebui sa ne displaca de nimeni... dar pentru aceasta e nevoie de alta predica.

“Este minunat ca Hristos nu ne-a spus: <<Faceti performante>>, dar ne-a dat pilda vamesului si a fariseului…”

“(…) Asadar, lucrul care trebuie facut este sa ni-L apropiem pe Dumnezeu. Si inceputul este tocmai infruntarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuie sa recunoastem: [Dumnezeu] ne socheaza, ne surprinde si chiar ne incomodeaza de prea multe ori, iar noi, acceptand cu o falsa si aparenta docilitate aceste nelamuriri pe care le isca Dumnezeu in mintea si in inima noastra, nicicum nu reusim sa ajungem la El. Lucrul acesta pare socant, dar asa ne-a invatat Dumnezeu sa fim. El ne spune sa nu fim „caldicei“. Sa fim fierbinti! El ne spune ca, daca suntem caldicei, ne scuipa. Cititi Psaltirea lui David, sa vedeti cum Il <<santajeaza>> David pe Dumnezeu: „Doamne vino ca sa nu rada popoarele, sa nu intorci din cauza mea, din cauza pacatelor mele, Fata Ta, sa nu se rusineze cei ce nadajduiesc in Tine, din pricina mea, Doamne! Ce-Ti va folosi de ma voi pogori in pamant, oare sangele mai lauda” Uitati cum Il <<santajeaza>> David pe Dumnezeu! „Doamne, Tu m-ai zidit, n-ai incotro, vrei nu vrei mantuieste-ma. Ce-o sa zica lumea?”. (…)

Noua nu ne place sa ne rugam, ne irita, ne enerveaza, si in mintea noastra suna cuvinte cam de felul: „Mantuitorul a spus sa nu ne rugam mult ca paganii, dar astia au facut acatistiere de 2 kg! Sa citesc eu acatistul acesta… am ajuns la icosul 7, inseamna ca am trecut de jumatate, acus termin!” Suntem fatarnici in fata lui Dumnezeu! Intelegeti? Este o mare treaba sa ai curajul de a recunoaste tu, nu in fata oamenilor, ci chiar in fata lui Dumnezeu, sa recunosti ca tu n-ai chef sa citesti acatistul [nu sa fugi de Dumnezeu de rusine]. Este un mare lucru, este o biruinta, este o infrangere a omului vechi, este inceputul smereniei, caci iti dai seama ca, chiar asa cum esti tu, Dumnezeu te asista si nu doar te asista, ci chiar atunci, cand vei cadea si vei recunoaste, si vei spune: „Doamne, nu imi place mie acatistul acesta, ajuta-ma, nu prea pot sa ma rog, „cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” va veni la tine.

Avem o gramada de cazuri [in Scriptura] care toate ne invata sa credem anume astfel in Dumnezeu. Dar noi suntem politicosi cu Dumnezeu: „Oare ce va zice Dumnezeu despre mine daca eu, de exemplu, in locul acatistului voi citi o catisma din Psaltire sau voi spune „Tatal nostru”, asa, cu credinta, cum a zis Hristos: „Doamne, Tu ai zis sa spun „Tatal nostru”, iaca, eu il spun, am nadejde, ca Tu ai zis“. Sa vedeti ca atunci avem mai multa liniste! Si tot ce facem, sa-L avem inaintea noastra pe Dumnezeu pururea. Ce inseamna asta? Vedeti cum sunt construite rugaciunile Parintilor: „Caci Tu ai zis, Cel ce ai zidit lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea pacatosului, deci primeste-ma“. Santaj! „Tu ai zis sa ne rugam asa, deci, primeste rugaciunea noastra“. Si [asa] incepem a-L trai pe Dumnezeu cel viu! Asa se laudau evreii in fata noroadelor, ca ei cred in Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, desi noi stim foarte bine din cursurile de teologie ca noi credem asa, „ne rugam in Duh si-n adevar“, totusi, ne izbim de o gramada de formalitati si ramanem in ele, nu avem curaj sa fim sinceri, nu avem curaj sa incepem odata, noi nu incepem a trai! Noi inca n-am inteles de ce Dumnezeu este viu!…

Vine odata o femeie la vladica Antonie al Surojului si i se plange: „Vladica, citesc acatiste in fiecare seara, canoane, nici o bucurie n-am, ma irita, nu stiu ce sa mai fac, pentru ca nu-L simt pe Dumnezeu, nici un semn n-am“. Si atunci vladica ii spune: „Stii ceva, incearca, du-te acasa, pune-te in fata icoanei si taci. Si incearca sa auzi, sa asculti ce-ti va spune tie Dumnezeu, pentru ca tu, palavragind atata, nu-L lasi sa-ti vorbeasca si El“. Si s-a dus si a facut asa femeia, si a venit cu mare bucurie. L-a auzit! Hm!? Parca atat de putin, atat de simplu! Si invataturile astea despre rugaciune si despre intalnirea cu Dumnezeu le gasim la toti Parintii care au scris despre rugaciune. Spune Sfantul Ioan Gura de Aur: nu citi rugaciuni lungi dimineata si seara, mai bine citeste rugaciuni scurte de mai multe ori pe zi.

La Sfantul… n-are importanta… la Duhul Sfant [ca Sfintii sunt locase ale Duhului Sfant] vine un frate si ii prezinta o mare descoperire, pe care a avut-o in materie de rugaciune, pentru ca a fost in oras si a auzit tropare cantandu-se. La care Sfantul ii spune: „Oare Antonie o fi stiut tropare? Oare avva Amon o fi stiut tropare, ca ei opreau soarele de pe cer cu cateva cuvinte”.

Deci, mai buna este intalnirea sincera, dupa care poti sa adaugi rugaciuni cate vrei, dupa care este fireasca setea de rugaciune incat ramai asa, ca Sfantul Arsenie, cu soarele la spate cand rasare si [cand termini] iti apune in fata. Acum, intr-o masura mai mare sau mai mica, tu ai dragostea si chemare spre rugaciunea asta, pentru ca Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu pe care l-a descoperit samarineaneanca. De aici incep restul virtutilor, de aici incepe viata in Hristos. Stiti de ce? Pentru ca daca noi n-am avut incredintarea ca Dumnezeu este viu, ca este cu noi si pentru noi, noi n-avem nici un motiv sa facem celelalte fapte bune. Apostolul Pavel spune: „Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, zadarnica este propovaduirea noastra“. Dar noi, daca nu am avut aceasta incredintare ca Hristos a inviat, zadarnic ne ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta, facem o gramada de pacate, dupa care venim si reprosam, asa cu un ton foarte umil lui Dumnezeu, ca nu se pot face in ziua de astazi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau poate nu eu, sunt unii nascuti asa, predestinati pentru mantuire.

Da, pentru ca noi, spune Apostolul Pavel, trebuie „sa ne bucuram pururea“! Si atunci cum ne bucuram, daca noi ne iritam? Noi vedem lucrurile palpabile, placerile acestei lumi sunt vii, sunt concrete, pe cand cele duhovnicesti… Am auzit noi undeva ca cutare Sfant, cand se ruga simtea asa o dulcea-a-a-ta in inima, incat a lasat si pe femeia lui frumoasa si s-a retras in pustie. Noi le citim, ne place sa le povestim: „stiti, sunt asa Sfinti“, dar noi, cand vedem femeia asta frumoasa, nu stiu cum, dar parca in pustie nu prea mai vrem sa ne ducem… sau daca ne-am duce, doar cu ea! Deci, bucuria ne lipseste. (…)

Stiti ca omul nu este chiar asa de prost, incat sa schimbe bucuria pe neplacere. Si Dumnezeu stie asta foarte bine. Din cauza asta, El ne imbie, pe cei pacatosi, zicand ca “acolo unde s-a inmultit pacatul, acolo va prisosi harul“. Din cauza asta, sa stiti ca oamenilor cu pacate foarte mari le trimite uneori niste stari harice pe care nu le au o gramada de oameni care se roaga in biserica si, sa va spun drept, o gramada de calugari. Nu-i o ciudatenie. Altfel, niciodata pacatosii nu s-ar fi intors la Hristos. Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu stiu sa o defineasca, mai tarziu inteleg ca au fost cercetari ale harului. Si stiti de ce se intampla asta? Pentru ca Dumnezeu da harul nu pentru meritele noastre, nu pentru ca am stat nu stiu cat si nu stiu cum, nu pentru ca n-am mancat nu stiu cat si nu stiu cum, ci pentru „duhul umilit si inima infranta“. Uneori acesti oameni, care de regula sunt tineri, ajung la infrangerea inimii pentru ca isi dau seama ca ceea ce au crezut ei ca este totul, de fapt, nu era nimic. Si in infrangerea aceea pe care ei o suporta si pe care ei o recunosc sincer in fata lor insisi – pentru ca cealalta parte [Dumnezeu] pentru ei nu exista, dar se presupune -, pentru aceasta infrangere Dumnezeu le daruieste, uneori, niste stari pe care ei le cauta dupa aceea si ajung la Hristos.

Ma gandesc cum le putem noi impaca, pentru ca altminteri putem ajunge foarte usor la o apologie a pacatului, cumva, sa ajungem sa prezentam pacatul ca pe o cale mai sigura de a dobandi harul, ca pe o cale mai sigura de a ne intalni cu Dumnezeu. Nu este deloc asa, dar noi, care cel putin am recunoscut in mintea noastra ca exista un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iata, cand mai usor, cand mai greu, ne mentinem in aceasta legatura cu El, trebuie sa avem nu doar o mare intelegere pentru pacatosi, ci o dreapta intelegere, [pentru ca, din felul in care ne raportam la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].

(…)

… Un inceput este sa ne uitam tot mai des in noi insine si, cum spune Sfantul Nil Sorski, daca nu putem sa propasim in virtuti, macar sa propasim in vederea propriilor noastre neputinte, adica sa te surprinzi cand te-ai iritat, sa te surprinzi cand ai primit un gand de acesta ca turcii trebuie rezolvati si trebuie sa mergem noi acolo cu niste trupe de la ASCOR sa propovaduim Evanghelia. Sa ne surprindem la ganduri de astea, sa ne dam seama cel putin ca ele sunt normale, sunt omenesti, sunt firesti, dar de fiecare data cand am avut un gand sau altul… ca ai vazut un popa gras, sa zicem, cearta gandul, marturiseste-l tie insuti. Ei, hai, ti-a venit, nu-i grav, e omeneste sa-ti vina, dar la urmatorul sa spui: „Mai, vezi cate parale faci tu cu gandurile astea? Doamne, iarta-ma, miluieste-ma, si pe parintele, si, pentru rugaciunile lui, iarta-ma“. Sau de ti-a venit cutare gand: „Mai, mai, tu vezi ca esti un necredincios?” Sau ti-a cerut cineva milostenie si n-ai avut chef sa-i dai, nu spune: „Astia toata ziua umbla pe aici, le dai si pe urma ei fac pacate cu banii astia“. Sa-ti spui: „Nu-i asa ca esti un purcel, nu-i asa ca n-ai avut chef sa le dai? Doamne, iarta-ma!” Intelegeti? E foarte simplu, intotdeauna avem prilej sa propasim in Hristos, vazandu-ne neputintele astea ale noastre. Si aceasta vorbire cu noi insine despre pacatele pe care le facem la tot pasul este cel mai bun inceput al rugaciunii, care degraba ne va aduce dulceata si bucurie.

Este minunat ca Hristos nu ne-a spus: „Faceti performante“, dar ne-a dat pilda vamesului si a fariseului, ne-a dat exercitiul acesta si ne-a laudat pentru el. Hristos a zis ca n-a venit pentru cei milostivi in lume, pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi. Dar noi dam navala sa ne convingem pe noi insine ca am devenit milostivi, ca am devenit buni, ca am devenit blanzi; noi trebuie sa vrem sa devenim, dar nu trebuie sa primim gandul acesta ca am devenit, nu trebuie s-o credem, noi trebuie sa ne convingem pe noi ca suntem pacatosi. Cel mai greu lucru: sa te convingi ca tu esti din ce in ce mai departe de Hristos si totusi sa nu de desparti de El. Asta inseamna „tine mintea ta in iad si nu deznadajdui“. Asta inseamna! nu inseamna alte lucruri, nu inseamna sa fii atacat de draci rosii cu copite care bat in geam, si tu te incrancenezi in fata icoanei si-i birui. Nu. Inseamna sa vezi ca tu esti tot mai departe si mai departe si totusi nu deznadajduiesti, pentru ca Hristos spune ca pentru oaia cea pierduta a venit. (…). Dar, stiti, nu doar in fata oamenilor [sa marturisim], hai sa spunem, in fata oamenilor e greu, oare cum sa pari asa prostanac si nemilostiv? Nu-i chiar frumos, nu? Asta nici nu trebuie facut, ca e greu, prea greu, dar macar in fata noastra; noi nici asta n-o putem recunoaste, ca nu suntem chiar atat de buni. Deci, acesta e inceputul vietii crestine, de aici. David spune ca „duhul umilit Dumnezeu nu-l va osandi“. Si daca o veni Dumnezeu cu noi, de acolo incepe nevointa cea buna, ne rugam cu drag, facem milostenie cu drag, dar nu vedem ca am facut milostenie, chiar daca am dat, dupa aceea ne spunem: „Mai, am vrut sa-i dau mai mult, dar i-am dat mai putin“. Niciodata nu-ti mai vezi o fapta buna, le uiti.

(…)

Oricum ne vrajmasim cu El, nu ne rugam, nu respectam nici o porunca, dar macar hai sa ne vrajmasim cu folos! Sa ne batem cu Dumnezeu ca Iacov si sa-i zicem: “nu Te las sa pleci, pana nu ma binecuvantezi!” Sa incepem infruntarea cea buna, pe care El spune ca o va incununa. Si ce poate fi mai atragator pentru un tanar?

(…)

Care este limita dintre curaj si nesabuinta?

Eu cred ca lucrurile astea doua nu se intersecteaza, pentru ca pornesc din puncte diferite, cresc din tulpini diferite. Curajul este bun. Hristos spune: „Indrazniti“. Curajul este ravna cea buna. Eu stiu cum e cu nesabuinta asta? [Nesabuinta este] atunci cand noi nu mai avem frica de Dumnezeu, atunci cand, dupa ce L-am infruntat cu o intrebare, nu ne-am speriat si n-am cazut la pamant cu lacrimi si, in general, nu mai avem lacrimi pentru pacatele noastre si nu ne mai pare ca suntem pacatosi, atunci n-avem dreptul sa mai indraznim la Dumnezeu, trebuie sa ne plangem; indrazneala cea buna vine numai de la smerenie. Luati seama ca nu cumva sa primim in mintea noastra si in gandul nostru [gandul] ca noi suntem mai privilegiati decat altii de a da buzna la Dumnezeu! Noi dam buzna la Dumnezeu tocmai pentru ca ne consideram mai pacatosi decat altii, suntem atat de deznadajduiti, incat nu mai vedem nici o iesire si atunci strigam: „Doamne, daca nici acum nu ma mai primesti, mor“.

Asa-i si spunem. Gasim la Sfinti, foarte simplu. A venit la Pavel cel simplu cineva sa-i scoata dracul; [iar Pavel] s-a catarat pe o piatra si a zis: „Doamne, nu ma dau jos de pe piatra pana nu scoti dracul din omul acesta“. Clar, nu toti avem inca simplitatea asta, dar trebuie sa tindem spre ea. Fiti sinceri, pentru ca Dumnezeu stie starea noastra adevarata – asta e cel mai important lucru – chiar daca noi nu I-o spunem. Noi Il mintim: „Doamne, eu sunt smerit, n-am indrazneala sa spun asa ceva“, dar apoi spune: „Ce-o dat porunca asta asa de grea? pe de o parte, ne-a facut asa frumosi, zice cresteti si va inmultiti si apoi… feciorie?” Spune-i lui Dumnezeu ca nu intelegi si El iti va explica! Cum spune la Isaia si la Psalmi?: „Nu am nevoie de nimic, nici de jertfe, nici de altceva, pune neputintele tale inaintea Mea si cheama-Ma in ziua necazului tau si Eu te voi izbavi si tu Ma vei proslavi“. Te voi izbavi! Dar care sunt necazurile noastre? Nu ca a cazut bomba pe turnurile din America, acesta nu-i necaz, sau ca nu stiu ce lege sau ca nu merge bursa. Necazurile noastre sunt atacul patimilor, dar mai mare decat atacul patimilor este necazul necredintei, cand noi nu-L intelegem pe Dumnezeu. Tineti mintea rugaciunea: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Sa putem marturisi ca „nu credem, Doamne, in Tine, nu Te inteleg, am inteles numai un pic, dar asta n-am mai inteles-o, imi pare ca nu-si are locul aici“. Eu va spun asa, mai simplu, dar chiar si asa puteti sa-I spuneti lui Dumnezeu, pentru ca El oricum va vede si stie ce e in inima voastra, El spune ca vede inima si rarunchii, ochii nostri, El ne-a zidit si atunci de ce sa fim cu prefacatorie in fata Lui? Asa sa indraznim la El. Si spune El numai atat pe urma sa facem: sa-L proslavim! Sa spunem: „Doamne, slava Tie, m-ai izbavit de patima asta, de gandurile astea care le aveam fata de Tine, ganduri de hula“. Sa recunoastem gandurile de hula pentru Maica Domnului, pentru Dumnezeu, pentru Sfinti. Cand ne vin ganduri de hula despre Maica Domnului, du-te la icoana, nu te rusina si spune: „Maica Domnului, ce sunt gandurile astea la mine? Eu te iubesc pe tine, dar uite ce mi-a venit“. Si Maica Domnului va spune: „Lasa, ca noi amandoi stim ca nu-i chiar asa“. Plangi si marturiseste-te. Despre Sfinti, cand iti vin ganduri din astea si spui: „Sfantul asta, Constantin, imi pare mie, nu e el chiar asa de sfant… L-au facut astia cu politica”. Du-te la el si-i spune: „Sfinte Constantine, uite ce-mi pare mie, e adevarat?” Si veti simti cum e de fapt. Sau despre Stefan cel Mare: „Ei, a avut el atatea femei, foarte bine sa fie asa sfant si eu vreau sa fiu asa sfant!” Mergeti la el si intrebati-l. Nu, nu-i blasfemie. Incercati sa faceti cum fac copiii si o sa simtiti dupa asta in inima voastra pe Stefan cel Mare. Si sa va spun drept, e sfant. Si eu am avut ganduri fata de el, dar mi s-a descoperit ca el e ca David. Intrebati-l. Si asta nu o spune Savatie, n-am facut revolutie, asta o gasiti la toti Parintii. (…)

***

Cum poate fi infranta iritarea?

Va spun cum mi-a spus mie batranul Selafiil sfatul acesta cand l-am intrebat. „Parinte, cum sa ne rugam ca sa scapam de manie, de iritare? – stiti ca iritarea este prima faza a maniei, cea mai gretoasa stare, mania e cel mai rau lucru pentru ca ea alunga tot, alunga Duhul Sfant, imediat, nu mai e nimic pe urma – parinte, cum sa ma rog pentru manie?” Ma asteptam sa-mi dea niste psalmi, sa-mi spuna cum trebuie sa stai, cate nopti… Dar Batranul spune: „Zi asa: Doamne, departeaza de la mine mania aceasta, ca nu-mi trebuieste ea mie“. Asta este rugaciunea! Si pentru iritare tot asa, sa ne dam seama ca n-avem nevoie de ea.

Si, cu blandete. In cazul in care ti-a venit, te-ai iritat, nu te irita si mai tare pentru faptul ca te-ai iritat. Sa avem simplitatea sa ne acceptam aceste atacuri ale patimilor, si de aici incepe smerenia. Mandria spune: „Mai, eu niciodata n-o sa pot face asta, si am zis sa nu ma mai irit si, uite, cum m-am iritat!“ Nu, n-o luati in seama. Ne-am iritat, imediat sa spunem: „Doamne, vezi cum sunt, iarta-ma, departeaza de la mine“. Cine m-a iritat? Angela? Vasile? „Doamne, iarta-i ca eu am fost de vina. Nu ma duc la ei sa-mi cer iertare ca ma enerveaza, – n-am ajuns la starea asta – dar Tu, Doamne, ne iubesti pe amandoi si ai putea sa ne tamaduiesti si da ca vreodata poate sa ne si iertam, ca acum tare nu-mi place de el si Tu vezi ca nu ma pot apropia“. Spune-i asta sincer lui Dumnezeu si, va spun drept, pentru un asa lucru, care pare banal, sa vedeti cat de degraba vi se inmoaie inima, daca nu si plangeti si va si impacati, plecati noaptea si va duceti sa-l cautati sa-l imbratisati, fara canoane, fara nimic, simplu. Tot gandul care v-a venit spuneti-l imediat lui Dumnezeu, nu v-ascundeti.

Rusii au un obicei ciudat – cand incep ei cate o seara, cum se spune, „amicala”, „colegiala” care se sfarseste cu cate o betie din aia grozava -, cand simt ca s-au incins, intorc icoanele cu fata la perete. Nu-i gluma, asta e reactia tuturor oamenilor, dar ei sunt mai copii si o fac de-a dreptul. Dar oare noi nu ne intoarcem direct de la Dumnezeu? E tare greu sa stai cu fata la Dumnezeu. Ce-a facut Adam cand a pacatuit? N-a putut sa stea asa – „Doamne, iarta-ma, am pacatuit” -, s-a dus si s-a ascuns sub tufis. Ce, nu stia Dumnezeu ce-a facut? Stia foarte bine. Si noi, ce crezi ca daca ai facut asa [isi acopera fata cu palma ca si copiii si priveste printre degete]: asa-i ca nu ma vezi? – ca si copiii -, credem ca Dumnezeu chiar nu ne vede? Asta facem si noi. S-a aprins in noi mania si noi deodata [indreptatire]: „Dar nu mai este chiar asa, ca zice ca este o manie sfanta, la Moise acolo, cu tablele, cum a facut el, si eu, daca ma manii pe el, e pe dreptate“. El niciodata nu spune drept, sa zica: „Mai, mai, mai, te-ai maniat, gata, Duhul Sfant l-ai pierdut, du-te si te marturiseste si te pocaieste si te impartaseste ca esti prapadit. S-a terminat! nu mai ai viata in tine“. Ce faci atunci? Roaga-te: „Doamne, Duhul Tau cel sfant nu-l lua de la mine. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeu“. Ce inseamna acest „inima curata zideste“? Nu „innoieste“, zideste! Dumnezeu face din nou inima. Si asa Ii zi: „Doamne, zideste inima curata intru mine, departeaza de la mine starea asta. Eu am murit, eu Te-am parasit, eu Te-am vandut, pe fratele meu l-am ucis, prapad am facut, gata cu mine, unde sa fug, daca nu la Tine?” Asa sa gandim. Ca nu-i gluma, cand noi ne-am maniat pe fratele nostru… Sa-l luam ca pacat, nu ca pacat de moarte, ci ca pe o sabie care ne-a despartit de Dumnezeu. Dar, sa nu ducem prea mult starea asta, sa nu deznadajduim, ca unii se pornesc de la lucruri care nu le pot face si intra in deznadejde ca nu le pot face. Nu! Spune pur si simplu: „Iarta-ma!“, macar lui Dumnezeu, daca nu poti spune fratelui. Si crede, nici deloc sa nu te indoiesti ca Dumnezeu poate ierta si te iarta chiar atunci.

***

Va rugam sa dezvoltati ideea „Dumnezeu – dusmanul nostru“:

Dusmanul nostru… Stiti de ce? Tocmai la asta ma refer [la ce am zis mai sus]. Pentru ca – hai sa recunoastem – intre astea doua, prima care o spune Apostolul Pavel: „As vrea ca toti sa fiti ca mine [adica feciorelnici]” si proorocul David sau Solomon, pe care le-ati alege? Sa ai 600 de concubine de care vrei tu sau ca Apostolul Pavel, pe nici una…. sa umbli prin soare, sa fii batut cu pietre, sa ti se sfarame corabia in largul marii si la urma sa ti se mai taie si capul? Cum va pare? Asa-i ca cealalta parca-i mai buna? Deci, din cauza asta, la noi in cap, ne pare ca e dusman Dumnezeu, e dusman al firii noastre [cazute]. Firea noastra vrajmaseste cu Dumnezeu, noi vrem cutare, noi nu vrem post, noi vrem asa, multe nu le vrem noi, de asta ne vrajmasim. Din cauza asta, Dumnezeu este „dusmanul” nostru, al firii cazute. Ca sa-L facem prieten, ca sa-L „infrangem” – dupa cum v-am spus – pe acest „dusman”, ni-l facem prieten, n-avem incotro. Spune Apostolul Pavel: „Fratilor, impacati-va cu Dumnezeu“, impacati-va cu Hristos. Deci, in sensul acesta Dumnezeu este dusmanul nostru si noi fugim, fugim de El tot timpul.

Mareste imaginea.

In Memoriam: Prea Cuviosul Parinte Arhimandrit Teofil Paraian - duhovnicul Manastirii Sfantul Constantin Brancoveanu - Sambata de Sus

Iata ca de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor mult folositoare!

Drept urmare, mi-am adus aminte pentru cateva momente, cuprins fiind de emotie, respect si veneratie, de Parintele Arhimandrit Teofil Paraian - duhovnic in Manastirea Sfantul Constantin Brancoveanu - Sambata de Sus, judetul Brasov, acum, la momentul nasterii sale in viata cea cereasca, eveniment ce s-a savarsit in ziua de joi -29 octombrie, la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. Dupa o suferinta de cateva luni, timp in care a fost internat la mai multe spitale din Bucuresti, Deva, Brasov si Cluj-Napoca, Parintele Teofil Paraian s-a mutat din aceasta viata la venerabila varsta de 80 de ani, pe care i-a implinit anul acesta la data de 3 martie. Totodata si in timpul slujbei prohodirii si inmormantarii sale, care s-a desfasurat in ziua de sambata - 31 octombrie 2009, la manastirea sa de metanie, mai sus mentionata, unde se nevoia si ostenea in cele duhovnicesti din anul 1953, sfanta slujba la care am reusit sa particip si eu alaturi de foarte multi slujitori ai altarului bisericesc strabun si ai cinulului calugaresc, precum si de multi fii duhovnicesti si ucenici, cunoscuti ori apropiati!

Pentru a fi sincer, doresc sa recunosc ca, in iuresul acestor zile dintre moartea si inmormantarea sa, am constatat cu oarecare srangere de inima, ca nu este usor sa vorbesti ori sa scrii despre Parintele Teofil, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ putina vreme, adica de numai 17 ani!... De ce? Pentru ca Parintele Arhimandrit Teofil s-a conturat si s-a identificat in mintea si in inima mea, prin cateva trasaturi si calitati distincte: - in primul rand caracterul, onoarea si demnitatea parintelui; dupa aceea cultura teologic – duhovniceasca si nu numai, cu care a fost inzestrat datorita muncii si tenacitatii prea cuviosiei sale; luciditatea si spiritul sau critic insotit de foarte multa intelegere si condescendenta; pe urma spiritul de disciplina, in primul rand cu el insusi, de rigoare academica, doctrinara, liturgica si canonica revelata cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predica sau cuvantare, sustinute intr-un mod foarte coerent si elevat in diferite imprejurari si cu diferite ocazii; comportamentul, felul sau de a fi si de a se raporta la semenii sai, la fiecare in parte intr-un mod deosebit si unic, fiind foarte respectuos, accesibil si deschis, chiar natura, spiritual si, de ce nu, si cu acut simt al umorului, sanatos si autentic, toate acestea ducand la descoperirea in persoana sa a eticii bunului simt, pe care a cultivat-o de-a lungul intregii sale vieti si care astazi o intalnesti tot mai rar!... Parintele Teofil Paraian a mai avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice!... Totodata, sfintia sa a fost unul dintre cei mai luminosi si mai invatati calugari ai nostri, duhovnic aspru cu pacatul dar mereu blind cu pacatosul, plin de harul pacii si al bucuriei. Chiar daca avea si unele pareri pe care nu i le puteam impartasi, l-am apreciat mereu pentru felul in care stia sa-si argumenteze opiniile si sa si le spuna simplu si invaluindu-le in bunatate, spre a nu rani.

Citindu-i datele sale biografice ma uit, cu multa admiratie, la faptul ca Parintele Teofil s-a nascut la 3 martie anul 1929, intr-o familie de plugari din satul Toparcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan si fiind primul dintre cei patru frati. S-a nascut fara vedere, motiv pentru care urmeaza cursurile unei scoli primare pentru nevazatori la Cluj-Napoca, intre anii 1935 – 1940. Isi continua cursurile la o scoala de nevazatori la Timisoara, intre anii 1942 – 1943, iar pana in anul 1948 urmeaza tot la Timisoara cursurile liceale intr-un liceu teoretic pentru vazatori. In aceasta perioada il cunoaste pe parintele Arsenie Boca de la care deprinde rugaciunea mintii: „Doamne Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, rugaciune pe care continua sa o exerseze inca inainte de intra in monahism. Preocuparea pentru viata religioasa si pentru aprofundarea cunostintelor teologice il determina sa urmeze cursurile Facultatii de Teologie din Sibiu, intre anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie anul 1953 ia hotararea de a intra in obstea Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus, judetul Brasov. Dupa patru luni este calugarit in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului si primeste numele de Teofil, cuvant provenit din limba greaca ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La sapte ani de la calugarie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, parintele Teofil este hirotonit diacon de catre Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai anul 1983, dupa 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de catre Mitropolitul Antonie Plamadeala. Tot atunci primeste si hirotesirea intru duhovnic. In anul 1986 Parintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar in anul 1988 arhimandrit. Din anul 1992 parintele a inceput sa raspunda invitatilor din tara si participe in aproape toate orasele importante din Romania la conferinte duhovnicesti, de obicei in perioada Postului Mare sau in perioada Postului Craciunului.

Preacuviosul Parintele Aehimandrit Teofil Paraian a fost un om al bucuriei, un om care si-a propus sa inmulteasca bucuria si credem ca a reusit cu prisosinta. Darul deosebit al parintelui Teofil de a vorbi si mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii si in special ale Noului Testament, preocuparea pentru cartile fundamentale ale spiritualitatii ortodoxe, cum ar fi Patericul si Filocalia, dar si pentru textele liturgice cuprinse in cartile de slujba, l-au facut sa fie iubit si in acelasi timp sa fie un parinte duhovnicesc cu autoritate si discernamant.

Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintele Teofil a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruiere, ma (mai) gandesc ca avem tendinta, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe acesti oameni, sporiti duhovniceste si imbunatatiti din punct de vedere moral, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit ei noua, cu toate ca ar trebui sa ne aducem aminte „de mai marii nostri”!...

Alaturi de mentorii sai duhovnicesti: Arsenie Boca, Serafim Popescu, Veniamin Tohaneanu ori mitropolitii: Nicolae Balan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin si Antonie Plamadeala, Avva Teofil a fost darul lui Dumnezeu, om al bucuriei, batran frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zambetul mereu pe chip, Parintele Teofil Paraian a fost un om implinit, un om fericit. Nevazator, dar luminat, om al rugaciunii, Parintele Teofil si-a intemeiat viata pe credinta si cultura. Parintele Teofil a fost si ramane un reper luminos si sigur, o persoana care a intrupat concret bucuria si certitudinea credintei, un propovaduitor al credintei lucratoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete si a renascut pe multi la viata duhovniceasca in Hristos si in Biserica prin predicile, conferintele sau indrumarile sfintiei sale. A plecat din aceasta viata cu nadejdea ca Domnul Hristos il va primii in Imparatia Sa alaturi de Maica Domnului si de toti sfintii, pentru ca toata viata si-a inchinat-o slujirii lui Dumnezeu si a oamenilor. Prin mutarea la cele vesnice, Parintele Teofil ne lasa aici o mostenire impresionanta intrupata in viata sa, in cuvintele sfintiei sale, in cartile, in inregistrarile cu predicile, conferintele sau interviurile realizate in ultimii 20 de ani in toata tara.

Am vorbit, acum si aici, de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe Parintele Teofil Paraian - cel care a ajuns acum alaturi de marii sai indrumatori, slujitori si inaintasi, iar pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca si pe noi toti. Amin

Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si (de) a-l cunoaste pe Parintele Teofil Paraian – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre monahale romanesti, autentice si marturisitoare din aceste razvratite vremuri, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!...

Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Aceasta personalitate duhovniceasca si benucuvantata, cu alte cuvinte, este una de referinta in cadrul Bisericii si spiritualitatii noastre autentice, care ar trebui sa fie cunoscuta, recunoscuta si apreciata pentru totdeauna, de catre toti cei ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!
Vesnica sa-i fie pomenirea! Amin!

Cu aleasa pretuire si multa recunostinta,
Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Ministerului Culturii,
Cultelor si Patrimoiniului National.